Triptic cu Ioan Moldovan, Rareș Moldovan și Vlad Moldovan

Ioan MOLDOVAN

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Dragă

 

Ce mai contează? Mă-ndemni să scriu citeţ.

Cui îi mai pasă de pagina mea?

Poate mâine în zori vei vrea

Să-ţi aminteşti de mine, să fii mai isteţ.

Dar tot străin îţi voi fi. Tu eşti

Studentul cu studii superioare

Care mă vezi rătăcind pe coridoare

Întunecate, fără de uşi şi fereşti.

Fără fereşti – este un fel de a spune,

Un fel de licenţă. Corect ar fi

Fost ferestre. Aşa că, pe bune,

Eu sunt un vis al tău.

Ei, şi?

Revedere

 

Sun la poarta de metal

Se-aud paşi târşiţi

E ea

Deschide

Bătrână, căruntă, grasă, nepreţuită

Am venit să mă vezi, pardon, să te văd

Te-am văzut, mă vezi, zice

Pleacă, zice

Plec

„Optzeci de ani” în urmă

O ploaie continuă, „mocănească”

Mă voi întoarce vreodată?

Dragă

 

Cu asta mă lupt acum

Cu mult învechita rochie a ei

Peste sânii îmbătrâniţi

Traşi în jos de forţe pe care le ignor

Rochia mai rărită peste sânii îmbătrâniţi

Decât în restul ei de peste trup

Cu asta mă lupt şi nu mai văd nimic

La Curte

Urlă un câine în noul mileniu

Urletul său învecheşte fulgerător timpul

Închid repede

Fără să ştiu ce spun

Un şarpe de argint devine semn de carte

Mai port eu ceva roşu asupra mea?

Plouă în unu ianuarie şi cârâie corbi

Cu o înverşunare apodictică

Orişicât, toate-s părţi dintr-un proiect de lungă-lungă durată

Noi doi doar petrecem, doar plănuim să trimitem

Alimentul primitiv la Destinaţie

Ne gândim la trenuri, la trenduri, la „scânduri ude”

Ne lipsesc câteva slujbe

Plouă, în schimb, generos

Vine râul de la munte mult mai bogat

Pe sub poduri mult mai bătrâne

Şi tocmai ne facem de cap cu boschetarul mileniului

Petrecem – noi şi boschetarul din Centru

Locuinţele pâlpâie comunicând ceva foarte

Important

Cuiva Tot Mai Important

Dragă

 

În vorba NU, U s-a-nroşit –

Un fel de sânge chimic mort;

Tu iartă-mă dac-am venit

Şi nu ştiu să mă port.

Să plec? Să nici nu mai gândesc cumva

Că am venit să te mai văd?

Doar amintirea ta se va

Tot adânci ca un prăpăd

Printre aceiaşi corbi pe cerul surd

Dar mult mai subţiaţi de ger –

Vor croncăni, şi-acelaşi prund

Sub tălpi va tot scrâşni în cer.

În gerul dezordonat

 

Ger afară

Ne trimitem unii altora filmuleţe feerice

Corectez texte vetuste

Săptămânal în şcoli generale

Mă ţin de şuste

Cu fulgerele sferice

Ce-mi  fac altfel viaţa amară

Am rămas cu doar două stiluri

Cel înalt şi cel jos

Dar mi-ajung să mai trimit emailuri

Pe râu în jos

Aici în cămară

Dumnezeu nu-mi cere să fiu timid

Cu îngerul trimis

Să-i spun doar ce îmi este mai greu

Să desluşesc în veste

Ce este şi ce nu este vis

Să mă adresez cu vorbele mele

Cu „domnul meu”

Şi să stau şi să dau uşurel cu fruntea în zid

Să plâng în amiaza mare din senin, fără grijă

Fără ruşine, înconjurat doar de dor şi de griji şi, mă mir,

Cum mă tot îndeamnă: nu plânge, nu plânge

Eşti volintir

În gerul acesta dezordonat

Ca obrajii unui muribund

 

oarecum

Azi mă duc la patru să vorbesc ceva

(asta sună oarecum ca în Bacovia)

Trebuia să vin până-n Arad

Ca să aflu că mai sunt vreascuri ce ard?

Ca în Insulele Aleutine

Unul pleacă, altul vine

Mâine, ca mâine, plecăm spre Baia Mare

La mormintele singuratice goale

Ale Părinţilor: e un fel de sărbătoare

A sufletelor ideale

Dar azi, chiar azi, mă dor gingiile

Vin la mine gânduri negre

Sâmbăta trecută stihiile

Au fost mult mai alegre

Duminică, luni – la Cluj, poate şi marţi

După care, suntem iarăşi abandonaţi

Să vorbim vrute-nevrute

Oarecum, asta ne scrie pe frunte

 

subiecte

 

Despre cum o domnişoară bătrână îşi împătură hainele de duminică

şi vrea să mă-mpiedice

să glumesc cu asta

Despre cum s-a-ntins pasta de roşii pe tavan

până când s-a stins de tot norul plăpând

Despre una şi alta – adică despre călătorii într-o nacelă roză

Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?

 

***

 

Rareş MOLDOVAN

Rares-Moldovan

 

Oubliette

(fragment)

„Să vă ajut?”

În „galerie”, oprită în dreptul uneia dintre ferestrele care dădeau spre stradă, bătrâna stătea dreaptă pe coridor, cu spatele spre ea şi gâtul întors spre stânga. Nu s-a întors, de parcă nici n-o auzise. Ţinea într-o mână o plasă grea plină cu colaci rămaşi de la înmormântare. Trecând pe lângă ea, a văzut că-şi netezea cu cealaltă mână fusta, cu o mişcare repetată de sus în jos. S-a oprit lângă ea şi i-a urmărit privirea, şi nu era nimic de văzut, decât întunericul şi cele două becuri alungite şi portocalii de pe stradă şi dincolo de ele faţada clădirii de peste drum, cu geamurile neluminate. Se rotea în jurul femeii nemişcate ca în jurul unei statui. Bătrâna s-a întors spre mine, între timp ajunsesem şi eu, şi a întrebat:

„Dumneata vezi?”

M-am uitat, am atins-o pe umăr, şi i-am spus „haideţi, doamna Mihali”, mâna de pe fustă a tresărit la auzul numelui. Am împins-o foarte uşor înspre camera ei şi s-a urnit, întorcându-şi din nou faţa spre fereastră, spunând „vezi”, o afirmaţie, nu o întrebare. Între timp, ea mergea cu un pas în faţa noastră, se întorcea şi mă privea serios, clătina din cap de parcă în minte i se auzea un cântecel, şi cânta fără sunet, doar din buze „vezi, vezi, vezi”, bătrâna n-o lua în seamă, iar eu i-am făcut cu degetul un semn care însemna cam acelaşi lucru, „ia, vezi”.

Mihali, căruia nimeni nu-i ştia numele mic, venise să moară acasă. „Hei, Mihali”, îl salutase domnul Dima văzându-l rezemat de peretele din casa scării, răsuflând din greu, „ce mai faci, Mihali?”, îl întrebase trecând pe lângă el şi rotind cheia maşinii pe deget.

„Bine”, şuierase Mihali, apoi, ca restul unui gând expulzat, spusese „am cancer.”

Nicio tresărire nu întrerupsese pasul domnului Dima, dar îşi întorsese faţa spre el, şi-i spusese zâmbind „ei, asta nu-i aşa bine”, apoi îl lăsase acolo, îndoit puţin din mijloc, cu palma lipită de perete. Mihali îl privise urcând rapid treptele spre etajul întâi, cu aceeaşi privire cu care urmărea oamenii pe stradă, şi pe cei care-i dădeau bani şi pe cei care nu, o privire haşurată de vinişoarele care-i împânzeau tot galbenul ochilor.

„Am cancer”, spusese el uşii care se deschidea, după ce îşi făcuse curaj şi urcase spre apartamentul soţiei care-l dăduse afară cu ani în urmă. Doamna Mihali, auzind cuvintele chiar înainte să-i vadă faţa, rămăsese cu mâna pe yală, şi Mihali îi aruncase aceeaşi privire.

„Eşti sigur?” l-a întrebat ea, făcându-i loc să intre.

Doamnei Mihali, căreia toată lumea îi spunea astfel încă de când fusese învăţătoare, trebuie să i se fi părut că asta se încadra în regulile aranjamentului lor. Mihali avea voie să vină acasă o dată pe an, la Paşti sau Crăciun, când dorea el, şi să rămână o noapte şi ziua următoare. Atunci cinau împreună şi se culcau în acelaşi pat, stăteau la o cafea pe balcon dacă era de Paşti, după care el îşi strângea cele câteva lucruri şi dispărea. Îl prinsesem şi eu, la Crăciunul trecut, sănătos şi vesel, ieşind însă din apartamentul doamnei Gisella, pe care o vizitase, pare-se, după programul conjugal, pentru un ultim păhărel.

Crăciun sau Paşti, sau cancer. Fusese primit în acest caz de forţă majoră şi, înainte să intre, se întorsese să-şi ia vioara pe care o rezemase în casa scărilor, jobenul jerpelit, mingea de plajă, puiul de raţă şi căţelul în compania cărora îl vedeai mereu pe stradă, capetele iţindu-se din joben, în timp ce el cânta ce şlagăre vechi îşi mai amintea.

