Trauma pubertății

În copilărie, în adolescență, mi-am exasperat mama care veșnic mă găsea cu treburile vraiște și cartea în mână. Profesoară de menaj la Școala de Menaj Teiuleanu din Pitești, pe care avea s-o desființeze reforma învățământului din ʼ49, apoi educatoare și, acasă, gospodină perfectă, era profund neliniștită de soarta mea viitoare când mă vedea drogată de citit. Dimineața, când tata se afla la școală și ea la grădiniță, eu și fratele meu, mai mic cu un an, rămâneam de capul nostru. Eu citeam până când descopeream, cu spaimă, că limba ceasului se apropia de 11. Cum nu prea ajungeam la școală cu toate temele făcute, mi-am învățat deseori, la repezeală, lecția pentru ora următoare, cu un ochi la catedră și altul la manualul ascuns sub pupitru. (Poate și din pricina asta am avut, mult timp, o carență de organizare; urma să mă mai disciplineze, cât de cât, scrisul la romane lungi, viața de single mother și anii petrecuți în presă.)

Urmăream cu sufletul la gură întâmplările din cărți, sărind pasajele plicticoase – descrierile de natură și dialogurile. Din Jules Verne am sărit cel mai mult, îl consideram autor de băieți. Profele de română știu că există cărți de băieți și cărți de fete, dar are literatura gen? Teoreticienii de diverse orientări încă  mai discută.

Iar eu, ce căutam atunci într-o carte din care săream pagini întregi? Povestea, desigur. Poveștile de dragoste, narate cu discreție și pudibonderie victoriană.

Avusesem, din nefericire pentru mine, o pubertate timpurie. Șocată în primul moment (pe copii sângele îi înspăimântă), am fost sigură că m-am îmbolnăvit grav și am să mor curând, de atâtea ori fusesem certată și amenințată că din vina mea are să se întâmple ceva rău! „Mă omori cu zile!”, mi-a strigat odată mama, când nu știu ce boacănă mai făcusem. Noaptea am visat-o, întinsă în pat, în capotul lung, mătăsos, albastru, nemișcată. Ce îngrozitor a fost, nu doar atunci, ci și de câte ori îmi aminteam coșmarul! Dar iată că nu murea ea, ci chiar eu! Spaima de ceartă și ciufuleală a fost mai mare decît spaima de moarte, așa că nu i-am spus nimic despre îngrijorarea mea. Dar n-a trecut mult timp până să-mi descopere chiloțelul flaușat pătat (încă mi-l amintesc), ascuns tot sub saltea.

Devotată trup și suflet copiilor și, mai târziu, nepotului, dar lipsită de abilități de comunicare, mama nu-mi făcuse „educație sexuală”, așa cum, probabil, nici ei, orfana, nu-i făcuse nimeni. Am rămas să bâjbâi singură în noaptea instinctelor care se trezeau și cruzimea nepăsătoare a fiziologiei mi-a aruncat în aer, la 10 ani, copilăria. Acum sunt frecvente pubertățile timpurii, dar atunci, luată și ea prin surprindere, mama m-a dus, îngrijorată, la doctor. Probabil moștenisem o genă mai sudică decât ea: cu o sută de ani mai devreme, aș fi fost bună de măritat la 12 ani, aș fi avut mulți copii, la fel ca bunicile mele, și, la fel ca ele, aș fi murit devreme.

Doctorița i-a spus mamei că ciclul meu timpuriu este doar un  semn de precocitate, dar nu sunt sigură că a liniștit-o.

Iar eu am rămas multă vreme apăsată de secretul meu rușinos. Fiindcă am fost prima din clasă care „pățise” acest lucru, la distanță bună de colegele mele, m-am simțit stigmatizată și eram terorizată că s-ar afla. La cel mai superficial control medical, când doctorița și asistenta intrau în clasă, transpiram toată, și abia mai respiram până le vedeam plecate. Eram o fetiță neastâmpărată, care se uita cu jind, cu furie și jenă, la colegele care jucau Țară, țară vrem soldați! Sau țopăiau la șotron, în timp ce ea sprijinea gardul școlii, înarmată cu niște tampoane prinse cu un elastic, armătura greoaie a timpului pentru femei îngrijite.

Un sentiment similar are și personajul meu din Drumul egal…, Letiția, care, atunci când îi vine ciclul, îi strigă mamei: „Nu vreau să mă fac femeie ca voi!” Femeile, așa cum le știam, nu erau făpturile eterice și suave din romanele bărbaților. Obsesiile lor erau pragmatice, mărunte, corpul lor cu rotunjimi moi care sângera lună de lună, cu mirosurile și secrețiile lui, mă dezgusta.

