Respingerea mentală a meseriei de scriitoare vine și din copilăria mea stalinistă, când auzeam în familie că marii scriitori – Sadoveanu, Arghezi  etc. – „s-au vândut” și cărțile lor, obligatorii la școală, sunt făcute „la comandă”. Literatura din manualele anilor ʼ50, marcat tezistă, o disprețuiam in corpore.

M-am bucurat la bacalaureatul dificil din ʼ60 (examenul s-a dat la toate materiile și jumătate de clasă a picat) că multele cărți ale scriitorului oficial, Petru Dumitriu, dispăruseră din bibliografie: tocmai fugise din țară. Dar când am recitit, recent, în pandemie, Cronică de familie (primul volum), am fost surprinsă să regăsesc, întipărite în minte, portrete intens colorate, personaje cu parcurs neașteptat, descrieri de interioare somptuoase etc. Nu știu dacă ediția nouă mai „curățase” textul de „tributul ideologic”, dar m-a frapat talentul ieșit din comun ce răzbătea, în ciuda discriminărilor sociale operate „pe linie”. De la un moment dat încolo, însă, mi s-a părut monotonă încrâncenarea naratorului „de a fi rău” cu toate personajele din lumea „burghezo-moșierească”: prototipuri istorice recognoscibile, fără interiorități, distribuite în situații și finaluri umilitoare, grotești. Nu sunt cititoarea potrivită pentru re- lectura cărților obligatorii din copilăria strepezită de realismul socialist care tinerilor de azi le poate părea  apetisantă prin noutate și diferență.

Mi-a plăcut mai mult fragmentul din Proprietatea și posesiunea, inundat de  erotismul lasciv al personajelor cu aplecări decadente, plasate într-un peisaj dunărean edenic. Mi-a dat un indiciu despre literatura pe care ar fi scris-o într-o lume fără constrângeri politice. Și, nu știu de ce, mi-a amintit cărțile lui F. Scott Fitzgerald și ceea ce povestește Sanda Cordoș în cartea ei, Un scriitor între lumi și istorii: că Fitzgerald și Zelda, soția lui, se împrieteniseră la Paris cu Ion Vinea. Iar biografiile lui Dumitriu și Vinea sunt indestructibil legate prin Henriette Yvonne Stahl.

Un citat – descrierea   unei reverențe cu timpi și mișcări în ralenti – din Cronica de familie, comentat de C. Rogozanu în Naratorul cel Rău, m-a făcut să suspectez ochiul și mâna unei scriitoare, nu a unui scriitor. N-ar fi fost exclus ca pasajul să fi fost retușat de Henriette Yvonne Stahl, știutoarea protocolului de la Curtea Regală, simpatizată de regina Maria, de la care provin istorii, anecdote, portrete de personaje, descrieri de interioare etc. din această mult comentată carte. De ce atunci n-ar fi ajuns ea și la rescrierea unor pasaje? Ca fost lector de editură știu cât de mult „se punea creionul” pe manuscrise cu intervenții stilistice pe care autorii de obicei le acceptau. Cu cenzura era altă poveste.

Intrată prin familie în cercurile culturale și mondene înalte ale interbelicului, prietenă cu Maruca Cantacuzino, cu Cella Delavrancea, cu George Enescu, snobând cenaclul Sburătorul pentru că acolo trona Hortensia Papadat-Bengescu etc., Henriette Yvonne Stahl aplicase de la începuturile ei lecția realismului în apreciata Voica. Nu ea a scris Cronica de familie, așa cum a declarat, sub presiunea închisorii, dar inițiativa cărții poate să-i aparțină: ar fi spus-o mai târziu. Petru Dumitriu, tânărul ieșit dintr-o familie medie de militari provinciali, abia întors după doi ani de studii la München, în Germania, nu cunoștea înalta societate bucureșteană, iar în literatură nu practicase realismul. E drept că nici romanele Henriettei Yvonne Stahl nu seamănă cu Cronica de familie, această juxtapunere de nuvele mari, prin care uneori circulă, în stil balzacian, aceleași personaje.

Episoadele Cronicii de familie referitoare la mediul jurnalistic interbelic au fost revendicate, după apariția cărții, de Ion  Vinea,  care, la acea vreme, lipsit fiind de drept de semnătură, făcuse imprudența să-i dea lui Petru Dumitriu, directorul Editurii pentru Literatură, manuscrisul Lunaticilor. Poate i-a cerut o lectură colegială sau, mai degrabă, l-a rugat să-i spună dacă „ar trece”. O eroare pe care avea s-o regrete, a trebuit să scoată și să rescrie părți din Lunaticii, și n-a mai ajuns să-și vadă cartea apărută, povestește  Sanda  Cordoș.  