„Astea nu intră aici”, a spus doamna Mihali, şi el a oftat „ştiu” şi le-a dus în curte, în căsuţa câinelui, rămasă de mult timp fără locatar. L-am văzut în săptămânile care au urmat umblând încet pe coridoare, de parcă s-ar fi gândit la fiecare pas înainte de a-l face, cu tenul luând culoarea hârtiei de copt unse cu ulei. Pe fâşia de iarbă dintre cele două garaje din curte, mângâia căţelul şi întindea mâna după puiul de raţă care se învârtea împrejur. Doamna Mihali îl supraveghea, aluneca parcă în jurul lui, abia adresându-i câte un cuvânt. Domnul Palade şedea cu el la masă, bând păhărele de vişinată, urmărit de privirea goală a lui Mihali, care îşi trecea când şi când limba peste buze, apoi continuau partida de remmy sau de table. Bătrânele îi recomandau leacuri, iar domnul Dima trecea pe lângă el în viteză aruncându-i vesel „ce facem, Mihali, bine, bine?” Trecând odată pe hol, l-am văzut prin uşa deschisă:  imobil în faţa frigiderului pe care era fixată cu magnet o fotografie. A ridicat mâna ca şi cum ar fi vrut s-o atingă, apoi s-a răzgândit. N-a mai pus mâna pe vioară, deşi asta se poate să fi fost interdicţia soţiei, iar de la un timp n-a mai ieşit din apartament.

Bătrânele nu ştiu dacă băutura sau moartea băiatului lor e motivul pentru care Mihali a fost expediat pe străzi cu ani în urmă, dacă băutura a venit înainte sau după. Animăluţele au apărut după: un şir de căţei, pisoi, răţuşte şi pui de găină, ba chiar o broască ţestoasă furată noaptea de la iazul cu apă termală din băi, şi căreia Mihali îi dăduse până la urmă drumul pe malul râului. În oraş nu-l vedeai niciodată fără unul dintre animale, aciuat uneori pe lângă farmacii noaptea, de unde mai primea câte-o pastilă de algocalmin, aspirină, poate şi altele mai puternice. În unele zile îl găseai în piaţă, trăgând un cărucior, încărcând şi descărcând lăzi de fructe şi legume, strigând tot la câteva zeci de secunde „pardóooon, pardóoon” în timp ce-şi făcea loc printre oameni. Nimeni nu ştia unde dormea, unde-şi lăsa animalele cât timp era la piaţă.

Povestea lui Mihali, pusă astfel cap la cap de bătrâne, punctată de oftaturi şi clătinări de cap, la care doar doamna Pantiş n-a participat, în afara unui „bietul om”, rostit cu destulă linişte, şi a unui zvâcnet din cap „dar ea… nu ştiu, nu ştiu… cum e posibil, atâţia ani”, povestea intra acum în faza ultimă, în care actorul era prezent însă tot mai imobil. De la o vreme, Mihali privea de pe terasă animalele pe care ea le luase în ocrotire, de obicei le urmărea jocul fără nicio reacţie, din când în când se crispa de parcă ar fi vrut să dea o instrucţiune pe care viaţa lor o cerea urgent, dar apoi se lăsa pe spate în şezlong, strângând la piept cana de ceai hepatic. Doamna Mihali, monosilabică şi înaltă, m-a întrebat într-o bună zi, când starea lui se înrăutăţise şi nu-l mai putea lăsa singur, dacă puteam să le fac eu cumpărăturile. Puteam. „Nu sunt multe”, a şoptit ea, întinzându-mi o listă scrisă cu pixul. Mihali, care de-acum se mişca prin casă ca un explorator pe un teren de gheaţă plin de capcane, descoperind şi încercând muchiile mobilelor, lăsându-şi încet greutatea pe un picior, s-a apropiat şi mi-a întins lent mâna, mâna uscată şi fierbinte a bolnavilor terminal. Buzele i se subţiaseră, retrăgându-se de pe dinţi pe gingii, încă o parte din el care se grăbea să dispară. Am repetat gestul de câteva ori pe săptămână, de câte ori le aduceam plasa de cumpărături, până când Mihali nu s-a mai dat jos din pat.

Treceam să-l salut şi el stătea cu faţa pe jumătate ascunsă de pătură, cu ochii aţintiţi la televizorul mereu deschis, scotea mâna de sub pătură şi îmi făcea semn, uneori însoţit de vocale prelungi, un „îîîî” ca de surdo-mut. Într-o după-amiază am găsit uşa întredeschisă, pe doamna Mihali stând în fotoliul din bucătărie cu fotografia în poală, iar dincolo televizorul fără sonor urmărea pre-coma lui agitată. Mihali răsufla rapid, aerul îi ieşea parcă din tot corpul ca dintr-o păpuşă gonflabilă, capul i se rotea pe pernă ca şi cum ar fi căutat ceva, însă ochii îi erau închişi. Mi-am tras un scaun lângă pat, i-am luat mâna, care era uşoară şi foarte fierbinte şi părea străbătută de un curent electric. M-am uitat la televizor. Degetele i se încleştau din când în când, în serii, ca în alfabetul Morse. M-am aplecat spre urechea lui şi am stat aşa, şi dintr-o dată am început să-i şoptesc. I-am spus, articulând clar fiecare cuvânt, „dic sertes sekal das sekma, gas talta sekal.” Am inspirat adânc. „Egmelto sagosa boltaris”, şi la „boltaris” mi-am pus tot sufletul, cât intră într-o şoaptă, iar apoi, lipindu-mi obrazul de al lui, am terminat încet, „ent segmo stesmin doro ke”. „Stesmin” l-am spus de parcă i-aş fi zis „te rog”. Când m-am îndreptat de spate, am văzut-o pe doamna Mihali în uşă.

„Ce faceţi?”, m-a întrebat. „Ce i-aţi spus?”

„I-am spus să fie liniştit, că totul e bine.”

Ea a dat din cap, eu am stins televizorul. În bucătărie, m-a rugat să rămân la o cafea, punându-mi mâna pe umăr şi apăsându-mă uşor spre un scaun. Ne-am aşezat şi a pus fotografia între noi pe masă.

„Eu nu aşa mi-l amintesc”, a zis, şi s-a ridicat.

Băiatul din fotografie se încruntă cu faţa pe jumătate în umbră, ochii mijiţi. Nu e frumos, are nasul uşor strâmb şi buzele subţiri, pomeţii ridicaţi ai mamei. Trebuie că e undeva la mare, soarele e puternic, şi pielea lui pe hârtia fotografică grunjoasă are nuanţa de gri care e auriul suflat de vânt de după o săptămână de plajă. E uşor aplecat într-o parte, spre dreapta, parcă depărtându-se de tatăl care stă drept, cu o mână pe umărul lui, şi vârfurile degetelor copilului ating o minge mare de plajă cu dungi negre şi albe. Doamna Mihali cotrobăie într-un bufet, ridicându-se pe vârfuri, încercând să vadă peste marginea poliţei. Aduce două căniţe de porţelan cu model de cobalt albastru.

„Dar cum vi-l amintiţi?”

Îşi face de lucru la cafetiera care începe să ţiuie peste câteva minute. Se opreşte o clipă cu spatele la mine, deschide un sertar şi scoate ceva din spate, rămâne aşa cu mâna în sertar.

„Ştiţi, toată lumea crede că eu l-am dat afară. După.”

Mişcările ei în bucătăria îngustă sunt precise, în picioare lângă mine, toarnă încet cafeaua în ceşti. Mâna cealaltă i se sprijină pe masă, tremurând uşor. Poartă pe inelar două verighete, una puţin mai subţire, aurul e fără luciu, alb ca pielea. Obiectul din sertar e acum în buzunarul halatului, şi ea îl scoate şi-l aşază pe masă între cele două ceşti. E un pachet de Dunhill International vechi, auriu cu vişiniu, neînceput. Degetele ei au lăsat urme în praful de pe ţiplă. London Paris New York.

„Că bea. E, bea, nu bea, s-a apucat după aia. Sau c-ar fi fost de vină…  Se duseseră pe dig să prindă guvizi. Ştiţi când s-a întâmplat? A doua zi după ce i-a făcut poza asta. Fumaţi.”

„Nu fumez.”

„Fumaţi, vă rog. Sunt de-ale lui, de mult. Bune. Cine să le mai fumeze?”

Ia fotografia de pe masă, ţinând-o de colţ cu două degete, şi o prinde din nou cu magnetul de frigider. Magnetul e Sicilia şi îi acoperă un colţ de frunte băiatului. Lângă el, prins cu un magnet care e un ursuleţ e o ilustrată cu oraşul Salzburg în forma profilului lui Mozart. Mozart Salzburg îl priveşte îndeaproape pe băiatul doamnei Mihali, încruntat şi bronzat în penultima lui zi.

„A plecat el, că nu mai vorbeam, nu mai puteam să-i spun nimic, mă închideam în baie şi dădeam drumul la robinet, să nu aud nimic, să nu-l aud cum umblă prin casă şi plânge. Se plimba dintr-o cameră în alta şi plângea în timp ce umbla, şi eu îmi puneam urechea lângă robinet. Şi într-o zi, trecuse vreo lună, acuma nu mai plângea, mi-a zis Luiza plec, dar o să vin să te văd o dată pe an. Şi eu am zis bine.”

Îmi aduce o scrumieră cu o mare de un turcoaz violent pe care scrie Ibiza, şi eu îmi aprind un Dunhill, îl reazem de marginea mării.

„N-au prins nimic, dar a vrut să sară, că vedea scoici prin apă, pe stânci, jos. Şi el l-a lăsat. Numai că stâncile nu erau jos.”

Vocea ei e calmă, păstrată ca într-un bufet, îndărătul unor ceşti de porţelan şi al unor punguliţe pline de prafuri fără culoare, mirosind uşor a cuişoare şi a întuneric. O scoate acum, fără rost, ca pe pachetul de ţigări.

„Până am ajuns, că am fugit de sub umbrelă, şi erau oameni mulţi, îi împroşcam cu nisip cum fugeam, îl trăseseră pe mal de braţe, avea alge în păr, îi acopereau obrazul şi pe lângă alge era încă sânge pe faţă şi nisip. Aşa mi-l amintesc, că nici nu l-am recunoscut, sclipea la soare, de la nisip. Salvamarul zicea „doamnă, doamnă”, sau poate „doamne”, şi Mihali îl ţinea de mână. De parcă aşa l-ar fi ajutat cu ceva.”

