Maria Manolescu

1. Am ajuns să fac teatru pentru că tata era regizor de teatru, și înțeleg acum că voiam să mă apropii mai mult de el, devenind el. Înțelegerea a fost să fac întâi o facultate care „să-mi asigure un viitor”, așa că am dat la Comunicare, apoi, după ce m-am angajat în publicitate, am făcut doi ani de regie de teatru la UNATC, de care m-am lăsat, convinsă fiind că-mi lipsește un tip de personalitate dominatoare care era promovată pe atunci ca fiind una condițiile esențiale pentru meseria asta. Dar îmi plăcuseră mult și-mi ieșiseră cel mai bine examenele pentru care a trebuit să-mi scriu propriile texte și atunci când DramAcum a lansat al 3-a concurs al lor eram suficient de frustrată de un tip închistat de teatru și suficient de interesată de scris încât să-mi unesc cele două energii în primul meu text de teatru, With a Little Help from My Friends, care a fost selectat la DramAcum3, apoi montat de Radu Apostol la Teatrul Național Iași.

Din DramAcum mai făceau parte și Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, Alexandru Berceanu, Ana Mărgineanu, iar ulterior, spre final, ne-am alăturat și Peca și eu. Faptul că Gianina și Andreea erau nu doar regizoare, ci și autoare dramatice cu voci extrem de distincte și puternice, a fost extrem de încurajator și inspirațional pentru mine. Munca lor a fost scânteia care mi-a aprins dorința asta de a scrie teatru. Altfel, deși sunt sigură că aș fi scris proză, nu sunt la fel de sigură că aș fi ales să mă exprim într-un mediu pe care-l părăsisem în lacrimi de furie. Datorită acestei întâlniri fericite m-am și întors la UNATC în 2006, la Masterul de Scriere Dramatică proaspăt înființat atunci de Valeriu Moisescu, un model extraordinar, pentru mine, de pedagogie și generozitate. Am făcut parte din a doua promoție – în prima fusese, printre altele și alții, și Gianina Cărbunariu și Iulia Popovici. Ne mai erau profesori Nicolae Mandea și, la cursul de dramatizare, Cătălina Buzoianu, și am fost și sunt extrem de recunoscătoare pentru aceste întâlniri formatoare. Astăzi avem două masterate de scriere dramatică în România, pe care le cunosc destul de bine, pentru că la cel de la UNATC (unde predau acum dramaturgele Mihaela Michailov și Andreea Vălean) am fost profesor asociat timp de 4 ani, până în anul universitar 2022-2023, iar la Masteratul de Scriere Dramatică de la Târgu-Mureș (cel în limba română), înființat de Alina Nelega cam în același timp cu cel de la București, și unde de doi ani predă și Elise Wilk, m-am alăturat de anul trecut, și voi continua să predau. Deci, apropo de tema acestui dosar, acum la ambele programe de masterat din țară predau autoare dramatice.

2. Am dat deja o parte de răspuns mai sus. Încă de pe vremea la care urmam eu masterul de dramaturgie, majoritatea masterandelor erau fete, ca și majoritatea celor care trimiteau texte la concursuri de dramaturgie. Trendul s-a păstrat și azi – diferența e că atunci, cu toate că participau mai mult fete, băieții erau cei mai vizibili și jucați. Azi lucrurile mi se par mai echilibrate, datorită muncii multor oameni care au lucrat împotriva curentului. Au existat inițiative importante care au susținut vizibilitatea dramaturgelor, spre exemplu Premiul pentru dramaturgie scrisă de femei, oferit de Revista Scena.ro în cadrul Premiilor Sofia Nădejde. Eu am luat acest premiu în 2019, și am fost foarte recunoscătoare pentru promovarea pe care mi-a oferit-o – într-o perioadă în care, cu copil mic, nevoi financiare mari și joburi solicitante, făceam mari eforturi să scriu –, ca și pentru conexiunea cu această comunitate extraordinară de scriitoare din jurul Premiilor Sofia Nădejde, un proiect care a făcut, din perspectiva mea, foarte mult bine scriitoarelor din România (prozatoare, dramaturge, poete), și care sper din tot sufletul să se întoarcă. Din cum văd eu lucrurile la mine, la prietenele și colegele mele, la scriitoarele pe care le-am cunoscut în cadrul masteratelor de scriere, la Revista de Povestiri sau la Rezidența Drama 5 de la Reactor de Creație și Experiment (unde anul acesta am fost, cu mare bucurie și împlinire, mentor) femeile sunt mai preocupate azi, și în același timp mai libere (inclusiv față de sabotorii interiori) să scrie despre experiențele și condiția lor. Aceasta e o libertate pentru care s-a luptat enorm și cred că trebuie celebrată, păstrată și extinsă prin tot ce spunem, facem și scriem. De asemenea, dacă ar fi să enumăr aici dramaturgele și dramaturgii români contemporani ale căror texte sunt jucate și cunoscute și de a căror muncă mă simt mai apropiată, știu sigur că numărul autoarelor ar fi mai mare. Și că fiecare dintre ele are o voce distinctă, puternică, specială. În același timp, cred că ar fi benefic ca teatrele de stat să fie mai deschise la colaborarea cu dramaturge și dramaturgi emergenți, prin programe coerente, care să le facă loc să crească și să se formeze în teatre, alături de colegii lor – inclusiv făcând dramaturgie de scenă –, și ca onorariile autoarelor și autorilor de teatru să reflecte mai bine, dacă nu eforturile lor, cel puțin o perspectivă ceva mai adusă la zi asupra echității în cadrul echipei de creație.

