Stela¹, romanul Simonei Goșu, se deschide printr-o scenă de „mansplaining”, emblematică în economia poveștii tocmai pentru că surprinde, anticipativ, mizele sociale ale poveștii conduse pe coordonate intersecționale de gen, clasă, rasă și chiar naționalitate/ cetățenie. La o privire superficială, povestea Stelei poate părea banală dacă ne raportăm la primul volum de proză scurtă al Simonei Goșu, Fragil, publicat în 2020, o colecție de micronarațiuni ce înfățișează atipicul și caracterul insolit, ascuns și chiar rușinos, tabuizat, al vieții personajelor, fie ele adulți sau copii. Însă, după cum vom vedea, nici aici privirea focalizată a autoarei nu se limitează la ceea ce se vede / ceea ce se spune, profilând un dincolo² al imaginii fericite din pozele de familie ale celor așa-zis privilegiați sau mai puțin privilegiați.

Deși operează cu clișee și locuri comune, prin aceeași tehnică a mistificărilor și demistificărilor, Simona Goșu reușește să dea viață unui personaj autentic, cu toate defectele și virtuțile sale. Biografia în șase părți, respectiv în șase zile de lucru, a unui personaj atât de vivace precum Stela, de 53 de ani, fostă casieră la Depozitul de carte, acum menajeră, este susținută într-un ritm foarte rapid. O scriitură vie, așa cum este și personajul pe care-l (re)prezintă. Se poate spune că forma este în deplină adecvare cu mesajul. Există un crescendo care dă naștere, simultan, atât narațiunii în sine, cât și unui personaj, pe principiul Creațiunii succesive din cartea Genezei, o Stela însă cu o conștiință de sine poate un pic grăbită, o accelerare riscantă, am putea spune, nu fără o doză de cârcoteală.

Cu mici sincope, în definitiv neglijabile în raport cu reușitele romanului, Simona Goșu își conduce personajul în mod admirabil, mai ales că vorbim despre prima încercare în acest gen narativ. În linii mari, mai degrabă prin dialog decât prin tehnica observației tipice romanelor de tip realist, Stela se (re)găsește în timp ce (se) discută cu celelalte personaje. Nu ne-ar mira ca prin această continuă sporovăială a personajelor, construind în jurul unui personaj feminin extrem de locvace, o Steluță incapabilă să-și țină gura, să avem aici o intenționalitate narativă cu bătaie mai lungă: cum să construiești un univers dominat de prezențe feminine fără să nu apelezi la stereotipica locvacitate a genului feminin? Numai că, cele mai profunde și dureroase adevăruri despre Stela se regăsesc nu în ce se spune, ci în ceea ce se trece sub tăcere o viață întreagă. Apoi, așa cum ne-a obișnuit, Simona Goșu ne prezintă și reversul prin fiica Lăcrămioara, o taciturnă, o „ascunsă” care, cel puțin pentru Stela, rămâne o enigmă.

Interesantă este și dubla perspectivă: cea a timpului prezent – pe care Stela îl petrece la lucru, în casele în care este menajeră, și apoi discursul retrospectiv, respectiv rezumarea momentelor de maximă intensitate pe care aceasta le găsește demne de povestit soțului Mircea, când ajunge acasă. Este redată exemplar și o dinamică a relațiilor pe verticală, cu angajatorii, un soi de mică burghezie bucureșteană, dar și pe orizontală, cu ceilalți angajați, care, nu tocmai satisfăcuți de condiția lor, își obțin micile satisfacții din categoria „să moară și capra vecinului”, dovedind, desigur, și o doză de ipocrizie necesară supraviețuirii în acest mediu. Astfel savuroasă este discuția dintre Stela și Camelia, soția grădinarului care-și înlocuiește soțul la muncă, despre câinele Dianei „pațachina de câine” care, în contrast cu poziția socială din care face parte, parcă numai în ciudă, are o pasiune „să se tăvălească în rahat și mortăciuni” (p. 35).