Vorbeşte mult, aşa cum n-am mai auzit-o niciodată, în timp ce dârele de soare se lungesc pe podea şi pe masă. Soarele mai scapără un minut prin gura unui gang, spaţiul de dincolo surprinzător de liber până departe, spre marginea oraşului, poate, apoi prin jgheabul subţire de pe acoperişul unui garaj, lumina lăsată ca apa de ploaie prin onduleul de tablă, şi dispare. Îmi spune că Mihali a fugit. În timp ce ea se apleca spre faţa verde şi roşie a băiatului, iar salvamarul aranja picioarele subţiri unul lângă altul, Mihali a şters-o în sus pe plajă, printre copiii care se aruncau în mare, fugea clătinându-se prin nisipul moale, lăsând urme adânci umplute de apă, valurile îi încetineau imediat. Ea nu s-a dus după el. A sosit o maşină de salvare, fără sunet prin nisip, o Dacie break, şoferul şi asistenta au ieşit. Lumea era strânsă într-un semicerc pe plajă, a făcut loc tărgii goale, apoi tărgii pline, pentru care băiatul părea subdimensionat, legat în chingi peste piept şi pulpe. I-a urmat până la maşină, dar n-avea loc, şoferul o privea arătând cu mâna spre spatele furgonetei cu geamurile opace, unde dispăruse targa, de parcă ar fi vrut să-i spună „vedeţi, n-am cum”. Un bărbat s-a apropiat şi a zis că o duce el cu maşina la spital. I-a luat mâinile şi i le-a curăţat încet de alge. Au urmat maşina salvării prin staţiune, încet printre mulţimile în costum de baie care se îndreptau spre plajă, opriţi minute întregi de o procesiune de majorete care dansau şi aruncau cercuri în aer. Curtea spitalului era pustie. Targa a fost scoasă şi a dispărut pe uşile batante. Bărbatul nu i-a spus nimic, stătea cu mâinile pe volan şi privea înainte. I-a mulţumit şi a deschis portiera, a întors capul o clipă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar el n-a sesizat.

„Am stat în cazemată.”

Mihali, apărut lângă ea, nu ştie când. L-a întrebat ea unde a fost. Sunt pe un coridor din subsolul spitalului, câteva ore mai târziu. Morga e în reparaţii, zugrăvim, trimitem morţii în altă parte, i-a spus medicul de gardă la urgenţe, după ce îi spusese, un şuier la ieşirea din secţie, că n-au mai putut face nimic. Sunt doar doi morţi aici, ajunşi din întâmplare, şi îi punem pe coridor, până vin familiile să îi ia. Două accidente. Mihali s-a dus şi a ridicat cearşafurile de pe primul cadavru, s-a uitat, apoi a trecut la al doilea, iar apoi la o targă liberă, de care s-a sprijinit în coate. Văzuseră cazemata de câteva ori în plimbările pe plajă, după clădirile roz murdar ale taberei de copii, cazemata înconjurată de prosoapele nudiştilor, cu uşa spartă de întunericul dinăuntru. Trecuseră pe lângă ea mâncând îngheţată, cu ochii spre mare, ca să nu se uite la corpurile goale, Mihali scărpinându-se la nas, ea ţinându-l uşor pe băiat undeva între ceafă şi umeri. A stat  în cazemată, în mirosul de urină şi alge. A ascultat valurile lovind în stabilopozi. Câţiva copiii au apărut în uşă, siluetele lor negre în soarele de afară, încercând să vadă înăuntru, au dispărut rapid chemaţi de părinţi. A luat-o apoi, îi spune, pe lângă nudiştii care citeau sau se dădeau cu cremă, pe lângă o terasă pe care muzica bârâia peste mesele goale, a dat în şosea şi a găsit un taxi. „La spital”, i-a spus şoferului. Care spital, l-a întrebat, dând drumul aparatului de taxat. La morgă, i-a spus.

Toc toc toc toc, sau cum fac tălpile dure ale saboţilor pe betonul învelit în vinilin. Plus micul sunet de sucţiune al tălpilor pe jumătate asudate când coboară scările, pfsii pfsii, uşa de termopan fără sunet, toc toc, e o asistentă. Se opreşte undeva între ei, nesigură, scoate din dosarul de la subraţ o foaie de hârtie, i-o întinde în cele din urmă ei. Pe foaie sunt cuvintele de mai înainte ale medicului, i le spusese fără să le audă, dar auzise apoi, când l-a întrebat „cum?”, propoziţia lui aproape nerăbdătoare: „Şi-a rupt gâtul, doamnă, nu s-a înecat”, de parcă ar fi fost mai bine aşa. Asistenta s-a apropiat de Mihali şi i-a spus „îmbălsămătorul aşteaptă”, apoi a plecat.

Îmbălsămătorul aştepta pe scări şi a intrat pe coridor, Mihali s-a uitat la el, la semi-înălţime, undeva între nasturii cămăşii, şi a ieşit când l-a văzut apropiindu-se cu gentuţa lui neagră din imitaţie de piele. Omul i-a spus „doamnă, poate…”, ea a dat din cap şi l-a privit din spate cum deschide gentuţa aşezată pe colţul tărgii, scoţând instrumente pe care nu le vedea.

„Lucrează cu băiatul meu”, zice, „asta mi-am spus, domnule Negru”.

Apoi a plecat, a ieşit, s-a întors o clipă în uşă să vadă cum îmbălsămătorul mângâie coapsa băiatului cu mănuşa de latex, şi apoi era afară în soare, pe o bancă lângă un gard viu. A privit un bărbat în pijama şi şlapi care se plimba de colo-colo fumând, o asistentă de la ambulanţă îşi nota în clipboard şi muşca din când în când dintr-o napolitană pe care o aşeza apoi pe bord. Mihali a apărut şi el după o vreme, s-a oprit lângă ea şi i-a spus „dă-mi hainele”, iar ea a scos din sacoşa de plajă tricoul în dungi şi pantalonii scurţi ai băiatului. „Să-l îmbraci tu”, i-a mai spus.

Şi-au dat restul banilor de concediu pe cel mai ieftin sicriu. Nu-şi aminteşte drumul înapoi, îmi spune, în timp ce eu joc pachetul de Dunhill între degete, au pornit în urma furgonetei de la pompe funebre, dar şoferul i-a lăsat rapid în urmă, Mihali conducea abulic, cu mâinile la două fără zece, suflând puternic pe nas din când în când, cum făcea când se resemna să fie trimis după pâine sau zahăr, lucru care o enerva cumplit. I-a spus să se grăbească şi el a apăsat acceleraţia până au ajuns aproape în coada unui camion, dar Dacia lor Nova nu putea face depăşiri, sau Mihali nu putea, aşa că au văzut furgoneta tot mai mică, cu literele argintii lipite de lunetă, Pax Vobiscum, sclipind în soare, dispărând după o maşină, apoi după o alta, apoi de tot.

A rămas cu mâinile sub stinghia mesei, cu privirea spre fereastra întredeschisă. În semiîntuneric, linia acoperişurilor de dincolo de curtea interioară taie un nor pe care-l mai atinge soarele, profilurile subţiri ale antenelor ca nişte suturi ţinând părţile împreună. Mă ridic să plec, dar ea s-a ridicat înaintea mea, o ia pe culoarul îngust de la ieşirea din bucătărie, deschide frigiderul şi priveşte înăuntru, îl închide la loc. Când trec pe lângă ea, îmi prinde mâna, degetele ei sunt uscate şi calde, simt monedele alunecându-mi în palmă, se ridică pe vârfuri înspre urechea mea ca să nu ridice şoapta, să nu i se simtă vocea care începe să se rupă înspre nerăbdare sau plâns: „Vă rog, vedeţi dumneavoastră dacă totul s-a terminat.”

***

Vlad MOLDOVAN    

vlad moldovan

 

La BNF

Toate păsările Domnului

se rotesc galaxii, turbioane

libere deasupra cerului

în supernumeri.

Cum ne ţin

capetele în sus

cu ochii bezmetici

în supa lor  sublimă

Leibniz ar înţelege

Toate păsările Domnului

în copacii  ăştia

se gudură ba se joacă,

piuie în zbor, luate de vînt

se sparg

în grupuri de la pin la pin

cred că se joacă

ba se înmulţesc

şi se pierd în jos

spre tulpini.

Oricum bucuria lor

zi după zi

mă scutură bine

cît să mă ruşinez

şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub  glugă.

Odată o să-l sun pe Hori

să-i spun  într-o suflare

Vezi, vezi – mă distrez de  minune

Şi fără droguri!

Mash-up și boli

 

Nu numai suavele depresii

cu irizări de spoliere tinerească

ci chiar tristețea omului

bolnav

se întretaie

ca apoi

să lase-n jur să crească

membrane de frisoane spiralate

căscate ascuns din trup

concav.

Și se afână cu înguste cristiane

înmuguresc mici fricile-n organ

pătrund în os

pătrund ca diorame

peceți din timpul monstruos.

E Chronos

sosește-n corpii umezi

cu al său iz

de carne masticată.

Stai locului

și ai să-l vezi.

Nu fumez nimic toată ziua şi apoi

într-o oră  – termin pachetul

 

Dacă pui muzica – adică atîrni

casetofonul pe geam

o iau animalele din pădure razna.

Şi nu-s numai cîinii

care aleagă printre copaci.

îs fazanii şi căpriorii

vacile sparg gardu – se încurcă

în răzor.

Acuma nu o să ascultăm nici muzică

nici nu ieşim la bar.

pentru că Rusia s-a decis să atace China

şi o să ne uităm la ştiri

şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.

Grăsunu de deasupra

E gol pe balcon

se lasă pe balustradă,

amiaza lui abia

începe.

Dar spune ! – netu ne lasă

în mijlocul discuţiei

tu vroiai să facem un efort

să vedem  ce e cu sacrificiu

despre care se spune în relaţii.

Îţi scriam : că tot reduc.

Am lăsat băutul.

Mă tem de iarbă.

Nu înjur – nu mînjesc

Femeile mă sperie – sunt

Nişte extratereştri din Norway.

Fac exerciţii

Şi beau apă, multă apă care mă consolează.

Uneori am impresia că toţi ştiţi

cît de nebun sunt

şi că ţeseţi o corporaţie

în jurul vieţii mele.

Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.

Scurtă viaţă

Mă bag sub pătură

mă las bătut

numai obiceiuri şi neştiinţă

şi neştiinţă şi obiceiuri.

Pe casa scării, după ce am

intrat

petale alungite prinse în pioneză

freamătă dar rămân la loc

mă plesnesc pe umeri

după care se trag înapoi

şi nu mai au de gând –

Câinii mei negri

se strâng apoi aleargă bezmetici

după un altul

şi el intră în grup şi se întorc

şi urmăresc pe cel din urmă

şi tot aşa între case

până se complică

pentru că ştiu să recunoască

un incendiu adânc din pădure.

eyesdown

azi nici o discuţie

azi raw war.

Dar mâine tu n-o să te înăbuşi cu mine

te iau şi te pun

pe scări, intri în tunel

şi la ieşire mâna mea te apucă

de umăr apoi

vrei pe tobogan dar te ţin până jos

picioarele nu ating nisipul

şi când ieşi pe stradă

primul soare, crede-mă-s sătul deja

de vară, se-ntinde agitaţia

în parc

să văd ce faci ● ai ceva copaci

vai de capu lor, copii care vor scorni

şi uită de bicicletă o lasă

lângă mine

apoi vine privirea cu care

un pic reinventare

un pic renunţare

fiecare poate înainta

şi întinde.

Tu m-ai învăţat şi eu văd

ce se termină.

dar fără teroare

e zid pe el plante nu le pot

numi

plante, dar fără teroare

There s still a jungle out there.

În baltă lentilă pe fund

dar fără teroare.

Unele lucruri

nu le voi înţelege

dar fără teroare.

Urban soulscare

Copacii de oraș,

ce au crescut înalți

pe lângă betoanele

fabricilor secesionale,

doar ei sunt adevărații

urbani.

Coronamente fuziforme

mlădiate de foarfecele

deceniilor trecute.

Oglindite într-o clasă gimnazială

pe la amiază

când ei sunt la sport

sau poate chiulesc.

Salcâmii din curtea depozitului

cunoscuți de ochii de paznic

îndurători de căldură

și amorțeală eternă.

Blocade de tuia prăfuite

în care au îndesat

stanioale

Păstăi din crengi

Pe străzi întregi

Cine le-a devastat azi noapte

Dintre lighioane zburătoare?

Buruienile care conduc

orașul

contopite cu peticele

extravilane

în care se încurcă

bicicliștii cutezători.

Mediocrii caprifoi

parfum pe beat de 808

un gând pauză

pauză un gând

cu anemone însetate

distrugând beton

cu miligrame

as we speak.

Și umbra fabricilor de

nevăzători

de la ulmii căpiați

își lipesc frunzele de geam

absorb pâraie subterane

ne intoxică cu puf.

WARSLUT

                       

Direct de pe front

ia în primire

numai ce se merită:

Irespirabilă

spuza lacului

părăsită de

Novembre

un delay purpuriu

Fără detaliu

lo-fi

trasoare pătrund

o schelă veche din desiș

Cine vrea boltă?

Cine vrea spațiul să-l

îmbuibe în fum?

Cine declanșează

de departe

mai departe

garnitură de rafale

și cadență automată?

E o împletitură

un alint incandescent

ne cuprinde teritoriul

ne împinge în latent

Viața va scăpăra

corpuri/luminare

și doar reflexe

lăsate sub dărâmătură

cuprinse de mortar.

podidind.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Poeme de Roxana Cotruș, Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski

Roxana COTRUŞ

cotrus

 

Amanta noastră

Azi am fost să-mi legalizez niște copii după diplomele de studii

– apropo, să știi că mi-am luat carnetul de șofer acum 7 ani.

fiu-to, adică frate-mio, mi-a cumpărat o mașină mică, un lupo roșu.

am terminat faculta’, masterul, acum îs la doctorat și profă de 3 ani.

Și mai și pictez.

câteodată chiar fain, să știi.

Odată am încercat să-ți fac portretul. N-a fost boom!

dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze

până oi avea curajul să te continuu.

să te fac ca la carte.

abia dup-aia te pun pe-un perete –

Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta.

io n-am văzut-o, dar te-nștiințez că i-am realizat portretul brici!

ca și aia a ta, duduia notar avea în vârful capului o coadă

odioasă

prinsă

cu un elastic ieftin, de chinezu’.

avea un zâmbet teribil de tâmp.

întrezăream niște ochi goi

vedeam cum creieru-i joacă feste

cum puținii neuroni pe care mi s-a părut că-i avea

se jucau de-a prinselea

cu răbdarea-mi ce începea să se

evapore încet și sigur

și să se transforme-n revoltă.

N-arăta bine deloc

mi se pare că aștepta s-o-mbraci din nou frumos

și să-i iei o tarabă de-aia pe care să-și întindă pantofii

să și-i pună la vânzare

pe banii tăi.

Pe cuvânt de onor –

Era urâtă. de-aia ea și amanta ta

= ca două picături de apă

numai c-a ta e dintr-aia stătută.

 

Back to boozer

Mai ții minte Opalul?

Barul ăla de la corina, în care mergeam cu tine de mână

(cei mai buni prieteni ce eram)

aproape zilnic

cu câteva luni – sau să fi fost un an? –

înainte să te duci numai tu știi unde?!

Barul ăla în care îmi făceai cinste cu

suc și gumă de mestecat verde,

iar celorlalți cu tot ce nu băuseși tu până-n ’94?

ăla în care când intrai erai primit precum

un superstar.

Îți zâmbeau toți

mai ales gagicile de la bar

care mă ciupeau familiar sau, mă rog, încercau să comunice pe un ton oligofren

cu mine, schimonosindu-se în ultimul hal?!

De alea îmi amintesc că erau entuziasmate când apăreai

că doar, pe lângă o consumație consistentă

(nu omiteai niciodată mai puțin de juma’ de bar),

le lăsai și-un bacșiș gras.

Na, între timp, Opalul a devenit magazin de covoare,

semn c-a fost spălată pardoseala,

apoi acoperită și răs-acoperită cu jdemii de culori.

Acum e jumate-bancă ( Banca Românească )

– acolo-s un sfert din banii dvs.! –

jumate – ceva magazin de amenajări-băi

și, culmea!, au o grămadă de furtunuri.

Jumi-juma. Ca idee, nu de alta.

Cearșaful alb

nu dorm niciodată în cearșafuri albe

de când l-am auzit trosnind pe ăla

care s-a făcut

zdrențe

pe tine te vedeam pitit în colțul patului

aflat în spasme, cu mințile-ți legănate.

deși jumătate cât acum, simțeam că-n mine zace-o forță

ce-mi inflamează capul

pieptul

și voia să te-nvelească-n flori de salcâm.

câteva luni mai târziu

cearșaful-zdrențe s-a reconstituit

brusc

 – în dimineața în care-ai fost găsit atârnând –

precum un puzzle

din câteva mii de piese

fiindcă era fix pe tine

iar tu în mijlocul holului

te-am ocolit

mai mult siliți

vârâți

în casa vecinilor.

dup-aia te-am condus.

eram în ceva dubă. zdrăngăneau telescoapele.

ca o familie, numa’ că nu fericită

și nu întreagă.

ultima dată când te-am văzut

erai într-o carapace.

io chiar credeam că te ridici

și c-ai să râzi

de toți

eu de-aia n-am bocit

că știam că te ridici.

Dup-aia, nu știu dacă oi fi auzit sau doar mi-am închipuit,

dar credeam că dacă mori

te naști fix în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva.

Iar când mama zicea: „s-au făcut deja 3, 5, 7 ani”

urmăream toți copiii și câinii de 3,5,7 ani,

dar niciunul nu semăna cu tine.

m-am lăsat păgubașă după ce s-au făcut 7 ani.

                    De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.

Te-am strigat din spatele blocului

Nu știu de-ai fost atunci pe fază, dar,

într-o vreme, un psihopat/ obsedat sexual,

îi dădea târcoale deseori blocului nostru.

Eram printr-a 2-a sau a 3-a când l-am văzut prima dată.

Atunci m-a-ntrebat dacă în scara 224 nu stă cumva Mihaela.

i-am zis să se uite pe tabelul nominal de locatari

eu mă dădeam cu sania, cu vecinul meu ungur

era cel mai bun prieten al meu pe atunci

– doar îl știi bine, avea vreo 2 ani când tu-l întrebai:

„Cum te cheamă, pui de dac?” și cred că tot tu răspundeai:

„…….., Măria-Ta!”.

Vara trecută a ieșit din închisoare.

tare drag mi-era!

n-am mai ieșit cu el de când a intrat în clasa a 5-a și a început să fure capace de mașini. –

numai că mi-am dat seama de intențiile tulburi ale străinului,

l-am luat pe prietenul meu de mână,

am luat săniile

și-am fugit.

i-am zis mamei de el, iar ea m-a sfătuit să strig „tata!” când mai apare.

Atunci am conștientizat că „tata” e mai puternic decât „mama”

sau că așa ar trebui să fie.

Deși, pentru mine mama a fost Xena la pătrat.

În vara aceluiași an

l-am revăzut pe străin în spatele blocului nostru.

m-am panicat. nu era nimeni la mine-acasă.

dar asta nu m-a oprit din a striga: „tataaa! taaata!”

vecina de la 2 a ieșit în geam

s-a uitat îngrozită la mine.

Tu erai mort de vreo 5-6 ani.

Într-o secundă a și dispărut în casă.

străinul psihopat fugise între timp, cred,

că nu l-am mai văzut.

dar eu am focalizat etajul 2

mi-am dat seama că fusesem cel puțin penibilă,

patetică sau că femeia m-o fi suspectat de vreo boală psihică.

Oricum, n-am întrebat-o niciodată.

Aia a fost prima și ultima dată când te-am strigat la geam;

și, paradoxal ori ba, eu nu strigam în gol

te chiar strigam pe tine

în minte-mi erai tu

ca atunci când spărgeam nuci pe linoleumul muștar din bucătărie.

