Savu Popa: Stimate domnule profesor, vă propun să începem dialogul în preajma acelor spații ale nonspusului (Umberto Eco) prezente în multe dintre textele analizate de dumneavoastră, pe care le explorați iluminându-le cu sens și semn hermeneutic. În permanență aveți în vedere descoperirea unor mereu reînnoite geografii textuale și semnificante, asupra cărora vi s-a activat, de fiecare dată, vederea de survol (Michel Serres), precum și cea de adâncime. Scrierile dumneavoastră, dotate cu o stilistică aparte a argumentării și a interpretării, sunt deschideri fenomenologice care dezvăluie mișcările de sori și stele din universul plural al semnelor (Paul Ricœur) fiecărei opere abordate, indiferent de gen sau de semnificațiile acesteia.
– Prezentarea dvs. de pe site-ul PEN România începe aşa: „Scriitor, jazzolog, diplomat, profesor de estetica jazzului, poliglot, promotor cultural, interpret de jazz-poetry”. Care dintre aceste profesii, sau domenii vă defineşte cel mai bine?
– Înainte de a înfrunta chestionarul destinat respectabilei rubrici de dialoguri a revistei Vatra, permiteți-mi să vă mulțumesc pentru onoranta invitație de a răspunde acestui interviu. În principiu, domeniile enumerate de sus-amintitul CV sunt definitorii pentru un mod propriu de a-mi valida existența. Însă aș observa că niciunul dintre ele nu poate fi circumscris „științific”, cu rigurozitatea atribuită anumitor opțiuni profesionale considerate imuabile pe timpul studenției mele – medicină, inginerie, economie, învățământ… Din contra, în cazul meu însăși calitatea de scriitor subsumează diverse paliere literare: aptitudinea de a mă exprima la modul poetic, dar și ca eseist, autor de studii interdisciplinare, propagator prin arta scrisului al binelui, păcii, frumuseții, concordiei între oameni. Similar, jazzologia glisează între multiple sfere de interacțiune ale muzicii cu artele contemporane, cu zonele misterioase ale sensibilității umane, cu spații ale cunoașterii altminteri quasi-impermeabile la seducția armoniilor (și disonanțelor) sonore. În jumătatea de secol plus un lustru de când îmi exercit preocupările pluridisciplinare, am constatat că mentalitatea jazzistică poate asimila tematici și raportări de o copleșitoare luxurianță, convertindu-se treptat într’un modus vivendi.
O schiță de portret dedicată lui Florin Iaru? Nu e ușor. Ca scriitor și ca om, Iaru e incomod. Nu stă locului o clipă, cuvintele eșuează în tentativa de a-i imobiliza un gest, o expresie, un zâmbet. Născut în 1954, la București, Florin Iaru este poet, prozator și publicist. Unul dintre cei mai însemnați scriitori contemporani, este coautor al antologiei Aer cu diamante (1982), alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan. A publicat poezie (Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficțiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Poeme alese, 2002, Jos Realitatea!, 2019) și proză (Fraier de București, 2011; Povestiri cu final schimbat, 2013, Sînii verzi, 2017). A predat și predă cursuri de creative writing și, din 2016, coordonează, alături de Cristian Teodorescu și Marius Chivu, revista de proză scurtă Iocan. Textele publicistice, de atitudine, s-au impus prin spirit ironic, lucid și ludic, prin implicare și dinamică perceptivă, prin căutarea adevărului și a autenticității, căci, pentru scriitor, conformismul, adică teama de cuvinte, teme, soluții sau idei nu înseamnă nimic altceva decât o „insurecție a mediocrității”. O trăsătură importantă a omului și scriitorului este generozitatea, voluptatea de a percepe și înțelege lumea, de a se bucura de succesul altora, semn decisiv al dăruirii de sine.
Eduard Florinescu e un om nou al timpurilor noastre, IT-ist preocupat de spiritualitate și dialogul cu el, dincolo de subiectul în sine, cred că spune ceva și despre intelighenția de azi, în sensul mai larg al termenului, de om preocupat de spectacolul informației. (Dan Sociu)
Dan SOCIU: — Ai făcut un soft să transcrie jurnalele lui Philip K. Dick, câte pagini ai scos până la urmă?
