Ana Blandiana – „Nu pot să accept că m-am născut din neant”

1.  Stimată doamnă Blandiana*, ați crescut într-o familie alături de un preot ortodox. Ceea ce înseamnă, apriori, că tatăl Dumneavoastră a fost perceput – iar împreună cu el toată familia – nu numai drept purtătorul unei ideologii inacceptabile pentru regim, ci chiar ca dușman al progresului și al Statului comunist. Cum a influențat această situație evoluția Dumneavoastră umană și literară?

Prima consecință a situației la care vă referiți este că eu n-am putut să vorbesc niciodată despre „paradisul copilăriei” așa cum fac majoritatea oamenilor, pentru simplul motiv că pentru mine amintirile din copilărie nu sunt idilice. Ele sunt formate din geamantanul cu haine de iarnă care stătea pregătit după ușa de intrare, în apartament, pentru cazul că tata va fi „ridicat”, acesta era eufemismul, ceea ce putea să se întâmple în orice moment și fără nici un motiv; din perchezițiile care răscoleau casa și se terminau cu arestarea tatei; din drumurile mamei la poștă ca să trimită la închisoare pachete pentru care stătea ore întregi la coadă pentru a fi controlate; din plânsul în curtea școlii pentru că numai eu din clasa noastră nu primisem cravata roșie… Aș vrea însă să adaug acestui răspuns o observație, poate ciudată: acest început de viață dificil și plin de nedreptăți (care avea să se continue prin faptul că ani de zile nu am putut intra la facultate sau că, după ce am publicat prima poezie, semnată Ana Blandiana, a fost trimisă o circulară tuturor publicațiilor din țară atrăgându-li-se atenția că „sub pseudonimul Ana Blandiana” se ascunde fiica unui dușman al poporului) mi-a mărit sensibilitatea, dar nu mi-a creat resentimente. Tatăl meu a fost un spirit profund creștin, adică un om pentru care iubirea și compasiunea față de ceilalți reprezentau cheia existenței și ne-a transmis, surorii mele și mie, nevoia de a înțelege și incapacitatea de a urî. Am vrut să pun acest accent, ca o mărturisire, pentru a preciza că împotrivirea mea la comunism nu s-a născut revendicativ din frustrările copilăriei, ci din nevoia de a-i înțelege forța manipulatoare și de a proteja gândirea liberă de moștenirea lui.

Citește în continuare →

Ana Blandiana – „O libertate care nu e întrebuințată este un păcat de moarte”

(Interviu acordat revistei Elipsis din Ecuador)

1. Credeți că poezia dvs. ar fi putut lua o altă direcție dacă nu ar fi fost impus realismul socialist creatorilor români și, în general, ai Europei de Est? Cum v-a afectat scrisul faptul că opera dvs. a fost interzisă de trei dictaturi comuniste?

Mi-am pus și eu uneori această întrebare care, de fiecare dată, îmi dădea un fel de perplexitate, în sensul că descopeream că nu am destulă imaginație ca să mă imaginez evoluând într-o lume căreia nu eram obligată să mă opun. Nu mă refer la realismul socialist, care a fost refuzat de întreaga mea generație, devenise ridicol și își pierduse puterea de reprimare care funcționase dramatic în primele decenii de după război. Mă refer de hărțuielile cenzurii în mijlocul cărora am crescut și m-am format și care, în mod evident, m-au influențat. Paradoxal însă, această influență nu a fost de natură să-mi diminueze elanul creator, nici forța vitală descărcată în scris, ci mai curând aș putea spune că le-a potențat, în sensul că represiunea a declanșat împotrivirea și m-a obligat să continui și să nu renunț.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Alina Nelega: „Scriitorul e un animal însingurat, o ființă monologală, pe când în teatru nu ești singur, ai nevoie de ceilalți”

Mult timp cunoscută ca una dintre principalele exponente ale noi dramaturgii româneşti în ţară şi în străinătate, în ultimii ani Alina Nelega a început să se impună ca o voce puternică şi foarte personală în literatura autohtonă. După ce romanul lansat în 2019 la Editura Polirom, „ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, a beneficiat de cronici entuziaste şi de un feedback pozitiv din partea cititorilor, la jumătatea anului 2021 scriitoarea a publicat un nou roman, „un nor în formă de cămilă”, la aceeaşi editură.