Așa că îți mulțumesc că mi-ai lăsat semnificantul „tata” și bonus

un semnificat.

Ultima dată când l-am văzut pe psihopat – sau o fi fost altul? –

Eram în anul I-îi la facultate. Era o iarnă fleșcăită.

Urcam scările și mi se părea că-i simt respirația psihopatului în ceafă

m-am uitat cu coada ochiului,

era cu obiectul muncii-n mână.

Am făcut un pas în dreapta, m-am întors calm, apoi am început să cobor

din ce în ce mai alert

puținele scări pe care începusem să le urc.

Am ajuns la parter. de data asta nu te-am mai strigat.

am început să bat la ap. 4, știam că e numai câinele acasă

– un lup elvețian care-a-nceput să latre –

 pe fundalul lătratului am început să țip și eu la psihopat.

să-l înjur cu o fluență de care nu știam că pot fi capabilă.

– cred că-n momentul ăla am sporit limbajul suburban

cu cel puțin 10 expresii noi –

așa am scăpat de psihopat.

(Alfa) loading….

Era o zi de mai

când am ieșit de la național

se jucase căsătoria.

eram cu miha.

Berea de după

Mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept,

zvelt, periculos de charismatic.

După ce ne-am zis „pa-pa!”

– zgomotos, desigur!, doar îs femeie –

mi-am dat seama

 că erai tata.

fizic,

pe alocuri comportamental

 – expansiv, visător, tulburător –

dup-aia am văzut că nici stabilitatea nu vă era străină. Cred c-ați share-uit-o îndelung

sau ți-a transmis-o el.

asta numai voi știți.

în orice caz, m-a luat cu stare de greață când te-am văzut

în același borcan în care îl băgasem doar pe el

la naftalină.

Singura diferență dintre voi?

în timp ce tu începuseși de la o vreme să-mi vorbești de sfinți,

el și-a legat ștreangul de gât. sau gâtul de ștreang.

 

Marșul inițiaților cotidieni

Treceți prin viața mea lăsând dâre de durere în urma bocancilor voștri

trecuți prin alte câteva vieți

de oameni nesăbuiți, nenorociți de alții

și de voi.

treceți și mă faceți terci

mă faceți să mă-ntorc de fiecare dată la prima

rană, apoi la a doua, la a treia ș.a.m.d.

la prima cicatrice.

le iau pe toate pe rând:

una-i de când am căzut în cap pe scări,

alta-i de când m-a lovit mașina,

atunci a avut tata grijă de mine.

încă una: asta-i de când a căzut Tv-ul Diamant pe mine

– atunci m-a dojenit mama –

ah…cutia aia, cutia aia era atât de grea, și-ar fi putut fi insuportabilă;

dar, totuși, nu atât de apăsătoare ca boala provocată de marșul bocancilor voștri jegoși.

Acum voi reveni reloaded.

Pân-atunci mă loghez.

 

Amortizare

 

mă gândesc să port mai des tricoul XXL

găsit între niște cârpe de șters praful.

(de fapt, am și șters de vreo două-trei ori cu el pe jos.)

Să-mi acopere toracele adolescentin în întregime

să nu se întrezărească nici urmă de claviculă

de umeri ascuțiți

de oase

de sfârcuri.

Mă gândesc să iau perdeaua din sufragerie și să mi-o înfășor

împrejurul șoldurilor purtătoare de curbe armonioase

singurele care par să-mi trădeze anii

apoi

să-i dau drumul.

să se prelingă pe membrele inferioare

să o opresc abia când se-aude trosnitura impactului cu solul

ca și cum ar bloca simțul asumării mele.

mi-aș arunca jeanșii, tenișii, pantofii cu toc, toate rochiile vaporoase etc. etc.

și le-aș înlocui, treptat, cu zdrențe care să-mi acopere degetele, unghiile, fața

spatele, susul și josul.

m-aș vărui în fiecare dimineață

din cap până-n picioare

numai ca să pălească măsliniul în repulsia crâncenă a nonculorilor.

i-aș oferi minții întregul meu trup

mi-aș crea un sanctuar al minții în trup

sau al trupului în minte.

Promit. v-ascult

dar mai aștept puțin

 

Autoportret

Memoria-ntrece gânditorul

îl induce-n eroare la fiecare click,

la fiecare accesare a datelor de bază,

a documentelor de pe hard-disk.

Memoria-ntrece gânditorul

și

frânturi de iluzii, de reverie mă depășesc.

De fiecare dată devin „tu-ul” neîngăduitor din afara mea.

și mă privesc îndelung.

Neputincioasă, pentru a mia oară constat

că-n mine zace-un iepure creator, ciudat de creativ,

plămădit pe-un material plăpând, limitat.

Cât de slabă-i materia pentru gând!

 

Catharsis

Vreau să mă agăț de-un cârlig ce n-a ancorat vasul altcuiva

niciodată

și-aș mai vrea ca din vasul pe care o să mi-l cumpăr din primul salariu

ca ucenică a lui Psyche

să vă flutur tuturor disturbatorilor batista albă

pe care văd că-ncepe, treptat, să se imprime o crizantemă.

„ adio! vă las”.

Și-apoi, zâmbind, din pupă, să vă rostesc cu cea mai mare bucurie

 nedisimulată

„mulțumesc! acum vă las…”.

Să râd cu poftă, și-n pașii dansului ploii

să flutur batista

„adio, vă las,

vă las cu bine.

doar v-am făcut bărbați…”

 

Antisocially speaking…

Diferența dintre scârba pe care o ai față de mine

și mine

social vorbind…

e diferența dintre nervii pe care i-am propulsat și

i-am trecut la un alt nivel

pe când tu-nvârteai entuziasmul pe toate părțile.

Diferența dintre judecata pe care o ai față de mine

și cea pe care o am față de mine

social vorbind…

e raportul invers proporțional dintre gândurile tale,

limpezimea râsului de pe fața ta

și gândurile mele diversificate

de la omega la alfa

și râsul meu psihotic.

Diferența dintre tine

și responsabilitatea mea nevrotică

e distanța dintre resemnarea ta

și

dorința mea de a apuca mai repede soarele de-o mână

și de a-l scutura atât de puternic

încât să se teamă

să mai apună vreodată

pentru mine.

 Filming for free

 

Uitându-mă-napoi, revăd

doar scheletele celor ce-au trecut

fulminant în câteva dintre secvențele

montate

de-un regizor păpușar formidabil

dar atât de ingenuu…

De mi-or fi alunecat frâiele

și dacă monitoarele unde rulau

scenele camerelor de supraveghere

au fost vreodată dirijate,

nu știu.

nici măcar de-or fi fost mișcările gestionate

sau măcar articulate într-un

minimum de ritmicitate.

 

Prezența absenței monstruoase

Constat că monștrii n-au stat niciodată

sub perna mea, sub patul meu.

Că n-am avut nicio Babă Cloanța

ori Mumă a Pădurii.

Că atunci când m-am trezit sub Dacia vecinului de la doi

m-am ridicat cu genunchii sângerânzi

și mă uitam cum roșul șters al căpșunelor

imprimate pe colanți

se inundă

de roșul aprins al sângelui meu,

apoi, de mână cu străinul ce m-a doborât și scos

de sub caroseria daciei sale vișinii,

am urcat patru etaje

nedumerită.

Acum înțeleg –

monștrii și creaturile neantului

și-au găsit loc de taifas

sub unghia degetului

mic

de la piciorul

stâng.

 

Schizotimie

 

Nici măcar nu știu de știu identitatea instrumentului

cu pricina

îi zic liant –

liant despărțitor de suflete.

Tu știi că-n fiecare curea

și funie

și strângere de gât

în joacă

în orice atingere pe claviculă

te văd pe tine?

Tu știi.

Și-atunci mă ia frica

și simt că mă sufoc

și nu vreau să fiu călcată de turme

de vaci

de oi

de haite de câini

ce nici măcar nu știu că

netezesc pământul deasupra ta,

căci nu știu că zaci acolo

tu.

Că, nu, tu pentru ei, nici pentru ăștia de lângă mine,

tu nu ești erou.

Tu AI FOST erou

și

acum ești o istorie

de factură inspirațională

(și nu numai)

doar pentru mine.

Epilog

Mai ții minte /…/

mergeam cu tine de mână

aproape zilnic?

ca buni prieteni ce eram.

***

 

Moni STĂNILĂ

stanila

 

Jurnal de microbist

Două inimi se dau cap în cap armonic, armonic, cromatic.

Dintotdeauna le-am știut așa: mama și tata.

Buchete de copaci înghesuite la fereastră.

E o toamnă ca toate toamnele. Colorată.

În fond, nu e mare lucru din ea. Nici măcar cerșetorii nu par mai spectaculoși.

Eu, la fereastră, fac cu mâna: salutare lume, salutare lume

și dintr-o dată sunt în fața parlamentului. Spune ce ai de spus,

nebuno, vorbește, fir-ai tu să fii! Deschide gura.

Închid ochii, deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,

Din spatele meu se năpustește lumina. Par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca russel crow în gladiatorul

O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.

Un toboșar cu capul în nori și picioarele-n lună.

Vorbește odată,

și eu ce să le spun?

Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză

Și Manuel Neuer în propriul careu.

2

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.

Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca prinții nelegitimi din serialele coreene.

Fac cinci pași, ecoul redă răpăitul

de tobe și în fața ochilor apar munți de scări rulante.

Dar tocmai atunci portarul urlă să îmi las geanta la garderobă.

Oricât mă chinui, nu pot reface traseul.

În fața mea apar munți de femei bătrâne,

vociferând în rusă politici despre Europa.

3

Pe stradă oamenii nu îmi dau bună ziua.

Trec de mine, întorc capul și comentează. Ei comentează și cresc,

Eu îi ascult și devin mică.

Mă strecor printre picioarele pițigoilor, am ochii în lacrimi.

