Dacă n-ai ști că-i un debut, ai zice că Singuri sub râsetele familiilor perfecte e volumul de maturitate al unei poete care s-a exersat de ceva timp, deja, în zona poemului confesiv-traumatic. Asta pentru că Simona Sigartău vine cu un „catalog” artistic de mare forță, care își arondează niște poeme-bolovan, ce alunecă greu cu fiecare nouă dramă biografică pe care o descifrează, și cu resorturi interne ce desfoliază cu migală mici episoade intime desprinse din zona traumei (generaționale și nu numai). N-are cum să fie, în condițiile astea, un debut light: cu o discursivitate alimentată de un real destul de hăituit și niște imagini rulate de o sensibilitate ce zvâcnește purulent, (tot mai) hărțuită cu fiecare reactualizare a „dosarului” personal, placheta asta e o colecție de poeme-termopilă ce lovesc punctat, cu o execuție aproape perfectă.

Mobilitatea discursului e, de la bun început, unul dintre marile atuuri ale acestui debut. Nu-i ușor să faci inventarul dramelor de aici, dar Simonei Sigartău îi iese foarte bine și scrie, în primul rând, o istorie a femeilor cu mult nerv, evidentă mai ales în prima parte a volumului. E o biografie hardcore, pornind dinspre o copilărie așezată sub umbrela fals-protectoare a unei familii aparent funcționale, cu „acte” în regulă, dar bântuită de drame ce vin din urmă (vezi poemele Motivul mezinului, O persoană de care am fost fascinată în copilărie și Iosif pentru niște „mostre” de primă mână de biografism dur, dens – niște „portrete” armonioase tocmai prin compoziția lor decadentă). Ziceam mai sus „în primul rând” pentru că, treptat, poemele alunecă într-o zonă tot mai personală, extrapolează, pe marginea experienței colective, schițele unei interiorități care supurează, puternică și nevralgică, în același timp. De fapt, cred că ăsta-i un paradox ce definește foarte bine poezia Simonei Sigartău, amestecul ăsta de incandescență și vitalitate, alternate cu discrete momente de retragere, care dă pe dinafară peste tot în volum și pe care poeta și-l recunoaște, de la bun început, ca pe una dintre marile contradicții biografice: „pe mine părinții mei m-au dorit/ pe mine părinții mei nu m-au bătut/ nu m-au umilit/ mi-au cumpărat tot ce au putut/ și mi-a făcut tata cruce pe frunte în fiecare seară/ eu nu am fost un copil abuzat/ și câteodată mă întreb dacă am ceva de spus în poezie/ aici unde se varsă toată mizeria omenirii/ dacă pot vorbi despre traumă din patul meu călduț/ din care îi scriu mamei în fiecare seară că îi mulțumesc// eu nu am fost un copil abuzat și de aceea scriu/ pentru paradox/ pentru că au lăsat pe umerii mei o tristețe zilnică/ un trai în provizorat/ și nu știu ce să fac cu mine/ atunci când mi se spune cât sunt de binecuvântată […]”, Paradox. Un echilibru căutat permanent, până la capăt, neatins în întregime niciodată, dar în încercarea asta strălucesc, de fapt, textele.

Aș zice că e o încercare cu atât mai merituoasă cu cât tot echilibrul ăsta vizează o întreagă colecție tematică, greu de „îmblânzit”: construcția volumului, ca un lung poem contorsionat al vulnerabilității, pe care Simona Sigartău o probează cu succes la niveluri & vârstei diferite, e, mai apoi, de reținut în tot proiectul ăsta. Altfel spus, felul în care toată retorica asta fragil-euforică reușește să capteze nuanțe diferite și să țină în frâu punctele de emergență ale confesivității radicale: momentele de reconfigurare a biografiei dramatice a primilor ani (evidente mai ales în secvența de început a plachetei, Șapte spițe), cu o „moștenire” de familie ce strălucește frumos în zona terifiantului / remanența „stigmatului” feminin și toate așteptările/ stereotipiile de gen / sugestia maternității chinuite, mai ales a experienței de mamă singură / poemul tumultos de (deconstrucție) personală și discuțiile despre self-image ca oglindă a prejudecăților sociale / presiunea de a fi cel mai bun pe care o pun părinții pe copii / percepția socialului, din perspectiva profesorului navetist, pe marginea provizoratului etc., toate marile teme, ca s-o citez, ale Simonei Sigartău sunt, până la urmă, niște forme de degradare și tot atâtea ipostaze ale aceleași sensibilități delicate, pe care și-o pune la bătaie like there’s no tomorrow. Cred că pariul ăsta al sincerității extreme și asumate total e câștigat, pentru că se traduce, peste tot în volum, sub forma unei capacități excelente de a da carnație tuturor „demonilor” ce bântuie poezia asta, de a-i prinde în niște versuri pe alocuri memorabile, dicton, de o impecabilă execuție a viziunilor extatic-chinuite (așa cum ziceam mai sus, la Simona Sigartău e mereu operațional dubletul paradox): „Din vârf de ierarhie privim cu dispreț/ Noi suntem animalul suprem/ Singurul înzestrat cu./ Nu ne-a învățat nimeni cât suntem de mici/ Când stăm în picioare/ Imperturbabili/ Gazela aleargă orbește și scapă/ Lupul conduce o haită spre refugiu/ Pescărușul își vindecă puii de veninul șarpelui/ Niciunul nu a fost înzestrat cu./ Doar noi ne strângem în brațe și ne dăruim/ Cuvinte și carne/ În încleștare și dorință/ Ne rugăm să nu fim părăsiți niciodată/ De omul care ne curge prin vene/ Și să nu se vadă vreodată/ Că suntem animalul suprem/ Înzestrat cu frică.”, Sapiens. N-am citit aici nimic (sau prea puțin) din malițiozitatea de care vorbește Olga Ștefan pe coperta a IV-a; revigorantă și neapologetica, da, absolut, dar altfel, poezia Simonei Sigartău mi se pare că e, mai degrabă, un „produs” al condensării „la rece” al momentelor delicate, pare că trece, cu textele astea, printr-un soi de purgatoriu pe care îl parcurge hotărâtă, dar cu mici breșe din care îi ies la suprafață, obsedant, de fiecare dată, ramificațiile sensibile.

În orice caz, aproape că i-aș zice un debut-eveniment, dacă n-ar suna prea pompos, pentru razia de mare amploare ce îi reușește cum nu multora le reușește & pentru finețea cu care se desprinde trauma din tot acest mare exercițiul al vulnerabilizării pe care Simona Sigartău îl practică onest, „la vedere”, fără rețineri. Cu un sondaj al interiorității cum rar e de găsit – mai ales pentru un debut –, Singuri sub râsetele familiilor perfecte reușește să își canalizeze, cu o tenacitate aproape dureroasă, scenariul personal spre o experiență ceva mai generoasă, empatică. Și să monteze tot exercițiul ăsta dramatic fără concesii de niciun fel și, mai ales, fără pretențiozități, cu o formă de stăpânire a mișcărilor poemului aproape impecabilă.

_________________

* Simona Sigartău, Singuri sub râsetele familiilor perfecte, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2024.

[Vatra, nr. 10-11/2024, p. 37]