Alina Nelega este autoare dramatică, regizoare și scriitoare. Piesele sale de teatru sunt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor european“ la Heidelberger Theatrestueckemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural și în 2021 premiul „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei. (Andrei Vornicu)

Citește în continuare →

Marta Petreu: țintă fixă (I)

Argument

De la debutul în poezie, în 1981, cu volumul Aduceți verbele, până la recenta carte Blaga, între legionari și comuniști (2021), cele trei paliere ale operei Martei Petreu – poezia, proza și eseistica istorico-filosofică – validează, fiecare în parte, o voce puternică și totodată  recognoscibilă a culturii române. Luat separat, fiecare domeniu menționat impresionează prin altitudinea discursului, însă, cu adevărat remarcabile în cazul operei Martei Petreu sunt coerența și coeziunea întregului construct. Și nu mă refer doar la punctele nodale, care pot fi identificate cu ușurință în volumele din cadrul aceluiași gen literar. Cărțile de eseistică (Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României/ Cioran sau un trecut deocheat, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Generaţia ʼ27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generația tânără ș.a.) se coagulează, predominant, în jurul scriitorilor interbelici, incursiuni curajoase și problematizante, care, fără a ocoli paradoxurile biografiilor și ale operelor implicate, ba dimpotrivă, manifestând un apetit aparte pentru înțelegerea acestora, propun configurarea portretului „omului sub vremi”. De asemenea, cele două romane – Acasă, pe Câmpia Armaghedonului și Supa de la miezul nopții –, dincolo de o viziune și un substrat mitic comun, continuă și dezvoltă teme și motive poetice bine cunoscute. În ansamblu, scriitura Martei Petreu oferă o fascinantă șansă de a observa resorturile care definesc raporturile dintre persoana (biografică) a scriitorului și literatura pe care acesta o creează. 

Citește în continuare →

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie (II)

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. A treia perioadă, „vîrsta neliniștii”, stă sub semnul meditației melancolice, al constatărilor triste, al întrebărilor fără răspuns. În locul Naturii exaltate avem aici ipostaze ale apei, ca mare, în principal, ca ocean, ca fluvii, chiar ca mlaștini, apoi figuri ale unor construcții umane destinate eternității, dar care mărturisesc despre precaritatea a tot ce e omenesc: ruine de monumente („Triumfale nisipuri/ Curgînd din ruine…”), catedrale, castele, temple pustii („Iremediabile exemple/ Ale nemorții ca povară”). Zeii sunt „uscați de soare”, „morți” și apare ca leitmotiv figura șarpelui, poate tocmai pentru că e una a ambivalenței viclenie, înșelăciune, otravă, dar și renaștere, înțelepciune, vindecare.

Citește în continuare →

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. V-am recitit recent opera poetică și aș împărți-o în trei perioade, cărora le-am dat nume specifice: „vârsta inocenței”, care ar cuprinde volumele Persoana întîi plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier  (1981), apoi „vîrsta revoltei”, care ar cuprinde cele 4 poeme apărute în revista „Amfiteatru”, în 1984, apoi volumele Stea de pradă (1985) și Arhitectura valurilor (1990), în fine, „vîrsta neliniștii”, care ar cuprinde Soarele de apoi (2000), Refluxul sensurilor (2004) și Patria mea A4 (2010).