Revenind la scena care deschide romanul, îl regăsim pe domnul Țane, activistul PSD-ist, care-i face o instrucțiune într-ale conspirației menajerei lui, Stela, o chemare la civism în contextul referendumului pentru familie. Stela, fire practică, vrea să înțeleagă cine/ ce este statul paralel. Discursul actorului convertit în activist salvator, Marin Țane, prin lipsa de concretețe și efuziuni apocaliptice, relevă un tipar ușor recognoscibil, care, într-un tăvălug argumentativ, speculează tot felul de frici colective mai noi și mai vechi (legiuitorii – acel Ei generic – care-și fac propria lege, poliția politică, semne și pedepse divine pentru timpurile în care oamenii se căsătoresc cu animale și sentimente naționaliste de extremă în care globaliștii vor să fure țara). Ceea ce merită reținut de aici nu este doar discursul în sine, tragic-comic cum este el, cât surprinderea reacțiilor sau, mai bine zis, a modului în care Stela percutează la acesta. Romanul urmărește pe de-o parte trezirea conștiinței civice a Stelei, care se traduce prin prezența la vot în cadrul referendumului pentru modificarea articolului 48 din Constituție, și, pe de altă parte, o împăcare cu sine, survenită atât pe fondul unei împăcări cu ceilalți, cât și cu propria ei condiție de femeie și de mamă. Și, deloc neglijabil, mai are loc în acest roman și o împăcare a Stelei cu divinitatea, prin intermediul Bibliei pentru copii.

Privind cu atenție la dramele și sursele nefericirii din familiile pentru care lucrează, Stela ajunge, în cele din urmă, pe parcursul celor șase zile, să-și înțeleagă propriile necazuri și surse ale nefericirii, pe care i le prezintă lui Mircea: „Nu știu, parcă la toți ne intră câte-un drăcușor în cap și nu ne lasă să ne bucurăm de nimica. Știi că notărița s-a operat de cearcăne? Așa, de frumusețe, nu că trebuia… Zici că era bătută ultima oară. De ce l-o fi lăsat ea pe Țane la bătrânețe?! Și el, în loc să-și vadă de teatru, face pe măscăriciu-n piața, zici că-i urs din ăla, de joacă cum îi cântă alții. Ce să mai, dacă și Diana, fată frumoasă, deșteaptă, apare ea și-n reviste și tot necăjită e …” (p.76). Discuția despre înfometarea Dianei, orfana însărcinată și iubita domnului Vlad, mult mai în vârstă decât ea, pentru care Stela preia rol maternal, provoacă rostirea unor gânduri până atunci neverbalizate despre Lăcrămioara, fiica cu care aceasta avea o relație dificilă, precum și o primă încercare eșuată de a relua legătura.

Probabil că, pe lângă pierderea casei, marea ei traumă, și a serviciului – și odată cu acesta și a posibilității de a fi femeie de afaceri, dorință care mai că a băgat-o la închisoare –, AVC-ul soțului, om bun și înțelegător, plecarea din țară pe furiș a Lăcrămioarei și căsătoria acesteia cu un bărbat de culoare, la care se adaugă și înstrăinarea recentă de fiul iubit, adolescentul Emanuel, cea mai mare nemulțumire a Stelei este cea legată de locul ei atât pe plan familial, cât și pe cel social. Stela are nevoie să simtă că e nevoie de ea, „ca are un rost”, astfel că „se bucura, aproape-i dădeau lacrimile când îi ziceau familiile «Fără dumneavoastră am fi morți»” (p.80): „Să fii de folos pe lumea asta, să aibă lumea nevoie de tine, asta contează. Și să faci un lucru cu rost” (p. 101).

Retrospecția împrejurărilor prin care Stela își pierde locul de muncă și (auto)justificările acesteia, dar mai ales – pentru că era vorba de cărți și comercializarea lor ilegală – „succesul” în termeni de vânzări al autorilor/ cărților, probează, încă o dată, capacitatea Simonei Goșu de a oferi o anumită tandrețe (și umor) chiar și celor mai nefericite evenimente: „Deja îl auzea pe patron lăudând-o, dând-o exemplu colegilor de la vânzări și distribuție – în ultima vreme, făcea săptămânal ședințe despre scăderea vânzărilor. Nu i-a venit să creadă când oamenii au scos portofelele – vreo două profesoare mai în vârstă și-au rugat colegii să pună bani pentru ele. De abia reușea să completeze chitanțele. Bătaia s-a dat pe culegeri și atlase. Ce-o fi avut în cap să umple căruciorul cu autori morți? De Coelho întrebau toți” (p.105).

