În următoarele două seri, Cezar nu mai dădu pe la Pod. (Între timp Carolina aflase că așa se și numea acel teatru – „Podul”.) În a treia, pe la nouă, îl răzbi curiozitatea, dar mai ales frigul. Instalatorul nu venise să repare hidroforul, așa cum îi promisese domnului Ionescu, așadar ce era să facă, să stea în casă să dârdâie?

Era într-o vineri. Se îmbrăcă fără tragere de inimă. Pe la zece, se înființă la Casa Studenților la teatru. Când intră, repetiția era în toi. În sală, nicio schimbare, nu se instalase scena despre care le vorbise la prima întâlnire cu echipa, tovarășul X. Află mai târziu că Iulică fusese cel care se opuse să fie construită scena.  De o bârnă a tavanului atârnau două cabluri negre, slinoase, terminate cu două becuri. Erau prea sus și, oricum, prea chioare pentru a risipi pe o suprafață atât de mare întunericul. Sub lumina lor pâcloasă, „actorii” se distingeau în mijlocul sălii desculți, pe scândura goală, încremeniți, asemenea unor statui, în pozițiile cele mai bizare. Aveau trupurile încovoiate, mâinile întinse lateral, cu palmele răsucite în sus, cu degetele rășchirate și chircite. Apropiindu-se, le observă fețele livide, schimonosite, ochii holbați: unii păreau devastați de durere, alții de spaimă, alții de disperare. În fața acestui grup statuar, o blondă gracilă avea lipit de frunte cu leucoplast un șnur vizibil prea scurt, la capătul căruia, la cea mai mică mișcare, îi juca pe față o pătrățică de zahăr cubic. Iar jocul ei o asmuțea. Cu mâinile legate la spate cu sfoară, umbla cu gura căscată după bucățica de zahăr, ca o fiară turbată, s-o înhațe. Își răsucea trunchiul spasmodic, se ridica pe vârful picioarelor, cădea în genunchi, fornăia, se tăvălea pe jos zguduită de convulsii, scâncea, guița, gemea, răcnea, scheuna, gâfâia, măcăia, mugea, scotea țipete înfricoșătoare, devenea pasăre de pradă, apoi animal înjunghiat. Își trăia cu adevărat rolul: i se tumefiase fața de încordare, arterele gâtului și ale feței i se umflaseră. Ce se întâmpla acolo era terifiant, la limita rezistenței fizice pentru actriță  și a anduranței psihice pentru spectator.

— Și: frăsuială! Frăsuială! Frăsuială! îi plesni parcă de pe margine ca un bici pe spinare vocea tăioasă a regizorului.

La auzul ei, întreg grupul statuar începu deodată să fremete, să viermuiască.

Actorii porniră să se agite din ce în ce mai tare, alergau încolo și încoace, înclinându-se lateral, făcând slalom și legănându-se cu brațele deschise ca niște aripi de avion.

— Bagă haos! Vreau haos! Bagă, bagă! Vârtej, vârtej! Până amețiți!

 Florin scotea  cu gura când închisă, când deschisă un scheunat insuportabil de sirenă.

— Hai, hai! Mai cu forță! Forță! Forță! Băi, băi! Ce faci acolo? Dormi pe tine?

Costi, care se simți vizat, făcu un salt în față, izbind-o din plin cu  pieptul în umăr pe blondina femeie-animal-pasăre. Cu picioarele flectate din genunchi, ea tocmai se lăsase pe-o parte și, cu capul întors, privind peste umăr, lătra din răsputeri la pătrățica de zahăr. Având mâinile legate la spate, se dezechilibră din cauza izbiturii și căzu pe burtă cu bufnet, cât era de lată, lovindu-se cu bărbia de dușumea. Rămase nemișcată, ascunsă printre picioarele ce alergau nebunește în jurul ei.

— Stop! Stop! se pocni regizorul cu palma peste frunte. Fir-ar mama ei de treabă…! Stop! Stop! Stop!

