Cu acest atribut al „singurătății” se autocalifică un mic grup de poeți tineri, acum studenți la Facultatea de Filosofie din Cluj: Toni Chira, Raul Cozlean și Vasi Prode. E, poate, un mod de a se delimita cumva de ansamblul vârstei lor lirice, dominat încă de discursurile autobiografist-minimaliste, cu ambiții, totuși, de maximă autenticitate și de situare „în pas cu vremea” foarte permisivă din toate punctele de vedere și cu accente de nou militantism „progresist”. Pe ei îi știu pasionați cititori de lirică americană și nu numai (de exemplu, Robert Lowell, John Berryman și alții, afini electiv cu aceștia), dar și din poezia engleză și germană a secolului XX. Așadar, mizează pe micronarațiunea expresivă existențial și accentuat confesivă, în asociații de imagini adesea insolite, fără să neglijeze metafora și simbolul, nici aluziile livrești. Și fără tentațiile exhibiționiste, acum în vogă. Dar, „singuri” fiind, au o comună notă cvasielegiacă, un tremur al mâinii și al vocii, o privire deschisă dureros-interogativ spre lumea din jur. Sunt note care îi „singularizează” deja în context. Deocamdată, cel mai experimentat este Toni Chira, foarte prezent în lecturile de poezie din diverse cenacluri ale țării, dar, tot mai frecvent și în reviste, cu un discurs neliniștit, al cuiva cu „o geometrie vulnerabilă”, tulburată de decepții și „zbateri de spaimă” lăuntrice, mărturisite direct, cu o naturalețe lipsită de orice emfază. Ceva mai timid încă, Raul Cozlean înfățișează o fragilitate a eului vulnerabil, în stare, doar, pentru moment, „să gravez(e) spații lipsă” și câte „o casă din bucăți inexistente”, cu trimiteri la cineva „cu suferința purtată ca un medalion sub piele”. La rândul său, Vasi Prode vorbește despre vise între care își aude inima (lucru rar în poezia vacarmului „autenticist” recent), vorbește despre sfâșieri și striviri, despre „zece suferințe diferite”, încercând să învețe, totuși, „simpla blândețe”. E limpede că toți trei poeții ce se întâlnesc în aceste pagini promit frumoase evoluții și afirmări/confirmări în viitorul apropiat. Să îi întâmpinăm, așadar, cu încredere.
Ion Pop
***
Toni Chira
Amintirea unui cântec de îndurat tortura
Încrâncenarea o pun deoparte. Îmi voi rosti
Puritatea cât îmi este la îndemână
Puritatea mea în locul cuvintelor mele
A trupului ca un leagăn uitat.
Îți voi păstra râsul.
Îți voi păstra fanatismul, fâstâceala și râsul.
Îți voi păstra amintirea dragostei convulsive.
Amintirea unui cântec de îndurat tortura
Îmi limpezește simțurile, le reașază în trup.
Claritatea cerului din preajma ta.
Harta cerească trasată de mângâierile tale.
Lângă tine sunt o geometrie vulnerabilă.
Orice nou început se amână.
*
Poem de dragoste
Un poem de dragoste ar trebui să conțină
Un stomac de tablă,
O limbă de fontă
Și patru pergamente
Cu incantații satanice.
Gândește-te la un cuvânt
Dintr-o limbă moartă,
La cum își luau adio pentru totdeauna sciții.
Adio pentru totdeauna într-o limbă moartă.
*
Un ultim entuziasm
Pentru că vocea mea este
Mai mare decât trupul meu
Vocea mea vorbește din afara trupului meu
Nopți descreierate în care cauți dragoste
Sau măcar încerci
Să nu te gândești
La dragoste
Sunt zbateri de spaimă
Înăuntrul meu
Prin care
Vocea îmi curge ca mercurul
*
Ochii
Umblă de parcă sunt doi oameni îmbrățișați
Sub aceeași geacă, doi oameni
Care nu-și vor mai vorbi curând,
Dar până atunci mai este încă timp
Să nu își amintească
Atingerile tuturor brațelor care
Îi vor smulge definitiv unul de celălalt,
Astfel încât sunt
Un singur trecător
La ceasul în care mă uit pe fereastră,
Un trecător cu gesturi neîndemânatice,
Mai largi decât ar putea
Antrena orice gimnastică,
Mai viguroase decât ale măcelarului
Când scoate în pumni măruntaiele
Și le aruncă pisicii sau câinelui,
Dar mai este încă timp să nu își amintească
Felul în care își vor negocia uitarea,
Mai este încă timp ca animalul
Să își ridice către măcelar
Pentru ultima oară
Ochii.
*
Hernán Cortés
Să pleci în întâmpinarea trecutului
Cu brațele încărcate cu speranțe naive.
Să pleci în întâmpinarea trecutului
Cu obrajii înroșiți de emoție.
