Era o dimineață frumoasă de aprilie, cu soarele strălucind zglobiu pe un cer albastru străbătut de nori subțiri și străvezii ca niște câlți albi de cânepă. Ora nu mai era matinală, să tot fi fost ceasurile 10 sau 11, cu toate acestea strada Horea era pustie. Geamurile clădirilor care o mărgineau erau închise, cu jaluzelele sau cortinele trase, încât nu se întrezărea nimic din agitația unei zile obișnuite de lucru. Din cauza aceasta, deși iluminate zâmbitor de razele piezișe dar puternice ale astrului, casele aveau un aer stingher și oarecum mirat.

Cel puțin așa li se părea celor trei străini opriți pe trotuarul din dreapta, cel care ducea dinspre gară către centrul orașului. În spatele lor se vedea clădirea gării, o construcție în stil imperial habsburgic, întinzându-se în stânga și în dreapta dincolo de cele două edificii – o casă cu două etaje din perioada interbelică și un bloc făcut în timpul comunismului – care mărgineau începutul străzii Horea. Un ceas rotund, mare, străjuia intrarea din fier și sticlă spre sala de așteptare, dar nici un călător îngrijorat nu se grăbea să intre sau să iasă. Nici pe bulevardul lat, mărginit de copaci și de piste pentru biciclete, nu trecea vreun automobil, iar șinele de tramvai, care în fața gării se desfăceau în două, spre stânga și spre dreapta, nu duruiau la trecerea vreunui vagon electric.

Cei trei străini cercetau cu atenție locurile. Păreau o familie, alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și o fetiță. Bărbatul, având o vârstă între treizeci și patruzeci de ani, era înalt, potrivit la trup, fără să fie nici slab nici gras, avea o frunte înaltă, cu părul tuns roman, fără riduri, doar cu o cicatrice pe partea stângă mergând pe tâmplă până în dreptul urechii, cu ochi verzi-albăstrui, jucând în ape după lumina soarelui. Deși arăta concentrat, un calm din adânc îi deschidea fața cu un zâmbet discret. Era îmbrăcat cu pantaloni albaștri de blugi, un tricou mov deschis cu o siglă discretă pe partea stângă a pieptului, și un sacou bleumarin închis, aproape de cenușiu, cu un croi modern și material cu dungi discrete.

Femeia, puțin mai tânără decât el, având sub treizeci de ani, era îmbrăcată mult mai extravagant. Purta o rochie lungă, neagră, dintr-un material catifelat, care părea să-i mângâie corpul. Deasupra avea un fel de pelerină, din saten tot negru dar cu luciri albăstrii și un model de macrame delicat imprimat deasupra. Pe cap avea o pălărie din aceeași culoare negru-petrol, cu boruri ridicate pe margini, de sub care se revărsa un păr bogat, negru, cu mici cârlionți artificiali, căzând pe umeri. La gât, un colier de perle închise la culoare luceau la contactul cu pielea albă ca un pergament, din lobul urechilor atârnau doi cercei, două boabe negre la capătul unor lănțișoare de argint, iar pe degetele de la ambele mâini avea mai multe inele de aur sau argint și câteva pietre discrete. Cel mai ciudat îi era însă chipul, cu fața prelungă și foarte îngustă, de parcă tâmplele i-ar fi fost comprimate din lateral,  cu ochi ușor bulbucați și vioi ca niște bile lucioase cercetând totul împrejur, și cu urechi ascuțite, strălucind ca marmora printre șuvițele de păr fluturând în vânt.

Între ei, fetița, având în jur de zece ani, părea o mică vrăjitoare, cu ochi negri cu pupile anormal mărite, prin care te puteai scufunda în abis. Avea fața rotundă, plăcută, și nasul ușor cârn, dar cu o expresie serioasă, neobișnuită la un copil. Era îmbrăcată cu o rochie albă, simplă, care putea la fel de bine să fie o cămașă de noapte cu un croi elegant. Ducea de mână o păpușă caraghioasă, din pânză verde, cu o față rotundă înconjurată de un păr maro ca firele de pe fușteiele de porumb. Ținută de un braț, păpușa aproape că atingea pământul, târâtă pe asfalt, în timp ce cu cealaltă mână fetița se prinsese de femeia cu chip alungit de elf.

— Seamănă cu Clusium, conchise aceasta, după ce scrutase cu atenție strada și clădirile de pe margine.

