Prima întâlnire a actorilor de la Teatrul Național din Cluj cu regizorul Bocsárdi László a avut loc în toamna anului 2015, când, sub auspicii faste a fost creat spectacolul-recviem Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek.

După nouă ani, regizorul revine la Naționalul clujean pentru a scoate la lumină mesajele ascunse ale textului lui Joseph Heller, Am bombardat New Haven;a fost un prilej nimerit de a-i adresa câteva întrebări.  

Eugenia Sarvari: Ai lucrat foarte mult de la Clasa noastră încoace. Vrei să ne dezvălui ce și unde?

Bocsárdi László: Da, am lucrat mult așa încât e greu să-mi aduc aminte totul. Dar dacă mă gândesc bine, pentru mine e foarte important textul lui Vîrîpaev, pe care l-am făcut la Sfântu Gheorghe, Conferința iraniană.  Asta pentru că textul vorbește despre necesitatea ca omul să rămână ființă spirituală. În același timp este și o critică foarte aspră la ceea ce se întâmplă azi în Rusia, la fanatismul politic de acolo aflat în strânsă legătură cu menținerea puterii. Cu cât lumea devine mai polarizată, cu atât posibilitatea izbucnirii unui nou război crește. Și, din păcate, asta s-a văzut. Povestea se petrece în Danemarca, la facultatea din Copenhaga, unde are loc o conferință la care se pune în discuție diferența viziunii asupra lumii a celor doi poli, care a dus la criza politică dintre est  și vest. Care-i datoria noastră, ce am putea face noi, cetățenii acestei părți a lumii, văzând ororile din lumea a treia, din Orientul Mijlociu, unde oamenii sunt privați de cele mai esențiale drepturi. Să-i ajutăm cât mai repede sau înainte de a le sări în ajutor, să încercăm să le înțelegem cultura. E un tip de teatru, un tip de dramaturgie, care pornește de la evenimente concrete ale prezentului și ajunge la dimensiuni poetice. 

Se spune că există două vieți: o viață reală și una spirituală. Dirijorul din piesă – de nouăzeci de ani – renumit în toată lumea, atât de înțelept încât tot ceea ce spune a devenit obiect de studiu în școli susține că asta e o mare greșeală, întrucât există o singură viață și aceea e cea spirituală. În rest nimic nu există, ci e doar o imitație de viață. Asta e esența. Și un alt lucru foarte important, care se regăsește și la Simone Weil – nu știu dacă Vîrîpaev a citit Simone Weil sau a ajuns la concluzia asta – omul are o singură libertate, libertatea de a scăpa de sine. Aceasta este, de fapt, tema principală, esența piesei. 

— Deci o formă de teatru documentar care ajunge la poezie?

— Exact. În esență, textele bune fac invers: iau o poveste cu care se ajunge la prezentul nostru. Aici e pe dos, pornindu-se de la  prezentul concret – războiul din Iran. Când am făcut spectacolul la Sfântu Gheorghe și l-am întrebat pe autor dacă putem să facem câteva trimiteri la ce se întâmplă în Ucraina ne-a interzis categoric, spunând că el are mult mai multe de spus despre războiul din Ucraina decât am putea noi să spunem. Chiar a cerut ca înainte de spectacol să facem un anunț cum că textul s-a scris înainte de conflict. Și atunci spectacolul începe cu afișajul electronic pe care apare însemnarea că piesa a fost scrisă înainte cu 1789 de zile de izbucnirea războiului. Personajele sunt fictive, dar fiecare ți se pare cunoscut. Este și o iraniană, Shirin Shirazi, o poetă activistă, câștigătoare a premiului Nobel pentru literatură, condamnată la moarte pentru niște poezii de dragoste ce au fost înțelese greșit de sistemul din Iran. Ea personifică omul care găsind dragostea absolută a reușit să se elibereze de sine.

— Și înainte de Vîrîpaev?

— La Compania „Tompa Miklós” din Târgu Mureș am făcut Barca sau potopul înaintea noastră de Oleg și Vladimir Presniakov. Barca tratează povestea lui Noe astăzi. Apoi, foarte important pentru mine este spectacolul de la Teatrul Maghiar din Cluj, Rubedeniile după Móricz Zsigmond, ce vorbește despre o societate  bazată pe relații de rudenie, care conduce la o poziție a puterii caracteristică Evului Mediu.  La Timișoara, la Teatrul German am făcut recent Tectonica norilor de un autor portorican destul de puțin cunoscut la noi, care trăiește la New York, José Rivera. El vorbește nu doar despre cum e să fii portorican într-o țară multiculturală, unde ești considerat ca având o importanță secundară în construcția sistemului, ci, într-un mod metaforic și despre timp. La Teatrul Național din Craiova am făcut Richard al III-lea de Shakespeare pentru Festivalul Shakespeare de acolo. La Satu Mare, la trupa „Harag György” am făcut Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt, Scapin după Molière, Amphitryon de Heinrich von Kleist.

