Poezia feminină – direcții și tendințe (III)

Moni Stănilă

Poezia feminină românească – prezentă și puternică

Sigur că o perspectivă a poeziei feminine românești din ultimii 15 ani ar necesita un studiu foarte amplu pentru că avem o multitudine de poete incredibile care au publicat în acest interval, de la Svetlana Cârstean, Teodora Coman, Ana Dragu până la debuturi de excepție ca Val Chimic, Cosmina Moroșan, Jessica Baciu, Anastasia Gavrilovici și multe altele. Apoi mai sunt poetele care au debutat în preajma anilor 2000 și care au continuat să publice și în ultimii ani. Voci de neocolit: Adela Greceanu, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Gabriela Eftimie, Cristina Ispas, Diana Geacăr, Oana Ninu, Andra Rotaru, Miruna Vlada. Iar dacă mergem și mai departe, înainte de anii 2000, la fel, multe și semnificative poete. E suficient să le amintesc pe Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Nora Iuga, Ruxandra Cesereanu, Simona Popescu. E aproape imposibil într-o simplă prezentare să pot surprinde sau măcar enumera poetele care s-au impus în literatura contemporană. De aceea m-am gândit că ar fi potrivit în acest mic semnal să încerc să văd unde anume există un anumit tip de probleme de receptare și promovare. Avem poete stabilite în afara granițelor, fapt pentru care (probabil) receptarea lor în interior e mai scăzută. Mă gândesc acum în primul rând la Gabriela Eftimie, o excepțională poetă, dar care aproape nu are lecturi publice în România, sau la Linda Maria Baros, care a obținut cele mai importante premii de poezie în Franța, dar despre care la noi se vorbește prea puțin. Reversul îl constituie poetele din țară, dar care chiar dacă sunt citite și vizibile, n-au primit încă (în cronici, premii, traduceri) recunoașterea meritată. O poetă care m-a impresionat mereu, dar care, să spun așa, a prins destul de rar (și nedrept) podiumurile poetice, e Olga Ștefan. O voce distinctă, îndrăzneață, o abundență de imagini puternice tăioase, căreia nu-i lipsesc nici tehnica, nici curajul, nici originalitatea. Și tot aici vreau să amintesc de Diana Iepure, căreia volumul recent de la Max Blecher, În rest, viața e frumoasă, sper să îi facă mai mult loc în discuțiile despre vocile poetice din Liga I, și nu mă refer la cele ce scriu ca să scape de retrogradare, ci la poetele care se bat serios pentru titlu.

Citește în continuare →

Literatura pe internet (III)

Mihai Marian

1) Avantajele sunt imense. Vorbim în primul rând despre vizibilitate! Capacitatea literaturii de-a surprinde, de-a încânta, și mă refer aici în mod particular la poezie, pe internet este extraordinară.

Poeții de Instagram, precum Rupi Kaur, Shay Belt, Nayyirah Wahed, au zeci sau chiar sute de mii de urmăritori, iar o singură postare a unui poem poate obține mii de aprecieri.

Acest număr de aprecieri poate fi, pentru autor, un barometru, o buclă instantanee de feedback din partea celor care citesc textele, lucru imposibil de realizat prin canalele tradiționale de publicare.

Citește în continuare →

Ce sau cum scriu maghiarii din România (II)

