Andreea POP – Fantezismul organic

dav

Efuziunea sentimentală e cea mai evidentă notă a poeziei Elenei Mihalachi din Locuieşte-mă (Charmides, 2016). Registrul afectiv funcţionează aici în exces, suprasaturând versurile de exaltări aproape ritualice; în bună parte, el suprapune zona de „circulaţie” a poemelor la desenul amoros, care astfel derulează nostalgii romantico-suave şi piruete graţioase pe fondul unei senzualităţi luxuriante. Citește în continuare →

Andreea POP – Degajată, „reprezentaţia” crizei

marina popescu ultimul

Cu toate că împrumută numele unui ciclu care în volum trimite spre o logică de extracţie intimistă, poemele Marinei Popescu din Ultimul nu va stinge lumina (Paralela 45, 2016) nu ating decât tangenţial problematica biografică. Nu pentru că n-ar avea suficient material existenţial de prelucrat (Poemul pentru taţii care plâng sau acela cu titlul amintit mai sus sunt doar două exemple – şi cele mai reuşite, de altfel – în care poeta decantează cu un minimum de notaţie elegiacă o epopee de familie nu lipsită de micile ei „catastrofe”), ori pentru că lipsesc de aici accentele confesive (ultimul grupaj al volumului le livrează sub forma unor puseuri ceva mai grave faţă de fizionomia generală a versurilor), ci pentru că scenariile poetice pe care le desfăşoară Marina Popescu preferă mai degrabă să deruleze o radiografie urbană negativă. Citește în continuare →

Andreea POP – Psihologii exhibiționiste

crux-produs_galerie_mare

George State debutează cu un proiect poetic ale cărui coordonate de „identitate” principale sunt aerul mortuar și imageria dark. Poemele din Crux* echivalează, în bună măsură, cu niște promenade lugubre, gotice, aproape, pe care poetul și le regizează după un protocol bine stabilit. E o coregrafie poetică aici în care detaliul de „cavou” fuzionează cu reflecția dramatică în „livrarea” de „transcendentale” și care se desfășoară cu mare aplomb.

Pentru că, dacă nu „operează” propriu-zis confesiunea intimă, poemele își traduc fondul de angoase sub forma unui spectacol exhibiționist, ce bifează un repertoriu de imagini bogat în tușe întunecate. E „specialitatea” poetului, pentru care pune la bătaie o simbolistică pe măsură, în mare parte de factură hristico-funebră – sânge, umbre, mir, iasomii –, care „acuză” mai mult sau mai puțin direct, de fiecare dată, „neputința, nimicnicia, nimicul”. S-ar zice că doar efectele scontate justifică toată această paradă sinistră și că poetul are apetența gesturilor dramatice. Dacă nu e cu totul neadevărat, e drept și că „declamațiile” lui George State nu rulează în gol, ci își „deconspiră” aproape peste tot o miză superioară. Citește în continuare →

Amalia COTOI – Literatura scriitorului arhitect

tudor ganea cazemata

Deși primită cu surlele și aplauzele lumii literare, cartea de debut a lui Tudor Ganea* a fost facil expediată în zona călduță a romanului polițist. Cu evidente elemente marca stilului detectivist (morți inexplicabile, construcția suspansului, progresia acțiunii, inserția detectivului incognito), Cazemata amintește, însă, în primul rând, de afinitatea optzeciștilor pentru compoziție și de plăcerea obsedantului deceniu de a cartografia comunitatea care dizolvă individul.

Fragmentat în: (1) comunitatea de la barul lui Borhot (fosta cazemată), corespunzătoare personajelor care spun povestea-nucleu (Olube, Belgine, Marinuș, Borhot), (2) comunitatea subiecților-actanți în narațiune (nea Baban, Coco), care continuă, dialogic, însă independent unul de celălalt, să adauge detalii noi rumorilor deja existente, chiar și atunci când cadrul poveștii e schimbat temporal (Coco), și în (3) comunitatea satului de femei, evocat (exlcusiv) prin intermediul actului narativ, romanul lui Ganea pare să confirme teoria lui Jean-Luc Nancy, din Comunitatea absentă, a „comunității care se dezvăluie în moartea celuilalt” − prima întâlnire de la barul lui Borhot e justificată prin moartea lui Lițoi, a doua are ca focar al dialogului decesul lui nea Baban, tatăl celui dintâi,  începutul capitolului doi, plasat după 10 ani, se focusează pe dispariția a trei muncitori care participau la ridicarea unui bloc pe construcția cazematei, în vreme ce, în ultimul capitol, situat la 20 de ani distanță, legătura dintre Olube și comisarul Petrovici e stabilită prin amintirea lui Radu Adamescu, inginerul-detectiv. Citește în continuare →