Și nu e nici un alt om acolo cu mine. Feresc cu grijă nisipul din calea mea,

folosesc pârghii să mut chiștoacele din drum. Nici o mână uriașă nu se întinde

iubitor spre mine ca în ilustratele iehoviștilor.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare! Dar nu. Eu sunt mic și rămân mică.

Mă sprijin obosită pe un trunchi de troscot

și fredonez psalmul 142. Apoi, mă prind cu ambele mâini de

paltonul unui angajat.

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.

Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia.

Starea de după

Orice festival îmi dă starea de după.

E o moarte parțială.

Și o mare oboseală. Atunci, cum începe cerul să piardă din lumină,

copacii să se alungească prin balcoanele încărcate cu puf de plop,

apare și frica. Ea ține și crește. Iar noaptea când becul închide ochiul și Sandu se întoarce respirând greu în colțul lui, imagini neclare mi se îngrămădesc în minte.

Tremur și tresar. Și n-am curajul să adorm. Mereu e o cădere în gol, o tresărire puternică, un icnet dureros.

Ar fi mult mai simplu de îndurat un coșmar în care Arjen Robben mă urmărește cu un pumnal,

iar singura mea opțiune rămâne simularea unui fault în atac.

pizza

Tot ce am în minte e o pizza diavolo, cu mult ardei iute. Cu un blat subțire,

pe vatră. Mă înec cu salivă. O pizza diavolo cât o umbrelă de la terasa din centru,

cât un balon zburător,

cât Național Arena.

Cobor din autocar, cu bagajele după mine și dau fuga direct la contabilitate.

Diana îmi zâmbește, eu îmi rețin gâfâitul. Ochii ei, ca două măsline pe o diavolo.

Dar când mă roagă să mai încerc zilele viitoare,

mă chircesc ca Neymar când doctorii i-au spus

că nu va juca un an.

Marcel

Pârtia noastră era bifuncțională, pentru șmecherii cu patine

şi proletarii cu săniuțe. În formă de mare S, cu bucăți de gheață curată, pârtia mică

– se prea poate aşa să îi fi spus. Atunci echilibrul universal nu era restabilit. Cimitirul nu era încă în inima pârtiei.

Pârtia mare cotea prin spatele școlii, iar cea mică

lua brusc curba la stânga.

Eu eram cu patinele șmechere ale unei prietene, eu – proletara

care abia începusem să merg la adunarea penticostală. Eram încântată de mine.

Nu de evangheliile pe care Zepa și Isac ni le explicau, pe cât le înțelegeau și ei. Eram încântată de mine, când Marcel,

a pus sechestru pe pârtia mică.

M-am proptit în vârful patinelor, față în față cu el. Copiii plângeau pe margine cu săniile parcate. Și când eram gata-gata de o artistică bătaie pe patine – Marcel pe ale lui, unele albe și noi, eu pe ale prietenei mele – mi-au răsunat în minte, în ropot de toacă și tunet de clopot (deși la adunare nu aveau nici una, nici alta) cuvintele lui Domnu’ Iisus (pe vremea aia cu un singur i): întoarce obrazul!

Așa că Marcel a început să îmi care pumni și patine.

Mă ridicam și strigam din nou: dă, mă, dă ca să împlinesc evanghelia.

Parcă eram Schweinsteiger la finala cu Argentina. Un erou terfelit.

N-am rezistat până la capăt. Am spus, bine, Iisus nu vrea să dau, dar ticu?

Am fugit la fabrica de sticlă, l-am dat pe ticu jos de pe cuptor, m-a ascultat, s-a scărpinat de-a-ndoaselea și a zis: dacă mai vii bătută acasă, îți trag și eu o mamă de bătaie.

Ovații

Domnul Burac întreabă retoric de ce nu mai citește Manolescu,

iar Mihai refuză să intre în dialog. Așa că dosesc o țigară,

îmi mut scaunul fără sunet și tot fără sunet mă ridic privind țintă spre ușă când șiretul bocancului stâng se infiltrează în gaica metalică a bocancului drept.

Văd doar vitrinele de sticlă ce adăpostesc cărțile lui Goma și aud doar hiiiiul prelung

al celor prezenți. Nu știu cum, ce hocus-pocus, ce scamatorie nouă, ce îndemânare veche

mi-a permis în cădere o redresare spectaculoasă, ba

am și ajuns direct cu mâna pe clața ușii.

Din cădere / ridicare îmi dau de pe față părul cu mâna rămasă liberă și zâmbesc spectatorilor. Sunt ca fotbalistul stelist ce dădea gol din greșeală stârnind ovații

așa că nu e nici o mirare că în capul meu un stadion întreg striga „nicolițăăă”!

Casillas și Piți și Capello

La FILIT, cei care nu știau că n-am fost invitată,

mă priveau cum l-ar privi un amator de fotbal, care nu

a văzut mondialul din Brazilia, pe Iker Casillas.

În fiecare vineri, eu și Pițurcă, suntem cei mai înjurați oameni din

România. Bun, și Ponta.

Când Buzu și Hose nu vin la cenaclu,

parcă aș fi Fabio Capello și aș lua banii

bibliotecii degeaba.

***

 

Alexandru VAKULOVSKI

avakul

 

O privire pe strada Alexei Vakulovski

nu știu dacă îți convine să te calce în picioare

toți vecinii acum.

s-au săpat șanțuri adânci

chiar și tu ai dat bani pentru asta.

la început a ajuns gazul, apoi apa.

am scos țevile lungi, negre, de plastic din pod și pe cele metalice.

cu țevi și cabluri am înconjurat casa ta.

Alexei Vakulovski Nr. 5.

sub pământ sunt nodurile din care

trag gaz mai multe case.

pe drumul neasfaltat

s-a făcut trotuar, pe strada de care râdeai că se numește Florilor,

de la prea multe flori.

te  calcă Frăsâna, căreia îi plăcea să-ți spună că sunteți de-un neam,

doar-doar să cobori până-n beci după înc-un ulcior. Badea Michea, Grișa, Dumitru nu mai. te calcă și cumătra Lida, cumătrul Vasile, dar, am înțeles, nu prea mult, doar ați fost colegi de clasă. te calcă vacile, caprele.  mama suferă. o știi.

brigada de tractoare își șterge urmele. prietenul tău, Tolea Basu, a arat-o. garajul s-a-nchis.

a rămas doar ZIL-ul vecinului Steopa și tractoarele lui Sașa. cel cu șenile nu cred că-i plăcut. pictorul, Veceslav Semionovici, care ți-a făcut ultimul portret, a ajuns la celălalt capăt al străzii – la cimitirul baptist.

la casa ta, de pe strada ta, mama a schimbat ușile și geamurile. dar nu și lacătul și se tot întreabă unde o fi cealaltă cheie. e și alt gard, iar poarta de care te-ai rezemat, când inima s-a oprit, e cu jumătate de metru mai sus.

de fapt, știi toate astea de la ea. mamei i-e teamă să te calce, ea fuge la școală prin harman, povestindu-ți: uite, Alexei, ce struguri s-au făcut.

uite, Alexei, ce frumos.

uite, Alexei, cât te-ai fi bucurat.

prin harman vine, tot mai rar, și unchiul Valeriu. stă puțin și mă cheamă la iaz. bem un pahar două, în numele tău. Alexei, îmi zice, așa era. Alexei, zice, totul știa. acum câțiva ani, unchiul Valeriu s-a pornit să te vadă, dar n-a mai ajuns. doctorii i-au zis să nu bea, iar el râde.  într-un sfârșit, tată, de pe strada ta, cu toții la tine ajungem.

dar nu știu dacă ți-ai fi dorit așa ceva.

Notă: notele tatălui la Ieudul fără ieșire de Ioan Es. Pop

deși știai că nu-mi place să-ți notezi în cărțile mele totuși ai subliniat:

– viața se bea și moartea se uită.

– și ei zic la ce și după asta îndoim

totul cu apă și-ncepem să fim fericiți.

– e ziua noaptea

– unde totul e posibil și

nimic nu mai are rost.

– când a murit în iunie mircea

– mircea zubașcu

– afară nu se mai poate vedea prin ferestre nimic, de

afară nu s-a putut auzi începutul

– îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim.

– cară-te iute, urlăm spre amicul, ia-ți-o și cară-te,

altfel dăm cu toții de belea.

– -s un palton bețiv și bolnav

– cum m-am dezbrăcat de el.

– cine ești, întrebi tu, căci tu ești biruitorul și pe tine

nu te mai caută nimeni.

– nici nimicul

nu ne mai iese ca lumea.

– cine mă va     ?

– se-ntunericise.

– om singur lângă om singur.

– de la noi din casă, sfârșitul se vede limpede în orice zi.

– nu țip, pentru că m-aș trezi.

– sunt pulbere de treaz.

– la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.

erau lungi și galbeni ca niște sicrie.

nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit

mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.

mâna mea a început să scrie.

Ai citit și popescu, o privire spre viitor  și nici prin cap nu ți-a trecut.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Poeme de Liviu-Florian Popescu, Mihai Amaradia, Ioan Veza

Liviu-Florian POPESCU

 OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Amurg în Strasbourg

 

Prin străzi pavate de unii regi uitaţi se plimbă acum

Doi fluturi. Unul cu pete pe guler. Altul

E doar un flutur de nufăr. Se plimbă în amurg

În mica Franţă. Acolo la marginea cafenelei

Din Strasbourg.

 

Un flutur dansează, altul pictează. Unul

Are sus la hotel adus un cufăr. Cu însemn regal

Înăuntru creşte un nufăr. Două roze

De la balcon alsacian le-au făcut semn să urce

Erau surori burgheze. De viţă nobilă acum falite

Şi uşor calicite.

 

Fluturii turişti au privit cu subînţeles

Şi au râvnit la al rozelor dres. Nu au urcat din prima

Au rămas lângă un felinar chiar

La marginea cafenelei unde dormea un

Anticar. Rozele s-au întins după ei. Dar

Turiştii noştri nu ştiau franceză.

Una din roze vorbea germană. Una silabisea

Slavonă.

