Etichetă / interviu

de VATRA

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie (II)

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. A treia perioadă, „vîrsta neliniștii”, stă sub semnul meditației melancolice, al constatărilor triste, al întrebărilor fără răspuns. În locul Naturii exaltate avem aici ipostaze ale apei, ca mare, în principal, ca ocean, ca fluvii, chiar ca mlaștini, apoi figuri ale unor construcții umane destinate eternității, dar care mărturisesc despre precaritatea a tot ce e omenesc: ruine de monumente („Triumfale nisipuri/ Curgînd din ruine…”), catedrale, castele, temple pustii („Iremediabile exemple/ Ale nemorții ca povară”). Zeii sunt „uscați de soare”, „morți” și apare ca leitmotiv figura șarpelui, poate tocmai pentru că e una a ambivalenței – viclenie, înșelăciune, otravă, dar și renaștere, înțelepciune, vindecare.

Citește în continuare →
de VATRA

Ana Blandiana în dialog cu Serenela Ghițeanu – Despre poezie

„Cântecul nu e al meu/ El numai trece uneori prin mine / Neînţeles şi nestăpânit…”   (vol. Ochiul de greier)

1. V-am recitit recent opera poetică și aș împărți-o în trei perioade, cărora le-am dat nume specifice: „vârsta inocenței”, care ar cuprinde volumele Persoana întîi plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier  (1981), apoi „vîrsta revoltei”, care ar cuprinde cele 4 poeme apărute în revista „Amfiteatru”, în 1984, apoi volumele Stea de pradă (1985) și Arhitectura valurilor (1990), în fine, „vîrsta neliniștii”, care ar cuprinde Soarele de apoi (2000), Refluxul sensurilor (2004) și Patria mea A4 (2010).

Citește în continuare →
de VATRA

Vatra-dialog cu Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că poemele trebuie să comunice ele înde ele, atât în interiorul unei cărţi, cât şi de la carte la carte”

Vasile GRIBINCEA: Ați putea evoca momentul – sau, cel puțin, perioada – în care formula „sang d’encre” v-a pătruns în vocabular? Dar calea aprop(r)ierii sale poetice? Ar fi just să vedem în volumul Abece-Dor din 1989 (din care face parte cel mai vechi text inclus în proaspăta antologie din seria Cartier de colecție) un prim punct din care poeziei Dumneavoastră îi este fidel caracterizantă (și) respectiva sintagmă din limba franceză? În fine, cum ați descrie – din perspectiva (sau, mai bine zis, din perspectivele) celor 30 de ani esențializați în antologie – parcursul de la „sang d’encre” la sanG d’encre ? 

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (I)

Argument

Gabriela Adameșteanu e unul din prozatorii de primă mână ai literaturii române contemporane, dar de o mare discreție și noblețe încât, deși extrem de valoroasă, opera ei nu a provocat, cel puțin până în prezent, verva hermeneutică pe care ar fi meritat-o. Surdă la bătăliile și vanitățile literare, neangajată generațional, după propria mărturisire, și nerâvnind la recunoaștere nici înainte de ’90, nici după, Gabriela Adameșteanu și-a consolidat prin  talent, perseverență și completă angajare în actul scrierii locul în liga întâi.                                                 

Citește în continuare →
de VATRA

Emilian Galaicu-Păun în dialog cu Ion Pop

„…Relaţia mea cu Maeştrii a fost a unui ucenic ascultător-neascultător, cum cred că e pentru orice scriitor care, maturizându-se, se descoperă tot mai mult pe sine”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Ion Pop: Exemplele pe care le oferiţi pentru a ilustra relaţia dintre Maestru şi Discipol mă cam intimidează. Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Ştefan Oltean: „Limbajul este o componentă esențială a ființei umane, o oglindă a minții”

– Stimate domnule Profesor universitar doctor Ştefan Oltean, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care au fost, în timp, treptele, etapele, momentele pe care le consideraţi cu adevărat importante în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult: un om, o carte, o idee?

– Au fost mai multe etape, începînd cu liceul, continuînd cu facultatea, cu activitatea la catedră, cu stagiile petrecute în universități americane (Kent State University, Cornell University), cu perioada de după… În liceu (Liceul „Emil Racoviță”, Cluj) am fost atras de literatura comparată și de limba engleză, dar m-am descurcat bine și cu matematica; am fost o vreme elev la secția reală, iar apoi m-am transferat la secția umană, în clasa a X-a. Au urmat studiile universitare de Limba și literatura engleză la Facultatea de Filologie din Cluj, iar după absolvire am devenit cadru didactic universitar la Catedra de Filologie Germanică a Universității clujene, devenită în anii ’90 Departamentul de Limbă și Literatură Engleză. Aici profesez și în momentul de față. Ca tînăr asistent universitar am fost impulsionat de ideile deschizătoare de drumuri ale reprezentanților Școlii de Lingvistică, semiotică și poetică din Cluj. Am colaborat fructuos cu Carmen Vlad și Mircea Borcilă în acest sens, dar și cu alți colegi. Apoi m-au fascinat ideile lingvistice novatoare, revoluționare ale lui Noam Chomsky, a cărui concepție generativă, cognitivistă și universalistă despre limbaj am încercat să o asimilez în perioada unui stagiu de doi ani petrecut la Departamentul de Lingvistică al Universității Cornell, Ithaca, New York, la începutul anilor ‘90; rezultatul a fost o transformare radicală a convingerilor mele lingvistice după vîrsta de 40 de ani. Interesant, însă, studiul meu cel mai influent este situat la interferența dintre poetica narațiunii și lingvistică. M-au influențat și idei ale altor lingviști, naratologi sau filosofi, cum ar fi Ludwig Wittgenstein, cu al său Philosophische Untersuchungen/Philosophical Investigations, sau Paul Ricoeur, cu Time and Narrative – trei volume impresionante despre configurarea timpului în narațiune.