3. Mă interesează să scriu despre iubire, putere și despre relația dintre ele, precum și despre ratare și despre oameni supuși presiunilor societății de azi. Mă interesează mult intersecțiile dintre povești personale și contexte sociale, economice sau politice opresive. Și încerc să scriu despre toate acestea alternând emoția cu ironia, și metaforele insightful cu cioacele. Pe scurt, aș zice că mă preocupă libertatea.

4. Cred că toate mă reprezintă, indiferent de gradul meu de mulțumire față de ele, sau de soarta lor. Dar orfanii mă înduioșează cel mai tare – și n-o zic doar ca pe o metaforă, am fost copil orfan și experiența asta a lucrat adânc în mine, și încă lucrează. Și am un text care e despre asta, dar care și el, ca text, e cumva orfan: Nu sunt Iisus Hristos, o piesă scrisă în rezidența de la Royal Court Theatre, în 2007,și care s-a jucat la Londra în 2016, într-un mic spațiu independent. M-am temut să promovez piesa aceasta în România, pentru că are potențialul de a crea scandal, chiar dacă știu la fel de bine că intenția mea nu a fost nicio clipă asta, și că textul e scris cu multă grijă și empatie. Am preferat să-l țin în sertar, cu toate că, sau tocmai pentru că, mi se pare cel mai curajos și puternic text pe care l-am scris, dar și cel mai inocent, vulnerabil și special. Totuși, simt să-l onorez azi, așa cum simt să onorez și invitația voastră, alegând ca fragmentul de text oferit mai jos să fie din această piesă.

5. În dramaturgia scrisă de femei azi, clar da. În dramaturgia mea, încă nu. Am avut acum câțiva ani un aha moment destul de dureros, când mi-am conștientizat misoginia internalizată, apoi am încercat să o echilibrez uneori prea tezist sau didactic, adică nu suficient de organic și nu suficient de autentic. E ca în relația pe care o am cu părul meu – dacă mă gândesc pur ideologic la lungimea la care aș vrea să-mi țin părul, simt că ezit, că găsesc argumente de tot felul în toate direcțiile, adică pentru mai multe lungimi semnificative. În același timp, am descoperit că în perioada asta părul meu pur și simplu are o lungime la care pare să se simtă mai bine și mai sănătos. În același timp, înțeleg că lungimea asta e doar a mea, și că e valabilă doar pentru acum. Asta înțeleg prin autentic – o poveste suficient de individualizată, dar cu un ochi spre context și spre marea de povești la fel de importante și individualizate din jur. Mai am mult de înțeles și lucrat cu mine, dar cred că cel mai liberă în privința asta m-am simțit scriind Vânători-culegători, romanul meu publicat în 2019 la Polirom, care conține și piesa de teatru cu același nume – piesă atribuită naratoarei romanului, Petra. Îmi place Petra pentru că e curajoasă, puternică, onestă, lucidă, dar mai ales pentru că nu e perfectă, ba chiar uneori e închipuită, judgemental și egoistă. Își caută un fel de libertate a vocii de scriitoare femeie, în raport cu toate condiționările trecute sau prezente, și cred că asta fac și eu. Nu cred că dețin un adevăr sau o cheie sau o soluție de echilibru, dar cred în importanța complexității personajelor feminine și în necesitatea cât mai multor povești unice, individualizate, nuanțate, care să creeze vizibilitate printr-un peisaj vast și divers, empatic și sensibil, cu adâncimi și contraste.

