Vatra-dialog cu Ştefan Oltean: „Limbajul este o componentă esențială a ființei umane, o oglindă a minții”

Stimate domnule Profesor universitar doctor Ştefan Oltean, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care au fost, în timp, treptele, etapele, momentele pe care le consideraţi cu adevărat importante în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult: un om, o carte, o idee?

– Au fost mai multe etape, începînd cu liceul, continuînd cu facultatea, cu activitatea la catedră, cu stagiile petrecute în universități americane (Kent State University, Cornell University), cu perioada de după… În liceu (Liceul „Emil Racoviță”, Cluj) am fost atras de literatura comparată și de limba engleză, dar m-am descurcat bine și cu matematica; am fost o vreme elev la secția reală, iar apoi m-am transferat la secția umană, în clasa a X-a. Au urmat studiile universitare de Limba și literatura engleză la Facultatea de Filologie din Cluj, iar după absolvire am devenit cadru didactic universitar la Catedra de Filologie Germanică a Universității clujene, devenită în anii ’90 Departamentul de Limbă și Literatură Engleză. Aici profesez și în momentul de față. Ca tînăr asistent universitar am fost impulsionat de ideile deschizătoare de drumuri ale reprezentanților Școlii de Lingvistică, semiotică și poetică din Cluj. Am colaborat fructuos cu Carmen Vlad și Mircea Borcilă în acest sens, dar și cu alți colegi. Apoi m-au fascinat ideile lingvistice novatoare, revoluționare ale lui Noam Chomsky, a cărui concepție generativă, cognitivistă și universalistă despre limbaj am încercat să o asimilez în perioada unui stagiu de doi ani petrecut la Departamentul de Lingvistică al Universității Cornell, Ithaca, New York, la începutul anilor ‘90; rezultatul a fost o transformare radicală a convingerilor mele lingvistice după vîrsta de 40 de ani. Interesant, însă, studiul meu cel mai influent este situat la interferența dintre poetica narațiunii și lingvistică. M-au influențat și idei ale altor lingviști, naratologi sau filosofi, cum ar fi Ludwig Wittgenstein, cu al său Philosophische Untersuchungen/Philosophical Investigations, sau Paul Ricoeur, cu Time and Narrative – trei volume impresionante despre configurarea timpului în narațiune.

Citește în continuare →

Simona Popescu: „Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură…”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Alexandru Gafton: „Rostul științei este aflarea și înțelegerea realității întocmai cum este ea”

Stimate domnule Alexandru Gafton, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate prin a vă întreba care dintre treptele, etapele, momentele pe care le-aţi străbătut în făurirea destinului propriu le consideraţi esenţiale în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat sau influenţat, la un moment dat, cel mai mult? O carte, o idee, o personalitate intelectuală?

– Mă aflu în clasa opusă celei din care fac parte apostolul Paul sau Luther, adică nu mi „s-a întîmplat ceva la un moment dat”. Fiecare clipă a vieții mele a fost și este rezultatul unui șir de procese anterioare și înlănțuite, coerente în sine și în ansamblu.

După adolescență am înțeles că începutul fiecărui copil se află în înaintașii săi (nu doar biologic). Educați de către Părinții lor, ai mei m-au educat constant, oferindu-mi seturi tot mai largi și mai aprofundate de cunoștințe despre realitate și despre gîndirea acesteia de către oameni. Totodată m-au echipat la fel de minuțios cu un solid filon moral. În fapt, întreaga mea cunoaștere despre lume s-a dezvoltat concomitent cu și în ochiurile unei rețele etico-morale. Fiind influențat de toate lucrurile la care simțurile și gîndirea mi-au dat acces, făurirea mea ca om s-a petrecut în consecința întrețeserii cunoștințelor confirmate științific cu principiile validate de cenzura etico-morală. Procesul este anevoios, iar eventualele dezavantaje cred că sînt copleșite de eficiența sa.

Citește în continuare →

Dialog cu Alexandru Ruja: „Critica literară reprezintă o înaltă magistratură”

– Stimate domnule Profesor Alexandru Ruja, împliniți anul acesta 75 de ani. Cum vă simțiți la această vârstă? Care este starea unui om la 75 de ani?Văd că la această vârstă sunteți încă deosebit de activ, urmăriți aparițiile editoriale, scrieți cărți, colaborați la reviste.

Nu pot răspunde altfel decât printr-o comparație cu o vârstă prin care am trecut deja. Deci, nu mă simt nici mai rău, dar, evident, nici mai bine ca la 70 de ani, spre exemplu. Dacă cineva ar spune că la 75 de ani organismul său nu-i dă din când în când semnale că există și că trebuie să te mai întorci spre el la diverse intervale pentru a-i evalua starea, nu l-aș crede. Spun, deci, că primesc, din când în când, semnale de la propriu-mi corp, care mă atenționează. Dar nu este nimic grav. Pot spune chiar că este bine. Citesc, scriu, rămân într-o stare activă, fiind convins că lipsa de activitate, moleșeala, tendința spre letargie pavează încet dar sigur drumul spre boală.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Magda Cârneci: „Scriu ca să mă transcend”

‒ Ce a însemnat pentru dvs. copilăria? A lăsat „urme” în imaginarul, memoria sau în poezia dvs.? Care sunt cele mai vii, cele mai savuroase, mai „scandaloase” amintiri ale copilăriei dvs.?

