Instalat pe scaunul din dreapta a unei mașini puternice, Mercedes S 500, făcută la comandă, după cum s-a lăudat rusul, gonim spre Graz. 

— Chiar ai lucrat la o fermă de gâște? Pe bune?, rupe tăcerea Boris.

— Da, la o fermă de gâște. Ce te miri atâta?

— Adică ai vrut să faci pe scriitorul american care nu concepe să-și înceapă cariera fără să aibă experiență de viață. Să știi că nu-i rău. Ba chiar mă bucur pentru tine. Credeam că ești un puștan de bani gata pe care domnul Vasko l-a trimis în Rezidență având în vedere că îl cheamă Paul Hermann. 

— Da, recunosc eu, motivul pentru care domnul Vasko m-a recomandat pentru Colonia lui HerrDirektor a fost, într-adevăr, numele meu.

— Eu cred că a fost mai mult decât atât, zice Boris. Mi se pare că ești un tip de treabă. Pun pariu că ești virgin. Stai, stai nu te impacienta. Vreau să spun neînceput din mai multe puncte de vedere. Nemții sunt proști, îi poți învârti pe degete. Oricâte reguli ar face HerrDirektor în Rezidență, noi tot putem face ce vrem. Cu condiția să fim șmecheri. Nu-i așa?

Nu i-am răspuns. O bucată de vreme am mers în tăcere, fiecare cu gândurile lui.

— Dar nu te-am întrebat a cui este mașina asta, rup eu tăcerea. Sigur nu este a ta. 

— Ba tocmai că este a mea. Altfel cum crezi că mi-aș fi permis să plec cu tine hai-hui prin Europa pentru că tu ai o presimțire în legătură cu un biet țăran care nu a mai dat pe acasă de câteva săptămâni. Uite, eu n-am sunat acasă de câteva luni și nu mă caută nici naiba. Am impresia că nici pe tine nu te caută nimeni. 

— Aici este vorba despre altceva. Am o presimțire ciudată. Te rog să mă crezi.

— Presimțirea asta ți-a venit de la culesul de bostani sau de la crescătoria de gâște? Să știi că și mie mi-ar plăcea să lucrez o vreme la o astfel de fermă. Mi-ar plăcea să desenez păsări. Păsări maiestuoase. Le-aș lungi gâturile, le-aș lăbărța labele… De fapt, ce faci la o fermă de gâște?

— Ce întrebare-i asta? Le hrănești, cureți găinațul după ele, aduni ouăle, le mai dezbraci de fulgi, de puful ăla fin, de sub burtă și de pe gât care se pune în perna pe care îți pui tu capul când dormi. Sau vrei să-ți vorbesc despre rasele de gâște, am citit tomuri întregi despre ele, gâsca uriașă de Toulouse, gâsca Emden, gâsca Pomerană, gâsca de Egipt, gălăgioasele gâște Guinee. Le am înregistrate guițând ca niște purcei flămânzi, vrei să le auzi?

— Nu, nu, nu, doamne ferește. Oi fi eu mujic rus, dar să știi că am crescut la oraș. De aia nici nu prea înțeleg ce înseamnă să ai o presimțire rea. La oraș…

— După cum mi-ai luat rucsacul de pe scaunele din spate și mi l-ai trântit în portbagaj, mi s-a părut că deja îți părea rău că ai acceptat să pleci cu mine. Dacă n-ai chef poți să mă duci la o gară, iau un tren și ajung eu singur la Graz.

— Nu fi copil. Așa cum ți-am spus, ți-am pus rucsacul în portbagaj pentru că trebuie să lăsăm libere scaunele din spate, poate avem parte de niște autostopiste. Dacă nu cade nimic vom face un popas la o prietenă de-a mea. Este patroana spălătoriei „Pulbere de stele cu aromă de căpșuni”.

— Pulbere de stele cu aromă de căpșuni? Sună promițător. Pare să fie o cofetărie pentru copii.

„Doamne ajută” și-a făcut Boris o cruce largă, pravoslavnică, atingându-și marginea umerilor, punându-și apoi lăboiul pe burtă. Conducea cu o mână, ceea ce mă speria puțin.

„Doamne ajută” și-a făcut rusul de trei ori cruce, țintuindu-mă cu ochii lui albaștri, oarecum visători, în ciuda felul său vulgar de a se purta.

Văzând că mă uit cam mirat că și-a dat scaunul mai în spate, îndepărtându-se de volan ca să-și poată face crucile lui largi, sfârșite cu palma larg deschisă pusă pe burtă m-a întrebat, deja cu o altă voce:

— Tu îți faci vreodată cruce când ești la volan?

— Să-mi fac cruce? De ce să-mi fac cruce? Ți-ai făcut cruce atât de mare ca să nu se întâmple ceva la mașina asta mișto? De ce ți-ai pus palma deschisă pe burtă, și nu ți-au pus tot trei degete împreunate, așa cum ți-ai pus pe frunte și pe umeri?

— Pentru că am o relație specială cu chestia asta de aici. Uite-l cât este de ciudat, își ridică Boris tricoul arătându-mi buricul. HerrNabel. Pupok se spune în limba rusă. În limba ta cum se spune la chestia asta atât de bine înnodată la naștere că nu se mai desface niciodată. Ăsta este nodul nodurilor. Pe ăsta nu-l putea desface Alexandru Macedon cu o lovitură de sabie cum a rezolvat el simplu problema nodului gordian.

— I se spune buric.

— Buric? O să-mi botez o lucrare Buric. Pe asta mă concentrez acum. Studiez problema buricului. Nu există două persoane care să aibă nodul cordonului ombilical identic.

— Interesantă preocupare.

— Am dezbătut intens cu HerrDirektor problema buricului. Și când dezbrac o femeie primul lucru la care mă uit este buricul. Îl mângâi, închid ochii, îl desenez în minte… uite-așa, își mișcă Boris degetul pe mijlocul volanului, închizând ochii, uite-așa, uite-așa…Preferata mea este o femeiușcă, o adevărată nimfă, frumoasă din cap până-n picioare, care mi-a spus că moașa când i-a legat buricul i-a pus în mijlocul nodului un bănuț de aur Are, deci, un buric de aur.

— Ești nebun?. Închizi ochii când conduci pe autostradă? Dacă faci praf mașina asta scumpă ai încurcat-o cu HerrDirektor. Dacă rămâi în viață. De fapt, dacă rămânem amândoi în viață.

— Este mașina mea. Da, este mașina mea, își reveni Boris încetând să mângâie buricul imaginar din mijlocul volanului, așezându-se mai bine pe scaun. N-am închis ochii, dragule. I-am ținut întredeschiși. Așa cum fac toți rușii. Mai ales când privesc spre Europa asta care nu a vrut și nu vrea să ne primească la sânul ei. Mai ales la sânul acestei Germanii grase ce pare mereu gestantă.  Am privit printre gene, așa cum îmi place să mă uit și la femei. Și află că mașina asta, minunăția asta de mașină, este a mea și este dotată cu un robot. Se conduce singură, fără șofer

— Chiar este a ta? Pare foarte scumpă. De unde ai avut bani s-o cumperi?

— A fost mașina lui HerrDirektor. În această mașină, pe scaunul pe care stai tu acum, a murit soția și fiul lui HerrDirektor. Femeia îl ținea pe micuț în brațe. De fapt nu era chiar micuț. Avea 12 ani.

— Cum? am strigat eu ca și cum sub scaun s-ar fi găsit încă cele două cadavre. Nu se poate!