6. În ultima vreme încerc să mă feresc de grade de comparație, pentru că simt, personal, că ele nu mă ajută să rămân într-o mentalitate de creștere. Am crescut și m-am format într-un mediu intens competitiv, în care am fost felicitată pentru coronițe, mi s-a cerut să fiu „cea mai” și am fost lăudată că sunt „cea mai”, mi s-a lăudat un talent cu care părea că munca și contextul și intențiile nu au nimic de-a face. Și m-am luptat mult cu ego-ul meu din cauza asta, încercând să-l fac să tacă chiar și atunci când era nevoie să nu. Încă ceva – rareori am simțit că ceva scris de mine are parte de o receptare uniformă. Poate doar atunci când publicul era foarte nișat, sau locul își cultivase un public omogen, cum s-a întâmplat cu Micul nostru centenar, spectacolul regizat de Dragoș Mușoiu la Reactor de creație și experiment, pe textul scris de mine în rezidența Drama5 2018. Textul acesta mi-a adus ulterior mai multe proiecte, cu oameni care mi-au devenit cei mai apropiați colaboratori. De acel text e legat și cel mai drag premiu, primit în 2019 – premiul de la Scena.ro pentru dramaturgie feminină, în cadrul Premiilor Sofia Nădejde, de care spuneam mai sus. Iar premiul a însemnat integrare într-o comunitate prețioasă, de creștere, și nu genul de premiu de tip „cea mai”, care creează topuri și distanțare. Dar receptări importante pentru mine au fost și anumite critici care m-au făcut să-mi realizez, spre exemplu, misoginia internalizată. Sau faptul că n-am cântărit bine toate aspectele reprezentării unui anumit subiect. Sau entuziasmul cuiva pentru un text de-al meu mai vechi și mai curajos, care mi-a adus aminte ce-am pierdut pe drum. Ca regulă generală pentru mine și ego-ul meu, la fel ca în prietenie și în dragoste, mă simt împlinită legat de receptarea unui text de-al meu atunci când există reciprocitate, când simt că oameni pe care îi admir sau cu care împărtășesc aceleași valori văd în textele mele ceea ce m-am străduit eu să pun, uman și artistic.

7. Foarte divers și numeros. Există public pentru foarte multe feluri de teatru. Și, după pandemie, am simțit că foarte mulți oameni sunt dornici de teatru, concerte și interacțiuni live. Sper să fie pace și să știm să ne creăm și menținem contexte sănătoase în care să ne putem întâlni mult și bine cu acest public – din care și noi facem parte. 8. Mi-ar fi plăcut să-mi permit să am o viziune mai de ansamblu și de adâncime asupra majorității festivalurilor de teatru de la noi, dar din păcate contextul meu financiar și de viață nu mi-au permis deocamdată asta, așa că prefer să țin pentru mine imaginea fragmentată pe care o am. Dar mi se pare interesant cuvântul „tradiție” din întrebare. Antropologic vorbind, festivalurile sunt dintotdeauna ocazii liminale care, ne-a arătat Victor Turner, chiar și atunci când – de cele mai multe ori – sunt opera sistemului și a normativului, conțin totuși în ele acel germene al schimbării, al lui „cum ar putea fi altfel”. Mi-aș dori să nu uităm cât de important e ca acest sâmbure progresist să fie bine înfipt și hrănit în compostul mai degrabă tradițional al festivalurilor de teatru. Adică mi-ar plăcea ca artiste și artiști, precum și spectacole mai puțin „tradiționale” să fie aduse la festivaluri, discutate și privite fără condescendență – adică individual și în profunzime, dincolo de posibilele etichete, cu toate nuanțele și fațetele lor estetice și sociale.

*

Ioana Sileanu

Foto: Vlad Braga

1. Scriu povești și poezii de mică, iar pe la 21 de ani am început să fiu fascinată de teatru. Inițial am început să scriu critică de teatru, dar în timp am simțit că nu e suficient, și că aș vrea să fac parte din procesul creativ al unui spectacol, așa că am făcut ce știam să fac: am scris un text dramatic și am participat la un concurs de dramaturgie al revistei Scena.ro pentru dramaturgie feministă. Era prima mea piesă de teatru și am luat locul 2, așa că asta m-a încurajat să mai scriu. Acum 3 ani am terminat masterul de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu Mureș, sub coordonarea Alinei Nelega, care m-a apropiat și mai mult emoțional de meseria asta. Ce mi se pare aparte la textul de teatru este ca prinde viața la propriu – poți vedea sub ochii tăi încarnări ale figurilor pe care le-ai gândit, spunând cuvintele pe care le-ai gândit. Ăsta e un lucru foarte puternic, și e ce m-a fascinat de la început la teatru: dimensiunea asta umană, vie, de aici și acum.