Nici doctorița, nici mama nu mi-au explicat fenomenul ciudat și nedorit care se petrecea în trupul meu odată pe lună. Cu nasul doar în cărți, am crescut  într-o cultură „victoriană”, din care m-am ales cu o comunicare proastă cu trupul meu: altcineva decât mine. Un străin necunoscut, care-ți aduce necazuri. O imagine corectă, chiar dacă tot el îți  aduce și bucurii. Felul cum părinții împachetează informațiile despre momentele de trecere de la o vârstă la alta te marchează pe viață. Mai târziu aveam să aflu că alte fete, pregătite de mame sau de anturaj să aștepte momentul menstruației, fuseseră, dimpotrivă, pline de orgoliu când, în fine, el venise. 

Amprenta maternă

Peste câțiva ani, mama a dat, la curățenie, de o carte pe care o ascunsesem tot sub salteaua patului (n-aveam altundeva, în antreul de trecere unde dormeam cu fratele meu). Trebuie să fi fost o educație sexuală destul de veche, după culoarea hîrtiei și după ortografie. Poate autorul să fi fost medic, fiindcă anumite cuvinte, cum ar fi masturbare, nu le înțelesesem. Cartea n-avea copertă, îi lipseau multe pagini, și până mi-a confiscat-o mama, nu m-am dumirit ce-i cu ea, n-apucasem decât s-o răsfoiesc un pic. Dezgustată, ținând-o de un colț, ca pe un obiect imund, mama m-a întrebat de unde o am, și pe urmă mi-a aruncat, supărată, câteva calificative umilitoare. Biata hârțoagă trebuie să fi ajuns la foc, n-am mai văzut-o, și nu-mi închipui că mama a restituit-o proprietarilor, făcând astfel public delictul meu rușinos.

Înainte să plec la facultate, mă va atenționa că băieții vor vrea „să profite de mine” – un mod menit să te crispeze în apropierea lui, a lor – văzuți doar în ipostaza de prădători sexuali, într-o viziune apropiată de cea a feminismelor radicale. Și a lăsat pe seama „fetelor”, a colegelor de școală, tot ce trebuia să mai știu. Că aș putea „profita” și eu de băieți, nu se punea problema, deși chemarea spre ei era irepresibilă, mă îndrăgosteam non-stop. Frânele au fost un timp mai puternice decât tulburarea corpului, chinuit de impulsuri și comandamente contrarii.

Târziu, după moartea mamei, mi-am dat seama că, deși păream că sunt rebelă, că mă împotrivesc, de fapt îi urmam sfaturile la linie, inclusiv leit-motivul: Să te măriți! Să te măriți! Și să fiu atentă cu cine! Era sătulă de sărăcia și apăsarea în care trăise alături de tata, deși era bărbatul vieții ei și, la moartea lui (mi-a spus mai târziu), dacă nu existam noi, fratele meu și cu mine, s-ar fi aruncat în fața trenului. Dacă a putut să mărturisească așa ceva, înseamnă c-o și gîndise, fără el, nu mai găsea de ce să trăiască. Avea o structură monogamă, pe care eu n-am moștenit-o, și nici n-o regret. Sunt femei, Nora Iuga, de pildă, care au parte de a doua „înflorire” în anii când rămân văduve. Dar mama, în cei 13 ani cât a mai trăit fără tata, nu părea să fi ieșit din depresie, singurul lângă care se mai bucura de viață a fost nepotul. Poate un fond depresiv să-i fi rămas din copilăria de orfană.

Exista însă un sâmbure de adevăr în avertismentul ei. Aveam să simt „vânătoarea” bărbaților,  ca studentă căministă, și, de aceea, eram  de acord cu ideea măritișului: voiam să scap din dormitoare comune, să ies din dilemele vieții și să-mi găsesc drumul, dar spre ce?

Mândru de performanța fraților, tata îmi vârâse și el o idee fixă în cap, „să fac ceva în viață”, intelectual, se înțelege. Numai că nu știam ce, și aveam să bâjbâi ani de zile, până am găsit proza. Dar sentimentul de „vânat” va reapărea și în cadrul noului meu statut, de femeie măritată sau divorțată, de câte ori m-am aflat în postură de solicitantă. În societatea comunistă (și în cele anterioare, cu puternice trăsături feudale), asta funcționa ca o veche „obișnuință”, o lege nescrisă, și destule femei „se pretau” la ea, ca un drum spre avantaje. Eu, doar când mi-a ajuns cuțitul la os, sau când am vrut să public, m-am dus, cu timiditate, să cer ceva, poate ținea și de orgoliu, de o inteligență socială limitată, de firea timidă; dar mă și temeam, instinctiv, că mi s-ar cere „plata”, fie politică, fie sexuală, la care nu eram deloc dispusă.