Henriette Yvonne Stahl este eroina celor mai spectaculoase povești de dragoste din lumea scriitorilor, nu doar fiindcă partenerii ei au fost scriitori de prim rang. Unicitatea acestui triunghi stă în sprijinul devotat și competent al femeii pentru cărțile celor doi bărbați iubiți. Implicarea Henriettei Yvonne Stahl în țesătura Cronicii de familie o amintesc toți comentatorii, ca și rolul, greu de cuantificat și el, în versiunea definitivă a Lunaticilor. Deși i-a displăcut personajul în care s-a recunoscut și versiunea relației lor, diferită de cea imaginată de ea, a pregătit pentru apariție cartea, alături de un Ion Vinea muribund. Locul Henriettei Yvonne Stahl în existența și în scrisul lor rămâne la fel de bine marcat  ca și locul lor în existența și scrisul ei, iar aplecarea spre spiritualitate, misticisme, ezoterisme, religiozități etc., foarte comerciale azi, a trecut, prin ea,  de la Vinea la Dumitriu .

„Viața mea a fost prin literatură” spune Henriette Yvonne Stahl, într-un interviu târziu, o formulare ambiguă, dar corectă: a trăit prin literatură, nu pentru, așa cum asumă, de regulă, profesioniștii și profesionistele meseriei. Atunci când a trebuit să aleagă între viață/iubire și literatură, Henriette Yvonne Stahl a ales-o pe prima: s-a supus „destinului ei de femeie”, după exprimarea lui N. Manolescu din 1975. Pentru că se îndrăgostise de Ion Vinea, a renunțat să-și ridice un premiu la Paris (al revistei La courte paille) care includea o călătorie în America de Sud, dar și  contacte literare pariziene. S-a cufundat, împinsă de gelozia lui Vinea, într-o lungă izolare, ca să-și dea seama după 14 ani că „trăise într-o iluzie”. Și relația cu Petru Dumitriu se va termina printr-o trădare (plecarea lui din țară cu o soție tânără o trimite pentru un an și jumătate în închisoare Securității), dar contactele dintre ei au mai continuat, fără să se mai vadă.

Incredibil de puternică, Henriette Yvonne Stahl mai trăiește o viață după episodul închisorii. Interviul târziu o arată  elegantă și sigură pe ea, vorbește despre cărțile noi, despre romanele la care scrie, unul dintre ele se va numi Realitatea iluziei, da, chiar așa! Sloganurile timpului sună stângaci în gura acestei doamne interbelice care își ia distanță de cărțile scrise înainte, actualitatea, asta o interesează, are traduceri, călătorește și publică în Franța etc. 

O anume nepăsare, în realitate, față de meseria de scriitoare, pusă pe picior de egalitate cu interesul față de doctrinele spiritualiste, tehnicile ezoterice etc. i-a adus, și ea, așezarea periferică nedreaptă în tabloul lărgit al scriitoarelor. Dar interesul față de Henriette Yvonne Stahl, ca personaj, și față de cărțile ei este în creștere, împins și de  re-intrarea în canon a lui Petru Dumitriu.

În România el avusese premii, onoruri, drepturi de autor maxime, iar imaginea care ajunsese până la mine era a unui play-boy care juca tenis cu șeful statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej (să fi fost în realitate Maurer?) Dar numai la o privire superficială fuga spectaculoasă a scriitorului oficial nr.1, privilegiat în multiple feluri de regim, inclusiv de cenzură, poate părea surprinzătoare.

„Plecarea lui din țară are și o latură orgolioasă, megalomană chiar, de încercare de cucerire a Vestului, față de care se simțea conectat.”  spune C. Rogozanu.  Mai mult ca  sigur, Petru Dumitriu și-a visat Nobelul și gloria lui Boris Pasternak, invocată dealtfel de editura Seuil în publicitatea făcută romanului Incognito. L-a scris în Occidentul care lansase pe piață modelul disidentului, puternic instrument de marketing literar, mai ales până în 1989. Dar Occidentul sprijinea disidenții atâta timp cât rămâneau în țara lor, unde aveau eficiența maximă, creind imitatori. Când ajungeau în lumea liberă, își ridica mâna de deasupra lor, și-i lăsa să se descurce în capitalism ca pe orice alt cetățean al Vestului. Când va publica Ostinato la Suhrkamp, Paul Goma avea să fie prezentat, la Târgul de la Frankfurt, peste un deceniu, drept „un Soljenițîn” român. Dar el era un disident incontestabil, iar în libertatea din Vest va scrie despre închisorile prin care trecuse sau despre care aflase acolo.  Pasternak a rămas prizonier în URSS, n-a fost lăsat să-și ia nici Nobelul de la Stockholm. Petru Dumitriu, plecat, cu manuscrisele și cocoșeii de aur – pentru care Ion Vinea fusese închis și torturat –, bine ascunse în țeava mașinii, proprietate personală, nu a fost nici o secundă considerat disident (nici n-avea de ce), iar cărțile lui, scrise în lumea liberă, nu vor reuși să se vândă la nivelul acestei publicități. 