Cristina TIMAR – Despre epifanii și impudori

ligia dan metonimiile

Debutul Ligiei Dan cu Metonimiile morții este, așa cum se menționează pe coperta  interioară, un debut în poezie, care a și reușit să cucerească premiul pentru debut al revistei Vatra, în cadrul concursului „Alexandru Mușinaˮ, (ediția a II-a, 2015). Altfel, scriitoarea alba-iuliană, înainte de a cocheta cu poezia, și-a exersat abilitățile critice publicând o monografie, la bază teză de doctorat, dedicată Olgăi Caba (Editura Limes, 2012). S-ar fi putut spune cu destulă certitudine că aceasta e direcția pe care o va urma și  în continuare, dar, imprevizibilă precum scriitoarea total atipică pe care a încercat că o repună în circulație, discursul său va fi deturnat de/ spre liric. Opțiune fericită, căci, deși Ligia Dan își ia inima în dinți cu destulă întârziere, debutul ei e matur și sigur, fără obișnuitele stângăcii atât de firești, de altiminteri, ale debutanților, semn că, de fapt, poezia nu e doar cochetărie frivolă, nici chiar exercițiu de admirație, ci iubire ascunsă, cultivată încet dar sigur, de mult timp, care însă aștepta momentul prielnic pentru a fi devoalată. Iar declick-ul se ivește în urma unei experiențe totale, revelatoare, în terminologia atât de adecvată a lui Virgil Podoabă, numită fără echivoc încă din titlu: moartea.  Doar că, mânată de dorința unei formule insolite, de efect retoric, ori poate dintr-o pudoare perfect plauzibilă când ataci teme atât de grave, poeta preferă să-și intituleze volumul Metonimiile morții, mai curând decât Epifaniile…, deși conținutul cărții ne trage mai degrabă spre dimensiunea sacrală și abia în plan secund spre cea stilistică.    Citește în continuare →

Andreea POP – Psihologia feminină hardcore

alexandravacaroiu_prezentasauabsenta

Debutul Alexandrei Văcăroiu din Prezență sau absență e, în linii mari, un exercițiu premeditat de survolare intimă malignă. Tensiunea vine aici, într-un fel, din stilizarea dramei erotice, a cărei coregrafie negativă e regizată prin derularea unor secvențe ale alienării afective.

Tot acest „proiect” contorsionat e desfășurat de poetă sub forma unor misive pe alocuri cinice adresate in absentia, în succesiunea cărora se concurează reciproc bună parte din stereotipiile senzuale actuale (internautice ori ba). Ele vizează un proces de reconstrucție interioară expozitivă, funcționează, adică, mai mult ca demonstrații hristice, decât ca o terapeutică propriu-zisă. Cu atât mai evidentă e această „destinație” cu cât poemele „deconspiră”, din loc în loc, o recuzită ușor trivializată, ce revizitează repertoriul deja epuizat al retoricii amoroase. Ea dovedește, simultan, și o preocupare (aproape) obsesivă pentru căutarea efectelor, pe care poeta o explorează și dincolo de schița intimă, la un palier ceva mai existențialist, cu bătaie mai largă, pe care aproape că îl trivializează: „e puțin ciudat cum se probează orice sentiment în oglindă ca o rochie nouă de la h&m” vs. „îmi arunc biletul pe geam și aștept controlorul/ viața e așa de frumoasă că am senzația că trebuie s-o plătesc”. E forma cea mai accesibilă de confesiune, dar nu și unica. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Acești noi patricieni

vlad-roma-cat-mai-aproape

Spuneam, cu o altă ocazie, că estetismul unor autori debutați târziu în literatura contemporană constituie o paradigmă cu totul deosebită în contextul ultimilor ani. Insuficient extinsă, afirmația ar putea părea, totuși, suspectă. În primul rând pentru că, socio-economic vorbind, avem de-a face cu prima generație (biologică, nu literară) de middle-classeri apărută în România post-comunistă. Neavând posibilitatea de a trasa o linie evolutivă previzibilă a apariției acestei pături sociale (așa cum, în Statele Unite, începând cu secolul al XIX-lea, clasa middle-to-high a apărut în urma imixtiunii dintre fosta aristocrație engleză și noul upper class industrial), noii „patricieni” (nu în sens etimologic cât, mai degrabă, în sensul adaptat contemporaneității) ai Europei Centrale și de Est au apărut pe fondul unei tranziții post-comuniste lente și a unei stabilizări sociale și mai lente.

Această pătură socială, mi se pare, e cea care apare creionată cel mai pregnant în romanele unui Horia Corcheș sau Vlad Roman, ambii lansați anul acesta cu câte un roman. Numai că, dacă în Partaj, avem de-a face mai degrabă cu o nișă profesională provincială, fără mari pretenții, însă colorată în palete generoase și realiste, în Cât mai aproape de tine*, romanul de debut al lui Vlad Roman, apărut la editura Univers, toate personajele sunt din sfera elitei profesionale (specialiști în marketing, ithiologi, lingviști specializați în limbi moarte etc.). Senzația de roman pretentious pe care o lasă aceste personaje e cu atât mai contrastantă cu cât progresia discursivă se desfășoară într-o manieră elegantă, lipsită de stridențe. Citește în continuare →