Prima întâlnire a actorilor de la Teatrul Național din Cluj cu regizorul Bocsárdi László a avut loc în toamna anului 2015, când, sub auspicii faste a fost creat spectacolul-recviem Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek.
După nouă ani, regizorul revine la Naționalul clujean pentru a scoate la lumină mesajele ascunse ale textului lui Joseph Heller, Am bombardat New Haven;a fost un prilej nimerit de a-i adresa câteva întrebări.
(O carte pentru toate timpurile, de (re)citit la toate vârstele, de la anii tineri până la adânci bătrâneți – romanul Ulise de James Joyce. Prima oară l-am deschis prin ’86, la scurt timp după apariția traducerii românești semnate de Mircea Ivănescu – unul Dumnezeu știe cum făcusem rost de carte la Chișinău, probabil pe sub mână! –, iar efectul a fost de-a dreptul strivitor. Nimic din ce învățasem la Facultatea de Litere a USM nu m-a pregătit pentru o asemenea lectură, așa că l-am citit pe nemestecate, fiind conștient că va trebui să revin peste o perioadă. Ceea ce s-a și întâmplat în jumătatea a doua a anilor ’90, odată cu retipărirea romanului la Editura Fundației Culturale Române, în 1996. Un deceniu de lecturi sistematice înseamnă mult – la relectură, Ulise m-a prins de la primele pagini, și nici n-am simțit când repetam după Molly: „și da i-am spus da vreau Da”. În anii 2000 și 2010, l-am tot răsfoit pe ici-colo, mai mult ca să revăd o scenă sau în căutarea unei fraze; trebuia să vină anul de grație 2023, ca să-mi iasă-n față Ulise, într-o nouă traducere, datorată lui Rareș Moldovan, la a cărei lansare la târgul de carte BookFest din iunie m-am pomenit tocmai când vorbea Horia Roman Patapievici, după ce că Mircea Mihăieș își încheiase discursul. Bineînțeles că, în toamnă, am citit din nou (un nou?!?!) Ulise, despre care m-am gândit să facem vorbire cu traducătorul cărții, scriitorul Rareș Moldovan.)
— Care sunt amintirile din copilărie care și-au pus amprenta în mod deosebit asupra operei dvs. de mai târziu?
— Deși nu mi-at dat seama de asta decât relativ recent, cred că prima mea copilărie, cea rurală, care a durat până la opt ani, reapare prin semne dintre cele mai diferite și neașteptate mai tot timpul în ceea ce scriu – un apus de august pe malul unui lac ce părea violet, un ger ce crăpa pietrele, diverse gusturi și mirosuri. Constat că amintirile sunt foarte senzoriale în general, nu doar imagistice. Din a doua copilărie, urbană revin iarăși semne din mediul multicultural în care s-a petrecut – chipurile copiilor și adulților, întâmplări, cuvinte idiș. Toate acestea apar și în poezii, care iau adesea o turnură narativă, dar mai ales în povestirile mele, a căror dimensiune autobiografică nu o pot nega, oricâtă invenție, fabulație încearcă să o ascundă…
— Dragă Doina Ruşti, aş vrea să te întreb la începutul dialogului nostru dacă ai amintiri „din copilărie” revelatoare pentru pasiunea ta pentru scris, pentru lectură şi pentru literatură?
— Între amintirile mele de importanță scriitoricească se află o zi de vară la Comoșteni, în chioșcul învelit în viță sălbatică, unul dintre locurile mele de citit. Eram departe, într-o lume complexă, cu personaje numeroase și atât de diverse, cu parfumuri și răsturnări de situație. Citeam César Birotteau, într-o ediție scoasă de Editura de Stat, în fapt, bpt, la începuturile ei. Din când în când apărea bunică-mea, foșnind în rochiile ei ample, și-mi mai arunca o întrebare, îmi aduce un coșuleț cu smochine. Iar eu trebuia să prind de veste la timp, ca să-mi ascund cartea și să mă aplec ostentativ peste Gheba, o culegere de matematică foarte căutată pe-atunci, ori să apuc la întâmplare vreo carte din teancurile care zăceau în tot chioșcul, pe banchete, pe canapea, pe cele două mese fragile, care avuseseră cândva parte de-o glorie bine meritată. Desigur, aveam multe liste de lecturi, iar către seară făceam conversație cu bunică-mea pe marginea cărților de școală, mă văd încă în mintea de-acum, rasolind subiectele, legându-mă de detalii, unele inventate, numai ca să mă distrez pe seama ei.