Bărbatul aprobă din cap, privind înapoi către edificiul gării.

— Nu îmi aduc însă aminte cum am ajuns aici. Am venit oare cu trenul?

— Un vis începe întotdeauna la mijloc, ești în plină desfășurare, nu îi poți găsi un punct de plecare.

— Știu asta. Dar credeam că am ajuns aici printr-unul din salturile tale, folosind pozițiile gemene, nu intrând într-un vis.

— E totuna, comentă tânăra femeie, scuturând veselă din cap. Și, de altfel, privește împrejur, ți se pare că visezi?

— Ce e drept, nu, recunoscu bărbatul, totul este atât de real, de limpede, de concret. Ești sigură că nu suntem tot în Clusium?

— Să ne uităm puțin la numele străzilor, să vedem dacă sunt cele pe care le știm sau nu.

Întorcând spatele gării și privind înainte de-a lungul micului bulevard, cu soarele dimineții bătând pieziș din stânga pe deasupra acoperișurilor vălurite ale edificiilor cu două sau trei etaje, descoperiră că în fața lor în dreapta se deschidea o străduță laterală. Din ea intrau în bulevard șinele unei linii de tramvai, care se alăturau unei linii paralele simetrice, ce venea dinspre centru spre gară. Probabil aici se închidea o buclă, pe unde tramvaiele ce veneau spre gară se întorceau în oraș.

— Ești sigură că nu am venit totuși, dacă nu cu trenul, atunci cu tramvaiul?

— Care e ultimul lucru de care îți aduci aminte de dinainte de a ajunge aici?

— Am luat-o pe fetiță de la clinica psihiatrică și am ieșit în stradă. Nu mai știu dacă urma să ne întoarcem la tine acasă sau o pornisem spre gară.

— Spre gară. Spre gara geamănă din Clusium. Așa am putut face saltul.

— Va trebui să îmi mai arăți cum funcționează asta, nu am priceput prea bine. Și de unde știi că nu suntem tot în Clusium?

— Nu ai văzut ce scrie pe gară? Gara Cluj. Suntem în orașul geamăn. Haide să vedem ce străzi sunt acestea.

Femeia se desprinse de grup și înaintă cîțiva pași până la intersecția bulevardului cu străduța care aducea din dreapta șinele de tramvai. Oprită în intersecție, cercetă cele două plăcuțe, pe cei doi pereți în unghi drept ai clădirii din colț, pe care scria numele străzilor.

— Asta îmi aduce aminte de un vis vechi, în care tot așa debarcam la gară într-un oraș nou. Una din străzi era, îmi aduc perfect aminte, strada Braniște.

— Aceia nu eram noi, erau Anir și Adela, când au ajuns în Clusium.

— Ai dreptate, spuse bărbatul, dar într-un mod ciudat, fără să deschidă gura, cu glas schimbat, înecat, parcă ar fi fost ventriloc.

— Ești și tu aici! constată veselă femeia. Dar uite, numele bulevardului este Horea.

— Da, Anir e tot timpul cu noi, spuse bărbatul cu voce normală. Și acesta nu e un bulevard,  e strada Horea, continuă el, oprit la rându-i cu ochii pe tăblițele de pe ziduri.

— Iar aceasta mică este I. L. Caragiale. Nu am auzit de ea, dedesubt scrie că a fost un scriitor.

— Înseamnă că a fost un scriitor mare, dacă i-au dat numele unei străzi. Cine știe ce alți scriitori importanți, sau chiar critici literari, locuiesc chiar acum aici?!

— Bine spui. Să nu uităm că trebuie să ajungem la facultatea de filologie.

— Cred că îi spune de Litere.

— Mă rog, tu știi mai bine, tu ai fost student.

Între timp, fetița îi ajunsese din urmă. Târând păpușa verde cu cap de floare de un picior, se oprise în fața lor și îi privea de jos în sus, cu o privire neagră, goală, dar cu o expresie de mirare sau ușoară spaimă pe chip.

— Unde sunt oamenii? De ce nu e nimeni pe străzi?

Bărbatul și femeia priviră și ei în jur și deveniră conștienți de faptul că străzile erau pustii. Nici automobile, tramvaie sau autobuze nu treceau pe bulevard

— Cât o fi ceasul? Poate e de-abia în zori și nu s-au trezit, își dădu femeia cu părerea.