II. Poezie

BENKE András

Odă pentru șapte surori

prețul benzinei crește zilnic

se vede de la geam cu toate că nu-i acea

pompă care merită observată

mă gândesc că-i direct proporțională

să zicem cu o altă pompă

Citește în continuare →

Călin Crăciun – Un experiment biopoetic

Prin biocharia. ritual ecolatru, Mihók Tamás șochează mai întâi propunând o poezie filosofică. Una altfel decât cea a romanticilor, firește, căci privește lumea din perspectiva ecologistului, tensionat de conștientizarea abisului spre care e îndreptată, exprimându-se în limbaj specific, supus unui proces similar de adaptare, de reformă, pentru a fi capabil să exprime noua realitate. O apropie însă întrucâtva de spiritul romantic militant căutarea tot a unor idealități, ca o nouă ordine, mai dreaptă cu natura, o omenire lucidă, responsabilă. Mai cuprinzător spus, o etică a cărei justificare e, dacă nu neapărat salvarea vieții în general – ea găsind mijloace de supraviețuire –, măcar una a omului, în special, periclitat tocmai de el însuși, căzut în capcana consumeristă. Căci omul despre care vorbește, pe de o parte, pare acum, în ciuda progresului tehnologic, într-o fază mai degrabă de involuție decât în una evolutivă, creându-și mijloacele autodistructive și punându-le efectiv la treabă, astfel că un cataclism e nu doar iminent, ci și aproape inconturnabil, ba chiar necesar: „soare mimând orgasm/ pe sub orizont de basm/ întinse blănuri de ren/ doldora de acarieni.// dezastrele au impact pozitiv/ asupra personalității umane.// și respirația cum arată/ executând acea artă/ a micro-văzduhului/ din menghina râtului?// șocul survenit în urma cataclismului/ inhibă hormonii de creștere.// mignonă glandă pineală/ vegetativa modulară/ ca o basma te va îmbrobodi/ vei hălădui.” (în straie de sărbătoare roz-apocalips)

Citește în continuare →

Ioana Boștenaru – Filogenie postumană

Mihók Tamás publică în 2013 primul său volum, Șantier în rai, pentru ca mai apoi să rămână o prezență constantă în peisajul poeziei contemporane cu winrar de tot (2015), cuticular (2017), cuticulum vitae (în limba maghiară, 2017) și cu cel mai recent volum al său biocharia.ritual ecolatru.

Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 9)

 

Bande à part 

Interviu cu Simona Popescu

– Caius Dobrescu amintea că s-a mutat de la Liceul „Andrei Şaguna” la „Unirea” deoarece, cu ocazia unei tabere de creaţie, a descoperit o atmosferă alternativă, magică, una de contracultură, existentă la „Unirea”. Ce vă amintiţi despre acea atmosferă? Ce l-a atras atât de mult pe Caius la „Unirea”?

– Cred că în tabără ne-am întîlnit după ce-a venit el la Unirea, dar poate vorbim despre tabere diferite… Eu îmi amintesc, din liceu, de Tabăra de la Dărmăneşti. În studenţie au fost şi altele, într-un fel importante pentru noi: îi cunoşteam pe asemănătorii din ţară, aveam un public, vedeam cu ochiul liber cîtă influenţă puteam avea asupra altora, eram… admiraţi! etc. Lucrurile astea contează cînd eşti foarte tînăr, îţi dau încredere şi curaj. Mi-amintesc ca prin vis (vine o vreme cînd trecutul are ceva oniric, cronologia e tulburată, poate de-asta trecutul e… emoţionant, ambiguu… aproape poetic). Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Zodia incertitudinii

cuticular mihok

Cuticular-ul lui Mihók Tamás (Casa de Editură Max Blecher, 2017) este tranzitiv şi obsecvios cu modele poetice. Deloc rarele delincvenţe discursive ori de imaginar ies din pagină ca un basorelief policolor, cu efecte uneori discutabile. Venit după douămiişti – zice-se deja că ar fi vorba despre un postdouămiism –, Mihók Tamás (n. 1991) e mai curând însă cu un picior în minimalismul şi discursivitatea plat-diaristică a anilor 2000, prin toate actele de rememorare a cotidianităţilor imersate într-un bacovianism destul de diluat. Citește în continuare →