– Dragă Gábor, te-aş ruga, la început, să te prezinţi cititorului român. Vorbeşte-ne, te rog, despre tine, despre origine, limbă maternă, comunitate. Cât de importante sunt pentru tine, cum şi în ce măsură ţi-au influenţat copilăria, tinereţea, studiile, orientarea?
– M-am născut în 1966 la Budapesta, ca fiu al unor supravieţuitori ai Holocaustului care s-au mutat din provincie în capitală. Când au fost deportaţi cu un tren de marfă în Austria, împreună cu mamele şi bunicele lor, alături de alte rude, părinţii mei încă erau copii. Unul dintre străbunicii mei a murit în vagon, cadavrul lui fiind aruncat din tren în timpul transportului. La momentul respectiv, bunicii nu mai trăiau, au murit în 1943 pe frontul de est, la Cotul Donului, într-un război iraţional, neînarmaţi, mobilizaţi în detaşamentele de muncă forţată. Din marea noastră familie, mulţi au ajuns la Auschwitz, dar am avut şi rude care s-au sinucis în ghetou. Am aflat despre deportare, discriminare încă din copilărie. În familie mocnea multă suferinţă reprimată, era prezentă în educaţia mea şi am putut constata, trăind în dictatură, teama şi loialitatea familiei, raportarea bivalentă la regimul numit socialist, dar şi ambiţia de a conserva modul de viaţă burghez în relaţiile din interiorul cadrului familial.
Revista „Vatra” a promovat cu consecvență de-a lungul timpului dialogul cu alte culturi, în contextul provocărilor globalizării și al relației dintre tradiție și modernitate, într-o epocă a glisărilor epistemice, în care se relevă autoritatea unor concepte definitorii precum „sincronie”, „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism”, concepte prin lentilele cărora pot fi descifrate particularități culturale diverse, de la reacții de adaptare și de comprehensiune, la sincronizarea, necesară, cu „ambianța” unui timp, loc și stil. Cultura reprezintă, astfel, o cale de acces către sensurile tutelare ale umanului, un vehicul de sens și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând o șansă posibilă de sincronizare cu universalitatea, într-o lume a globalizării și sincronismului accelerat, relevantă fiind totodată necesitatea de a plasa în centrul dezbaterilor actuale fenomenul dialogului multicultural, revelator vector al progresului cultural. Așa se explică deschidere tot mai largă a revistei „Vatra” și a rubricilor sale către dialogul intercultural și către expresia culturală maghiară, prin traduceri sau interviuri, prin rubrici noi sau vechi dedicate creațiilor literare ale autorilor de origine maghiară (Gesta hungarorum, Ce scriu ungurii, Vecinătăți etc.). Dincolo de foarte cunoscutele similitudini, analogii sau corespondențe între operele unor scriitori (Eminescu-Madách, Ady-Goga, Șt. O. Iosif-Arany János, Jókai-Sadoveanu etc.), interferențele româno-maghiare s-au materializat în câteva cărți semnificative ale unor critici literari români despre literatura maghiară: Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1930), Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980 (1981), Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri (1983), Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989 (1996), Mircea Popa, Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Tereza Periș Chereji, Interferențe teatrale româno-maghiare (2000), Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material (2022). În același timp, relevantă este și aderența unor intelectuali români la ideologia transilvanismului, cu particularitățile sale pregnante (istoria, preferința pentru rigoare și spiritualitate etică, realismul, toleranța față de ceilalți etc.). Transilvania este, cu adevărat, o zonă de convergență culturală, în care cele două literaturi, română și maghiară, au coexistat în sfera unor contaminări reciproce, prin confluențe benefice plasate în orizontul multiculturalității.
revistavatra.org 