— Nici vorbă, o contrazise bărbatul. Uite, ceasul gării arată că e trecut de ora zece.

— Poate se joacă toți de-a v-ați ascunselea, interveni fetița. Te poți ascunde cu anii și să nu te mai găsească nimeni. Eu cel puțin așa am făcut cu familia mea.

Bărbatul se întoarse spre ea și o privi cu atenție.

— Cum spuneai că o cheamă? întrebă către femeia cu fața prelungă.

— Nu știu, am fost mult timp împreună în clinică, dar nu am vorbit despre asta.

— Andraxena Ruserecu, spuse fetița sec și precis.

— Ce nume e ăsta? Nu l-ai inventat? se miră bărbatul.

— Dar dacă vă e greu să-l pronunțați sau să-l țineți minte, îmi puteți spune mai simplu Mesmea.

— E o vrăjitoare, conchise bărbatul. Nu mă mir ca v-ați întâlnit. Totuși de ce am luat-o cu noi?

— Așa au căzut sorții. Avem nevoie de ea, deși nu știu nici eu în cel fel.

— Bine, atunci să mergem, să nu uită că avem o treabă de făcut.

— Oare ăla va fi ajuns la birou? Este în facultate?

— Este! spuse bărbatul, cu o voce schimbată, de ventriloc.

Porniră pe bulevard, către centrul orașului, lăsând în urmă gara. Priveau cu îngrijorare clădirile ce se perindau de o parte și alta, dar în ferestre sau balcoane nu se zăreau chipuri de oameni, nimeni nu deschide geamurile și nu ridica roletele. În dreptul unui spital de copii, fetița în apucă pe bărbat de mână și se lăsă să atârne în jos.

— Mesmea, ce dorești?

— Când eram mică, părinții mei mă făceau să zbor, mă ridicau de mâini mergând pe stradă. Mi-e dor să mai facem așa. Se poate?

Bărbatul aruncă o privire întrebătoare către femeie, ridicând din sprâncene și creând câteva riduri pe fruntea mată. Femeia schiță un zâmbet amuzat și afirmativ din ochii ușor exoftalmici.

— Dă-mi păpușa! spuse bărbatul și luă în cealaltă mâna figura verde cu păr maro de porumb, pentru a elibera amândouă palmele fetiței.

Aceasta se așeză între cei doi, apucându-l pe bărbat cu mâna dreaptă și pe femeie cu cea stângă, și se pregăti să sară. Pornind înainte, cei doi își luară avânt și o ridicară în aer, făcând-o să aterizeze câțiva metri mai încolo. Fetița începu să râdă, încercând să prelungească tot mai mult salturile următoare.

— Cum ar fi dacă nu aș mai atinge pământul? Voi să îmi dați drumul iar eu să continuu să plutesc?

— Vei cădea, o preveni bărbatul.

— Nu, aș putea încerca să nu mai ating pământul. Tu nu așa ai început să zbori, lungind săriturile peste bălți de apă?

— Nu chiar, interveni femeia, m-am antrenat întâi făcând sărituri la groapa de nispi, la orele de sport. Dar era în vis.

— Vrei să spui că noi suntem treji acum?

— Foarte treji, anunță bărbatul cu vocea de ventriloc.

— Dar ai să mă înveți și pe mine, nu e așa? privi în sus Mesmea către femeia cu urechi fine ieșindu-i de sub șuvițele de păr negru, lucios.

Dar aceasta nu o luă în seamă și nu îi răspunse. Privea concentrată cerul, care începuse să se schimbe. Câteva rafale violente de vânt răzbiră prin coroanele copacilor ce mărgineau bulevardul și ridicară jerbe de praf și hârtii de pe asfalt. De după acoperișurile caselor din partea dreaptă, opus față de vâlvătaia razelor solare, se ridica un nor negru, întins și apăsător, întunecând aerul și orașul.

— Ceva nu este în regulă! se neliniști femeia.

— S-ar părea că vine o furtună, comentă bărbatul privind și el cu luare aminte atmosfera.

— Sper să nu repetăm visul acela mai vechi al nostru, în care orașul e inundat de apă…

— Nu, acum nu am putea avea decât cel mult o inundație de la o ploaie torențială.

— Și râul?

— Da, poate să se reverse și el, dar e ținut sub control de sus de la barajul din munți.

