Andreea Pop – Poetica preaplinului

dumnelike_marcel-visa-cop1

dumnelike* e un debut ale cărui efecte vin, aproape în întregime, din construcția scenariilor. Fără să facă din asta un scop în sine, neapărat, Marcel Vișa aderă cu entuziasm la o astfel de „inginerie” compozițională, pe care o pune în practică, în cele din urmă, aproape cu premeditare. Citește în continuare →

Andreea Pop – Inaderența la real

feceoru blister

Ironia, dar mai ales aceea îndreptată spre sine, educată în direcția sondării biografice e, cel puțin aparent, „specialitatea” Gabrielei Feceoru. Poemele cu care debutează în Blister au aerul unor coregrafii personale negative (s-a văzut, cu rol de terapeutică, însă, o spune Al. Cistelecan pe coperta a IV-a).

E teritoriul cel mai la îndemână și acela de unde poeta își survolează toată confesiunea tensionată. Harta personală ce rezultă de aici, cu toată concretețea antrenată în derularea viziunilor intimiste – în absența subtilităților stilistice, adică – atinge doar exponențial detaliul realist propriu-zis (sau, mai bine zis, rareori îl afișează în chip de avanpost). Citește în continuare →

Andreea Pop – Seninătatea crizei

cornelius dragan

Mușcătura fluturelui japonez, cu care debutează Cornelius Drăgan, are ambiția elanurilor existențiale. Proiectul acesta înalt proliferează fără paradă, totuși, pentru că sondarea introspectivă e procedeul predilect al poemelor. Asta chiar și în ciuda recomandărilor poetului, care își „distribuie” viziunile de criză, aparent, pornind de la interior și avansând spre externalizarea acestor „proiecții” intime în 4 cicluri care echivalează toată această devenire.

Aș zice că, indiferent de ele, Cornelius Drăgan scrie peste tot o poezie cu un fond curat confesiv, fără s-o redirecționeze în direcția unei transfigurări esențiale de perspectivă, ori fără ca aceasta să fie copleșită de abundența „decriptării” interioare. Citește în continuare →

Andreea POP – Metodica scenariilor

teodor sinezis

Expansive și cu mult nerv, poemele din Ea e Matilda cu care debutează Teodor Sinezis au aerul unor „acrobații” erogene. Două sunt zonele lor preferate de speculație. Odată, discursul senzual, care oscilează, mobil, între obsesie (2 mai babies), observație machistă (mall du siecle) și mecanică a încriptării erotice în limbaj cibernetic (andante and ante) și care traversează în mare viteză volumul de la un capăt la altul. Citește în continuare →

Andreea POP – Fantezismul organic

dav

Efuziunea sentimentală e cea mai evidentă notă a poeziei Elenei Mihalachi din Locuieşte-mă (Charmides, 2016). Registrul afectiv funcţionează aici în exces, suprasaturând versurile de exaltări aproape ritualice; în bună parte, el suprapune zona de „circulaţie” a poemelor la desenul amoros, care astfel derulează nostalgii romantico-suave şi piruete graţioase pe fondul unei senzualităţi luxuriante. Citește în continuare →

Andreea POP – Degajată, „reprezentaţia” crizei

marina popescu ultimul

Cu toate că împrumută numele unui ciclu care în volum trimite spre o logică de extracţie intimistă, poemele Marinei Popescu din Ultimul nu va stinge lumina (Paralela 45, 2016) nu ating decât tangenţial problematica biografică. Nu pentru că n-ar avea suficient material existenţial de prelucrat (Poemul pentru taţii care plâng sau acela cu titlul amintit mai sus sunt doar două exemple – şi cele mai reuşite, de altfel – în care poeta decantează cu un minimum de notaţie elegiacă o epopee de familie nu lipsită de micile ei „catastrofe”), ori pentru că lipsesc de aici accentele confesive (ultimul grupaj al volumului le livrează sub forma unor puseuri ceva mai grave faţă de fizionomia generală a versurilor), ci pentru că scenariile poetice pe care le desfăşoară Marina Popescu preferă mai degrabă să deruleze o radiografie urbană negativă. Citește în continuare →

Andreea POP – Anduranțe

coperta_Despot_preBT

Prozopoemele cu care debutează Ciprian Popescu în Mile End au aerul unui bilanț identitar operat pe fondul unei radiografii intime negative. Experiența emigrării, pe care poetul și-o „exorcizează” sub forma unei mitologii personale decadente, devine aici pretextul principal al unui spectacol alienant de primă mână, a cărui expresie n-are cum să fie altfel decât convulsivă. Citește în continuare →