Vijelia iscată de mișcările haotice ale actorilor încremeni. Două fete se năpustiră s-o culeagă pe actriță de pe jos. Când, în fine, o puseră pe picioare, îi ridicară capul și, dându-i peste cap părul de pe față, scoaseră un țipăt de spaimă: sângele o podidea și pe nas, și pe gură, îi șiroia de-a lungul gâtului, pe sub gulerul deschis și pe piept, îmbibându-i bluza. Urlară după ajutor, „că se sufocă”. Actorii făcură cerc în jurul rănitei. Regizorul zadarnic dădea energic din coate, să-și facă loc. Sări și Cezar între ei, dar fu îmbrâncit din toate părțile. Carolina se căznea să-i desfacă Lilianei nodul, să-i scoată legătura  de sfoară ce-i ținea mâinile la spate. Olga și Maria, ajutând-o pe fată să se țină pe picioare, îi petrecuseră brațele peste umerii lor.

— La o parte! Toată lumea la o parte! Băi, n-auziți? Răcni unul din grup. Faceți-i ăstuia loc, că-i medicinist.

— Ia să te văd! Cum te cheamă? o întrebă acesta pe rănită, odată ajuns la ea.

— Liliana.

— Pe mine, Cezar. Liliana, draga mea, scoate limba! Poți?

În timp ce căscă gura pe jumătate, Liliana strânse din pleoape, dar și le deschise imediat, trezită parcă de un junghi.

— Teribil! pocni din degete Petrică! Să joci cu trupul, cu sufletul, s-a mai văzut. Dar să-ți pui la bătaie viscerele,  să faci realmente spectacol cu toată anatomia, cu propriul sânge! Ce scenă!

— Senzațională! O repetăm la Nancy, hotărî de unul singur Costel.

— Bine că nu și-a mușcat limba, îi șopti Cezar Carolinei. Și-a spart doar buza de jos. A, și aici! Și-a julit un pic arcada.

— Măi, tu-ți dai seama? se aprinse și mai tare Costel.

— O, zei, gemu teatral Florin, vom scula sala în picioare! Și ridică mâinile,  chipurile, spre cer. Băieți, suntem mari de tot: ăsta-i teatru de avangardă. Trăiască Grotowski!

— Dar îi curge din abundență sânge din nas. Ia uite-l cum curge, fir-ar să fie! se încruntă Cezar. Și, fără să se întoarcă spre Carolina: Fă rost de niște cârpe, că avem nevoie de comprese cu apă rece!

— Și cum repetăm scena? Credeți că diva acceptă să se mai bușească o dată de scândură? se îndoi Iulică, luând în serios decizia lui Costel.

— Acum te rog să stai cuminte, draga mea! îi spuse Cezar, de astă dată, Lilianei. Știu că doare, dar nu te speria, că nu e nimic grav. Atât, c-o să-ți pensez nasul, ca să opresc sângele să mai curgă.

— Găsim o dublură… spuse calm Costel.

Liliana dădu supusă din cap: a înțeles, va sta cuminte, cum a rugat-o doctorul.

— Bă, ești cinic, dă-te-ncolo, îi reproșă Florin.

— Eu, să-ți spun drept, aș vedea-o în rol pe Carolina. Are prezență scenică, e expresivă, îi ignoră Iulică reproșul.

— Hai să ne așezăm! Încet! Și, dându-se cât putu de aproape de ea, pe dușumea, Cezar îi prinse Lilianei nasul între degetul mare și arătător ca într-un clește. Între timp, aplecată din picioare asupra lor, Carolina intră pe sub mâna lui cu o batistă îmbibată cu apă și o șterse ușor pe rănită pe față.

— Numai că e brunetă. N-ai observat?

— Și?! Ce-i de-aia?

— Unde-ai mai văzut Julietă brunetă? N-ar trebui să fie o făptură diafană ? Serafică?  Crezi că merge?

— Scrie Shakespeare că nu merge? Nu-mi amintesc. Oricum, o aranjăm. În teatrul experimental ești liber să faci orice. Așa că nu-i problemă. Da’, stai așa: o punem să se oxigeneze, m-ai înțeles?