Poate Petru Dumitriu a plecat din țară fiindcă s-a simțit amenințat? Să fi fost arestarea și torturarea lui Vinea pentru monezile de aur doar o tentativă de a ajunge la Petru Dumitriu, a cărui viață îndestulată și glorie neîntreruptă fusese luată în vizor de cadrele de Partid și de mai-marii Securității? Să se fi aflat într-un astfel de pericol?

Să fi simțit  apropierea „dezghețului” când adversarii din lumea literară urmau să-i scoată pe ochi situația privilegiată și compromisurile, bine plătite, din cărți? Există demonstrația, cu cifre, a încurcăturii financiare în care ar fi intrat, bani nejustificați pentru reeditări și traduceri în străinătate etc.

Probabil Petru Dumitriu a plecat din toate aceste motive, planul fiind mult mai vechi, dar planul de acasă nu s-a potrivit în târg. Nu cunoștea Occidentul, vizitat sumar, mai bine decât alți scriitori români postbelici „fugiți” și dezamăgiți. Bun cunoscător al germanei și francezei, s-a reinventat ca scriitor și acolo, dar la un nivel mai modest, și cu un preț enorm – abandonul copilului, recuperat cu greu peste câțiva ani, al familiei și apropiaților, inclusiv a Henriettei Yvonne Stahl și a lui Ion Vinea, peste care s-a abătut răzbunarea regimului trădat, propriile depresii, căderile religioase etc..

Ar fi avut resurse literare suficiente ca să ajungă mai sus în panteonul scriitorilor europeni, dacă n-ar fi fost „torpilat” inițial la Gallimard de Mircea Eliade care, suflet bun, cum pare-se că era, regreta că la îndemnul Monicăi Lovinescu îi dăduse lui Gaston Gallimard informații despre scriitorul privilegiat al regimului comunist, Petru Dumitriu? Nu sunt sigură. Mie, prin anii ʼ80,  Incognito, scris în Vest (nu știu cine mi-l împrumutase pentru câteva zile), mi-a părut marcat de un realism socialist întors pe dos: activiștii, personaje pozitive înainte, deveniseră  negative, intens caricaturale.

E greu să-ți schimbi radical și talentul, și comportamentele: când a venit în România, în plin an electoral 1996, prost ghidat și de instinctul său și de Eugen Simion, Petru Dumitriu s-a afișat dintru început cu președintele Ion Iliescu (detestat de mulți colegi ai săi), care avea să piardă însă alegerile. Nu mai avea flerul de altădată ca să-și câștige protectorii.

Dar au trecut și de atunci două decenii. Într-o literatură cât este  a noastră, era normal ca Petru Dumitriu, autorul unor cărți și al unei vieți spectaculoase, să fie recuperat. Reîntoarcerea lui în canonul actual a fost operată nu doar de Eugen Simion și N. Manolescu, ci și de criticii următoarelor generații, de la dreapta, și de la stânga. Fiecare dintre ei s-au străduit să îndepărteze, prin interpretări diferite, fierul roșu al dogmei realist-socialiste de pe o operă mustind de talent.

M-am tot gândit în ultima vreme la viețile împletite ale acestui trio din elita scriitoricească bucureșteană, aflat la o incomensurabilă distanță de eleva/studenta care eram atunci. Pentru mine, dispariția ori apariția cărților lor nu însemna șansa unei lecturi așteptate, ci indiciul libertății care se strecura, ca un aer viu, în societatea închisă unde trăiam.

Revăd fața îmbătrânită înainte de vreme, dar bucuroasă, a tatei sub o lumină de vară-primăvară, cu Ora fântânilor, unicul volum de versuri al lui Ion Vinea, proaspăt apărut, sub braț.Îl știa pe celebrul jurnalist poet de când lucrase, un an, corector la Adevărul, în clădirea de pe Brezoianu? Sau din Giurgiu, arealul familiei noastre? Încă o întrebare pe care n-am pus-o la vreme. 

Poeziile lui Vinea, citite în fugă, nu mi-au stârnit cine știe ce impresie, așteptam, cu sufletul la gură, să plec pe munte în Făgăraș, doar cu logodnicul meu și cu cortul! Ăsta indiciu al libertății! Într-un stop cadru, tata urcă, greoi, gâfâind, mulțumit, scările spre apartamentul de bloc de două camere, pe care îl primise, în fine, după un deceniu de închirieri sordide, cu Ora fântânilor sub braț. Nici lui, nici mie nu ne trece prin cap că, într-o lume paralelă, ofițerii de Securitate care au reînceput să caute autorul unor manifeste contra regimului, puse în cutia poștală centrală din Pitești, cu un deceniu înainte, tocmai  l-au trecut și  pe  el pe lista de suspecți.

Am încă acasă prima ediție a romanului Lunaticii al lui Ion Vinea,apărut peste doi ani, cu semnătura mea de atunci – Vala Ionescu, 1966. O tânără cu care nu mai am în comun nici măcar numele, doar frânturile decolorate ale unor amintiri contestabile. Tata murise, ancheta Securității  avea să mai continue, și eu aveam să descopăr, după mai mult de șase decenii, „realitatea iluziei” de libertate.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 2-3]