Citește în continuare →

de VATRA

Dialog cu Mircea A. Diaconu – „Credința în ceea ce face, aceasta ar trebui să fie însușirea esențială a unui critic”

– Existenţa, cariera, biografia dvs. intelectuală sunt strâns legate de municipiul Suceava. În ce constă, în opinia dvs., farmecul acestei localităţi? Ce vă atrage la acest oraş, ce v-a determinat să rămâneți aici, ce ar fi de schimbat, în bine, acum, în ambianţa, mentalitatea, atmosfera acestui spaţiu?

– Să vorbesc oare de destin? Să pun cuvântul acesta între ghilimele? Să-l scriu cu majuscule? Să-l tai apoi cu o linie orizontală? Adevărul este că până în 1982, când am trecut prin Suceava în perioada de înscriere la facultate (fără să fi fost de dinainte decis să rămân aici), abia dacă trecusem o dată prin acest oraș. Anterior, în drum spre Mănăstirea Arbore, cred că preț de câteva minute am intrat în agitația care era în anii ’80 în orice autogară din România. Iar din satul copilăriei mele până în Suceava nu sunt nici măcar 50 de kilometri; dar satul acela îmi fusese multă vreme suficient; apoi, formarea mea de până atunci avusese legătură exclusiv cu orașul Piatra Neamț, în care îmi făcusem liceul și în care, după trei ani și ceva petrecuți ca profesor de română la o școală generală din Odorheiu Secuiesc, era cât pe ce să revin în 1990. Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Magda Cârneci: „Scriu ca să mă transcend”

‒ Ce a însemnat pentru dvs. copilăria? A lăsat „urme” în imaginarul, memoria sau în poezia dvs.? Care sunt cele mai vii, cele mai savuroase, mai „scandaloase” amintiri ale copilăriei dvs.?

‒ E straniu, dar mai toate interviurile din ultimii ani la care mi-a fost dat să răspund încep cu această întrebare legată de copilărie. E poate o strategie discursivă de inițiere a dialogului, e poate un reflex cronologic natural pe care-l avem cu toții. Dar poate e și credința, îndreptățită, că totul (sau ce e mai important) se decide în prima noastră vârstă, când pe circumvoluțiunile pure, ca o coală albă, ale creierului se depun primele impregnări, esențiale, ale uluirii de a fi pe lume, ale prezenței noastre la realitate. Și e adevărat, faptul că m-am născut într-un ocol silvic din mijlocul unei păduri de lângă Bacău a însemnat că am avut de la o fragedă vârstă un contact viu, fremătător cu natura, ale cărei vibrații integratoare într-un tot cosmic, feeric și vast, le mai simt în mine și astăzi. Citește în continuare →

de VATRA

„ …eu, Şerban Foarţă, voi fi debutat ca unul dintre foarte mulţii heteronimi ai lui Paul Valéry!”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi. Iar acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-ţi dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Şerban Foarţă:Sunt într-o situaţie uşor privilegiată: „Mallarmé”-ul meu a fost Mallarmé însuşi. (Vor mai fi fost, desigur, şi alţi câţiva: numai fanaticii sunt „homines unius libri”.) Cât despre „tânărul Paul Valéry”, tot eu mi-am fost… Paul Valéry-ul propriu! Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Mircea BRAGA: „«Închiderea» într-o idee e la fel de nefericită ca și aceea într-o singură carte”

– Stimate domnule Mircea Braga, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care dintre treptele, etapele, momentele pe care le-aţi străbătut în făurirea destinului propriu le consideraţi esenţiale în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult, în aceste momente esenţiale? Un om, o carte, o idee?

– Întrebarea, de fapt întrebările dvs., stimate coleg și prieten (cum ar fi zis Mircea Ivănescu), mă împing nu către un simplu răspuns, ci spre o confesiune, ale cărei episoade voi încerca să le aduc la lumină dintr-o memorie deja destul de obosită. În primul rând, „momente” n-au fost prea multe, oarecum detașabile fiind cele pe care le voi menționa în continuare. Citește în continuare →