— Ne trebuie gheață, spuse Cezar apăsat, ridicându-se în picioare.

— Da, știu, dar de unde luăm, la unșpe noaptea? Că numai e nimic deschis la ora asta, îi răspunse Carolina dezolată.

— E deschis barul Melody, râse Florin, dar nu pentru fraieri.

Regizorul rămăsese gânditor cu capul sprijinit în palma stângă. Cu dreapta își ținea brațul stâng sub cot.

Carolina o ajută pe Liliana să se ridice. Părăsiră „scena” și se duseră încet-încet în capătul cel mai întunecat al sălii, unde medicinista îi făcu rănitei culcuș din hainele aruncate grămadă de actori. O ajută să se întindă. „Spital de front!” comentă în sinea ei.

— Gata, se auzi bătând de mai multe ori din palme Iulică. Gata pauza! Începeeeeem!

Dar, în timp ce actorii se adunau pe scena neconvențională, veni să vadă ce se întâmplă cu Liliana.

— Ce face frumoasa noastră Julietă?

Liliana izbucni în plâns. Iulică îngenunche lângă ea, îi sărută mâna, îi îndepărtă o șuviță de păr de pe frunte:

— Ești o mare tragediană! Să nu uiți ce ți-am spus acum! Apoi se ridică emoționat  de propriile cuvinte.

— Hai, Carolina, la treabă, o luă pe după umeri pe fată. În ce an ești la Medicină?

— În doi.

— Bravo!

— Și băiatul?

— Cezar? E coleg cu mine.

— Ați fost măreți! Vă mulțumesc.

Hai, toată lumea la treabă! Au boulot! Au boulot! Repetă regizorul făcând o piruetă, după care se opri la vreo doi metri de spațiul așa-zisei scene.

— Ietete, al naibii, ne dă comenzile pe franțozește! Mă stric de râs, hohoti Florin.

Regizorul mai bătu de două-trei ori din palme, deși nu era nevoie, actorii erau deja pe poziții.

— Carolina, vino în față, în locul Lilianei! Costel, tu dă-te cât mai în spate, că ești periculos.

— Bravo, frate! După ce-am produs cel mai shocking moment și după ce că ți-am dat și o idee genială!

Iulică își văzu de indicații, lăsându-l să vorbească.

— Cezar, vino-ncoa! Treci aici, te rog…, aici, în spatele Carolinei.

Cezar ședea pe dușumea, în fund, cu picioarele încrucișate, în afara scenei. Nu se ridică.

— Eu mă retrag, spuse cu blândețe.

— Cum, adică, te retragi? făcu Iulică indignat.

— Pe cuvânt că mă retrag. A fost o neînțelegere… Am fost trimis aici fiindcă știu franceză, nu ca să mă dau actor. Nu mă simt bine să fac asta, nu mă pricep.

— Ei, asta-i acu! Na-ți-o frântă că ți-am dres-o!

— Serios!

— Lasă-te de fițe, că n-avem timp: doar cinci săptămâni! îi arătă degetele de la o mână. Cum nu te pricepi? Cine se pricepe mai bine? Suntem toți într-un laborator: unul zice așa, altul așa, reținem ideile bune, le dezvoltăm, improvizăm. Facem pantomimă, nu declamăm. La asta se pricep și copiii.

— Știu, dar voi sunteți actori, Florin a jucat deja la Bulandra, Catri, cu colegii de an pregătesc un spectacol la Casandra…, doar au menționat la întâlnirea cu tovarășii X și Y. Eu sunt medicinist, n-am veleități, nici nu trebuia să vin să vă încurc.

— Nu ne-ncurci, colega, de ce să ne-ncurci? Rosti cuvintele cu emfază Florin. Nu vezi c-avem nevoie de doctor? Data viitoare s-aduci o rolă de tifon s- avem la îndemână, că poate ne mai accidentăm vreunul. Făcu apoi un gest expresiv, ca și cum ar fi sărit jos de pe scenă, îi oferi brațul și, asta a fost tot!

(Fragment din Cartea lui Cezar, roman în curs de apariție la editura Polirom)

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 28-29]