KOCSIS Francisko – Trei antologii recente

singuratate gonflabila

E îmbucurător să constaţi că apar tot mai multe traduceri din „vecinătatea interioară”, că tot mai mulţi tineri se mişcă dezinvolt între cele două literaturi – română şi maghiară –, vehiculând informaţii, idei, tipare tehnice, atitudini, convingeri şi, nu în ultimul rând, identitate culturală. În deceniul postrevoluţionar, punţile culturale, construite anterior prin efortul remarcabil al unor generaţii de traducători extrem de merituoşi, au fost bombardate fără milă, alteritatea devenind brusc pricină de iritare, suspiciune, respingere ab initio, orice argument fiind retezat din faşă de aroganţe naţionaliste păguboase pentru toate părţile. Dar bineînţeles că tăvălugul interesului politic nu ţinea seama de infimul profit de bună înţelegere realizat de „cărăuşii de cultură”, cum îmi place să le spun acestor oameni dedicaţi, şi a demolat în graba mare şi ceea ce prinsese o pojghiţă instituţională şi se putea, eventual, consolida. Mă refer aici, concret, la fosta Editură Kriterion, condusă foarte îndelungată vreme de un director cu adevărat de excepţie, Domokos Géza. În perspectivele şi priorităţile societăţii de astăzi, „momentul Kriterion” pare irepetabil. Mai întâi pentru că s-a năruit un cadru instituţional care putea orienta, forma, selecta şi promova oameni competenţi, valoroşi, exigenţi, şi-apoi pentru că o asemenea tentativă de reapropiere nu se poate face fără susţinere publică, fără politici culturale coerente, fără respect şi interes reciproc. Au existat şi după acest moment de ruptură oameni de cultură care s-au dedicat fără rezerve traducerii, dar au fost mai puţin vizibili, fără vreo vină reproşabilă lor. În condiţiile drastic schimbate, găsirea unei căi eficiente de promovare a eşuat mereu. Ar trebui să-i amintim aici pe Anamaria Pop, Marius Tabacu, Cseke Gábor, Lövétei Lázár László, Paul Drumaru, Demény Péter ş.a. (Îmi iau îngăduinţa de a aminti aici şi propria mea antologie, Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, Editura Ardealul, 2006.) De când s-a mai domolit bătălia cu rafale de gloanţe oarbe şi s-a ridicat generaţia care abia face primul sfert de veac de viaţă, şi-au făcut simţită prezenţa în spaţiul publicistic literar numeroşi traducători tineri, printre cei mai merituoşi şi mai activi i-aş aminti pe cei despre care voi vorbi mai jos, Andrei Dósa şi Mihók Tamás. Citește în continuare →

Poeme de Ioan Radu VĂCĂRESCU, Doina IOANID, Aura CHRISTI, Ioan MILEA și MIHOK Tamás

Ioan Radu VĂCĂRESCU

ioan radu vacarescu

 

peste ani veți înțelege

peste ani veţi înţelege dragii mei

măcar veţi bănui

cum stau în cer ca și pe pământ

fiinţele şi lucrurile lumii acesteia

ani nu mulţi dar destui încât să fiţi

prea obosiţi ca să luaţi totul de la capăt

sau poate că totuşi nu

și sunt eu acuma prea pesimist

zeii au îmbătrânit şi ei

iar unii au dispărut de mult

și-odată cu ei nevinovăția și frumusețea lumii acesteia

și lumilor celorlalte atîrnate

în crengile marelui arbore alb ca zăpada

Citește în continuare →

MIHÓK Tamás – Scâncetul sângelui din Eden

SONY DSC

Într-o eră a prosperităţii spiritului competitiv, în care nu ducem lipsă de concursuri şi în care muzica şi-a lărgit aproape incomensurabil spectrul de genuri, nu e nefiresc să ne întrebăm, cu (auto)ironia de rigoare: Oare cum ar suna cel mai autentic şi irezistibil cântec? Titlul noului volum al Medeei Iancu, Cîntarea care a biruit toate cîntările,* unul demn de atenţia juriului Guinness, ne propune, aparent, o soluţie. Doar că, odată formulată, ostentaţia se extinde numaidecât în sfera altor curiozităţi, dintre care, pesemne, prioritară e: Ce criteriu se ridică la rangul validării unui asemenea triumf?

Structurat pe două părţi, Nocturn I. respectiv II., volumul prezintă un cerc vicios de reinventări ale condiţiei umane, prezentat din unghiul singurului personaj, captiv al propriei drame, imobil, animat exclusiv de limbaj. Realitatea sa exterioară este pusă în funcţiune de principiile oralităţii, căci da, versurile din Cîntarea…, înainte de toate, au această menire de a fi rostite. De aceea, din punctul de vedere al dinamismului, pe majoritatea ni le putem imagina articulate pe o scenă de o actriţă cu zâmbetul pe buze şi cu o privire alienantă, bolind de tumultul psihotic. Este chestionată astfel şi dimensiunea terapeutică a poeziei, întrucât, în sincronicitatea spectacolului, reverberaţia captată în formule magice produce veritabile dialize ale conştiinţei, sporindu-i exponenţial acuitatea: „Mâna mea te priveşte,/ Mâna mea te/ Priveşte (…) Sunt eu o/ Mie de ciocârlii ucise,/ Sunt eu o mie de ciocârlii,// Ucise.” (În goană). Iată un exemplu de mărturie privind funcţia organică a comunicării: „Nimic n-a fost./ Limba mi-a sărutat mintea,/ Cum eu, vorbindu-ţi, am/ Făcut.” (N-am spus)