2. Din fericire, în ultimii ani dramaturgia contemporana e considerabil mai prezentă pe scenă decât acum, să zicem, 10 ani, iar o mare parte din ea e scrisă de femei. Există autoare care scriu puternic, viu, actual, cum ar fi Elise Wilk, Selma Dragoș, Maria Manolescu, dar dacă mă gândesc bine, nu știu dacă simt o diferență de abordare, de stil sau tematică între dramaturgia scrisă de femei și cea scrisă de bărbați la noi.

3. Mă interesează în principal temele sociale, și răsfrângerea lor la nivel individual. Am scris despre drepturile reproductive, violența în cuplu, hărțuirea sexuală, iar acum lucrez la un spectacol despre industria jocurilor de noroc. Pe lângă asta, mă inspiră, cum cred că e și normal, lucrurile prin care trec eu sau oameni apropiați mie. Spre exemplu unul dintre textele mele preferate are la bază dilema de a avea sau nu copii.

4. Poate chiar acesta pe care l-am menționat mai sus. Se numește „Pe malul celălalt”, și are în centru două cupluri: unul care are un copil mic, și care se înfruntă cu dezechilibre în împărțirea responsabilităților domestice, și altul care are ca sursă a conflictului nevoi opuse legate de apariția unui copil. Piesa a avut inițial un singur cuplu în centru, dar apoi a apărut și cel de-al doilea, cred că dintr-o dorință de-a mea încă aflată în subconștient, in contrast cu ce am știut întotdeauna despre mine.

5. Da, mă preocupă mult. E interesant că nu m-am întrebat niciodată dacă personajele feminine au suficientă forță în piesele mele, dar cred că au. Nu le scriu însă cu scopul ăsta în minte, sau cel puțin nu cred că o fac. Aș vrea însă să scriu și să se scrie mai mult și mai frumos despre femei de vârstă mijlocie. Simt că nu există suficiente personaje fascinante din zona asta de vârstă, nici în teatru și nici în film, și asta contribuie, cred, la un imaginar colectiv dezinteresat de femeile peste o anumită vârstă, care apar doar ca mame, îngrijitoare, figuri domestice fără culoare. Și în plus, nu oferă nici partituri interesante pentru actrițele de peste 45 de ani.

6. Cel mai mult mi-a plăcut să mă aflu în public la spectacolul lectură după textul “Pe malul celălalt” despre care vorbeam mai sus, care a avut loc la Heart din București, cu o super distribuție (Florina Gleznea, Cristina Casian, Emil Măndănac și Denis Hanganu), în regia lui Florin Liță. După reprezentație am participat la o discuție foarte călduroasă cu publicul, și câțiva oameni mi-au scris apoi mesaje despre senzația cu care au rămas după spectacol.

7. Cred că sunt două tipuri de public, care se și întrepătrund câteodată: publicul de teatru de stat, și publicul din independent. Nu aș vrea să generalizez, dar am observat că cei care merg la teatre de stat tind să fie mai interesați de zona de comedie, de spectacole relaxante, ușoare. Există și oameni care urmăresc un anume regizor, dar sunt o nișă. În independent cred că publicul e fidel unui spațiu, și de multe ori este publicul care gustă și alte manifestări culturale, de genul festivalurilor de film, lansărilor de carte etc. 8. Îmi vin în minte tot festivalurile cu tradiție: Festivalul Național de Teatru din București, Festivalul Monodrama Bacău, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Nu simt că s-a împământenit ceva nou în ultima decadă pe planul festivalier teatral.

*

Alexandra Pâzgu

1. Pentru mine limitările disciplinare sunt depășite prin scris. Scriu texte poetice teoretico-performative, care sunt testate scenic, uneori rezistă, alteori nu. Dar înțeleg întrebarea… nu a fost o alegere subiectivă ci diferite contexte instituționale și încercarea mea de a mă plia… faptul că scriu pentru scenă, vine ca un rezultat al instituțiilor în care am studiat, unde m-am apropiat intuitiv de teorie, de dramaturgia postdramatică și de dezvoltare colectivă de text, la început, și apoi de gândirea post-structuralistă; în ultimul timp, mă preocupă întrebări precum: ce vine după deconstrucție? Teatrul oferă un dispozitiv foarte bun de a face filozofie aplicată, și de a gândi colectiv întrebări care definesc structurile în care trăim azi.