 

Spre dimineaţă a ieşit un saxofonist obosit

De la o casă cu perdea cuminte. Care s-a mişcat

Într-un colţ. La timp pentru că sosea acasă un soţ

Saxofonistul şi-a ridicat gulerul şi a plecat spre Rin.

Fluturii au zâmbit de al unei Marie-Rose destin.

 

Au urcat în balcon la cele două roze. Care dormeau

Cu petalele închise. Uneia însă o mică frunză îi dezvelea

Urma sensibilă de sân. Iar coapsa celeilalte

Îmbia la alte subînţelese nevroze.

 

Am stins lumina în camera mea. Şi am adormit.

Un tramvai de seară pleca spre Rin. Pe masă

Ultima sticlă cu vin aştepta Diva să vină

Să o decoreze cu lacrimi, degete şi

Buze.

 

Spre dimineaţă soarele burghez găsi două roze

Învelite în aripi de fluturi.

Una din aripi era cu desene de nufăr.

 

 

Chopin nebunul

 

Printre sunete ştirbe din marginea Cracoviei

Se plimbă un anemic bătrân. Cântă

Face tumbe, copiii se ţin cu zgomot după el

Îi strigă „Chopin, Chopin, nebunul!”

Iar el se strâmbă la ei şi se preface că aruncă pietre.

 

Mormântul unei femei la marginea Cracoviei

E plin de mărăcini. Acolo a fost cândva iubita

Unui aviator. Murise la 25 de ani.

Nu se ştiu cauzele.

Aviatorul cânta la pian. Melodii de atunci

Uitase să spună cuvinte

Cu note răspundea când era întrebat de zi

Sau noapte.

Cu un diapazon explica dimineaţa

Dorinţele. Sau neputinţele.

Târziu a înnebunit. O căuta pe Anni.

 

Dar Anni crescuse în salcia de lângă marginea

Unui cimitir. Regină se spunea c-ar fi.

Nu era  halucinaţie. Iarna salcia nu-ngălbenea.

Veneau reporteri de la ziare, de la National Geographic

Misterul era de nepătruns, de nedescris…

Mormântul lui Anni era gol de mult.

Iubitul îl furase într-o noapte.

A doua zi a înnebunit.

Şi nu s-a mai ştiut nimic de el. Şaizeci de ani.

 

Apoi într-o zi a apărut bătrânul, desculţ

Cu un sacou jerpelit la piept şi găuri la manşete

Cu pantaloni murdari de atâta praf de var. Cânta la un

Pian rupt şi aruncat de un anticar.

Chopin, Chopin nebunul. Cinci ani l-au cunoscut

Brutarul şi măcelarul şi florarul. Dormea sub poduri

Şi canalizări secate. Avea de dimineaţă ochii plânşi

Şi se hrănea cu lacrimile vii. Apoi pleca pe străzi

În paşi de vals.

 

O salcie a început să se usuce la margine de cimitir.

Şi un mormânt a dispărut sub mărăcini.

Cracovia se spune acum că avea din nou un rege

Nu doar deşertăciuni.

 

Într-o noapte, un pescar a văzut

Două corăbii care au plecat

Pe râu în sus, spre nord.

 

 

Coasta Normandiei

 

Cad zăpezile pe coasta aridă

A Normandiei. E bine că vin

După frigul de ieri. Îngheţul

S-a dispus în cercuri spre malul

Cu stânci.

 

Buşteanul rămas prins între

Gheţuri e alb acum pe creştet

Stă plecat cu ciotul spre cer şi cu

Putredul sărat spre valul încremenit

Între grade.

 

Ninge azi şi calc pe nisipul ce zăpadă

Nu vrea să primească. Vântul din larg

Mi-o trimite pe faţă. Ochii mei primesc

Cioburi de nisip şi fulgi tăiaţi

De zăpadă. Am răni pe pleoape

Sângele curge anemic spre gene.

 

Dar rezist pe acest mal de mare uscată.

O Normandie rece. Dură, prizonieră

A speranţei de cer. Buşteanul se uită cu ciotul

În sus. Valul sărat îngheţat îi

Râde de jos.

În zare un spărgător încearcă să

Strice decorul. Ninge spinos cu mărăcini

De zăpadă. Strâng pumnii

În pardesiul francez. Mai am un pic până

La capăt de plajă. Nisipul se lipeşte

De pantof, tânguind ca să-l iau

Iar cu mine.

Buşteanul priveşte cu ciotul încoace

Marea se rupe, spărgătorul

A stricat decorul uscat.

 

Buşteanul se duce înapoi în adâncuri

Doar ciotul pluteşte speriat pe deasupra

Chemând cerul să-l ia de pe

Coasta aspră normandă.

 

 

Concierto de Aranjuez

 

Nu pot să cânt noaptea prin baruri

Ecoul sticlelor goale, cu sunet

De harpă m-aude el pe mine

Şi mi-e jenă.

Aş vrea să fiu departe de Aranjuez

Să uit de Rodrigo, să sar în mare

Să mor la prânz şi să renasc pe alte

Paralele ale unei alte stele,

La margine de univers.

Să găsesc acolo o mică

Planetă, una cât o stradă

Dar care să aibă fluvii, harpă

Şi un pod din piatră.

 

Planeta mea să aibă regi

Să aibă şi mauri. Dar să nu aibă

Lumină. Să aibă mereu noapte

 

Nu pot să cânt atunci când am

Băut în baruri. Din sticle vechi

Găsite pe funduri de mări

Printre corăbii scufundate de corsari.

Nu pot să mângâi smalţul pe care peştii

L-au atins când Santa Monica, Santa Felicia

Santa Miradoniz sau alte veliere s-au retras

Spre cerul de sub mări.

 

Părul meu cade peste urechi, altfel

Aş fi auzit poate mările cum fug timide

Despuiate, doar în dress şi s-ar ascunde

În scoici.

Şi atunci când mângâi cochilia goală

A unei scoici să auzi cum geme marea

De amor.

 

Planeta mea ar avea lumină

Dacă eu aş fi acolo, doar un nor

 

 

Mihai AMARADIA

 

amaradia

 

din povestea calului de lemn

Îndreptaţi-vă înspre locul acela, înspre faleză, la far,
zi şi noapte calul de lemn paşte iarba de-acolo
de jur împrejur, ai crede că vine cineva de peste ocean,
e de neclintit în obiceiurile lui, exersează lentoarea,
majoritatea mişcărilor le face cu rafinament, pare că se pregăteşte.
calul de lemn se înşeală uneori când apa e limpede
şi când un peşte singur adulmecă ţărmurile sau când apa e umbrită
de un nor mic, iar în adâncuri umbra împrumută din formele ei,
din timp în timp o fetiţă îndrăgostită îi aduce pere,
îl mângâie şi-i spune să fie cuminte şi să stea curat,
poate s-o găsiţi acolo, vă va spune ea mai multe, ea-l ştie,
vedeţi, de când paznicul farului a primit altă slujbă,
oamenii au lăsat calul de lemn acolo în locul lui,
oricum atunci când coboară în oraş pare un animal împăiat.

Nu vă pot spune pentru ce calul acesta a devenit de lemn,
unii spun că din cauza războiului, alţii c-ar fi bolnav
sau că şi-ar fi pierdut credinţa,
zvonuri ciudate spun că din dragoste,
oricum, el în familia lui nu s-a născut aşa,
a fost născut în ţările cailor de fugă, uşori, liniştitori la pipăit.

 

nimeni, el singur

Nu mai puteam sări acum ca mai înainte,
ca un brabete obişnuiam să mă deplasez
câţiva mă invidiau şi asta le otrăvise chipul,
stau acum numai întins şi aştept ploile,
cel mai mult şi mai mult ele mi se potrivesc,
iarba o să se înalţe şi nu va vedea nimeni
cum pe inelarul meu se va înfăşura singură o plantă
care mă va linişti, de ruşine mă voi îmbujora,
când se va înălţa suficient, în parte
nu voi mai putea privi pe nimeni în ochi,
păsările vor migra şi vor bănui doar de-acolo de deasupra
că sunt, vor spune; acolo undeva jos,
cam în locul acela ar trebui să fie, lângă trestii,
ei las, că şi-a făcut-o cu mâna lui, vor spune,
cine-l punea să iubească pe cele mai neprielnice vremi,
pe cele mai neprielnice femei, nimeni, el singur,
vor spune păsările şi vor zbura spre sud.

 

 

cam atât

Se poate spune că-i aşa cum prevesteai,
eu, îndeosebi sărac, pregătind cartofi pai
pe o vreme atât de ploioasă că mai bine aş ieşi desculţ
pe uşă plecat, cuminte şi de necrezut,
tu plecată atât de departe încât te văd în minte
ca un punct zâmbind în dreptunghiul unei ferestre,
niciodată faţă în faţă pentru că ne temem de asta,
aş putea totuşi să te văd pentru puţin timp,
în rest, stau încuiat pe dinăuntru într-o cameră mică
şi prin faţa gratiilor se perindă tot felul de femei,
cu o cheie nepotrivită ele forţează încuietoarea.
Încerc să nu mă gândesc la noi pe fiecare zi
şi de mai multe ori noaptea, rareori îmi reuşeşte
acest dezvăţ al învăţatului pe pipăite şi pe dinăuntru,
se poate spune cu greu că aerul e acelaşi
şi viaţa îşi vede de-ale ei, cam atât.

 

 

putea fi totuşi mai rău

poetului Marian Drăghici

putea fi totuşi mai rău decât plutirea asta a mea,
poetului alb, spre exemplu, femeia i-a fost dusă la negresă
şi nu mai e deloc şi el are o altă plutire,
uitătura lui e mai tristă decât uitătura mea,
eu ştiu măcar că mergi, râzi, acasă, la treabă, la piaţă,
putea fi totuşi mai rău, să ştii asta,
unul dintre noi putea fi dus la negresă,
nu mai putea găti, nu venea acasă, nu-şi făcea rugăciunea,
chiar dacă rănile cele mai rele
ţi le fac cei ce te iubesc, te vindeci,
ai o picătură de sperantă totuşi,
cum te-ar picura un aparat de aer condiţionat
şi-ai crede că te plouă din senin,
putea fi iată chiar cumplit, chiar acum, ea,
la masa ei măcar ocupă un scaun,
la fân eu ţin de coadă o coasă bună,
rudele râd la glumele mele, bunica mă spală pe cap ,
chiar dacă ea se lipeşte de pieptul altcuiva, măcar e
şi eu cel ce tresar mai tot timpul, tresar.

