– Domnule Romulus Bucur ce înseamnă să fii poet în 2017?
– Să scrii poezii, să le publici (infinit mai uşor decît, să zicem, în 1989, mai uşor decît în 1990), să fie citite şi discutate (aici e ceva ce frizează muncile lui Hercule, mai ales dacă ai pretenţia unei lecturi competente şi oneste – nu că n-ar exista persoane care să satisfacă unul sau altul din criterii, ba chiar pe amîndouă, dar presa culturală/literară tipărită e în repliere strategică, în online lucrurile sînt şi nu sînt aşezate, dînd uneori senzaţia de nisipuri mişcătoare).
– Cum ia naştere un poem?
– În toate felurile posibile. De la un vis în care cineva dictează poemul şi te trezeşti imediat să-l notezi, de la o imagine, de la un vers (propriu sau nu), de la o scenă (văzută sau imaginată), de la tot felul de însemnări pe care le faci de-a lungul timpului, de la butonatul pe tastatură (a maşinii de scris, odinioară, a calculatorului, acum), de la un pariu/o provocare.
Domnule Viorel Mureşan v-ați născut în Vicea, Maramureș, iar în prezent sunteți stabilit la Surduc, în județul Sălaj. Creația dumneavoastră poartă amprenta acestor locuri? Au influențat ele modul în care scrieți?
Dacă v-aş răspunde strict afirmativ, ar însemna că staţi de vorbă cu cel mai bucolic dintre poeţi. Numai că şi pe cerul celor două mici localităţi rurale, între care pendulez biografic, se poate târî un soare negru, metropolitan. Relaţia mea cu natura e una de tip pigmalionian, mă străduiesc să fiu un regizor care, într-un fel îşi proiectează reprezentaţia cu o melancolie a înserării, şi cu totul altfel, când vine vorba despre melancolii ale amintirii, ale sfârşitului, ale pierderii. Trebuie să recunosc însă că ADN-ul meu literar vine şi de la natura care s-a strecurat în imaginarul poetic. Ba chiar mai mult, ea e mecanismul care ar vrea să-mi anime „castelul interior”. Chiar rafinamentul stilistic cred că îşi are sursa în modul imperceptibil, dar învăluitor, în care, să zicem, se topesc anotimpurile, într-o pădure, unul în celălalt. Poezia mea în manieră haiku m-a transformat, oarecum, într-un cronicar al evenimentelor din natură.
Dezbaterea politică italiană din ultimele luni a fost dominată de referendumul constituțional programat pe 4 decembrie. Se va vota pe niște probleme complexe de natură constituțională (abolirea parțială a Senatului, eliminarea bicameralismului paritar, reducerea numărului de parlamentari, redefinirea raportului dintre stat și regiuni etc.). Cu toate astea, întrucât Președintele Consiliului de miniștri Renzi a investit foarte mult în victoria lui „Da” (adică în aprobarea reformelor propuse), referendumul s-a transformat într-un vot în privința Guvernului. Dacă va câștiga „da”, guvernul Renzi va fi întărit și Renzi însuși își va consolida conducerea atât la nivel intern, cât și internațional. În caz contrar, Guvernul ar putea să cadă și s-ar deschide o criză politico-instituțională foarte gravă. Lui Renzi i-ar putea urma un Renzi-bis (desigur, ar fi vorba de un guvern mult slăbit) sau un guvern de unitate națională cu misiunea de a conduce țara până la viitoarele alegeri generale din 2018. În orice caz, va urma o perioadă de instabilitate care va face greu de gestionat grava criză internă și internațională.
1. Spuneţi că poezia e „un fel de unealtă cu care sap în pământul din mine”. Săpând, ajungeţi să descoperiţi lucruri noi despre dumneavoastră? Vă ajută poezia să vă cunoaşteţi mai bine, e un mod de a vă (re)descoperi?
Poezia e, aşa cum o înţeleg eu, un drum spre miezul făpturii umane care scrie, fie ea gravă sau jucăuşă, robustă sau fragilă, introvertită sau deschisă etc. De aceea, în poezia pe care o citesc, caut întotdeauna să-l găsesc pe omul dinăuntru. Fiindcă eu cred că sufletul omului are şi el, realmente, un sunet, ca şi arama, ca şi cristalul, ca şi fierul! Se înţelege, aşadar, că poezia pe care o scriu e expresia miezului meu. Că prin ea încerc să aud sunetul acestui eu la întîlnirea cu o realitate sau alta. Şi, da, scriind poezie aflu lucruri noi despre el, prin urmare şi despre mine. Pentru că noi doi, al meu „eu liric” şi cu mine, sîntem… solidari, gîndim la fel, vorbim la fel, simţim la fel.
Marian Ilea:Titlul interviului ar fi ludic (uşor) dacă n-ar fi serios! Ioane, ai primit un premiu pentru critică literară al Fundaţiei „Archeus”! De ce sau pentru ce? Şi-ntr-o primă „anexă”, cum se simte prozatorul în noua-i calitate?