— Numai texte mari.

— Așa e. La Sfântu Gheorghe, Familia Tót de Örkény István. Tot acasă am făcut și Opera de trei parale a lui Brecht. Brecht este marea mea dragoste ca mod de a gândi teatrul.

— Și dacă tot ne aflăm la Cafeneaua Bulgakov, să ne amintim de spectacolul Bulgakov 17după Maestrul și Margaretade la Târgu Mureș…

— A, da, exact. Acest spectacol l-am făcut la Teatrul Național din Târgu Mureș, unde am făcut și Kasimir și Karoline de Ödön von Horváth.

— Îmi amintesc de unKasimir și Karolineregizat de tine pe care l-am văzut cu mult timp în urmă, la Festivalul Național de Teatru de la București.

— Da. Acela era un spectacol de la Sfântu Gheorghe, realizat într-un spațiu mic. Acesta e gândit într-un spațiu mare și e cu totul altceva. E construit într-o altă cheie.

— De ce ai revenit la piesa lui Ödön von Horváth?

— Pentru că e un text foarte ofertant și de o acută actualitate: e despre omul mic. Prin ce trece omul mic când nu are nimic de ce să se agațe și e purtat de vânt încolo și încoace. Zice Kasimir: „Nu am un fir de iarbă de care să mă prind”.

— Să ne îndreptăm atenția spre ceea ce lucrezi acum – Am bombardat New Haven de Joseph Heller. Spectacolul înseamnă o revenire la Teatrul Național din Cluj, după acea extraordinară Clasă a noastrăde Tadeusz Słobodzianek, premiată de UNITER pentru Cel Mai Bun Spectacol la Galele din 2016. Te rog să ne spui ce te-a incitat la acest text?

— Păi, m-a incitat legătura cu războiul. Să nu uităm că autorul a fost aviator în al doilea Război Mondial…

— Deci vorbește din experiență proprie.

— Absolut. Este despre starea omului aflat în serviciul militar, în război. Armata este o microsocietate unde absurdul e dus la extreme, în care coexistă mârșăvia, dar și patriotismul și credința. În piesă, armata este un laborator extraordinar legat de o societate  controlată  total, cu reguli foarte stricte, unde omul e forțat să renunțe la personalitate, la demnitate.

— À propos de asta, unul dintre personajele piesei, Maiorul, îi spune altuia, lui Starkey: „Ești educat să încuviințezi și antrenat să faci tot ce ți se spune, să execuți! (…) vei rămîne exact unde ești, vei face ceea ce trebuie să faci, și vei continua să-ți rostești replicile la timp – așa cum faci acum”. Ființa umană, ca simplu executant…

— Cu Ionuț (Caras), el îl joacă pe Starkey, am discutat foarte mult că este vorba, de fapt, despre Adam-cetățeanul cuminte dintotdeauna. El sesizează teroarea și toate porcăriile ce există în societate, dar nu are forța să reacționeze în timp util. În orice societate omul e blocat, libertatea lui nu are cum să funcționeze, decât într-o foarte mică măsură. Chiar dacă nu-și dă seama, Starkey e dresat, chiar dacă se află la un nivel mai înalt, fiind căpitan. Maiorul îi spune foarte limpede: „Ai salariu bun, trăiești în confort, deci este absolut sigur că nu te vei împotrivi la ceea ce ți se cere”. Asta se întâmplă cu noi toți. Suntem manipulați. În comunism era clar că suntem manipulați, acuma suntem manipulați altfel, într-un mod mult mai sofisticat. 

— Cine e Maiorul?

— Maiorul ăsta este ceva fără față pentru că nu se știe cine îl coordonează pe el. Pe la începutul spectacolului, Starkey îl întreabă: „Dar cine vă dă dumneavoastră indicații cum să ne conduceți pe noi, adică ce să-mi spuneți mie ca eu să le spun soldaților? Cine?” Zice – „Colonelul”. „Nu, nu vorbesc de asta, peste Colonel.” „Generalul”. „Știu că generalul, dar nu despre asta… peste ăștia cine este?” La care Maiorul: „Mă, tu n-ai treabă?” Iar într-un alt moment, Starkey revine la întrebare cu o nuanță în plus:  „Dar, de fapt, cine sunteți dumneavoastră?” la care Maiorul: „Dar tu cine crezi că sunt?” deci, nu se dă răspuns. E foarte neliniștitor ce se întâmplă cu noi toți.

— E foarte neliniștitor, cu atât mai mult cu cât spectatorul e, într-un anume fel, inclus.

— Da, așa este. Am încercat să implic cât mai mult sala cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Am căutat ca spectatorul să-și dea seama că pielea lui este pusă în joc.

— De fapt, cum vezi acum teatrul?

— Ca pe o dezbatere în public a unor probleme. Dar fără a renunța să fie și poetic. Un teatru documentar, foarte despuiat, foarte sec, nu cred că e ok.