— Ba uite că se poate. Destinul. Soarta. HerrDirektor se pregătea să plece în concediu, pentru prima oară cu fiul, micuțul Paul, și cu soția. Când au pornit cel mic a țipat că vrea să stea pe scaunul din față unde stai tu acum. Ca să-i facă pe plac, HerrDirektor l-a dat jos de la volan pe Hans, șoferul, ca să conducă el însuși. Hans s-a supărat, m-a sunat ca să-mi spună să mă pregătesc rapid, să-mi iau permisul de conducere că plecăm urgent la Leipzig. M-a luat cu el, într-un Audi, pe care eu trebuia să-l aduc înapoi de la aeroport.

— Bun. Și ce s-a întâmplat?

— Ceasul rău. La o intersecție HerrDirektor nu a acordat prioritate unei mașini, o autodubă neagră, care venea de pe drumul principal, a accelerat, nu l-a lăsat pe cel din spate să-l depășească. Hans conduce foarte atent, respectă toate regulile, dar atunci s-a grăbit să-l ajungă pe HerrDirektor din urmă. L-am ajuns destul de repede, însă după o curbă am rămas ușor în spate, iar când am trecut de curbă  am văzut mașina lui HerrDirektor oprită într-un parapet. HerrDirektor rezemat de mașină își izbea capul de ușă și repeta „Maimuță oarbă, ești o maimuță oarbă. Maimuță, maimuță oarbă, ești o maimuță oarbă. Maimuță oarbă, maimuță oarbă, maimuță oarbă”. Nu era un drum prea circulat. Am tras pe dreapta. Pe scaunul din față, striviți, cu capetele sparte, soția și fiul lui HerrDirektor. Mașina se izbise de un capăt de pod. El, viu, aparent fără nicio zgârietură. „Sunt morți! Amândoi.”, mi-a șoptit Hans după ce, cu greu a reușit să deschidă ușa din dreapta. Soarta. Mai târziu am aflat că HerrDirektor a povestit că a văzut pe câmp doi cai albi, sau mai mulți, nici el nu știe, i-a arătat fiului său și din momentul ăla nu-și mai amintește nimic. Îl vede mereu pe fiul său râzând, arătând cu mânuța cai albi alergând pe un câmp verde. Mașina asta, cât o vezi tu de luxoasă, nu are airbag-uri. A făcut-o la comandă și a spus că nu are nevoie de airbag, deși constructorul a insistat.

— Cum s-a putut întâmpla așa ceva?

— Uite că s-a putut. Mai târziu, peste ani, HerrDirektor a analizat punct cu punct, minut cu minut, gest cu gest, „firul electric” al destinului, cum spunea el. Când te iei cu destinul la trântă este ca și cum te-ai lupta cu un taur, fără să te gândești că te va lua în coarne, că te va trânti la pământ și te va strivi cu picioarele. Una este când te sfâșie un leu, un lup, o hienă. Carnivorul are un scop precis, să se hrănească. Alta este când te strivește un animal ierbivor. Te izbește cu copita un cal, te ia în coarne un taur, te înțeapă un șarpe. Gest absolut gratuit din partea erbivorelor.

Când a decis să plece în vacanță în Grecia, a avut un presentiment. Simțea că se va întâmpla ceva rău. A tot ezitat să plece, dar tentația devenea tot mai puternică, înspăimântător de obsedantă. Simțea că dacă nu ar fi ascultat chemarea aia ar fi regretat toată viața. Simțea că se va prăbuși avionul, sau că se va îneca în mare. Voia să-și verifice premoniția. Nu a putut rezista chemării sirenelor din Marea Egee și a plecat. Nu-i plăcea Grecia. De obicei pleca pe Coasta de Azur. Are o vilă acolo.

HerrDirektor a luat pe rând faptele, ca să afle care a fost punctul zero. Dacă micul Paul von Hermann, moștenitorul, lumina ochilor săi, nu ar fi țipat că vrea să stea cu tata în față, HerrDirektor nu l-ar fi dat jos de la volan pe Hans. Era conștient că trebuie să conducă atent. Momentul în care și-a pierdut controlul a fost la o intersecție când nu a dat prioritate mașinii care venea spre el. Secunda ceasului rău. Mi-a povestit toate astea ca să înțeleg cum trebuie să-l reprezinte statuia la care lucrez. Clipa de spaimă. Omisiunea elocventă. Îmi spunea să mă gândesc la un taur care te ia în coarne. L-ai putea ocoli, dar tu nu te poți opune să nu te îndrepți spre el. Cumir-ul, cum îi spun eu statuii lui, în felul ăsta îl gândesc.

— Cumir? Ce-i ăla cumir?

— Am să-ți explic altădată. O statuie de lemn în care toți cei care trec pe lângă ea sunt invitați să bată un cui. Lângă ea se află o lădiță cu cuie de potcovit cai, caiele, cum li se spune, și un ciocan. 

— Adică o profanează? Cum să bați cuie într-un monument?

— La invitația autorului, iată că bați cuie, se enervă Boris. Lasă-mă să-ți explic. Fiecare cui pe care aveau să-l bată vizitatorii în el o să devină un reper, un punct sensibil al personalității celui pe care-l reprezintă, un loc vulnerabil al trupului său, al organului care va ceda primul, inimă, ficat, colon…După principiul acupuncturii, dar în sens invers. Acele de acupunctură vindecă, iar cuiele acelea trapezoidale îmbolnăvesc, rănesc. Ai înțeles?

 —Nu prea, dar nu contează.

— Ah, nu ți-am arătat statuia lui HerrDirektor! O s-o vezi când ne întoarcem. Este la mine în atelier. După ce nu a acordat prioritate la intersecție, în continuare, fără să-și dea seama ce face, nu a lăsat nici mașina din spate să-l depășească. Inconștient, voia să-i arate fiului său ce șofer grozav era tatăl său. Băiețelul avea cinci ani. Altădată îmi spunea că avea 12 ani. În sfârșit, vorbea și despre niște cai albi pe care dorea să-i arate fiului. Alergau spre o pădurice unde au și intrat. Unde a greșit? Care a fost provocarea destinului? La o intersecție, când HerrDirektor ar fi trebuit să acorde prioritate, a accelerat în loc să pună frână. Atunci a provocat destinul. Nu a călcat accelerația, ci a călcat soarta pe coadă. Dacă nu ar fi accelerat când el ar fi ajuns la locul accidentului caii ar fi fost intrat demult în pădure. S-a luat la întrecere nu cu propriul lui destin, ci cu destinul celor două ființe, soția și copilul. Pe soție a uitat-o, dar pe micuț nu. Datorită acelui accident a decis să accepte în Colonie numai rezidenți care poartă numele Paul Hermann. Eu și Polonezul suntem excepțiile, ultimii care am rămas din garda veche. Mai era și domnul Vasko al tău, dar el a părăsit Rezidența.

— Nu știu dacă să te cred sau nu. Mie nu mi s-a părut HerrDirektor un personaj atât de sofisticat.

— Treaba ta. HerrDirektor s-a ales cu drama vieții lui, eu cu un Mercedes făcut la comanda unui miliardar. Aproape gratuit. L-am revopsit eu, cu mânuțele mele, am schimbat husele. Nu avea decât parbrizul spart, aripa dreaptă, distrusă, ușa din dreapta, unde stai tu, îndoită. Am reparat-o ușor. Nemții sunt proști. Nu se știu folosi de oportunități. Gândește-te, băiete, că ești într-o mașină de miliardar.

— De ce trebuia să-mi spui povestea asta de groază? Acum nu mă pot gândi la altceva. Nu mai pot sta pe scaunul acesta. Oprește să trec în spate.

