Andrei-Codrin Bucur

Neputință

Îl porecliseră Schijă. O simpatiza pe Mona

Impetuoasă străvezie

Nimfomana cu care fuziona

Înfierbântată… devotată…

Pătrunzându-i în inimă ca o ciocolată caldă

Pe o zi cu buroaică

Ficatul în pioneze hrana frugală

Dragostea e un drog amorul e chior

Nu sunt limite

Mona face totul accesibil

Funigel nepăsător plutind pe-ale dorințelor valuri

Fără vâsle colac de salvare

Nicio briză favorabilă

Barca fisurată

Analizele indicau că-i groasă

În realitate era foarte subțire

N-apucai să te gândești la ea

Bisturiul o și extirpase

Doar că erau deja căsătoriți

Odraslele lor își serbaseră majoratul

De ce să se despartă?

Animale pustiite… o liniște absolută

Împingând căruciorul infirmiera cu minijupă

Și stetoscop își aranjează gulerul cămășii

Spirtoase păsărele pe la geamuri de saloane se adună

Strivit de boală Schijă le privește

El n-are ochi decât pentru Mona

Ia o dușcă… tușește

Mai ia o dușcă și rostește: „’Tu-vă-n gură!”

*

Perioadă

Cu umerii trași înapoi spinarea lipită de spătar

Răsucesc cheița

Fragilă cu piciorul în aer balerina repetă pirueta

Din nou și din nou. Bunica își fierbe cafeaua pe reșou

Spirele încinse pulsează melancolic

Furtuna nu pare s-o înfricoșeze

Dar provocând căderi de tensiune o enervează

Radioul e și el de față. Întotdeauna cu zvonuri

Optimiste. Păcat că-s pentru luna viitoare

Îi vine să-l blesteme pe Dumnezeu. Însă tace

Și învârte lingurița în ceașcă cu o luciditate păgână

Bunicul a fost reținut la secție. Niște nelămuriri

Beciurile regimului ceaușist sunt încăpătoare

Eu mănânc zahăr cubic în prostie

Nu știu de ce dar astăzi nu-i pasă.

*

Discipolii

În bibliotecă volume de Pavel Coruț

Sub colțar o oglindă ciobită

La gât un pandantiv turcoaz. Nimeni n-are voie

Să-l atingă

Strâng în pumn bobițele de tămâie. Mă rog cu fața

La mandală

Apa vie previne diabetul apa moartă te vindecă de

Amigdalită

Nu oricine poate să fie bioenergoterapeut

Eu n-am chef. Mama are alte planuri

M-a tămăduit după câteva ședințe. Nu-i vrăjeală

Teoria ca teoria. Practica…

Tehnici de exersare a memoriei… măsurarea aurei

Scanarea organelor

Privește alunițele de pe foaie. Ridică ochii. Ce vezi?

Chipul lui Iisus!

O fotografie cu Sai Baba

Un episod din Maddie & David prin telepatie

Notele mele excelente de la gramatică…

Până și profu’ de Plastică cochetează cu radiestezia

Poziția lotusului e incomodă

Punctul violet din mijlocul planșei de pe șevalet

Ne-a supt toată energia

Nimic nu mai contează pentru noi

În afară de el

Punctul nostru de vedere.

*

Zaharicale pentru Charon

Merele din lădiță se alteraseră

Ne-am supravalutat apetitul

Stomacul ni s-a întors pe dos

Sau era sătul

Suntem ceea ce mâncăm după ce ne-am aplicat

Cataplasme gastrice

Țiuitul vintrelor se cristalizează

Ne ușurăm și-apoi bem iarăși apă de la robinet

Când n-ai unt iei cu untură

Când n-ai untură cu ulei

Pâinea nu se aruncă. Cică ar fi păcat

Pentru noi ar fi absurd

Nici fluviul de lapte și miere

Dar nici pilaful indolenței

Scene obscene orchestrate de o providență

A hazardului

Adevărul că avem două mâini și doar o gură

Nu-i destul

Spectatori cu forța ai unei virulente renegări

Azi am înfulecat și fundul sacului

Bine ați sosit la înverșunata demitizare

Revanșarzii sunt indulgenți

Un avânt proteic le fulgeră prin vene

În spatele blocului e o parcare enormă

Și un scrânciob solitar din fiare sudate

Adolescenta costelivă se urcă în el și-ncepe

Să se balanseze de ajunge să se dea peste cap

Așa făcuse și când fusese mică

              Dreptul ei la nostalgie

O dată   de două ori   de trei ori…

Nu se oprește

Pare că vrea să dea timpul înapoi

              Dreptul ei la masochism.