Să pleci în întâmpinarea trecutului
Cu sângele mărșăluind prin trup.
Să pleci în întâmpinarea trecutului
Ca să răstorni prezentul
Într-o baie de acid.
Să pleci în întâmpinarea trecutului
Cu voința celui care pleacă în america.
Să pleci în întâmpinarea trecutului
Cu sângele de conchistador
Curgându-ți până și în unghii.
Să pleci în întâmpinarea trecutului
Ca să fii tu cel care îi va supune pe azteci.
Să pleci în întâmpinarea trecutului
Chiar dacă aztecii au fost
O dragoste pierdută.
Suntem același, Hernán Cortés,
Neîntrecuți în întreaga lume nouă
Prin tot ce avem mai aspru și mai rău în fire.
Păstrându-ne sălbatici,
Am descins în necunoscut.
Păstrându-ne sălbatici,
Am răpus fiara străvechilor civilizații.
Păstrându-ne sălbatici,
Am incendiat toate corăbiile,
Toate drepturile de a ne alege
Întoarcerea
Noi le-am ars și le-am risipit cenușa.
Cei de lângă care am pornit
Ne-au reproșat nebunia și bestialitatea.
Cei de lângă care am pornit
Ne-au privit perplecși țestele fumegând.
Cei de lângă care am pornit
Au dispărut după ce
Le-am pus în palme inimile noastre.
Pentru că noi am vrut adevărul crud.
Pentru că noi am devorat ca rugina
Orice urmă de neadevăr
Care ne-a stat în cale.
Pentru că noi am spulberat umbrele
Care ne-au împresurat fără niciun regret.
Pentru că dragostea noastră
Este mai puternică decât barbaria noastră.
Pentru că dragostea noastră
Este mai puternică decât barbaria noastră
Pentru că barbaria noastră este adevărul.
***
Raul Cozlean
Poemul absenței
„This form, this face, this life
Living to live in a world of time beyond me; let me
Resign my life for this life, my speech for that unspoken,
The awakened, lips parted, the hope, the new ships.”
T. S. Eliot
I.
în spatele tău stă mocirla,
vorbele pe care încerci să le păstrezi.
tăcerea a modelat-o,
a pătruns-o cu degete fine
lăsând-o mai ocrotită, mai robustă;
de acolo absența te urmărește –
câinele tău credincios.
II.
vă simt mai aproape când geamurile se închid
și vântul se oprește.
să știți că și pe mine mă macină
tot felul de doruri –
nu le voi recunoaște vreodată.
mă consolez într-un spațiu,
unde scaunele nu mai aparțin nimănui.
sub greutatea lipsei voastre,
se tocesc,
se retrag într-un loc ferit,
apoi dispar,
la fel cum dispar oamenii după un timp.
o dublă distanță ne separă,
dubla distanță ce-mi dictează
chiar și cea mai simplă mișcare.
când îmi plimb țigara printre degete,
fumul se ridică lent
și pare să-mi vorbească;
sunt lucruri mărunte, aproape insesizabile,
deslușite doar după ce s-au pierdut,
în care adesea mă poticnesc.
adierea toamnei fără sfârșit
ridică tot mai sus fumul
odată cu neputința mea.
carnea care doare
măsoară distanța dintre noi
(liniștea contractă mușchii),
se măsoară-n scâncetul câinelui
(mângâierile nu mai pot oferi nimic).
câinele se retrage șchiopătând spre pădure
și va alege crengile sub care să moară.
oasele-i trosnesc la fiecare mișcare.
Corpul va rămâne imprimat
pe iarba umedă de care noi ne ferim –
o ceață subțire peste pădure,
corpul câinelui se lasă peste pământ.
III.
simt că-întunericul ne caută
și ne apropie;
el e carnea vie în care lucrează noaptea.
umbrele îmi aduc încet
căldura din cana cu ceai –
mirosul de neînvins al somnului.
adorm greu, o pleoapă mi-e transparentă;
încăperea de unde priveam oamenii grăbiți
trecând prin lumina dimineții,
spațiul în care umbrele se retrag.
(nu știu dacă voi mai vedea
aceeași frică în aceiași ochi.)
adorm cu gândul la cei dispăruți,
la cei ce au tras de firele memoriei până
când țeasta aproape că mi-a pocnit.
aburul ieșit din cana cu ceai
se lasă peste mâinile așezate pe masă –
la fel, absența lor mă învelește.
poate că păstrăm în noi locuri pentru cei absenți,
ca pe niște locuri pe băncile din parc
sau în autobuze.
mereu va exista un spațiu de rezervă –
nu încetăm să dispărem.