Ioan Groşan: Sunt un „veteran” al manifestărilor „Archeus” şi nu cred c-am lipsit la mai mult de două ediţii din tabăra de la Ocoliş. Evident, premiul mă bucură fiindcă e singurul pe care l-am luat în calitate de „critic”, deşi am avut destule „antecedente” în acest sens. Eu m-am format la şcoala exegetică a „Echinox”-ului clujean, sub oblăduirea acelui formidabil triumvirat Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic, aşa că sângele critic, atâta cât îl am, apă nu se face. Iar timp de doi ani, din 2012 până în 2014, când n-aveam slujbă nicăieri, am trăit efectiv din critică, scriind recenzii, articole, prefeţe, postfeţe, prezentând cărţi pe unde se nimerea. Şi chiar şi azi fac la fel în revistele „Viaţa Românească” şi „Luceafărul de dimineaţă”. Şi stai să vezi ceea ce tocmai am scris despre romanul tău, „Herina”… Revenind la întrebare, vreau să precizez că în fiecare seară i-am avut alături pe George Ţâra şi pe inimitabilul Lucian Perţa, cu parodiile lui, iar de-a lungul anilor ni s-au alăturat nume precum Ion Mureşan, regretaţii Augustin Frăţilă, Constantin Stan, Alexandru Vlad, plus criticii locali din cenaclurile băimărene. Şi am avut de fiecare dată bucuria rară să (re)descopăr la Ocoliş poeţi adevăraţi, de mare valoare, precum Gheorghe Pârja, Ioana Ileana Şteţco, Adela Naghiu, Elena Cărăuşan, nemaivorbind de o prozatoare de cert viitor, Anca Goja. Iar pentru toate astea trebuie să-i mulţumesc lui Ioan Marchiş şi impecabilei sale echipe organizatorice, în frunte cu Dănuţ.
– Sunteți cunoscută publicului în calitate de poetă și artist plastic, dar ați declarat că cel mai mult v-ar fi plăcut să faceți film. De ce nu ați ales filmul ?
– Da, la modul ideal mi-ar fi plăcut să fac film. Cea de-a șaptea artă cuprinde câte puțin din celelalte șase. Importantă este imaginea, și scenariul, apoi jocul actorilor… Marii regizori, precum Wajda, Kurosawa, Tarkovski, au avut studii de arte plastice, Fellini își desena mai întâi scenele, David Lynch este artist plasic și compozitor, iar Almodovar, actor, cântăreț, scenarist, Cristi Puiu voia să devina pictor. Mulți dintre ei își scriu scenariile. Dar dincolo de studii și pregătire îți trebuie o forță extraordinară de a coordona o asemenea muncă, pe o perioadă lungă de timp. De la ansamblu până la cele mai mici detalii. Cred că e o meserie pentru bărbați. Mi-ar fi plăcut. Dar n-am îndrăznit. Sunt însă o cinefilă ferventă. Sunt filme pe care le-am văzut și de 10 ori (Andrei Rubliov al lui Tarkovski sau Amadeus a lui Milos Forman).
– Este filmul o sursă de inspiraţie pentru poezie?
– Cred că da. Orice operă poate fi la rândul ei o sursă de inspirație (nu plagiat) pentru artist.
Personal, mult timp m-a urmărit o imagine dintr-un film al lui Tarkovski, în care o fetiță mișca cu privirea un pahar pe o masă (telechinezie). Imaginea avea ceva inefabil. După foarte mult timp am scris un poem cu titlul „Levitație” care se încheie așa: (…) Corpul lui deasupra corpului meu levitează/ la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie./ Dorința. După ce am scris poemul mi-a revenit în minte… imaginea.
Domnule Ioan Moldovan, ați publicat mai multe cărți de poezie, iar pentru unele dintre ele ați primit premii literare importante. Spuneți-ne, vă rog, ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?
R: Era o vreme (îmi vine brusc în minte „distihul elegiac” dintr-o poezie a lui Emil Brumaru: „Era o vreme când vă spuneam și vouă/ Umila mea părere despre rouă”), când nu publicasem (prea) multe cărți de poezie, și când premiile țineau de un viitor prezumat ca generos, dar când, neîndoielnic, știam – sau credeam că știu – ce reprezintă poezia – pentru mine, cel puțin. Vremea a venit, vremea a trecut (la fel operând și cărțile de poezie publicate) și, la acest moment, care e un prezent cu mult trecut în el, mă văd în situația similară celei oferite de un răspuns al Borges (păstrând, firește, toate proporțiile). Întrebat fiind, acesta, mai la senectute, ce consideră a fi poezia, mărturisi că, pe cât suie în vârstă, pe atât știe mai puțin ce este dânsa. Totuși, totuși, întrebarea fiind extrem serioasă, „mă risc” și zic că poezia e modul meu de a da pe față cele mai intime aventuri ale persoanei care mă poartă prin viața de afară și prin cea lăuntrică: o mărturisire al cărei confesional îl reprezintă pagina albă și prin textul căreia îmi aproprii un eu deopotrivă biografic și creator, deopotrivă umil și orgolios (în sensul „ta twam asi”), capabil să se conecteze la miracolul spiritual al vieții, pentru a scoate un sunet din aceste întâlniri de care dau seama poeziile, ,,organe” a căror construcție și a căror funcționare sunt ele însele misterioase și provocatoare mereu. Probabil aici e de căutat una dintre explicațiile vitalității poeziei, ale conviețuirii poet-poezie și mult după ce, conform părerii larg răspândite, poezia se scrie la tinerețe. E un ,,mariaj” ce-și are taina sa.