2. Cred că sunt foarte multe persoane care se identifică ca și autoare în România și în alte țări, care scriu și au succes. Problema e în general precaritatea din branșă și imposibilitatea în care autoarele sunt plasate, în cazul în care se hotărăsc să câștige doar din teatru. Există o presiunea mare socială de a îndeplini mai multe roluri simultan. Cred că suntem o generație care a fost încurajată să creadă că poate realiza tot ce-și propune. Dar asta duce uneori la o dublă sau triplă presiune. Pentru că acest drum „de a face tot ce îți propui” (aka ceva ce pentru alții ar fi imposibil) nu vine neapărat cu resurse, ci e înțeleasă ca o alegere, un act de libertate. Pe scurt, pentru arte și teatru în România: avem nevoie programe culturale, de strategii culturale, de niște schimbări pe termen lung, care să ne ofere posibilitatea de a și trăi, nu doar de a face Teatru.

3. Mă inspiră contemporaneitatea și încercarea de a defini ce trăim în prezent. Întotdeauna mi-am dorit să încerc să surprind cumva l’esprit du temp, atât teoretic cât și formal. Ce fel de structuri ne modelează imaginarul? Care sunt aspectele nevăzute sau neexprimate din viețile noastre? Îmi place să combin filozofia cu poeticul cotidian, întrebările teoretice cu detalii din viețile noastre mărunte.

4. Cel mai recent text, e întotdeauna cel mai bun!:)… pentru o perioadă… Am două proiecte mai recente la care țin foarte mult: „sichtbar, nur wenn betrachtet” (vizibil(e) doar când vizualizat(e) o lectură performativă cu Alexandra Zidariu, o întâlnire cu textul lui Jacque Rancière „The time of the landscape”, în care am realizat un fel de dicționar pe tema artei, a grădinilor și a prieteniei între două artiste. Proiect produs de VThea în 2024, Berlin. Și textul „Les vacances” scris în colaborare cu Oana Hodade în cadrul expoziției „Cronicile viitorilor supereroi” curatoriată de Anca Mihuleț la MNAC.

5. Da. Mă preocupă condiția artistei, condiția mamei și condiția femeii care nu se încadrează în normele sociale existente, lipsa modelelor și întrebarea cum putem depăși anumite limite și cum putem trăi viața pe care ne dorim să o trăim pentru noi, nu ca rezultat al unor paradigme sociale prestabilite. Cred că e loc în teatru pentru dezbateri despre reprezentări și modele sociale și de o gândire critică, reflectivă asupra întregului sistem. Da, e loc pentru personaje feminine care să nu corespundă clișeelor culturale cu care am fost educate: mama, sora, soția, amanta.

6. Câteva texte de referință, care au marcat niște puncte de cotitură:

„În Aer” textul de debut, premiat în cadrul Festivalului de dramaturgie contemporană din Timișoara în 2011;

„The H(eden) Garden” din 2011- primul meu text de creație colectivă, care s-a plimbat pe la festivaluri prin România și a câștigat la Gala Hop, pentru creație colectivă;

„Proteine fluorescente”, text câștigător la Drama 5, la Reactor,

„fluss, stromaufwarts” /primul meu text scris în limba germană, câștigător al Exil Preis, Viena înscenat la Schauspiel Leipzig și Werk X Petersplatz, Viena;

„blaue züge” prima mea încercare de a mă apropia de tema tranziției din România; și de a mă recalibra între lumile în care trăiesc

 „sichtbar, nur wenn betrachtet” ca eseu performativ interdisciplinar, prezentat în cadrul „Dramen der Gegenwart” 2023 Berlin și „Dramatiker:innenfestival” în Graz.

7. Nu știu, cum e în ultimul timp, sper că prezent!:) În general mi se pare că publicul din România este foarte generos la aplauze. 8. Ultima decadă a fost foarte grea pentru domeniul artistic. Aș menționa câteva festivaluri care mi se par relevante și care au încercat o reinventare, un update la vremurile în care trăim. Din spațiul germanic aș menționa: „Dramen der Gegenwart” în Berlin, un festival organizat de autori și autoare dramatice pentru autori și autoare, „Dramatiker:innen Festival” din Graz, festivalul dramaturgilor/dramaturgelor, care găzduiește și bursa „Hans Gratzer Stipendium”, Wiener Festwochen (cu precizarea că biletele sunt tot mai scumpe, și festivalul a devenit tot mai puțin accesibil creatorilor și publicului tânăr din teatru). Dar și: „Viennale”, „Impulstanz”, „Kunstenfestivaaldesarts” din Bruxelles, „Donaufestival” din Krems, Bienala de Artă din Veneția etc.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 31-36]