*

Afecte

Nu s-a temut de complicații. A trăit fiecare minut

Ca și cum ar fi fost ultimul

Bolea deja de trei săptămâni pe recamierul din dormitor –

Columna unei vieți prăvălindu-se prea devreme

Întotdeauna prea devreme – scuipând un fel de mercur

Amestecat cu must de pere în blidul pe care-l cerea

Să i se aducă la gură când simțea că se sufocă

La înmormântare au venit puțini. Nu făcuseră colivă

Țârcovnicul a desfăcut o sticlă de vin preotul a stropit

Coșciugul după care a luat o dușcă

Iar groapa s-a astupat în timp ce rudele împărtășiră

Un Dumnezeu să-l ierte          aproape șoptit

Soarele ne cerceta răzgâindu-ne cu razele sale galbene

O coală de hârtie câteva creioane colorate

Și-un copil suspect de autism

Ieșind din cimitir un moșulică a plesnit cu un prapur

Crengile unui salcâm

Un duș de frunze flori și praf m-a izbit în față

Am crezut c-a venit toamna ș-am început să plâng.

*

Divergențe

Furnicile circulau prin galeriile bălegarului pietrificat

Cărau coji de semințe și ierburi uscate

Un cărăbuș intrase fără să vrea pe tărâmul inamicului

Furnicile l-au înconjurat

Ingeniozitate și suspans… o imagine epocală mi-am zis

Și mi-am chemat tovarășii de joacă… să vedem bătălia

Bufnițele au început să țipe trenul ce pleca din gară

Să urle

N-am mai avut răbdare mi-am ridicat piciorul

Și călcând cu putere le-am zdrobit

S-au uitat toți la mine. Privirile lor ca o noapte polară.

***

Constantin Pricop

***

mirul sfîntului duh

împrăștiindu-se peste lume

în această dimineață de aprilie

pietrele casei devin fosforescente

și viața curge fără îngăduință

între palmele

orizontului

încape strigătul țipătul

nisip amestecat cu alge

încercuind oprobiul nenăscuților

așteptarea lor nemiloasă,

nouă zi

*

jocul de-a apocalipsa

jocul cu apocalipsa începuse

cu mult

timp înainte rumegate la nesfîrșit

ciozvîrte  de timp

fără gust ne întoarcem

de pe o parte pe alta

dar cealaltă parte

nu mai există

nici nu mai poți descoperi

inexistența ei

fructul coclit în gustul lui

înecăciosul aer

a obosit…

*

plecare spre asfințit

cuvinte

(stare de levitație)

furtună accident meteorologic

(cioburi care

se apropie, se îndepărtează,

rulează,

se întorc unele spre altele

roată dințată în roată dințată)

rotiri – melancolie – întotdeauna o

parte rănită.

sînge, uneori,

aer pur și rece

ca din senin

străfulgerarea sensului

se ridică un fum o floare

un aer acid tulbură ecranele.

se așează aripa unui înger

se prăvale o eră.

***

toate trupurile înghețate nemișcate

în cimitire

limbi de clopot

sînt greșelile adunate

în atîția ani

margini de orizont tăioase

scurtează strigătul înnebunit

flacăra devenită scorbură

dorințele sar peste trepte

lumină și întuneric

amestec

un țipăt îl străpunge pe Dumnezeu

și atîta pace

ninge peste cîmpuri

***

discurile minții se subțiază

iată-le într-un joc de cărți

necunoscut

o sferă se deschide o pleoapă

către necunoscut

e o pajiște

o luncă

înverzită de seve abundente

o sfidare a geometriei perfecte

o pală de vînt

sau de altceva

se prăvălește

peste întregul decor

și de departe

de foarte departe

se insinuează nimicul

(așa i se spune)