— În același timp folosești și distanțarea brechtiană.

— Absolut. O folosesc tot timpul și chiar și conștientizez asta. Așa cere textul. Eu iau în serios totdeauna textul. Deci încerc să merg pe drumul propus de scriitor și caut să dezvolt sau să-l fac mai ușor de înțeles. 

— E ca în Clasa noastră, când îmi amintesc că le indicai actorilor să nu se adreseze unul altuia, ci să aibă un dialog cu spectatorii, iar relația cu partenerul de joc să se facă prin ochii celui care privește?

— Oarecum, pentru că în Clasa noastră totul trecea prin ochii publicului. Și aici sunt momente când actorii i se adresează celui aflat în sală, dar orice situație trebuie jucată conștientizând că totul se întâmplă pentru că sunt oameni acolo jos în sală. Altfel nu cred că are sens.

— Dar cum ai ajuns la textul acesta?

— Știam de romanul Catch 22 apărut prin anii ʼ60. În cultura maghiară era foarte cunoscut. Foloseam adesea poante din roman. Catch 22 se referă la situații din care omul nu are cum să iasă. Piesa are la bază aceeași viziune asupra lumii, același limbaj, aceeași mentalitate. E o problemă esențială cu timpul. Asta îmi place foarte mult. La un moment dat este o discuție între Maior și Starkey în care Starkey spune: „Ce înseamnă toate astea, de fapt? Ce se întîmplă aici?”, prin acest „aici” el se referă la războiul ăsta, la teatru, la ce se întâmplă cu noi. Și zice – „e despre război?” „Nu, nu, e despre timp”.

— Se știe că Rudolf Steiner când ținea o conferință, alegea tema în funcție de spiritul locului. Spectacolele tale s-ar putea spune că simt spiritul timpului.

— À propos de a simți spiritul locului – autorul cere să folosim numele orașului în care trăim. Și vor fi surprize, pentru că aceste trimiteri sună frapant. Nu sunt dubii: se vorbește despre noi aici și acum. 

— Am observat că autorul are foarte multe didascalii.

— Da, ca să înțelegi ce vrea. Este ceva foarte ispititor. Apoi, sper ca această trecere de la concret la iluzoriu să surprindă spectatorul. E nevoie de această intruziune a visului în realitate, însă pentru actori devine complicat să schimbe registrele tot timpul.

Aș vrea să mă refer la încă o chestiune foarte importantă în legătură cu această piesă. Este șocant cum se poate ajunge ca un om să omoare alt om. Și aici apare ideea atribuită lui Stalin „moartea unui om e o tragedie, moartea unui milion de oameni, e statistică”. Moartea unui om e de neconceput. Desigur, asta are de-a face cu singura poveste importantă de la care derivă tot ce avem în cultura noastră: răstignirea lui Cristos. Răstignirea Lui e de neconceput – cei care au nevoie de El până la urmă Îl omoară. Acest lucru nu poate fi cuprins cu mintea, dacă mă consider o persoană morală. 

— Plecăm de la lipsa totală de moralitate, de fapt.

— Da, da. Să luăm ca exemplu conflictul din Ucraina – ne uităm la acest război ca la o informație de fiecare zi, dar între alte o sută de mii de informații. Și dacă te gândești ce se întâmplă concret, atunci e greu de suportat. Și ca să putem suporta, nu ne gândim la asta, deci renunțăm să fim morali. Asta încearcă spectacolul – să-l facă pe spectator să conștientizeze ce înseamnă a ucide un om. Știi, pe vremea războiului din Vietnam, Peter Brook a făcut un spectacol, US, în care îl responsabiliza pe spectatorul din Anglia de ceea ce se întâmpla în Vietnam. Ce legătură aveau englezii cu vietnamezii? Dar el, ca persoană morală, a făcut un spectacol despre asta. Iar azi – cum putem să ne bem cafelele într-o atmosferă prietenoasă, în pace, într-o stare de confort, în timp ce la câteva sute de kilometri de noi se întâmplă orori? Deci este ceva în neregulă cu noi. Cum pot ține o liturghie la biserică, când pe aceeași stradă se află oameni care mor de foame? Ar trebui ca liturghia să fie gestul de a da de mâncare acestor oameni. Persoana umană este ceva înfricoșător. De asta teatrul nu o să dispară niciodată, că încearcă, cu disperare, să conștientizeze, că, totuși, suntem ființe morale. Cred că fiecare dintre noi trebuie să facem ce ne stă în putere, chiar știind că nu putem să schimbăm mai nimic. Simone Weil spunea că adevărata credință este atunci când știind că nu există Dumnezeu, tot crezi în El. Da, suntem foarte complicați. Și nu se poate face ordine în sufletul nostru, însă fiecare căutăm să ne găsim punctul nostru fix. Și să nu renunțăm să încercăm din răsputeri să fim sinceri cu noi înșine.

Interviu realizat de Eugenia SARVARI

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 30-32]