După reușitul experiment biopoetic cuprins în volumul biocharia. ritual ecolatru, Mihók Tamás a revenit în acest an în fața publicului cu un nou volum, æs alienum^*. De această dată, lasă la o parte proiecția vizionară postapocaliptică, distopică și pune în centrul atenției prezentul social, în care se contopesc și experiențe personale, propria viețuire, în definitiv, a celui care vorbește poetic. Poetul sesizează alienarea în societatea consumeristă, iar aceasta este o traumă pe care caută s-o amelioreze prin denunțul său spectacular. Miza creației se arată deci a fi cathartică.

După pagina de titlu ne întâmpină trei mottouri pe care lectura le relevă apoi cât se poate de sugestive, de adecvate conținutului poetic dintre coperți. Primul este preluat din ecologistul și apologetul rezistenței individuale pașnice în fața guvernării aliena(n)te Henry David Thoreau, făcând referire tocmai la depersonalizarea omului plasat în captivitatea unei societăți preocupate strict de perfecționarea mecanismele de producție de mărfuri, astfel că îl transformă pe omul însuși în mașină. E vizibilă aici raportarea ideologică – să-i zicem acum, strict din nevoia decelării – extraliterară. Al doilea e din jurnalismul sociologic al lui Margo Rejmer aplicat Bucureștiului, oraș în care „se reflectă toate păcatele stăpânului”. Iar stăpânul poate, bineînțeles, însemna multe, de la regimurile politice locale și naționale, până la influențele sau formele de condiționări externe ori la complicații vectori sociali ce particularizează capitala României de azi și de ieri. Astfel e conturată strident miza etică a prezentării Bucureștiului din/prin perspectiva vizitatorului maghiar ardelean. Pe de altă parte, după cum se va observa în rural transylvania, nici satul, cu bătrâni „abandonați de fiice și fii mutați în capitală/ să scrie cod în cuboide gigant”, „cu sticle borțoase la gura pârâului/și la marginea holdelor”, nu este aici idilizat. În fine, al treilea motto e un vers de-al lui Dmitri Miticov, „Sunt fantoma locurilor prin care am trecut”, care, pe de o parte, dă sugestia influenței ambianței asupra devenirii omului și, pe de alta, trimite spre conturarea unor afinități creative și spre miza autoreferențială a poeziei. Desigur, acești trei vectori ai creației lui Mihók Tamás lucrează mai mereu împreună, colaborează chiar și în cadrul unei singure poezii luate izolat din cele 4 grupaje ale volumului, nu independenți. Faptul e vizibil chiar și în prima poezie, plasată înaintea primului grupaj. În ea o voce lirică aflată de o parte și de alta a limitei dintre gravitate și ludic se declară a fi a unui inadaptat din „conglomerat” copleșit ba de foame, ba de somn, astfel că are viziunea învăluirii orașului într-o pată de ulei: „într-o dimineață/ poate că de foame/ poate că de la somn// am zărit o pată de ulei/ pe umbra ta matinală/ și-am tresărit// mi-ai luat înzecit / prin spate/ ce prin față mi-ai dat// pa conglomerat/ semnat/ un inadaptat”. Măcar în treacăt, merită spus că ar fi utilă și o analiză detaliată a relației dintre grupajele sugestiv intitulate ale volumului (1. radicular [de teama chiriei, am tras fermoarul cortului], 2. tentacular [sacrificiul uman a fost minim], 3. reticular [zee sustenabilă, coboară-n corporație] și 4. spectacular [e weekend în parcarea dintre monoliți]). Axa pe care e construit întregul pornește de la rădăcini pentru a trece prin tentacule și rețea spre a ajunge la spectacol.

Iese din capul locului în evidență o rimă numai bună de hip-hopăreală sau de orice alte genuri muzicale, cu cât mai actuale, cu atât mai apropiate de spiritul versurilor, astfel că Ramona Hărșan a etichetat deja demersul „volum-album” (în „Tomis”, aes alienum sau beat-ul satului global în deep-Berceni, 07. 09. 2024). În configurația estetică e implicată intens o concepție sincretică, una care face ca poezia să iasă din carte și să dea o raită prin lume, căci ea transformă creațiile poetice în cântece și face posibilă participarea vizualului în procesul reprezentării, prin mijloace cum sunt dramatizarea, dansul sau videoclipul. Mediul ales încă din momentul creării versurilor pentru realizarea „lecturii” nu mai pare a fi cel al intimității camerei, ci forul, scena de spectacol. De altfel, autorul a și „testat piața” în acest sens.

Principiul poeziei-spectacol este unul foarte promițător pentru instituirea mai facilă a unei relații cu un public cât mai larg, mai ales cu segmentul lui tânăr, cu atât mai mult cu cât tematica este una de actualitate, circumscrisă ideii peregrinării ardeleanului prin București. Găsim aici o critică a existenței între „monoliți de beton”, în care corporatismul transformă indivizii în mici mecanisme utile funcționării macrosistemului capitalist. Relația de bază dintre indivizi pare a fi construită într-o astfel de societate, urbanizată și corporatizată, tocmai pe ideea împrumutului sau a datoriei, esențializată de sintagma latină æs alienum.