poate o pastă de culoare neagră

un nisip vinovat

și pentru ce

nu e vinovat

un sunet

***

țipăt translucid

creatură bănuită dincolo de ceea ce se vede

un loc negru pentru

renunțări în prag de

ubicua creatură

dincolo de

culesul poamelor tîrzii

veștede coșuri de fructe

pastel

metamorfozat în întregime

țipăt translucid

*

astronomie

valurile cresc din nimic

soarele se ridică

(se aude cum obosește sistemul solar…)

va fi la fel

căderea

noi sori noi planete

către ce se ridică

o conștiință

ce este  aceea

o conștiință

cine poate suporta sîngele

clipocind

printre celelalte

elemente

nu eu

ce este teama

ce este moartea

pusă în fața reprezentărilor

într-o zi

toate sînt o zi încă o zi

ruleta

domnilor nimic nu mai cade

***

a trecut comunism/bolșevism

ce-o mai fi fost

poporul e același

amator de mici de muștar de bere

esențele specifice nu pier

tradiția a fost – înăbușită cîtă o fi fost

dar a supraviețuit influențelor străine

acum sparge plasa de ațe

se revarsă în valuri pe străzi prin locuri de muncă de studiu

o apoteoză de miasme sublime

se ridică asupra serilor mioritice

în schelălăieli melancolice de manele

***

o privire fără ochi

se lovește înnebunită

de ascuțișurile luminii

el se naște crește

se apropie de moarte

crede în ținuta sa limpede

orgolioasă

cel înțepenit în celula

pe care nimeni nu o construiește nimeni nu o păzește

căderile

au sclipiri de sidef

pădurea își scutură coamele

flutură un murmur nedeslușit

în carapace

chei fără încuietori

încuietori nerezolvate

***

scrîșnetul poate deveni

limba prin care ni se redresează

oasele se adună

se adună

sunetul strepezit

își încolăcește sunetele

printre pietre

cerul se strînge o umbră

peste dineul zeilor

o umbră de cîlți face jocurile

pe tabla anotimpului

citesc în urmele

pe care toate acestea le lasă

***

Roxana Cotruș

Garanții

Garantăm încununarea

distinsă a cutiei craniene

care-și alege direcția clătinării în funcție de condițiile meteorologice

de pe socio-terra.

Criteriul specific suprem:

complacerea în această

psihoză a Perfecțiunii.

vorbim frumos!

citim frumos!

ne comportăm frumos!

luăm decizii bune!

decizia actului sexual

decizia medicului care te scoate

decizia mamei care te-mpinge

Primul gând –

contrafacere

Al doilea –

implementare

apoi

susținere

perseverență

,,educație, bani, educație, sănătate!”

Toate-ți sunt garantate din plin

toate-ți sunt urate-nmiit.

Dar la prima încercare

– stop/sens unic!

*

Binele nu învinge întotdeauna

Va sta deseori pe marginea acvariului

în limitele căruia ai voie să te miști

aici – profesia

acolo – sufletul

dincolo – capul

deasupra – vidul care te-apasă și-i simți

greutatea în toate extremitățile.

Mâna-ți va fi răsucită de-ndată ce vei fi ridicat degetul

și vei fi marcat cu reținere greșeala falsului profet.

Conținutul cutiei craniene-ți va fi resetat

printr-o mișcare de du-te-vino constantă.

Constanța… pic cu pic cu pic

până ce rămâne doar forța antigravitațională.

Labele picioarelor îți vor fi călcate

în jocul de-a meritocrația

și tot atunci ți se va rade și nasul

ți se vor scurta membrele superioare

și vei fi închis

în acvariul

jocului

de-a meritocrația.

Iar regulile se vor schimba înaintea încheierii

fiecărei ture.

*

Sfințișorii mamei

suntem cu toții niște sfințișori,

fiindcă mama ne mângâia creștetul când ne spunea

„ești cel mai bun și mai frumos!”.

suntem cu toții niște drepți și neprihăniți,

fiindcă mama s-ar fi luptat

cu mâinile goale

numai să nu ne mărunțească cineva sufletele –

așa

le-a păstrat imaculate.

suntem cu toții niște obiecte decorative

șterse constant

pentru ca praful de pușcă

să se aștearnă pe loc curat, să-și îngroașe stratul,

iar la renovare

să miște

– în loc de mobilă –

kalașnikovuri.