—Să conduci o astfel de mașină, a continuat Boris, fără să mă bage în seamă, este ca și cum ai face dragoste de fiecare dată cu altă femeie.

—Tu numai la sex te gândești.

— La sex și la moarte. Ca toți bărbații. Dar nu toți vor să recunoască. Lasă că te duc la o damă trăsnet. Am sunat-o să ne aștepte. Ți-a pregătit și ție o fetiță de 16 ani. Ține minte ce-ți spun: să-i analizezi cu atenție buricul, să i-l mângâi, să-i spui că este frumos, delicat. Buricul este poarta intrării noastre în viață.

— Nu mă culc cu prostituate. Mai ales cu minore.

— Ți-e frică să nu te îmbolnăvești. Dar când te urci în avion nu te gândești că s-ar putea prăbuși? Cum să nu. Avioanele pot cădea la fiecare zbor, în fiecare clipă.

— Nu compara o femeie cu un avion, zic eu.

— De ce nu? Nu parașute li se spune femeilor ușuratice? În noaptea asta vom avea la dispoziție patru parașute, două pentru fiecare.

— Tu te-ai specializat în parașute. Eu nu.

— Să știi, băiete, că greu este doar cu prima. Pe urmă te obișnuiești. După prima prostituată, îți dai drumul, ți se pare absolut normal să te culci cu o femeie care te îmbie să te culci cu ea. Vorba vine, să te culci, o poți face și în picioare. Fetele alea nu fac nazuri. Pentru că asta este menirea lor. Din asta trăiește fiecare dintre ele. Nu-și permit să se fandosească. O plătești, ea se alege cu banii, iar tu satisfăcut, cu sentimentul datoriei împlinite față de animalul care ești mergi mai departe. Când simți că ți s-au umplut ouțele, cauți altă femeie, te descarci și tot așa, până ți se face lehamite. Nu de femei, ci de tine însuți.

— Aș prefera să schimbăm subiectul. Am și eu un unchi aici, în Germania. Dacă mergem la prietena ta, mergem și la unchiul meu.

— Foarte bine, mergem și la unchiul tău. Ca mai bătrân ca tine, îți dau un sfat. Imaginează-ți că nu ești lângă o femeie, ci lângă un combinezon de unică folosință în care îndeși diferite lucruri, perne, pătură, cearceafuri, cârpe, apoi te culci peste creatura aia fără viață. Sau stai alături de ea. Nu vreau să fac nicio aluzie, dar să știi, dragul meu, că pereții și tavanele camerelor noastre au ochi, iar podelele au urechi.

Am înlemnit. Boris făcea aluzie la combinezonul de unică folosință rămas de la Fata-Cheiță de la Ratte Industry. Îndesasem combinezonul în rucsac când am plecat. Lăsasem în cameră numai statueta Apsara.

— Să-ți spun eu cum văd femeile, continuă Boris să-mi dea sfaturi. Când abordez o femeie îi spun înainte de orice că sunt artist, sculptor, și vreau să-i studiez trupul ei dumnezeiesc, ca să mă inspir. Asta le place mai ales urâtelor, nasoalelor. Există și avantaje. Când ești cu iubita, cu prietena ta, te străduiești să nu termini prea repede, să nu te lași cu toată greutatea peste ea. Te sprijini pe coate. Peste fetele astea te poți lăsa cu toată greutatea, fără să te sprijini în coate, și să termini într-un minut, în zece sau într-o jumătate de oră. Îți arunci preaplinul, mizeria din tine, când îți vine. Îți arunci sămânța ca într-un sac plin de rahat. Cam asta a făcut și HerrDirektor cu doamna Betty, iar domnul Vasko nu s-a lăsat mai prejos când a sedus-o pe Fraulein Margareta. Da, băiete, domnul Vasko al tău s-a supărat și a plecat. După mine, fără un motiv întemeiat. Să te superi din cauza unei femei pentru că s-a culcat cu altul? Este o prostie. Ține de primitivismul speciei.

— Mie domnul Vasko mi-a spus că HerrDirektor l-a acuzat că i-a furat o carte foarte valoroasă. Și ceva cu Fraulein Margarethe…

— Aiurea. Este așa cum îți spun eu. HerrDirektor s-a dat la prietena domnului Vasko.

— La doamna Betty? m-am mirat eu.

— Da, la serafica doamnă Betty. A fost invitată la un festival dedicat marelui Händel, născut aici, în orășelul lui HerrDirektor, iar domnul Vasko a avut proasta inspirație de a intra în bibliotecă taman când HerrDirektor era călare pe doamna Betty. În apartamentul de lângă faimoasa Bibliotecă. Unde ai leșinat tu.

Domnul Vasko s-a răzbunat culcându-se cu Fraulein Margareta. Mai mult, a lăsat-o gravidă pe scorpie. Se înțelege că HerrDirektor nu a acceptat să aibă un urmaș care să nu fie pur sânge din spița unui Hermann veritabil, cu pedigri cel puțin până la a treia generație. Am uitat să-ți spun că HerrDirektor al nostru nu are sămânță roditoare. Sau nu are deloc. Băieții spun că ar avea doar un singur testicul. De aia vă duce pe voi ăștia de vă cheamă Paul Hermann la mulgătoare. Vă stoarce sămânța, o analizează și o pune la congelat.

Se pare că după avort sora dumnealui a rămas stearpă. Asta este drama familiilor cu multe milioane în conturi, dar fără moștenitori. Mai are HerrDirektor o nepoată. Dacă nu iese nimic din pântecele surorii, pe care o tot injectează in vitro cu sămânța stoarsă de la voi ăștia de vă cheamă Paul Hermann, ticălosul de HerrDirektor o să apeleze la o nepoată. Nu știe nimeni cine este și unde este respectiva nepoată. Eu bănuiesc că ar fi vorba despre fata aia care vine și prinde șobolani. Am motivele mele să cred asta, însă nu am dovezi. Știu doar că este obligată de HerrDirekror să se culce rând pe rând cu fiecare Paul Hermann din Rezidență. Obligată, vorba vine. Fata stă cu ochii pe averea lui HerrDirektor. O să-ți vină și ție rândul.

Aș fi vrut să-l întreb ce mai știe despre fata care deratizează, dar m-am abținut. Făcând pe indiferentul, i-am cerut să schimbe subiectul.

— Dacă tot drumul o să-mi spui povești de felul acesta, prefer să mă duci la prima gară și o să iau un tren spre Graz.

— Trebuie să înțelegi că nu puteam porni la drum cu un novice. Trebuie să știi în ce lume ai intrat. Se vede pe fața ta că nu ai experiență cu femeile. Bag mâna în foc că ești virgin. În noaptea asta o să faci cunoștință cu pulberea dorinței cu aromă de căpșuni.

— Pulberea dorinței cu aromă de căpșuni? Ce naiba-i asta?

— Vrei sau nu vrei, o să tragem la prietena mea, desigur rusoaică. Are o mică spălătorie, spală rufe, calcă, scoate pete din cearceafuri, din fețe de masă, din chiloții nemților. Nemțălăii ăștia consumă mâncăruri grase care produc gaze. Sunt atât de meticuloși încât și-au măsurat cantitatea de gaze acumulate în stomac în 24 de ore.. Cât crezi că evacuează într-o zi, în medie, un neamț bine hrănit? 14,5 litri de gaze lichefiate. Oxigen azot, hidrogen, dioxid de carbon și metan. Atât. Din toată mâncarea pe care și-o toarnă în stomac, rezultă doar șase elemente, în diferite combinații, mai mult sau mai puțin urât mirositoare. Șase, nu șapte, număr sacru, rezervat lui Dumnezeu. Înțelegi acum ce înseamnă să fii spălătoreasă în Germania marelui Goethe, a titanului Wagner? Sturm und Drang. Furtună și avânt. Voraci și polifagi. Stomac balonat, plin și vânturi, corpolență inestetică, număr mare de globule albe, reacții vasomotorii care ar exprima mirosul urât al urinei, defecare exacerbată lipsită de orice demnitate și modestie. De aici numărul mare de migranți inasimilabili. În fond, noi nu suntem decât urmașii nativilor din colonii.