Înaintând în lectură, descoperim că drama declamată de Medeea se compune din straturi de subţirimea petalelor. Poezia ei nu se adresează profanilor, ea se deschide doar la contactul cu un anume tip de sensibilitate, unul receptiv la taine. Ne aflăm, deci, în faţa unei realităţi poetice din afara establishmentului douămiist şi post-douămiist. O atmosferă profund polenizată cu zorzoane stilistice, psalmodieri înfundate într-un eden sanitar traversat de suspiciuni.

Vocea lirică a Cîntării… împrumută din solfegiile vechilor capodopere – o noţiune deloc la modă – dând senzaţia înălţării în paşi de retragere. Chiar şi ortografierea versurilor cu majuscule iniţiale reprezintă un pont în desluşirea exigenţelor acestei poezii. Sintaxa este paranoidă, pe alocuri naumiană, în care primează dramaticul, suprarealităţile fiind dozate în mod asertiv şi descriptiv: „Părul meu e o pădure de/ Căprioare moarte./ Părul meu e un râu învolburat.” (Mâna soarelui). Deşi autoreferenţial, discursul Medeei Iancu este fragmentat nu atât de dragul experimentelelor textuale, cât pentru a sublima ideea poetică. Sunt exploatate, în special, imaginile gustative, hiperbola şi oximoronul (cel mai important interval e cel dintre sănătate şi boală – v. N-o să şterg). Cu acest ultim instrument drama ei produce implozii, înfăţişând un eu poetic în prag de absorbţie de către imposibilităţile aclamate: „O să am o pagină albă,/ O să am o/ Poezie/ Sănătoasă, o/ Să o vindec, o să/ O lepăd de// Sine.” (Lumină)

Maestră a transfuziilor semantice, Medeea Iancu se duelează cu Poezia în deplinătatea ei materială: „Să târăşti rândurile până la râu,// Să faci un foc pocnind versul de/ Vers,/ Să-ţi ucizi/ Poezia” (Să târăşti rândurile); „Am purtat versul înăuntru, cu/ Greţuri, cu kilogramele lui în/ Plus” (Am purtat versul înăuntru). În cadrul unor poeme ce funcţionează ca nişte combine generatoare de tropi, întâlnim şi imagini/personificări intangibile, cvasi-groteşti: „lupa atotştiutoare” (Aceste vorbe nu), „Viermele în hohot se/ Gândeşte la/ Tine,” (Tulpina din fată), „Cearcăn şuşotit” (Fluturele), „Mâna soarelui e/ O batistă plină de/ Sânge.” (Mâna soarelui). Acestea pot fi percepute doar prin intermediul unei pelicule subţiri şi transparente, convertoare de senzaţii, aflându-se în posesia celor iniţiaţi.

Puritatea pastorală a Cântării… este pătată doar de elemente ce ţin de recuzita medicală („Limbajul e o biopsie” – Lumină). Voluptatea vulnerabilităţii pâlpâie la tot pasul ca o lanternă roşie: „Cum îţi vorbesc eu ţie,/ Cu inimă prinsă, momită!” (Cum); „Iată trupul meu:/ Pâlcuri, pâlcuri de/ Crini decapitaţi.” (Nimic nu sunt); „Acum,/ Doar acum sunt vie/ Ca o floare pe care a mai rămas doar/ Pistilul.” (Sângele)