*

Pe umerii uscați

Ai unei generații mitizate

Sunt cărate șiroaie de copii

Ce curg

la vale

Cu mințile tescuite

Cu picioarele-nainte

Cu pecetea pusă-n frunte

Încă

De la facere:

Tu vei avea o gură mare

nu va schimba nimic

în mod definitiv

vrem doar

puțină agitație.

Tu vei avea ochi doar pentru bucurii

Lipește-ți umărul frățește de al nostru

În fond, nu trebuie să faci nimic.

Tu nu vei avea urechi pentru o vorbă mai lungă sau mai tandră

dar vei avea brațe atât de lungi

încât să te cuprindă întru totul.

Tu, da. Tu, nu…

*

Confort pentru societate

Bună ziua,

Ne pare rău

nu ne interesează interiorul dumneavoastră

nici fațada

lucrările de renovare și de întreținere

nu ne privesc.

Suntem fericiții beneficiari 

ai acestui spațiu

confortabil, ofertant, multifuncțional.

Covoarele vă dor? 

Ne pare rău…

Oferta noastră specială e

să vă debarasăm

de funcțiile vitale

Și să vă reamintim

că

Sunteți subiectul

construcției noastre pasive.

Vă mulțumim

Pentru efortul dumneavoastră!

În acest malaxor 

coca se frământă 

până i se scoate frăgezimea.

Eventual,

găsiți o altă cocă

așa putem și noi să ne perpetuăm specia.

*

Dilatarea soarelui

Din soarele acesta se vor prelinge litri

de zâmbete și scălâmbăieli

pe creștetul

îngrijitoarei care mi-a folosit

Prosopul

în loc de hârtie igienică

ștergându-l pe Mihăiță la fund.

din ochi mi-au țâșnit curcubeie de rușine

cu iz de miserupism preschimbat în altruism

dar acasă am lăsat bălți adânci

/încă din ușă/

În care

spălam

pe rând pantofii și dosurile tuturor

cu prosopul inscripționat C.R.

În care

se reflectau prosoape

cu ursuleți îmbrățișând inimioare

cu mașinuțe cu aripi

cu orășele în culori fondante.

Înainte ca soarele să se dilate

prosopul meu

flutura singur

pe-o sfoară-ntr-un balcon.

***

Ioan Popoiu

Această apocalipsă cotidiană

aceasta este lumea noastră o realitate dislocată putredă / o entitate sfârșită lipsită de ființă / apocalipsa cotidiană s-a insinuat peste tot / ne-întâmpină pe străzi în case s-a strecurat în suflete / ce mai este azi lumea din ce se compune / suntem asediați chiar în intimitatea noastră / o existență imposibilă adusă în derizoriu / nimic statornic toate se frâng cad și mor / Poe descrie prăbușirea casei Usher / nu este un titlu sugerează sfârșitul lumii noastre / viața prietene e tot mai ieftină ca un produs expirat / cântărită nu mai valorează nimic…/ ce avem în mâini ce să mai evaluezi / o existență amenințată diminuată diluată / nu mai există refugii nimic temeinic / până și oazele deșertului sunt în primejdie / amenințate să fie spulberate vin vești din Gaza/ par ireale ca un basm din o mie și una de nopți / lumea însăși noi ca persoane nu mai avem ființă / cine suntem oare existăm cu adevărat / uneori chiar nu mai înțelegem nimic / lumea și omul și-au pierdut consistența / par amintiri din alt veac / o eră revolută foarte îndepărtată în timp / prezentul acest vacarm asurzitor demențial / omul o simplă biată ființă hăituită / malaxorul acesta zilnic în care sunt prinse toate / viață second hand strivită ca o lămâie stoarsă / o lume scufundată în măruntaiele pământului / la suprafață au rămas doar umbrele lucrurilor / existența un șir de cuvinte goale și interogații inutile absurde / nu mai avem răspunsuri nepăsători la toate / suntem spectatori ai propriei existențe…

Why?