Din toată cultura germană prefer pietismul. Nemții ăștia și aici vorbește rusul din mine, se pot mântui numai prin misticism și revelații de genul apostolului Pavel călărind pe drumul spre Damasc. Patronul spiritual al Rezidenței noastre, apostolul Paul, a căzut de pe cal, iar HerrDirektor al nostru s-a izbit cu mașina asta de un capăt de pod. Atunci a avut revelația că numele lui ar putea însemna ceva. Adică totul. Da, asta este. Sigur, mai trebuie nuanțate anumite trăsături ale individului. Noi artiștii, creatorii în general, nu trebuie să descriem individul izolat, autoreferențial, așa cum ne pretinde HerrDirektor, ci trebuie să vizăm direct arhetipul, destinele umane, sufletele labile, zguduite de durere și neputință, așa cum ne învață Tolstoi și Dostoievski. Prietena mea are patru fete. Ziua lucrează la spălătorie, noaptea mai storc câte un ban de la mușterii, bărbați serioși, cu familii, care aducând rufele la spălat, la apretat și călcat, se mai distrează un pic cu fetele astea drăguțe, curate și discrete. Special pentru tine în seara asta este rezervată o puștoaică de 16 ani. Eu o s-o iau pe patronă. Un sac de rahat, așa cum ți-am spus. Grasă și frumoasă.

— Nu accept așa ceva. Nici ca limbaj, nici…

— Ba o să accepți. Este în joc onoarea mea. Ne luarăm cu vorba și uite că am intrat în Leipzig. Deocamdată vom face o scurtă oprire la barul de lângă librăria Mehring, unde vreau să merg la budă și să văd dacă nu cumva este de serviciu o barmană căreia i-am uitat numele. Foarte îndărătnică. Mie nu-mi plac cu adevărat decât femeile care nu-mi rezistă. Inaccesibilele sunt dumnezeiești atâta vreme cât nu reușești să te culci cu ele. După ce le-o tragi, devin banale, ca toate celelalte. 

Cu remarca asta vulgară, Boris și-a terminat demonstrația, trăgând mașina pe dreapta.

— Rămâi în mașină. Mă întorc imediat.

Am profitat de ocazie și l-am sunat pe unchiul Johann că sunt în trecere prin München și poate mă opresc pe la el și tanti Agnes. S-a bucurat. Nu am terminat bine discuția că Boris a revenit, bosumflat, nervos, și-a mai fixat o dată scaunul și oglinda retrovizoare, și a pornit în trombă.

— Fata nu mai lucrează aici. Păcat. Mai avem puțin și ajungem la rusoaica mea. Așa cum ți-am spus, are o mică afacere, o spălătorie rapidă și veselă. La Spălătoria Rapidă. SchenelleWasche. Sau La Spălătoria Veselă? Parcă se numește Im frohlichenWaschsalon. Nu știu exact.

Așa cum ți-am spus, ți-a rezervat o fată de 16 ani. Este curată. Ca o farmacie. Și dulce că o poți linge peste tot. Ceea ce îți și recomand. Și să nu uiți de buric. Întâi buricul, apoi viermișorul. Faci o impresie bună. Mama ei m-a asigurat că nu este pe ciclu. Nu știe o boabă nemțească. Cu atât mai puțin românește. Poți să-i vorbești urât, dacă asta te excită. Este chiar fiica patroanei. Deci îți dai seama că este rezervată numai clienților de mare încredere. Eu rămân cu hoașca bătrână. Dacă o să am chef o să chem și una dintre fete. Ba chiar două, dacă nu sunt ocupate cu alți clienți.

Fetele astea sunt atât de ahtiate după un bărbat că nici nu se mai uită la el. Nu contează nici dacă o are lungă, subțire, scurtă, groasă, butucănoasă, tare sau moale. Important pentru ele este ce au bărbații în buzunare, nu în chiloți.

În lumea germană, rece și distantă, o rusoaică blondă de la natură este ca o binecuvântată zi de primăvară în toiul iernii. Aici, la Leipzig, am început să-mi schimb felul de a mă îmbrăca, vestimentația rusească, mai exact sovietică, urâtă, cafeniu-murdară, cu haine mai frumoase, la modă chiar. Aveam aici un prieten, bun sculptor. L-am fi vizitat, dar s-a mutat mai la nord, în Greiswald. Am început să mă îmbrac în stilul lui. Nu s-a supărat, ba chiar mi-a dat niște sfaturi.

Cunoașterea precară a limbii germane mi-a dat mult de furcă. Am înțeles că germana are un lexic mult mai bogat chiar decât franceza pe care o vorbeam binișor. De fapt, mă pregăteam să plec în Franța. Aveam planurile mele. Când nu urmărești un țel clar, te refugiezi fie în băutură, fie în femei. Iar dacă ai suficienți bani și în una și în alta.

— Am impresia că te-ai supărat că nu ai găsit-o pe barmana căreia nu-i știi numele. De aia sari de la una la alta. Abia te pot urmări. Pari emoționat că ne apropiem de Spălătoria aia rapidă și veselă.

— Aiurea. Un rus să fie emoționat că se apropie de o femeie? Fii, domnule, serios. La început obișnuiam să trag la berăria Ratskeller sau Auerbachkeller. Acolo erau multe fete, majoritatea singure. Cu timpul, după ce ai plătit câteva dame din lumea lor, nimeni nu te mai întreabă Wokommen Sie her?Fiind în cercul lor, începe să ți se dezlege limba. Nemții te iau așa cum ești. Nu contează de unde ești, ce accent ai. Cu condiția să ai bani în buzunar. O vreme am frecventat, împreună cu un prieten german care m-a învățat limba, plătit de HerrDirektor, și casa oamenilor de știință și artă unde mai găseai câte o fătucă amatoare de dans, distracție și sex. Hausder Wissenschaftler. Acolo am cunoscut-o pe Effi, prima nemțoaică căreia i-am tras-o. Sau mai bine zis, mi-a tras-o ea mie. Se mișca de parcă era o morișcă, dezarticulat, alandala, fără nicio noimă. Îți venea s-o iei la palme. Mai avea o prietenă, Mitzi, pe care uneori, fără să-i cer, o aducea să petrecem în trei. Mitzi asta îi spunea fiecărui bărbat că el a dezvirginat-o acolo, pe loc, în seara aia. Curate, ordonate în viață, haotice în pat, fetele astea erau și foarte corecte. Dacă le dădeai cumva mai mult decât era tariful erau în stare să-ți dea rest.

Mitzi asta a născut o fetiță și printre mulții bărbați cu care și-a tras-o în perioada conceperii copilului, m-a menționat și pe mine. Am fost mândru, însă tribunalul din Halle nu s-a oprit la niciunul dintre masculii menționați pentru că trebuia să-l menționeze doar pe unul, chiar dacă s-a culcat cu mai mulți în perioada respectivă. Biata fată a fost cinstită drept pentru care fiica ei a rămas cu tată necunoscut.

— Ce mai poveste. Acum erai însurat, la casa ta, cu o soție nemțoaică, tată…

— Aiurea. N-am venit din Petersburg să fac copii în Germania. Am venit să fac artă și artă voi face. Dar asta nu înseamnă că o să-mi țin sămânța în ouțe.