Prin ochii lui Mircea, Stela era „întotdeauna bine-intenționată, un fel de justițiară, care voia să rezolve situații complicate, uneori pe cele care nu o priveau. Când o vedea cu ochii în lacrimi, incapabilă să înțeleagă că poveștile din capul ei nu se potriveau cu realitatea, i se făcea milă de ea, la gândul că e singurul care o vede așa cum e: o visătoare, nu o șmecheră sau o șarlatancă, cum putea crede cine nu o cunoștea bine” (p. 68). Portretul lui Mircea este dublat de cel al lui Țane, care o ajută pe Stela să iasă din problemele legale, dar și financiare, atunci când aceasta își pierde seviciul și casa: „Stela nu e o hoață, e cinstită, dar așa o trăsnităăă, ce n-am pomenit, o ză-pă-ci-tă” (pp. 69).

Convins că soția lui se va împlini prin rolul de mamă, respectiv prin acela de casnică, Mircea avea să descopere, după nașterea copiilor, că, asemenea lui, pentru care „meseria a fost mereu un colac de salvare” (p. 181), și ea își dorea „o meseria cu rost”: „Teatrul era leacul lui și își dădea seama că Stela nu avea partea asta de viață” (p. 183). Capacitatea lui de a se adapta la această nevoie a soției sale este, în mod surprinzător, mai mare decât a Stelei care, o viață întreagă, nu-și înțelege nici nevoile și nici frustrările, fiind prinsă într-o dureroasă oscilare între conformism și revoltă. La rândul lui, Mircea își face mustrări de conștiință că nu a înțeles mai devreme că Stela are „minte de bărbat” și că, pe cale de consecință, a vrut să „facă lucruri”, „să aibă rost”, să fie cineva”, nu doar să fie mamă. Când cei doi reușesc să rostească ce era de nerostit, Stela își găsește în sfârșit liniștea.

Problema maternității și a confruntărilor diverselor mentalități asupra rolului femeilor în societate este una dintre temele predominante ale romanului, ca și cea a presiunilor puse asupra corpului feminism, fie el mai tânăr sau ajuns la menopauză³.

Alături de problema homofobiei și a variațiilor sale în spațiul românesc, xenofobia și rasismul sunt aici motivate de statutul de victimă pe care și-l reclamă Stela: pe de-o parte pierderea casei pentru că „o babă de evreică, pe nume Eva Weiner, fugită în Germania prin ’82, și-a amintit de casa din București (…) o bogătașă care avea de recuperat alte două imobile în Iași, aflase avocatul. A câștigat casa din Palisadei și a vândut-o unor străini, probabil doi evrei. Doi bărbați, care cine știe ce învârtesc pe acolo. Nu s-ar mira să afle că vând droguri, niște golani care… Mai bine să nu-și închipuie ce murdării fac nemernicii în locul unde și-a crescut ea copiii” (p. 32). Și, pe de altă parte, de pierderea fiicei, cum o percepe Stela: Lăcrămioara a plecat în străinătate, s-a căsătorit, a făcut un copil și „s-a lăsat pe mâna bărbatului”, și nu pe mâna oricărui bărbat, ci, nenorocire mare, pe mâna unui negru. Stela nu se poate împăca nici cu rasa fostului ginere, nici cu statutul de casnică al fiicei. 

Finalul deschis, neașteptat, foarte asemănător cu ceea ce Simona Goșu ne-a obișnuit deja în Fragil, tulbură definitiv liniștea de-abia descoperită a Stelei. A șaptea zi este una a sfârșitului… sau a începutului, o zi în care, cum afirma Nicoleta Cliveț, „se produce saltul”⁴ . Lăsăm și încurajăm cititorul să-l descopere singur.

____________________

¹ Simona Goșu, Stela, Polirom, București, 2023, 244 pp.

² v. și cronica Nicoletei Cliveț, Lumea în șase zile, în revista „Vatra”, nr. 3-4/ 2024, p. 34-35.

³ Un excelent articol despre corporalitate în acest roman scrie Amalia Cotoi în revista „Familia”, nr. 11-12/ 2023.

⁴ Nicoleta Cliveț, op.cit, p. 35.

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 50-51]