IV.
când pereții de gheață se înalță până peste capete
gravez spații lipsă –
spații în care aerul și mângâierea
trebuie de dinainte separate
vreau să păstrez în pereți imaginea asta:
lumina unui început de zi
venind din părți diferite –
o dată pentru mine,
o dată pentru tine.
razele se strecoară printre norii
care ar putea să învelească
trupurile noastre amorțite.
lumea în care te ridici obosită din pat
și pășești atentă spre bucătărie
nu a existat niciodată.
pot construi o casă din bucăți inexistente,
o casă numai a noastră
cu o grădină înflorită unde
stropim împreună plantele tale preferate,
dar,
cât ai clipi,
realitatea distruge totul.
vântul bate din spate și anunță
ceasul de liniște peste oase –
tăcerea unui om singur
cu privirea pironită
în ceva ce nu a existat niciodată.
V.
e ceasul în care nu pot uita
urmele prietenilor
cu suferința purtată
ca un medalion sub piele.
***
Vasi Prode
***
m-aș fi văzut înaintând fără creier,
dar niciodată fără inimă.
și poate că am dat prea mult din mine acum.
cel ce m-a iubit a uitat de atașament.
din timp și-a astupat capul cu tăcere.
potrivit aceluia ce mi-a fost aproape,
cel dinăuntrul meu a dezvoltat
un orgoliu nemilos.
despre el s-a spus că dacă-i dai timp
îți va fuma din scurt toate țigările.
firește că și eu mi-am astupat capul cu tăcere.
de la un țesut închis n-am avut
așteptări, dar mi-am dorit ca dintr-
al tău să se răsfrângă doar luciul.
să închid ochii și totul să fie lumină.
să plâng nesătul pe această lumină,
deși mă doare mai tare gândindu-mă
că ți-aș fi îndrăgit orbește mitraliera.
pentru ce a fost până acum,
am un termen nefolosit.
m-aș apuca să-l comentez, dar
mai întâi cred că ar trebui să tac.
pentru că țin la ceva ce-mi aparține
și n-are de-a face nicicum cu mine.
la o adică, dependența mea de oameni
(e dependența de-a opri plânsul).
***
Pentru că nu e doar cumpătare, Vasi:
undeva între vise inima te lasă s-o asculți.
Restul, mai ales, vine de la sine:
când ochii încep tiptil să ți se întunece,
când nu oricine tinde să apară –
nu o simplă carne, de care să te agăți,
cum ai fi crezut cu atâta naivitate.
Când celălalt se apropie și se îndepărtează.
Când te forțează să mărturisești:
chiar din acești ochi reflexia s-a smuls.
Uite-mi încheieturile cum se apleacă
spre tine fără să-ți mai ofere ajutor.
Tu ești un proscris, prietene.
Nu te poți opri din a-i descrie
pe oameni în absența lor.
Îți fac un loc în umărul meu pentru
când o să-ți cadă capul în gol.
Și eu mă gândesc uneori la absența lor.
Mă gândesc să le spun lucruri dure,
să înceteze cu totul, să-i dojenesc.
Dar nu mi-e în putere, sunt mult prea obosit,
iar pereții mei nu se opresc din bâzâit.
Mi-e atât de somn că dacă mi-aș
lărgi gura în fața voastră cu putere
vorbele mele v-ar adormi pe loc.
Dar nu cu putere, așa nu pot,
sunt foarte obosit.
Știi Vasi, am impresia uneori
că există în noi sunete interzise.
Cele mai multe se întorc din sfâșieri.
Undeva între vise inima te lasă s-o asculți.
***
Mi-a fost rușine să te îndop cu atâta tristețe.
Semănam ca două lacrimi strivite.
Ai spune că odată strivite pe piele,
se dilată și dispar.
Un peisaj imediat, căptușirea din câteva lemne
a unui pat punitiv, în care ne-am adăpostit
încercând să ne atingem.
De unul în fața celuilalt n-am avut parte
fără bătături, fără un colț al nostru ascuțit.
Mi-a fost rușine să mă înțeleg cu propria piele.
Mai ales acum, după felul în care suntem striviți.
Dacă te-a durut, înseamnă că am fost acolo.
Și cândva spuneam că pielea te salvează
de celălalt, adică îl poți iubi sub aceleași cute.
Dar noi n-am jelit cu destulă încredere.
Fețele noastre s-au târât înspre
noi până când și-au tocit obrajii.
Mi-a fost rușine să te îndemn:
defoliază-mă, strânge-mi
ațele între degetele tale.
Înfășoară-ți măduva.
Reinventează-ți cu grijă fața.
Pe rând să ieșim din casă când va fi timpul.
Să fim înlăturați numai fiindcă suntem de neconfundat.
Privește-te înainte ca pielea să ne dispară.
Fețele să ni se dilate în mulțime.
Să fim striviți de unii singuri,
dar până să ajungem la rond.
Mi-a fost rușine să-ți spun asta –
că te-am văzut îndepărtându-te între alte ziduri.