— Nu vreau să retrăiesc acel coșmar, cu apa ridicată peste nivelul podurilor, aducând scaune și televizoare plutitoare, de la casele pe care le inundase în amonte. Ar trebui făcut din nou un plan de asanare a orașului.

— Orașul acesta e curat, are temeliile uscate, o liniști bărbatul. Mai degrabă e vorba de schimbarea vremii.

— Ce vrei să spui?

— Toată planeta se încălzește, soarele e mai puternic, aerul e tot mai fierbinte, se evaporă tot mai multă apă, și norii care se adună dau naștere tot mai des la furtuni și averse.

— De ce se încălzește? interveni fetița. Ies la suprafață vulcanii, canalele de lavă, sulf și pucioasă?

— Nu, o contrazise scurt bărbatul cu vocea schimbată.

— Dar mă veți învăța și pe mine despre conductele de încălzire globală?

— Da, continuă bărbatul cu aceeași voce.

— Să nu mai zăbovim, îi întrerupse femeia, să ne grăbim să ajungem la facultate înainte să înceapă vijelia.

Într-adevăr, până străbătură cei două sute de metri până la edificiul filologiei, cerul se acoperi rapid cu nori de furtună. Primele picături, mari și sclipitoare, începură să cadă sfârâind pe asfalt în momentul când ajunseră în colțul din dreapta al clădirii, unde la parter se afla decanatul și secretariatul. Apărându-se inutil cu mâinile deasupra capului, intrară pe poarta de fier forjat, parcurseră aleea de la intrare, printre copacii răscoliți de vânt, și se opriră pe treptele de piatră tocită din fața ușii masive de lemn. În spatele lor, ploaia se transformă într-o grindină cu boabe mari cât prunele, care cădeau zgomotos și se rostogoleau în toate părțile pe caldarâm. Țiglele acoperișului duruiau cu înverșunare, în timp ce capotele a două taxiuri parcate în fața facultății păreau gata să se turtească sub diluviul de gheață.

— Sper să nu le spargă parbrizele, comentă bărbatul, însă cu indiferență.

— Ce repede se schimbă aici vremea, spuse la rândul ei femeia. Asta nu mai este ploaie de vară, e o furtună tropicală.

Între timp, după ce desfoliaseră de frunze copacii din curtea de la intrare, roiurile de boabe de gheață acoperiseră solul cu un strat de pietricele albe mișcătoare, spre bucuria Mesmeei, care le împrăștia cu piciorul.

— Trage-te înapoi, ai să te uzi, o preveni femeia.

— Și aceia doi cine sunt? întrebă fetița, arătând spre două postamente, de o parte și alta a aleii de la intrare, de pe care două busturi de personaje istorice îi întâmpinau pe cei care intrau în facultate.

— Nu văd ce scrie pe tăblițe, e prea departe, o descurajă femeia

— Dar domnul care vorbește din burtă nu ne poate ajuta, el nu știe?

— Ba da, știe, dar nu avem timp de asta! o întrerupse bărbatul, vorbind cu vocea lui normală. Să intrăm.

Împinseră poarta grea de lemn și urcară treptele tocite de marmură din dreapta, în timp ce Mesmea, zglobie, se cățără pe panta de placaj din stânga, îmbrăcată cu un material rugos, verde, pentru cărucioare, ținându-se de balustrada de fier din mijloc. Scuturându-se de ploaie, cei trei deschiseră ușa ce da spre holul principal de la intrare. Aici se petrecură mai multe lucruri. Cel mai ciudat fu ceea ce înregistră camera de supraveghere așezată strategic într-un colț, ca să acopere întreg spațiul. Câteva zile mai târziu, când serviciul de pază avea să vizioneze înregistrarea, va descoperi niște anomalii tehnice, ca și cum obiectivul, sau poate fișierul electronic, ar fi fost bruiat. Imaginea bărbatului părea dublată, ca și cum, în spatele lui, s-ar fi întrezărit o siluetă a unui om întins pe spate, dar în poziție verticală. Femeia arăta normal în imagine, dar părea că nu atinge cimentul, că în loc să pășească plutește la o palmă deasupra solului. Fetița în schimb era de nerecunoscut, nu arăta a copilă, ci ca o femeie matură, ce e drept întoarsă cu spatele la cameră. Toată scena era estompată și, oricât va încerca tehnicianul facultății să prelucreze înregistrarea, nu va reuși să o facă mai clară.

(Fragment de roman)

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 15-17]