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că poemele trebuie să comunice ele înde ele, atât în interiorul unei cărţi, cât şi de la carte la carte”

Vasile GRIBINCEA: Ați putea evoca momentul – sau, cel puțin, perioada – în care formula „sang d’encre” v-a pătruns în vocabular? Dar calea aprop(r)ierii sale poetice? Ar fi just să vedem în volumul Abece-Dor din 1989 (din care face parte cel mai vechi text inclus în proaspăta antologie din seria Cartier de colecție) un prim punct din care poeziei Dumneavoastră îi este fidel caracterizantă (și) respectiva sintagmă din limba franceză? În fine, cum ați descrie – din perspectiva (sau, mai bine zis, din perspectivele) celor 30 de ani esențializați în antologie – parcursul de la „sang d’encre” la sanG d’encre

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (I)

Argument

Gabriela Adameșteanu e unul din prozatorii de primă mână ai literaturii române contemporane, dar de o mare discreție și noblețe încât, deși extrem de valoroasă, opera ei nu a provocat, cel puțin până în prezent, verva hermeneutică pe care ar fi meritat-o. Surdă la bătăliile și vanitățile literare, neangajată generațional, după propria mărturisire, și nerâvnind la recunoaștere nici înainte de ’90, nici după, Gabriela Adameșteanu și-a consolidat prin  talent, perseverență și completă angajare în actul scrierii locul în liga întâi.                                                 

Citește în continuare →

Emilian Galaicu-Păun în dialog cu Ion Pop

„…Relaţia mea cu Maeştrii a fost a unui ucenic ascultător-neascultător, cum cred că e pentru orice scriitor care, maturizându-se, se descoperă tot mai mult pe sine”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Ion Pop: Exemplele pe care le oferiţi pentru a ilustra relaţia dintre Maestru şi Discipol mă cam intimidează. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ştefan Oltean: „Limbajul este o componentă esențială a ființei umane, o oglindă a minții”

Stimate domnule Profesor universitar doctor Ştefan Oltean, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care au fost, în timp, treptele, etapele, momentele pe care le consideraţi cu adevărat importante în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult: un om, o carte, o idee?

– Au fost mai multe etape, începînd cu liceul, continuînd cu facultatea, cu activitatea la catedră, cu stagiile petrecute în universități americane (Kent State University, Cornell University), cu perioada de după… În liceu (Liceul „Emil Racoviță”, Cluj) am fost atras de literatura comparată și de limba engleză, dar m-am descurcat bine și cu matematica; am fost o vreme elev la secția reală, iar apoi m-am transferat la secția umană, în clasa a X-a. Au urmat studiile universitare de Limba și literatura engleză la Facultatea de Filologie din Cluj, iar după absolvire am devenit cadru didactic universitar la Catedra de Filologie Germanică a Universității clujene, devenită în anii ’90 Departamentul de Limbă și Literatură Engleză. Aici profesez și în momentul de față. Ca tînăr asistent universitar am fost impulsionat de ideile deschizătoare de drumuri ale reprezentanților Școlii de Lingvistică, semiotică și poetică din Cluj. Am colaborat fructuos cu Carmen Vlad și Mircea Borcilă în acest sens, dar și cu alți colegi. Apoi m-au fascinat ideile lingvistice novatoare, revoluționare ale lui Noam Chomsky, a cărui concepție generativă, cognitivistă și universalistă despre limbaj am încercat să o asimilez în perioada unui stagiu de doi ani petrecut la Departamentul de Lingvistică al Universității Cornell, Ithaca, New York, la începutul anilor ‘90; rezultatul a fost o transformare radicală a convingerilor mele lingvistice după vîrsta de 40 de ani. Interesant, însă, studiul meu cel mai influent este situat la interferența dintre poetica narațiunii și lingvistică. M-au influențat și idei ale altor lingviști, naratologi sau filosofi, cum ar fi Ludwig Wittgenstein, cu al său Philosophische Untersuchungen/Philosophical Investigations, sau Paul Ricoeur, cu Time and Narrative – trei volume impresionante despre configurarea timpului în narațiune.

Citește în continuare →