 

 

de pe vremea când femeile se uitau la mine frumos

Pe vremea când femeile se uitau la mine frumos
era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva,
pe vremea aceea eu făceam ploile să plouă,
zborul proaspăt al poieniţelor tot de la mine,
iazurile îngheţate, pădurile-nchiciurate, toate-toate.
Pe vremea aceea era nevoie de un compas metalic ascuţit
de o voce boţită şi de un animal de casă bine flauşat,
vremea aceea când mi se lipise fotografia ta de şale,
mirosul pielii tale atotcuprinzător pe care vântul
îl poartă chiar şi-n ţinuturile unde geograful spune
că n-a văzut picior de om.
Aveam în mână pe vremea aceea un ban mare-mare,
ciugulit pe la margini de vrăbii,
când femeile se uitau la mine frumos,
încât era nevoie să-şi acopere gâtul cu mâna ori cu ceva.

 

 

ultimul poem pentru cutia ta poştală

Se făcea că m-ai oprit pe stradă, m-ai pus să zâmbesc,
ai făcut o fotografie, spuneai că nu ai şi-am ales eu să fiu,
iubirea mea a trecut prin urechile acului din prima
de trei ori ca în basme, a fost arsă de soare
cu mâinile tăiate de briceag ţi-a dejghiorat nuci verzi,
a alergat să despartă norii, spaimele, a mers la pădure,
dar n-a fost niciodată sărmană, oloagă, neputincioasă,
se mai făcea că mi-am făcut arc din nuia de alun,
săgeţi uşoare de papură să pot ţinti peste ziduri
în oraşul acela mare să-l omor pe acela ce s-a îndrăgostit,
se făcea că din dragoste de tine bărbaţii toţi scriau prost
înafară de mine deşi de trei ori mi se decojise pielea ca-n basme
deşi jocurile mele sunt populare ca sunetul de fluier
mâna mea stângă nu se mai poate mişca de tristeţe
pentru că mereu spuneai ,,ia-mă în braţe” şi ea aşa s-a obişnuit
mâna mea stângă are o personalitate proprie să ştii
Eram liber în ziua aia din visul meu ascultam johnny cash la căşti,
plecasem să lucrez la o fabrică de sare de mare în aer liber
ce fel de fabrică să mai fie şi asta mă întrebam şi eu
unde oamenii cară şi îşi fluieră cântecele de dragoste,
era joi când ai plecat tu să lupţi pentru viaţa ta
în timp ce eu rămăsesem să spăl albiturile şi covorul,
se mai făcea că plecam să mă plimb numai pe vânt prin oraş
asta ca să-mi sufle şi mie cineva ce mi-a mai rămas.

 

 

Încet-încet

Încet-încet te dezobişnuieşti de ce era în tine bun,
de flacăra din tuturigă ce făcea umbrele rufelor
puse în casă la uscat iarna să te înspăimânte,
ţi se pare curios acum că ţi-a căzut la picioare o nucă
aici în piaţeta oraşului, te miri, nu te gândeşti
că devreme toamna ciorile îşi mai scapă nucile din cioc,
încet-încet te dezobişnuieşti de vorbele dragi ale celor dragi
oftezi mai adânc şi nu ştii de ce dragostea ta şovăie
observi cum în aceste câteva nopţi nu poţi dormi de frică
şi încet-încet te faci tot mai singur, aproape aşa de singur
cum te-ai şi născut, tragi draperia
nu pentru că vrei ci pentru că a venit momentul.

A înghiţit bunica o pasăre mică, negricioasă ca un tăciune
încet-încet ne vom dezobişnui de ce era în noi mai bun
şi ne vom zâmbi mai puţin şi ne vom strânge cât mai strâns.

 

 

 

Ioan VEZA

 

veza

         Labirinturi  umane

 

Nimic nu e mai nemărginit decât simplitatea

Ca şi cum cercuri se desprind

Şi slăbesc strâmtoarea

 

Într-o dimineaţă banală

Când urletul degetelor nu poate cuprinde

Decât aceşti nervi ai detestării

Aceşti nervi creatori

 

Modul în care gândeşti şi frămânţi

Din exterior, viaţa

 

Pe o stradă îngustă

Plină de gropi

Scoţând pentru o clipă masca

Şi rămânând gol în faţa lui Dumnezeu

 

Această putere a descompunerii

Prin care te-ai hotărât să trăieşti

Aruncând straturi şi straturi până când

 

Literele ca fălcile unui cleşte patent

Strâng hârtia,

Sfârtecă labirinturi umane.

 

 

Umbra rotitoare

 

Ceasul intern îşi întinde afară limbile

Dar nimic nu se schimbă în jur

 

Vremuri înghiţite de vremuri

 

Ce grozăvie era cândva: drumurile încrucişate

Şi marşul majorităţii spre vest

Colecţiile săseşti se subţiau ca mătasea

 

Azi doar o ţară schiţată:

O mână cu degetele tăiate

Un trup strivit între zăpezi himerice

 

Fericirea de a visa că nu poţi visa

Şi că locuieşti într-un somn

De o parte şi de alta a unui zid

 

Camioane încolonate

Elanul de a atinge cumva dimineaţa

În umbra rotitoare dănţuind

Ca luminiţele într-un tunel nesfârşit

 

 

         Cum oglinda imaginile

 

Pe o copertă a lumii

Umbre cenuşii trăiesc toate acele vieţi

Pe care agonia le naşte

 

Cuvânt cu cuvânt

Fir rătăcit privirea cunoaşterii

Linii zburătoare, simboluri, reverenţe

 

Strigătului te poţi împotrivi

Sunetului îi poţi urma

Hainelor goale le poţi crea trup

 

Un sens un nonsens

 

Din lumi alternative

Conveioare singuratice

Pătrund în tunelul discursului

Rămân căile albe, albe

Păşesc cu sfiala

Unui fulg de zăpadă

 

Luciul metalic al sunetului

Restrânge în mine credinţa

 

 

         Recuperarea din descompunere

 

Zi alintată ca un porc în mocirlă

Cu fruntea lipită de tine

Înghesuit ca apa îngheţată în forme

 

Eu trăiesc în afara ta

În tine lucrează răul cu armatele lui arogante

 

Spasmele cresc peştişori aurii

Pentru gura întunecată

Pentru devoratorul fără înfăţişare

Dintr-un studio al divinului

 

Prin horn gazele arse râd demenţial

Limbi acide muşcă duşumeaua

Tumultul striveşte hotarul

Dintre palma mea stângă

Şi palma mea dreaptă

 

Dilată rugina lucidităţii

 

Mă reped la geam şi trag de cârligul de fier

Pe sticla rabatată doar fulgii se chircesc şi dispar

 

 

Raţionamentul detaliilor

 

Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.

În fond tăcerea asta

Ca un tunel fosforescent

Mă expune

Rostogolindu-mă ca pe un învins.

 

Ea atunci a simţit că mă liniştesc

Îmi atingea ochii

Degetele îi făceau piruete

Sau diluau licărirea amară

 

Noaptea foşnea tot mai des

Şi pe urmă, în frig,

Lucrurile neîndemânatice

Halucinante ecouri

Printre oamenii orbi

Zguduiţi de bezna statornică

Îşi scoteau feţele friguroase

Şi le desenau măşti de hârtie

 

Nu m-am regăsit nicăieri ca acolo.

Deşi visul mă alunga din mine pe străzi adormite

Printre hălci de beton, prin canalul furiei

Izbindu-mi cuvintele de pereţii cărnii mecanice

 

Mormane în creştere a ceea ce nu pot gândi

Zvâcnesc aproape să spargă trupul

 

 

 

         Ca o spirală în calea lucrurilor

 

Încep fiecare zi

Cu îndreptarea aripilor frânte

 

Ferestre false

Dau spre o grădină sonoră

 

Mărăcinişuri roşii trăiesc întunericul spinilor

Opresc fiecare lucru şi îl interoghează

Desfac mulaje de aer

 

Răni secrete expulzează negaţia

 

O îngrămădeală de vieţi scindate

Asediază carapacea

Zdrenţuite forme întind nervii negri

Îngrămădesc sofisticate himere

 

Transmodulaţii

Frecvenţe-imagini

Picături de zi şi de noapte

 

Ca într-un somn adânc

Simt tot mai departe materia

 

 

         Firele neobişnuinţei

 

Aerul rece şi mirosul de humă

Domină fumul înecăcios şi subţire

 

Străbat această cameră strâmtă

Cu o apăsare indiferentă

 

Zilele îmbrăcate în crize

Receptează poezia printr-un  filtru imens

 

Cuvintele stopate încep să se zbată

Tac şi tac şi acceptă

Aripile ţintuite şi îngropatele stări sublime

 

Cu cât recitesc mai mult

Îmi dispare încrederea

Strâng în pumni materia textelor

 

Şi nu se desfac decât

Acele picături molatece protectoare

Aderând la suprafaţa substratului

 

 

Detaliile adâncului

 

Plictisite inele

De care atârnă strigătul existenţei

 

Bezna luminând obosit

Locurile goale din jur

Măştile în cuiele grinzii

Pantofi împrăştiaţi ca nişte flori

Pe lutul proaspăt galben

Sfârâitul motorinei

Şi pocnetul lemnelor uscate de nuc

 

Din adâncul memoriei urcă prea repede

Ghearele roşii

Sâcâitoare

 

Ghearele milei ca două păgîne

În preajma sărbătorii de sânziiene

Lărgesc crăpăturile textului

Şi strecoară detaliile

Oaze în pântecul uriaş şi pustiu

 

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]