— Acum unde mergem? Ne tot învârtim prin orașul acesta. Mergem la berăria aia a oamenilor de știință și artă?

— Acum nu vom merge la nicio berărie. Nu avem timp. Iar mâine, dis de dimineață, vom porni la drum. Vom dormi la rusoaica mea. Patroana și matroana de la Spălătoria rapidă și veselă a devenit pentru mine o adevărată prietenă și amantă. Freundin. Așa i-am și memorat în telefon numele.

— Am și eu un unchi aici, în Germania. Locuiește la München. De fapt lângă München.

— La Munchen? sări Boris. Păi este în drumul nostru.

— Cum să fie în drumul nostru? Facem un lung ocol. Eu ziceam doar așa. O să ne oprim pe la el când ne întoarcem de la Graz.

— Nici vorbă, se opune Boris. Îmi place să cunosc oameni noi. Negreșit mâine trecem pe la unchiul tău. Presimt că o să mă înțeleg bine cu el. Dar deocamdată să tragem la spălătoria Pulbere de stele cu miros de căpșunică să le salutăm pe fete. Are să-ți placă.

*

A doua zi, dimineața, destul de devreme, pregătit de plecare, am dus bagajele jos, în minuscula curte, cu gândul să dictez ceva în micul meu reportofon care transformă vocea în text. Cu destule greșeli, dar ușor de corectat. „Nu mă voi strădui să notez cum am fost primiți la Spălătoria asta rapidă sau veselă. Sau și una și alta. La intrare scria SchenelleWasche, iar înăuntru Im frohlichenWaschsalon. Pentru mine a fost rapidă în pat și deloc veselă dimineața. Nu știu unde să încadrez noaptea asta.”

N-am apucat să dictez mai mult pentru că Boris a apărut în pragul ușii și mi-a făcut semn să merg înăuntru.

— Fetele ne-au pregătit o masă copioasă, a spus el cu gura plină, făcându-mi semn să mă așez. Mâncăm bine acum și nu ne oprim până la München.

— Ți-am spus că trebuie să ajungem întâi la Graz. Ne oprim la unchiul meu când ne întoarcem.

— Uite cum facem. Suni tu acolo, la administratorul care te-a anunțat că a dispărut omul acela, nea Vasile al tău, și îl întrebi când trebuie să ajungi să dai lămuriri că nu a plecat cu tine. Poți suna chiar acum până nu coboară patroana.

N-am apucat să sun că a intrat patroana. Mai degrabă avea un aer de matroană nu de patroană. Mică, musculoasă nu grasă, pieptul dezvoltat, dar nu lăsat în jos, parcă atingând perfecțiunea dintre mărime, greutate și ocupație, gazda noastră a rămas în picioare, refuzând să se așeze la masă, deși Boris, politicos, s-a ridicat de la masă, a tras scaunul, poftind-o să ia loc. Femeia s-a scuzat că nu ne poate ține companie pentru că are o mulțime de comenzi, cămăși, lenjerie, cearceafuri murdare, secretul succesului afacerii sale fiind rapiditatea cu care onorează comenzile. Rămași singuri, Boris m-a anunțat că deja fetele sunt la munca de zi. Au la subsol mașinile de spălat, de uscat, mesele de călcat. Nu trăiesc exclusiv din activitățile de noapte. Clientul aduce rufele dimineața și spre seară sunt gata, le poate lua acasă. În felul acesta bărbații pot scăpa de acasă având o acoperire perfectă.: duc sau aduc rufele la spălat. Neamțul, deși calculat, în privința sexului este foarte pripit. Vine, își face treaba, plătește, pleacă. Nu înainte de a scăpa de mirosul de căpșună care li se îmbibă în piele.

Am mâncat repede. Cum eu coborâsem cu rucsacul la mine, Boris mi-a dat cheia de la mașină și a urcat sus să-și ia ranița. Mi-am așezat rucsacul pe scaunul din spate și m-am așezat la volan, fixându-mi scaunul și oglinzile retrovizoare. Voiam să conduc o mașină de miliardar care, așa cum o lăuda rusul, se comportă ca o femeie nărăvașă. După ce mi-am fixat scaunul și oglinzile retrovizoare, l-am sunat pe Șefu’ Kurt. Mi-a spus că ar fi bine să sosesc la Graz ziua următoare pentru că atunci vor sosi la fața locului și băieții lui nea Vasile și va fi acolo întreaga echipă de anchetatori, procurori, polițiști, avocați. Se va face reconstituirea crimei. Vor fi aduși și soții din Republica Moldova care deja au recunoscut că l-au omorât pe maramureșean. Nu mi-a dat mai multe lămuriri spunându-mi că nu are timp. Boris nu s-a lăsat prea mult timp așteptat. Și-a trântit și el ranița pe scaunele din spate, unde s-a așezat și el.

— Pentru că eu am tras la galere mai din greu decât tine, și am avut parte și de o partidă rapidă, scurtă, de despărțire, acum dimineață, o să conduci tu. Pentru orice eventualitate, am luat și o punguță din pulberea de stele cu aromă de căpșună. Este special pentru tine. Să o folosești cât mai des. Direcția: München.

— Cum München? Ocolim prea mult. Eu vreau să ajung cât mai repede la Graz. Ne oprim la Munchen când ne întoarcem, am insistat eu de formă, știind deja că la Graz trebuia să ajungem abia a doua zi.

— Ți-am spus că mergem la expoziția lui Hermann Nitsch. O să-ți placă și ție.

— Dacă tot mergem la München, m-am dat eu bătut, o să trec și pe la unchiul Johann.

— Perfect, mergem și la unchiul Johann.

— Vreau să merg singur.

— Asta nu se poate. Dacă ne despărțim s-ar putea să nu ne mai reîntâlnim. Sper că unchiul tău nu este un morocănos ca tine.

— Este o mare figură. Dacă mă gândesc bine, seamănă puțin cu tine.

— Păcat că gazda noastră nu a avut timp să stea cu noi la masă. Te-ar fi întrebat dacă ai gustat din plin din pulberea din stele cu aromă de căpșuni.

— Ce pulbere de stele cu miros de căpșuni? N-am simțit niciun miros de căpșuni. Și n-am văzut vreo pulbere de stele prin cămăruța aia mică, dar foarte curată, ce-i drept.

— Păi nu erau în sertarul noptierei prezervative cu miros de căpșuni? Hai, spune-mi cum a fost? I-ai mângâiat buricul, înainte de a coborî la viermișor?

— N-am văzut niciun prezervativ. Și nu este treaba ta sau a patroanei cum a fost. Te rog să nu deschizi subiectul ăsta. A fost bine. Atâta tot. Mai mult nu scoți de la mine.

— Dobitocule, dacă n-ai folosit prezervativ, și mi se pare că n-ai folosit, mama fetei o să fie foarte supărată. Nu credeam că ești chiar atât de prost, a oftat Boris din greu, nemulțumit. Cât i-ai lăsat fetei?

— Să-i las ce?

— Bani, prostule. Ai spus că a fost bine. Pentru asta trebuie să plătești.

— Nu i-am lăsat nimic. Nu mi-ai spus că trebuie să plătim.

— Întoarce. Întoarce repede! O chemi pe fată și o plătești.

— Cum să o umilesc? Credeam că ai rezolvat tu tot. Spuneai că este prietena ta.

— Aici nu merge așa. Se plătește pe loc. Ca după păcate, când ajungi la Judecata de Apoi. Întoarce! Întoarce repede!