Ideea de sacrificiu este anunţată încă din mini-parabola motto-ului, temă care, la braţ cu motivul albinei, traversează întregul volum. Tot în debutul cărţii apare şi următoarea acoladă de definiţii ale fiinţării literare: „Poemul meu este ruina templului grec./ Poemul meu este o constelaţie de cicatrici./ Poemul meu este o crimă.” (Nu mai am putere); „Mâna mea dreaptă se/ Numeşte Cain.” (O) Legea talionului vizavi de actul creaţiei este surprinsă şi în gesticulaţiile manifestate cu tandreţe biblică, antitetice în măsura în care prezintă două epicentre: înălţarea – cerul („Lacrimile mele înalţă munţii” – Mâna soarelui; „Lacrimile mele ridică arca” – Nimic nu sunt); camuflarea – pământul, pielea. Pârghiile ei se întrevăd bine în poemul Ascultă-mă: „Întinde mâna. Fereşte-ţi ochii./ Ca şi soarele sunt/ Sub umbra palmei tale.” Iar de la comparaţie la posesiune şi identificare nu e decât un pas: „Lumina îşi are seminţele în mine!” – Nu mai am putere. Până a deveni focar de lumină, protagonista dramei are de parcurs o singură etapă: sacrificiul suprem şi decisiv depinde de asimilarea brută a cunoaşterii: „Lumină am mâncat” – Ca o pasăre care a rătăcit drumul sunt lacrimile mele; „Înghit tot cerul” – din poemul omonim; „Un câine molfăie lumina” – Cu gâtul de stele străpuns. Poeta ne lasă impresia că vrea să construiască mult numai şi numai în virtutea irosirii lui în rostire; această tendinţă se reflectă cu succes în poemul Nu, un manifest atroce, o invitaţie la nimicirea spectaculoasă a frumosului.

Tărâmul Făgăduinţei este proiectat înlăuntru, singurul loc unde comuniunea omului cu natura se mai poate restabili: „Sunt un dejun pe/ Iarbă” (Sunt stupul gol); Prin vară am păşit eu. Portativele concepute în tandemul om-natură sunt susţinute mai ales prin verbul „a fi”, poeta târându-şi astfel, de-a lungul Cîntării…, dorinţa febrilă de conectare.

În pofida calităţii artei cântate de-a se desfăşura pe coordonate temporale, „incantaţiile electrizate (…) de funebre şi de miraje” (Al. Cistelecan) ale Medeei Iancu îşi fac efectul în răspăr. Imaginile poetice stau agăţate de un cer al sublimului, de unde, dacă ar cădea, ar risca să devină omogene cu „toate cântările”, ocupându-şi segmentul cuvenit de temporalitate. Dar poeta este conştientă de longevitatea cu care şi-a înzestrat Cântarea: „Sângele meu este pana păsării Simorgh” (Sângele meu este); „Pielea mea este la fel de înaltă ca şi/ Cerul (…) Stau lipită de cer./ Îl şterg ca pe o/ Lacrimă.” (Un nai) Acest netimp îşi deschide porţile dramei, abandonând, în culise, epicul. Iată cum poeta, în loc să înlănţuie evenimentele, le îngheaţă într-un sincron de impact: „Tobe şi coarde/ Aplaudă saltul meu/ În/ Cenuşă.” (Nu sunt aici)

Acestea sunt, în opinia mea, hit-urile volumului: Stau respectiv O – ultima fiind o amplă meditaţie asupra propriului destin. Prin preajma acestora se clasează şi poemul Voma asta, doamne, o confesiune transcendentală ce merită citată în întregime: „Voma asta, doamne,-n care/ Toţi îngerii-ai trimis, toţi/ Îngerii,// Răguşindu-mă, schimonosindu-mă, toţi/ Îngerii-necaţi în/ Chiuveta spitalului de Zi,// Şi sângele meu de/ Rai golit, de adn-ul/ Tău, doamne, toţi// Îngerii mânjindu-mi gura,/ Împuţinându-mi/ Părul,// Lăsându-mă o nadă/ Omului.”

Cîntarea care a biruit toate cântările este, aşa cum însăşi poeta mărturiseşte, o „Înnoptată elegie” (Către ochi) tradusă şi printr-un „scâncet” prelung (Era dreptul lor). O doină scrisă cu sânge angelic revărsat în pulsaţii bipolare (Un cuvânt). Dintre criteriile pentru care cântarea Medeei Iancu se autodeclară biruitoare amintim, aşadar, flexibilitatea moderată în a-şi contrage în detalii conştienţa omniprezentă şi (supra)saturaţia discursului cu fluorescenţele metaforei (o săgeată aruncată minimalismului mainstream).

Aceste abilităţi o propulsează pe autoare în rândul poeţilor autohtoni de primă mână. Nu ştiu dacă ei îi aparţine cel mai autentic şi cel mai irezistibil cântec, dar cu siguranţă se află deja pe lista scurtă de nominalizaţi.

_______

* Medeea Iancu, Cîntarea care a biruit toate cîntările, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]