Motto: ,,Am schimbat nașterea pe moarte

m-a izbit cu aripa un înger

și am devenit rege

pe un tron în prăbușire…”

(Nichita Stănescu)

Sunt realități atât de cutremurătoare / încât nici măcar nu poți vorbi nu poți articula ceva / câte tragedii pot încape într-o singură zi / cea mai mare dramă este existența însăși / această viață /cât de necunoscută poate fi pentru muritorii de rând / pentru cei care nu realizează ce-nseamnă a fi / drama aceasta atât de omenească este fără sfârșit și fără leac / alienarea prăbușirea fac parte din ființa umană / este un rău cu care nu se poate lupta / este ușor să lupți cu dușmanul dinafară / cu cel dinăuntru este mult mai greu imposibil / este o dramă a omului ca un stigmat / condiția umană este vulnerabilă de la-nceputul lumii / dar este mai ales o dramă individualizată / ce să-ți spun prietene / este infernal de greu când te confrunți cu limita / cu hotarul nevăzut cu neputință de trecut / această limită tăioasă rece ca o sabie ascuțită / când știi că lupți pe un teren fisurat minat / când a fi a respira înseamnă moarte / când simplul fapt de a exista poate să-ți aducă sfârșitul / răul este interior congener omului / dacă am putea trece peste obstacole / dacă ne-am putea defini / dar aici nu vorbim despre voință este mult mai complicat / tragedia este că statutul ontologic al omului / este un dat o realitate implacabilă / omul se vede pe sine așa cum e și nu se poate accepta / nu poate exista nici resemnare nici renunțare / și încă o dată de-aici se naște tragedia / imposibilitatea ființei umane de a-și accepta propria condiție / răul neștiut pe care-l purtăm cu noi înșine…

Lumea ca o carcasă

Motto: ,,O, blestemat, viclean surâs!

Aceasta, iată, trebuie să-nsemn

Că poate fi și zâmbet ucigaș!

Sau, cel puțin, se poate-n Danemarca”

(Hamlet)

cum să te confesezi cu sufletul pustiit / poți înțelege prietene ce insuportabil cumplit de greu/să fii viu autentic să te poți mărturisi cu adevărat/ să porți să duci cu tine tensiunea uriașă dinăuntrul ființei/când simți că toate te încolțesc te sfâșie/ca niște erinii nemiloase răzbunătoare/zbuciumul crunt al sufletului chinuit pe care nimic nu-l poate alina/ să-ți simți ființa încordată torturată de actele tale proprii/ poți înțelege cât de mare adâncă poate fi o rană / în suflet că nu se mai poate vindeca/ o durere acută ca o plângere fără sfârșit/unde să privești unde e cerul senin victoria triumful/răsunetul armelor pe câmpul de luptă vuietul lor/ de-ar exista o soluție existențială dar nu nimic/ toate se prăbușesc și sunt împotriva noastră/ nu avem pe nimeni alături omul nu are aliat pe pământ/ nimic nu există nici prietenie nici iubire/ nu mă-nșel în ceea ce-ți spun crede-mă/ vechea lume nu mai există și-a pierdut gustul parfumul frumusețea/ lumea e ca o imensă carcasă goală înăuntru / nu se mai află nimic precum corăbiile vechi scufundate/ nu mai găsești decât sticle goale fiare vechi sfărâmate/acesta e peisajul uman mundan în care trăim respirăm/azi prietene a exista e ceva neverosimil un act de eroism / o îngrozitoare dilemă o imensă provocare / nu putem ieși din noi înșine din sinele nostru / pentru că înafară sunt ceilalți etruscii orcii cum vrei să-i numești/ cei care trăiesc ca niște râme / o lume întunecată fără axă rațională valorică / miliarde de inși care poartă iadul cu ei/ ființe decerebrate hiene pentru care lumea nu e decât o pradă/ care trebuie sfâșiată cu cruzime și devorată în mare grabă/ o lume de moluște reptile târâtoare care a ieșit din caverne/ să devoreze lumea ajunsă ea însăși o cavernă/ iată unde suntem acum să nu ne mințim singuri/cel puțin să recunoaștem adevărul crud și să-i privim chipul de fiară/ acestea sunt gândurile mele prietene deloc surâzătoare / și ți le spun cu toată emoția revolta și disperarea / fără limite aflată dincolo de cuvinte/în acest ceas greu de agonie și moarte/ aici la castel în regat peste tot în lumea reală/ poți tu răspunde la aceste dileme provocări capcane/ aceasta-i întrebarea Horatio…

Liturghii negre

Motto: ,,negre sunt apele acestea

negre luminile negre străzile

negre sunt și cuvintele tale

străinule care te-ntrebi

cui i-ai putea fi stafie?”