A fost cea mai mare umilință la care am fost supus vreodată. Să plătesc o femeie pentru sex. În timp Boris o sună pe patroană, vorbind cu ea  rusește, la primul sens giratoriu am întors.

— Ce i-ai spus?

— I-am spus să iasă în stradă pentru că vreau să-i spun ceva important ce nu se poate spune la telefon.

Ajunși din nou pe străduța unde era Spălătoria rapidă și veselă, patroana era deja în fața porții. Boris s-a dat jos din mașină și s-a apropiat cu pași mari de ea. Îi priveam prin oglinda retrovizoare. Boris i-a spus ceva, aplicându-se spre ea, apoi rusul mătăhălos s-a dat puțin în spate ridicându-și mâinile a neputință. Patroana și-a pus mâinile la gură, s-a dat și ea un pas în spate, apoi a izbucnit în râs. Nu auzeam prin geamurile mașinii, dar bănuiesc că într-un râs zgomotos din moment ce tremura toată carnea pe ea. S-a oprit din râs, s-a uitat spre mașină, mi-a făcut un semn prietenesc cu mâna, apoi l-a prins puternic în brațe pe Boris, l-a sărutat apăsat, pe gură, și l-a împins spre mașină.

— Duceți-vă în pace, a strigat. Drum bun și vă aștept să mai treceți pe la noi.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat foarte curios pe Boris. Mi-ai spus că trebuie să o chem pe fată, să-mi cer scuze și să o plătesc.

— Nu a fost nevoie. Fata și-a luat singură banii după ce ai adormit.

— De aia a râs patroana de la Spălătorie?

— Nu numai de aia. Mi-a spus că nu te-ai atins de fată. Prostănacule! Boule! Condu și lasă-mă să dorm. Sunt frânt. Așa clienți să tot aibă pentru fetița ei. Prostule! Ești pe invers? M-ai făcut de râs. Să nu mă trezești până la unchiul tău în poartă. Sau mergi unde vrei. Nu-mi mai pasă.

*

— De ce ai oprit? întreabă Boris deschizând ochii, căscând, întinzându-și ciolanele, după vreo trei ore bune de mers.

— Ca să alimentez. Am făcut plinul.

— Ai băgat motorină sau benzină?

— Pentru că nu s-a blocat motorul înseamnă că am băgat ce trebuie.

— Cât mai avem?

— Până unde?

— Până unde mergem. Bănuiesc că ai profitat că am adormit și ai pornit spre Graz.

— Nu. Mergem spre Munchen.

— Foarte bine. Cât mai avem?

— Mai puțin de o sută de kilometri.

— Mai pot dormi un pic.

— Cum vrei.

Restul drumului Boris s-a prefăcut că doarme, iar eu m-am prefăcut că îl cred adormit.

*

Unchiul Johann locuia într-o mică localitate la câțiva kilometri de Munchen. Era membru în formația de fanfară și îngrijitor la biserică. Moștenise postul de „custode” de la o mătușă de-a noastră care ne lăsase și o mică moștenire. Motiv de ceartă între el și tatăl meu care nu a văzut nici măcar o marcă din moștenire. Frații au trecut peste această dispută financiară abia când tatăl meu s-a lansat în afacerea cu fier vechi, invitându-l și pe el să intre în firmă, dar deja între ei se instalase o răceală peste care nu au reușit să treacă.

Brusc Boris a deschis ochii și a propus să ne oprim undeva să mâncăm.

— Păi abia am mâncat. Oricum în câteva minute ajungem la unchiul meu, am spus eu, făcând pe supăratul. Ne așteaptă.

Nu-mi trecuse supărarea. Ceea ce a făcut el a fost o mizerie și aveam de gând să întrerup orice relație de amiciție cu el imediat ce ne vom reîntoarce în Rezidență.

Mă gândeam să ne oprim o oră, două la unchiul meu, eventual să luăm masa la un mic restaurant din apropiere despre care unchiul Johann nu uita să ne spună că făcuse parte dintr-o rețea de localuri și hoteluri construite de căile ferate germane. Spunea acest lucru cu atâta convingere de parcă ar fi fost meritul lui că micul local era așezat în apropierea casei în care locuia, proprietate a bisericii.

Unchiul ne-a întâmpinat cu brațele deschise, în fața porții.

— Oaspeți, oaspeți. Mare întrunire de familie. De cum m-ai sunat că vii încoace cu un bun prieten de-al tău, și bănuiesc că este acest domn cu figură de viking, am și sunat la București, iar tatăl tău și Paula s-au urcat în primul avion de dimineață și peste câteva minute vor fi aici. Mătușa ta Agnes s-a dus după ei la aeroport.

— Asta da surpriză, a spus Boris în locul meu. Rămăsesem cu gura căscată. Dacă tata s-a decis pe loc să vină în Germania era de rău. Eram sigur că o aduce și pe soră mea ca, împreună, să mă convingă să mă întorc acasă.

— Nu trebuia să faci asta, unchiule. Este prea mare deranjul. Știi cum e tata. O să ne strice tot cheful. Dacă știam…

— Exact, a intervenit din nou Boris, dacă știa nu s-ar fi oprit aici. Oricum noi avem o treabă foarte importantă în Viena. Cel puțin eu mă grăbesc, iar nepotul dumneavoastră, în această speță, nu este decât șoferul meu. Deci vom sta doar să vă salutăm, pe dumneavoastră, pe distinsa dumneavoastră soție, despre care tânărul meu prieten mi-a povestit atâtea. Desigur, vom aștepta până sosește sora domnișorului Paul și fratele dumneavoastră pe care am înțeles că îl cheamă tot Paul. Ca de altfel și pe tatăl dumneavoastră.

— Ba chiar și pe bunicul nostru. Din arhiva familiei Hermann de Sighișoara rezultă că nepotul nostru aici de față este Paul Hermann al patrulea.

Nu mi-a scăpat ironia rusului. În timp ce ne îndreptam spre casa situată în curtea bisericii, iar unchiul ne vorbea despre cât de frumoasă este biserica de secolul 18, i-am șuierat lui Boris la ureche „Dacă scoți o vorbă despre Rezidența lui HerrDirektor, despre Paul von Hermann, te las aici cu toți hermanii ăștia nebuni pe cap. Nu uita: cheia de la mașina ta este la mine”.

Eram decis să mă țin de cuvânt.

Tata, sora mea și mătușa Agnes au sosit în câteva minute. Porniseră de la București spre Munchen cu o cursă de dimineață.

— Ajungi mai repede de la București la Munich decât de la București la Sighișoara, a spus tata în loc de salut, îndreptându-se cu mâna întinsă spre Boris.

— Bănuiesc că sunteți un coleg din fanfară. Dacă nu vă supără întrebarea, spuneți-mi la ce instrument cântați?

— Eu cânt la mai multe instrumente, a spus politicos Boris, dar din nefericire nu sunt în aceeași orchestră cu domnul Johann. Mai degrabă sunt coleg cu fiul dumneavoastră. Sunt artist. Sculptor, dar și scriitor. Din păcate nu atât de talentat ca fiul dumneavoastră. 