E straniu, dar mai toate interviurile din ultimii ani la care mi-a fost dat să răspund încep cu această întrebare legată de copilărie. E poate o strategie discursivă de inițiere a dialogului, e poate un reflex cronologic natural pe care-l avem cu toții. Dar poate e și credința, îndreptățită, că totul (sau ce e mai important) se decide în prima noastră vârstă, când pe circumvoluțiunile pure, ca o coală albă, ale creierului se depun primele impregnări, esențiale, ale uluirii de a fi pe lume, ale prezenței noastre la realitate. Și e adevărat, faptul că m-am născut într-un ocol silvic din mijlocul unei păduri de lângă Bacău a însemnat că am avut de la o fragedă vârstă un contact viu, fremătător cu natura, ale cărei vibrații integratoare într-un tot cosmic, feeric și vast, le mai simt în mine și astăzi. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Mircea BRAGA: „«Închiderea» într-o idee e la fel de nefericită ca și aceea într-o singură carte”

– Stimate domnule Mircea Braga, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care dintre treptele, etapele, momentele pe care le-aţi străbătut în făurirea destinului propriu le consideraţi esenţiale în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult, în aceste momente esenţiale? Un om, o carte, o idee?

Întrebarea, de fapt întrebările dvs., stimate coleg și prieten (cum ar fi zis Mircea Ivănescu), mă împing nu către un simplu răspuns, ci spre o confesiune, ale cărei episoade voi încerca să le aduc la lumină dintr-o memorie deja destul de obosită. În primul rând, „momente” n-au fost prea multe, oarecum detașabile fiind cele pe care le voi menționa în continuare. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Marius Jucan: Despre Alexandru Vlad și multe altele

marius jucan

Notă: La câteva luni după moartea lui Alexandru Vlad, revista „Vatra” i-a dedicat un număr special (7-8 din 2015), care aduna intervenții ce vizau diversele sale ipostaze de creație, evocări, interviuri etc. Între alte articole publicate aici, Marius Jucan scrisese cu această ocazie un text amplu, care surprindea, in absentia, un portret inedit și intim, totodată, recompus sub forma unor fragmente, al autorului Ploilor amare. Interviul de față pornește de la textul respectiv și încearcă să aprofundeze anumite aspecte deja amintite acolo. (Andreea Pop)

 

– Așa cum reiese din articolul pe care l-ați scris acum trei ani pentru numărul „Vetrei” dedicat lui Alexandru Vlad, relația dumneavoastră cu acesta s-a așezat, încă de la bun început, sub auspiciile unei prietenii livrești, înainte de orice altceva. Cum a evoluat ea pe parcursul anilor de liceu și care e contextul în care apare, la finalul acestei perioade, în 1969, debutul dumneavoastră și al lui Alexandru Vlad în volumul colectiv de poeme „În muguri cântă primăvara”? Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Romulus BUCUR: „mi se pare comic să reinventezi roata”

rombucur2

 

– Domnule Romulus Bucur ce înseamnă să fii poet în 2017?

Să scrii poezii, să le publici (infinit mai uşor decît, să zicem, în 1989, mai uşor decît în 1990), să fie citite şi discutate (aici e ceva ce frizează muncile lui Hercule, mai ales dacă ai pretenţia unei lecturi competente şi oneste – nu că n-ar exista persoane care să satisfacă unul sau altul din criterii, ba chiar pe amîndouă, dar presa culturală/literară tipărită e în repliere strategică, în online lucrurile sînt şi nu sînt aşezate, dînd uneori senzaţia de nisipuri mişcătoare).

Cum ia naştere un poem?

În toate felurile posibile. De la un vis în care cineva dictează poemul şi te trezeşti imediat să-l notezi, de la o imagine, de la un vers (propriu sau nu), de la o scenă (văzută sau imaginată), de la tot felul de însemnări pe care le faci de-a lungul timpului, de la butonatul pe tastatură (a maşinii de scris, odinioară, a calculatorului, acum), de la un pariu/o provocare.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Liviu ANTONESEI: „A ieșit un fel de ciclotimie benignă, cu treceri bruște de la entuziasm la depresie”

antonesei

– Domnule Liviu Antonesei sunteţi licenţiat în Psihologie-Sociologie şi, în prezent, profesor universitar doctor la facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Faptul că aţi studiat psihologia a adus cu sine o altfel de cunoaștere a lumii, a oamenilor şi asta v-a modelat într-un anume fel scrisul? Au avut aceste studii o contribuție în devenirea dumneavoastră literară?

– Am studiat psihologia – și sociologia – printr-o întîmplare fericită. Pe parcursul liceului, pe rînd, am vrut să studiez istoria, ca să mă fac arheolog, din pricina citirii cărții despre descoperirea Troiei, apoi medicina, probabil din pricina mediului familial, iar prin clasa a XI-a, am ajuns la psihologie, din pricina primei mele iubiri adevărate! Prietena mea de atunci se hotărîse pentru asemenea studii și m-am contaminat în mod fericit. De bună seamă că aceste studii mi-au fost de folos, mai întîi pentru că efectiv m-au ajutat să mă cunosc ceva mai bine decît aș fi reușit fără ele, apoi pentru că, pe acest fundament, am izbutit, cred eu, să iau unele măsuri „împotriva” firii mele nu tocmai comode pe atunci, nici pentru mine, nici pentru cei din jur. Este vorba despre trăsăturile temperamentale, deci structurale. După școala hipocratic-pavlovistă, aș fi un fel de coleric cu pronunțate nuanțe melancolice, iar după cea caracterologică un sentimental, caracterizat prin emotivitate, non-activitate și secundaritate. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”

nora 1

– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.

Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.

 

– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?

Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!

Citește în continuare →