Pe cât de ofertantă ar putea fi poezia-spectacol, pe atât de inhibant e însă intelectualismul care caracterizează creațiile din această nouă carte a lui Mihók Tamás, una care e de citit, nu de puține ori, cu apelul la dicționar. Iar dicționarele sunt cam mereu în urma creativității celor care fac limba, a vorbitorilor. De exemplu, a da în fras e un ardelenism inteligibil celor aflați în contact cu vorbitorii de maghiară, dar îi va nedumeri pe mulți alții. Slangul transilvănean și cel bucureștean sunt uzitate nu de puține ori. Iar, în acest sens, e de semnalat numaidecât afilierea la linia argheziană. Dacă în volumul anterior, biocharia. ritual ecolatru, predomina o lirică ideatică, pe filieră barbiană, aici e vizibilă tot mai mult și aderența argheziană, pe care, de altfel, o și pune poetul la vedere, o evidențiază chiar, în pivnicerului, prin versurile „prețuri noi din râci și ghene de gunoi”. Bucureștiul contemporan se arată încă legat ombilical și de mahala, și de trecutul comunist și legionar („metropola ta văzută din satelit/ vara e-o gâlmă și smegmă – iarna”). Mihók Tamás se ține totodată departe de suflul religios ascuns sub voalul adresărilor ludice și familiare către divinitate din creația lui Arghezi. Ba chiar s-ar putea spune că merge deseori împotriva lui, chiar dacă păstrează tonalitatea jucăușă: „cât timp urcam/ parând măscări/ de securiști/ și șlapi cu moț/ și chipul bărbos-luminos/ de pe candelă/ ce mă privea ca pe-un hoț/ instalația boca/ încâlcită-n mercur toată/ cum ardea ea moca/ parcă doar la duh/ racordată/ înăuntru pe pereți/ zeci de icoane și borcane/ sfinți ranchiunoși/ și ardei pișcăcioși”; „și-a doua zi am pus alte/ ciurucuri/ în locul lor/ basorelief argintat/ cu cina cea de taină/ și figurine tricolor” (fragmente din pivnicerului, piesă elocventă pentru contrastul dintre gravitatea tematică și ludicul versificării, dintre intelectualism și atracția argotică). Dacă tot e vorba de afinități, de semnalat instant impulsul criticii sociale douămiist (enunțat pe coperta a patra de Teona Farmatu), retematizarea Berceniului, pe urmele lui Claudiu Komartin, cu o similară apetență pentru integrarea culturalului, aluzie și intertextualism, așadar fără teama de a se racorda la una dintre trăsăturile definitorii ale postmodernilor. Autorul se arată cât se poate de conștient că poezia e treabă de club, de inițiați, astfel că miza spectacolului său e una estetică la nivel elitist, nu neapărat mobilizatoare la nivelul maselor. Cu atât mai restrâns se arată cercul, cu cât educația din București (prin extensie, din țară și, apoi, din Sud-Est) se înfățișează mai denaturată, căci contagiunea civilizațională nu se realizează dinspre intelectualitate spre păturile defavorizate, ci invers: „și nu bombardierii mahalalelor tale mă-nspăimântă/ ai cârciumelor pe care tu le numești bombe/ guțanii puși pe smardoială nu/ pe mine intelectualii tăi mă cutremură/ doctorii în umanioare angajați la corporații/ ei precum odinioară numai cerșetorii spun și eu/ vrând să spună te rog/ ei precum odinioară numai cerșetorii spun și mie/ vrând să spună te rog/ ei precum odinioară numai cerșetorii spun și tu/ vrând să spună te rog căci îmi ești dator/ mânci căcat îmi spun intelectualii tăi amical/ marș de aici că dai de belea spun ei eliptic” (fragment din la tine în metropolă se circulă cu fler și vag empiric). E drept, o poezie ca magrebianu este mai ușor inteligibilă, tinde mai mult spre spectacol deschis și spre un public ceva mai larg. Dar ansamblul rămâne profund nișat spre un grup restrâns de inițiați.

æs alienum nu pune automat semnul egalității între etica implicată în construcția ideologiei politice și estetic, cum e deseori vizibil în direcția stângistă, căreia îi este și poetul afiliat, ci caută echilibrul pe muchia subțire dintre ideologie politică și căutare de virtuozitate estetică. Tocmai de aceea, o sintagmă ca muncitorii asiatici pișpirei mi se pare numai bună de evitat pentru cineva care se proclamă ecologist și progresist, iar prin asta înțelege egalitarism și eliberare de stereotipii etniciste, rasiale și, în aceeași linie, dimensionale. Cum nu se face primăvară cu o rândunică, nu se distruge nici un volum printr-un accident. În ansamblu, este un spectacol poetic reușit.

__________

^* Apărut la Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2024.

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 33-34]