Când l-am auzit am crezut că leșin. Nu bănuiam latura asta mieroasă, pupincuristă, lingușitor-ironică a rusului. Oricum între cei doi s-a înfiripat repede un dialog, tata uitând să mă salute atât pe mine cât și pe unchiul Johann. Nici nu avea cum să-mi strângă mâna pentru că mătușa Agnes deja mă ținea la piept, îmbrățișându-mă de parcă eram cel mai iubit și scump nepot al ei. După ce am scăpat din strânsoare, sora mea s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: „După cum vezi, tata este neschimbat. O să-ți povestesc tot ce s-a întâmplat după ce ai plecat din țară fără să ne spui un cuvânt. Eu i-am spus că ai aplicat pentru o bursă, că ai fost trimis de la ziar corespondent pentru Germania. Măcar mie trebuia să-mi spui unde pleci”, mi-a reproșat ea. O să-ți povestesc tot, i-am răspuns eu în șoaptă. Acum sunt într-o foarte, foarte mare încurcătură. Dacă reușesc să-l conving pe rus, noi o să plecăm foarte repede spre Viena. Te rog să nu te superi. Vorbim mai târziu. „Ce rus? s-a mirat soră-mea. Tipul ăla este rus? Într-adevăr, are un accent ciudat.” Nu am reușit să-i spun mai multe pentru că mătușa Agnes a preluat conducerea.

— Uite cum procedăm. Casa noastră este foarte primitoare, dar în același timp cam micuță pentru atâția oaspeți. Aici în vecini este un hotel drăguț.

— Construit de căile ferate germane, a completat, mândru, unchiul Johann.

— Lasă, dragă Johann, o să ai timp să dai relații istorice mai târziu. Servim aici, în grădină, ceva, o cafeluță, o prăjiturică…

— Poate și o tărie, a propus Boris.

— Desigur, desigur, o palincă adusă de o rudenie de-a mea din Transilvania, s-a lăudat unguroaica, mătușa Agnes. Apoi vom merge la masă. Hotelul de la colțul străzii are un restaurant drăguț. O să vă placă. 

Ne-am așezat la masă. O masă lungă, de lemn vechi, cu crăpături. Mătușa l-a trimis pe unchiul Johann să aducă o față de masă pe care Boris l-a ajutat să o întindă. Era prea scurtă, așa că un capăt al mesei a rămas neacoperit. Motiv pentru care mătușa Agnes a început să-și certe bărbatul, în limba maghiară. S-a dus ea înăuntru și a adus încă o față de masă, de altă culoare, pe care a pus-o pe suprafața mesei neacoperită de prima față de masă, întâmplător  aflată chiar în fața tatălui meu, așezat deja, din instinct, în capul mesei.

— Bărbatul ăsta este tare neîndemânatic, s-a scuzat mătușa Agnes. Așa că am să-l rog pe Paul să mă ajute să aduc din bucătărie câteva prăjiturele făcute de mine, cafeluțe, niște aperitive care merg cu țuica din Ardeal.

Am urmat-o pe mătușa Agnes în casă. Totul era pregătit pe masa din bucătărie. În timp ce scotea sticla de pălincă ungurească din frigider, mi-a spus, în grabă „Să știi că tatăl tău este foarte supărat pe tine. Mi-a spus că vagabondezi pe undeva, că n-ai dat un semn de viață de săptămâni întregi și că te va duce cu forța acasă. Mie poți să-mi spui ce ai de gând să faci.”. „Pe bune, i-am spus, am aplicat pentru o bursă, am obținut-o și sunt foarte bine. Din păcate, nu-mi pot da adresa. Sunt obligat prin contract să nu divulg adresa.” În parte adevărat. „Ioi, hat ce bine, s-a bucurat mătușa, nemții ăștia sunt tare suciți. Nici eu nu-i mai suport. O să vedem cum facem. Îi spun tatălui tău că merg eu cu tine și văd despre ce este vorba.  După ce servim puțin aici, o să mergem cu toți la restaurant. Dacă nu ai bani, îți împrumut eu, ca să ai din ce plăti consumația la masă. Poartă-te ca și cum tatăl tău ar fi oaspetele tău. Dar ăsta de l-ai adus cu tine cine este?” s-a interesat ea. „Este coleg cu mine. Este rus, dar este un mare artist. Mașina aia parcată la poartă este a lui. Este plin de bani, am mințit eu”. „Oh, da, zice mătușa, o fi vreun oligarh rus. Este plină Europa de ei. Ne-am înțeles? Te poți baza pe mătușa Agnes.”

Am dus bunătățile pe masa de afară. Sticla i-a fost pasată imediat lui Boris. A gustat direct din sticlă.

— Merge, a tras el concluzia. Este o adevărată mană cerească. Ai o familie minunată, dragă Paul. Trebuie să vă anunț cu fiul dumneavoastră, respectiv nepotul minunatei noastre gazde, este mândria Coloniei noastre de scriitori, artiști, filozofi, eseiști, ba chiar și IT-iști de ăia ce se pricep la calculatoare. Să bem pentru întâlnirea a trei culturi: germană, română, rusă. Eu sunt rus, dar uitându-mă la sticla asta cu țuică ungurească mai adaug o cultură. Așadar, sunt aici în jurul acestei mese reprezentanți ai patru culturi. Să bem pentru asta. În primul rând am să-l servesc pe domnul Paul Hermann senior, care s-a sacrificat venind să-și vadă fiul la capătul celălalt al Europei. Ca mai bătrân trebuie să vă anunț că Regulamentul societății noastre nu permite ca pe perioada noviciatului bursierii să ia legătura cu cineva, din păcate nici cu propriile lor familii. „Sănătate. Na zdravi! Să bem pentru minunata noastră întâlnire”.

Porcul de rus, pentru moment, părea că m-a salvat. Nu știu dacă tata s-a lăsat impresionat. După cum îl știam, nu înghițea orice gogoși.

— Am să te rog, dragă Paul, să mergi la mașină și să iei din  portbagaj două sticle de votcă. Una o bem acum, iar cealaltă o dăm în păstrare la doamna Agnes pentru când ne vom revedea aici, în același format, la o nouă întâlnire.

Am executat ordinul lui Boris. În portbagaj avea un adevărat arsenal de băuturi, whisky, coniac, rom, dar și o duzină de sticle de Stalinskaia.

Când m-am întors Boris deja își schimbase locul. Stătea între sora mea și mătușa Agnes. Tata și unchiul Johann discutau destul de aprins, în limba română, ca să nu înțeleagă rusul. De cum m-am așezat la masă, vizavi de Boris, au tăcut ascultându-l pe rusul care le vorbea femeilor despre minunățiile pe care nu le găsești nicăieri altundeva decât în artă, despre valul de emoții, profunde și de durată, care leagă ființele umane între ele, indiferent din ce cultură fac parte. „Niciodată, în nicio împrejurare, oamenii nu sunt ceea ce par a fi la prima vedere. Dumnezeu are standarde de calitate? Păi are din moment ce ne-a adunat la aceeași masă. Avem viziunile, fanteziile noastre, însă doamnelor, vă spun eu, și știu bine ce spun, viziunile, fanteziile, descoperirile care schimbă lumea, nu sunt rezervate decât celor cu mintea foarte sănătoasă. Trebuie să ne încredem în ceva? Desigur: în propriul nostru instinct.” Deci Rusul trecuse la atac. Oare care dintre cele două victime îi va cădea în plasă? Soră-mea sau mătușa Agnes? Trebuia să fac ceva. M-am ridicat în picioare.

— Mă iertați, trebuie să vă spun ceva. În primul rând vreau să-mi cer iertare pentru că nu v-am putut anunța unde sunt. Așa cum spunea maestrul meu, domnul Boris Samsonov, Regulamentul Rezidenței noastre ne interzice în perioada de stagiu să luăm legătură cu cei dinafară. Așa se explică tăcerea mea de când am plecat din țară.

— Cum să ții un toast fără un pahar în mână?  a intervenit din nou Boris. Eu propun să ne vorbească întâi și înainte de toate patriarhul acestei minunate familii, care de altfel se și află în capul mesei.