Că există și presupuneri când te imaginez.
În care ai fost deja strivită în mulțime.
În care nu mai putem spune că semănăm.
Oricât ne-am întinde, n-ajungem unul la altul.
Noi trăim în locurile în care
pielea se despică și tace.
Suntem politicoși când
vine vorba despre durere.
Durerea noastră.
Durerea cea de toate zilele.
Durerea ce ne-am dat-o nouă astăzi.
***
nu dinspre mine a venit răbdarea.
încă din primul prosop care m-a învelit,
eu am fost dedicat privirii în gol.
dinspre mine s-a manifestat îndurarea.
am încercat să mă disciplinez
în fiecare cădere, să-mi iau
trupul pe umeri și să nu-l scap
din vedere în catacombă.
un dulap de haine întunecate
mă trezește doar ca să mă întreb:
de ce ar fi trebuit să presupun
că sunt mai puternic decât tine,
aproapele meu care abandonează?
creierul îmi arde până la capăt, dar
nu și din ochii mei s-a retras noaptea complet.
am știut cum s-o sechestrez în pumni –
ca tu să mă poți vedea în ansamblu,
când primul cuvânt intim pe care ți-l rostesc
e primul cuvânt a cărui
semnificație am uitat-o, aproapele meu.
*
Zece suferințe diferite
te-am descris în zece poezii.
am surprins cum ia foc memoria
și cum telefonul stă încins pe genunchi.
ecranul se înnegrea atunci definitiv.
mâinile îmi erau ocupate cu ochii:
dezlipeau tentacule solide și sărate.
ștergeau din urma lor apoasă,
prelinsă pe suprafața obrajilor.
mi-aș fi dorit ca măcar cerul să fi fost
mai luminos, să mă scape într-o umbră.
geamul îmi reflectă temeinic fața în întuneric.
n-ai spune că în mine se oprește o circulație,
că întrebări agitate își mai pot avea locul:
cum găsești pe cineva pierdut?
cum recuperezi ceva din cap dacă
îți apare în zece moduri distincte?
cum găsești pe cineva pierdut
dacă stă în zece suferințe diferite?
în chiria ta provizorie ți-am citit poemul despre noi,
în care spuneam că orice am face
nu semănăm cu Plath si Hughes.
că noi urâm ceea ce nu se arată etic
mai mult decât ne urâm comportamentul.
că mi-ar plăcea ca eu să fiu transparent,
iar tu Mega și prin asta să ne definim.
prăbușirea catedralei ți-o preiau pe loc.
sau stopăm orice înseamnă prăbușire.
ne-am îndepărtat reciproc de același oraș,
aproape în același timp, tu cu mutarea,
eu cu plecarea ta, deși multe lucruri
mă cheamă înapoi și tare greu mă pot conforma.
știu că ceilalți există acolo de unde am plecat.
pentru toți ceilalți eu învăț acum simpla blândețe.
cred că sunt transparent odată ce dispari,
așa cum unele fructe trântite se lasă deschise.
trauma noastră comună n-am fost noi,
cu acțiunile noastre inconștiente.
trauma noastră comună a fost lumea,
orașul părăsit și realitatea acestora.
faptul că ne-am întâlnit la festivalul de poezie
într-o vară despre care astăzi mă rezum doar la tastat.
faptul că am plâns în următoarea vară doar ca să văd
cum lacrima mea nu se mai reflectă în ochii tăi.
de la un timp ești atât de îndepărtată
încât nu-mi dau seama dacă ai reușit
sau nu să te încrezi în realitatea lumii.
noi am fost încăpățânați și am iubit.
eram dați peste cap de moralitate.
n-am intuit cum realitatea dezbină.
eu încă nu pot crede într-o singură realitate.
par mai multe și că nu se suprapun mereu.
știu că dintr-o infinitate, în cel puțin
o lume, noi continuăm același vis.
mușcăm lihniți felia de pâine și
sorbim ciorba de pui a la grec.
spun asta pentru că din zece poezii
scrise despre tine n-am rămas
cu nimic, tot ce-a fost nou a murit.
pentru că îmi duc mâinile de la ochi
și înțeleg că etica nu există lângă mine.
în cameră zace un corp neînsuflețit
și eu numesc asta o cameră goală.
tu ai țipa într-o asemenea cameră?
la fel ai numi-o dacă ar fi complet întunecată?
să nu-ți simți corpul în beznă
îți oprește gândul pentru ceilalți?
memoria ta îi croșetează pe cei dragi
când becul pufăie în stingere și tu stai acoperită?
eu până și din beznă te-aș putea ciopli.
cel mai dur material ce-mi stă la îndemână.
la fel ai numi atunci o cameră goală?
tu pe cine alegi să cioplești din propria ta beznă?
[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 43-48]
revistavatra.org 