Acum mi se pare ciudat că am zăcut, pasivă, aproape 20 de ani, în același loc de muncă: singura dată când l-am schimbat, am fost doar un pion orb în mâna altora, mutată pe tabla de șah a două grupări literare de putere. Cât am fost tânără,  eram mereu o posibilă pradă, doar o femeie, rareori un partener intelectual, și asta, în mai multe momente m-a făcut să sufăr, o suferință poate mai greu de înțeles acum. N-am avut plăcerea flirtului, a cochetăriei goale. Eram dezamăgită atunci când, după o vreme, dacă nu eram îndrăgostită de prietenii mei (mi se întâmpla mai rar decât în adolescență), descopeream în ochii lor dorința, nu colegialitatea, nu camaraderia pe care o vânam eu. Eu vânam statutul de scriitor, egal cu al lor. Iar pasivitatea socială trebuie să-mi fi intrat în fire, de vreme ce am stat atâția ani la revista „22” și a trebuit să fiu împinsă cu brutalitate ca să ies.

Instinctul poveștilor, vinovat și irepresibil

De când eram mică, mama s-a temut c-aș fi anormală, și mi-a zis-o, mai direct, mai pe ocolite. Era o fire închisă, nu-mi amintesc să-mi fi povestit ceva despre copilăria ei. Rămăsese orfană de mamă la patru ani, când tatăl era soldat în Primul Război, poate nimeni nu-i spusese povești și sigur nu văzuse personaje de basm în tacîmurile de la masă.

Pentru mine, însă, multă vreme, furculița a fost o doamnă elegantă, cu un coc înalt, ca la curtea regilor Franței, cuțitul un domn zvelt și bine îmbrăcat, lingurițele erau copii, numai lingura am uitat în ce rol o distribuisem. Nu știu ce vîrstă aveam atunci când am început să mă ascund sub o tufă de liliac, în micul petic de grădină, să mă joc cu frunze și să-mi șoptesc povești. De fapt, era un fel de teatru, în frunze vedeam personaje, pețiolul era trupul, iar frunza era părul lung, bogat al fetelor; șopteam replicile fiecărui personaj, și, firește, vocea din off  a naratoarei.

Toată această producție narativă proprie se întovărășea de un sentiment de jenă și vinovăție: mama îmi tot repeta, în termeni duri, că nu trebuie să mă rătăcesc în afara normalității, iar făcutul irepresibil al poveștilor părea calea cea mai directă spre așa ceva. De mică l-am resimțit drept viciu, deși nu cunoșteam cuvântul. Respingerea meseriei de scriitor are rădăcini mai adânci în educația fetelor, chiar și a celor „de  familie”, cu acces la învățătură la fel ca băieții. Într-o zi când mă jucam în grădină, am avut revelația cum ar fi dacă aș muri. Am văzut cerul albastru și lumina rece de septembrie, gardul acoperit de vrejurile zorelelor mov-albastre, tulpinile cu pătlăgele încă verzi – totul era liniștit și senin, doar eu lipseam din peisaj. Am simțit lumea neschimbată și goală de mine. N-am mai interiorizat niciodată, ca atunci, atât de corect, fără regret, fără emoție, absența mea din lumea altminteri plină.

Chiar dacă, odată pubertatea venită, mă chinuiau schimbările trupului și regulile  de igienă ale vieții adulte (cu atât mai grele cu cât condițiile de locuire erau promiscue), noaptea încă îmi mai făceam povești. Se strecurase însă în ele un erotism sofisticat: eram regina unei insule în care, culmea fericirii, nu exista scârboasa menstruație! Toți băieții erau îndrăgostiți de mine, eu iubeam doar unul, dar îmi plăcea să nu i-o arăt, și trăiam plăcerile sado-masochiste ale chinului reciproc.

O strategie pierzătoare, aveam să descopăr cu primul prieten din liceu care, sătul de fițele mele, m-a lăsat baltă chiar înainte de bac. Am avut grijă să i-o plătesc, ne vom împăca peste un-an doi, doar ca să pot să-l părăsesc, la rândul meu: iubirea pentru el dispăruse și lumea se deschidea în fața mea, eram studentă.

Delirul narativ a continuat  până la liceu: am tot mâzgălit sfârșitul caietelor cu desene de personaje, și dedesubtul lor câte o replică: descoperisem singură, ca M. Jourdain, proza în forma  benzilor desenate. Însă în liceu, paginile ultime ale caietelor de notițe rămâneau curate: mă „normalizasem”.

N-am sesizat când s-a oprit producția mentală de povești. Îmi amintesc doar momentul când am devenit conștientă de acest final, ca de o secătuire: lumea se restrânsese, era finită, previzibilă și mai puțin atractivă.

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 2-4]