— Eu? s-a mirat tata, însă în vocea lui am simțit că era flatat. Oare a căzut în plasa rusului?

— Am să vă rog, a continuat Boris, să luați paharele în mâna dreaptă, cu care noi credincioșii ne facem semnul sfintei cruci. Așa cum trebuia să facă și minunatul dumneavoastră fiu domnule Hermann. Din păcate, sau mai degrabă din fericire, băiatul dumneavoastră nu bea deloc. Abstinență totală. Ăsta este, de altfel, singurul lui cusur.

Rusul mințea de înghețau apele, dar am simțit că tata s-a lăsat prins în mrejele lui.

— Trebuie să recunosc că am fost foarte îngrijorați, a spus el încercând, ceremonios, să-l imite pe Boris, Acum că am aflat adevărul nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-l felicit pe fiul meu, urmând să-l cert altădată pentru actul acesta de indisciplină.

— Bravo, să bem până la fund minunata licoare din aceste minunate pahare de cristal.

Boris se întrecea pe sine. Discuția a continuat în aceeași atmosferă de respect reciproc, până s-a terminat sticla de palincă. Între timp mătușa Agnes a adus din bucătărie un platou de brânzeturi, salam, bucățele de șuncă, uitând că ne invitase la masă, la restaurantul din vecini.

Dar rusul tot rus rămâne. Dacă la început s-a comportat ireproșabil, când s-a trecut la a doua sticlă de votkă rusească, apreciată îndeosebi de unchiul Johann, dar și de mătușa Agnes, Boris s-a ridicat brusc în picioare:

— Să știți că noaptea trecută fiul dumneavoastră s-a culcat cu o fetiță de 16 ani.

Toată lumea a amuțit. Realizând că a făcut o gafă, a completat imediat:

— Dar nu i-a făcut nimic. Asta nu-l face mai puțin bărbat. Ba chiar îl onorează, ca ființă profund morală. Vă felicit, pe dumneavoastră Paul von Hermann, tată al unui asemenea tânăr.

Na, că la sfârșit, rusul a dat cu mucii-n fasole. Tata s-a ridicat de la masă, s-a îndreptat spre curtea bisericii, a făcut câțiva pași, s-a întors, mi-a făcut semn să-l urmez. Ne-am îndepărtat, apropiind-ne de biserică.

— Tu crezi că am înghițit balivernele acestui bețiv? Am fost contactat în urmă cu câteva săptămâni de un domn, Hans Schafer. A venit personal la București să stea de vorbă cu mine. Mi-a spus despre ce este vorba. Mi-a spus că ai fost muncitor zilier la o fermă agricolă din Austria. Mi-a prezentat acea Colonie în culori frumoase, dar eu nu cred o iotă.. Mi-a spus despre acel HerrDirektor care primește numai bursieri care poartă numele Hermann. Nu era nevoie să te ascunzi de mine, să te rupi de familia ta. Am fost anunțat de același domn Hans Schafer și că ai părăsit Rezidența cu un coleg, pe motiv că mergeți împreună la Viena să vă vizitați un prieten internat la un spital de psihiatrie. Mi s-a spus și ce pramatie este rusul, dar apreciez elocvența lui, talentul lui de a se da cu totul altceva decât este. Nu cred că este un prieten adevărat, însă se pare că are un anumit cult al ideii de solidaritate între bărbații imorali.

Ce era să zic?

— Așa este. Îmi pare rău.

— Dacă asta simți tu că este calea pe care vrei să o urmezi, am vorbit și cu mama ta, îți dăm binecuvântarea noastră. Când a fost acel domn la București, a întrebat dacă mai ai frați. I-am spus despre sora ta. Pe urmă m-a sunat chiar acel aristocrat, Paul von Hermann, propunându-mi să o trimit și pe sora ta în aceea Colonie. Dacă nu aș fi vorbit cu el personal, probabil că m-aș fi lăsat convins de acel domn Hans Schafer, dar apoi m-am răzgândit. Ea este femeie și nu are ce căuta în compania aia de dereglați mintali. Acum l-am văzut și pe rusul ăsta zănatic și mincinos. Ține minte ce-ți spun acum: dacă vrei te poți întoarce acasă. O poți face oricând dorești. Afacerea noastră merge bine, iar tu, fiule, vei avea oricând loc în inima mea.

— Am înțeles, tată.

Îmi spunea pentru prima dată „fiule”. Am simțit imboldul de a-l îmbrățișa, dar primul gest trebuia să vină din partea lui. Nu a venit.

— Acum să ne întoarcem la masă. Noi plecăm în seara asta. Am văzut în față o mașină scumpă. Într-adevăr este a acestui zăpăcit de rus?

— Da, este a lui.

— Ne-am luat bilete dus-întors. Am văzut că mătușa Agnes este pleasnă. Bietul Johann. Am văzut că nu ai băut deloc. Poate ne duci tu la aeroport. N-aș vrea să o las prea mult pe Paula în preajma rusului. Aș vrea să pornim chiar acum. Îl lași puțin pe rus să se odihnească pe urmă vii să-l iei să plecați la Viena. Domnul Hans mi-a spus și de prietenul acela al tău de la Viena, domnul Vasko. A vorbit frumos de el.

Ne-am întors la masă. Paula s-a uitat la mine întrebându-mă din ochi dacă totul este în regulă.

— Poți să-i arați și surorii tale cât de frumoasă este curtea acestei biserici, a zis tata. Eu o să mai stau un pic de vorbă cu unchiul Johann.

Boris dormea cu capul pe masă. Spre necazul mătușii Agnes, am plecat cu Paula la o scurtă plimbare prin curtea bisericii. I-am spus că totul este în ordine, că m-am înțeles cu tata neașteptat de bine.

— Mereu îi este frică de schimbări. Cred că ți-a spus că a fost un domn să se intereseze de tine. A întrebat și de mine, dar tata nu i-a dat voie să se întâlnească cu mine. A spus că, deocamdată, este suficient că a pierdut un fiu. Mă bucur că ești bine. Eu te-aș putea ajuta cu ceva?

În acel moment mi-am adus aminte de obligația de a-mi construi Autobiografia-fantomă luând-o ca subiect pe ea. Atunci, pentru prima oară, m-am uitat la sora mea ca la o femeie. Am schimbat repede vorba.

— Tata mi-a cerut să vă duc la aeroport. Mi-a spus că v-ați luat bilete dus-întors.

— Da, am văzut că nu ai băut deloc. Am bănuit că vreți să plecați mai departe. Ar mai fi ceva. Am primit acasă o adresă de la poliție, de la Interpol, prin care ne cerea să anunțăm unde ești. Tata nu știe. Nici mamei nu i-am spus. Bănuiesc că s-a întâmplat ceva. Mie poți să-mi spui.

— Nu s-a întâmplat nimic. Niște băieți cu care am lucrat la ferma aia agricolă au furat ceva, dar eu deja plecasem. Probabil mă caută ca martor la prostiile pe care, probabil, le-au făcut.

— Mă bucur să aud asta, m-a îmbrățișat strâns soră-mea. Atunci pentru prima oară i-am simțit sânii. Mizerabilul de HerrDirektor cu Klaudio, băiatul în haine vișinii.

— Totul va fi bine, m-am desprins din îmbrățișarea ei, din nou gândindu-mă la ea ca la o femeie.

—Dacă prietenul tău a adormit, eu zic să pornim cât se poate de repede spre aeroport ca să avem timp să stăm puțin împreună și doar noi trei. Mătușa Agnes mă obosește îngrozitor cu poveștile ei.

(Fragment din romanul Irascibilul domn Vasko”)

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 32-41]