(A. E. Baconsky)

ce pot să-ți spun în noaptea neagră străpunsă de duhuri rele și suspine / în lumea ireală post-modernă nu e loc pentru altceva/ în atmosfera sumbră acidă întunecată prin definiție/ cum aș putea prietene să-ți spun ce se-ntâmplă/ ce culoare are acum sufletul meu/ în această lume atomizată cenușie toate s-au golit de sens de lumină/ o atmosferă stranie tulbure ca și când am trăi /pe o planetă străină undeva la marginea galaxiei / nu știm bine ce se petrece cu noi/ suntem uneori martori tăcuți ai faptelor noastre/ pe care nu le putem interpreta asimila percepe/ adesea ne aflăm în fața unor enigme pentru noi înșine/ lumea a devenit neagră toate articulațiile ei sunt întunecate / acesta este tabloul pe care-l avem în față / și de-aici se naște viziunea mea nimic nu rezistă o realitate spectrală/ viața reală plenară nu mai există prietene/ lumea stă tot mai mult sub semnul întunericului/ nu doar lumea ce ne-nconjoară visele respirația sunt negre / unde suntem acum ce ne definește cine suntem nu știm/ unde să se refugieze eroul modern fericirea iubirea…/ să ne gândim la Hamlet ce să mai înțeleagă prințul/când Ofelia iubita stă între Polonius și Regele uzurpator/ fiind folosită drept capcană pentru a afla gândurile eroului/ iubire pasională rănită călcată în picioare poate cineva înțelege/ cuvintele lui Hamlet către Ofelia du-te la mănăstire izbucnesc din exasperare/ eroul modern și post-modern a învățat lecția aspră a lucidității/ el știe că nimeni nu poate fi alături de el închis de bunăvoie în lumea sinelui său/ ca o ultimă fortăreață Castalia lumea spirituală singura iubită/ ființa noastră scindată orizontul retezat de o ghilotină nevăzută/ toate sunt altfel într-o lume fără ancoră existențială/ sufletul nostru bolnav rănit s-a frânt iremediabil/ existența e o fortăreață închisă ermetic imposibil de pătruns cucerit/ o osândă pe care o purtăm nevăzut sau neștiut / am devenit noi înșine ființe stranii de neînțeles/ zilele sunt negre noi le-am dat această culoare/ nu mai putem purta (suporta) existența în niciun fel/ orizontul obturat indică sfârșitul absența speranței capitularea în fața necunoscutelor vitale/ nu mai avem impulsuri naturale firești / dorința de a lupta de a fi chiar s-a stins spectatori ai propriei existențe/ respirația noastră nu e decât o agonie toți suntem așa miliardele acestea/ a fi nu mai e trăire ci suflare muribundă/ crepusculul acesta s-a instalat demult și va mai continua multă vreme/ până când krisis (= judecata) va lua sfârșit cumva/ dar să nu ne facem iluzii nu ne vom vindeca vreodată/ nu va fi un termen limită răul nu vine dinafară/este opera noastră noi l-am hrănit la sân ca pe un șarpe/ și-acum se va întoarce să ne devoreze…/ acestea sunt destăinuirile mele prietene iar restul e tăcere…

***

Teo Cabel

Prima dimineață

Te trezești într-o dimineață

cu senzația că atunci te-ai născut

lângă tine e ea

Biblioteca pe un perete întreg

un câine latră, de ce latră câinii

te uiți pe geam

tot verdele din curte năvălește în ochi

pe lângă verdele

se aranjează cu insistență o masă, scaune

Lumina se derulează de sus în jos

parcă e întinsă cu trafaletul

vrăbiile se tăvălesc în nisip

de unde nisip în curte

aaaa renovarea casei

te-ai culcat aseară cu multe semne de întrebare

s-au zvârcolit toată noaptea

le-a măturat cineva?

Te trezești într-o dimineață

cu tine, cu ea

mai sunt și alții?

unde sunt?

Dacă sunt să dea un semn.

*

Altă dimineață

Te trezești într-o altă dimineață

un sunet strident

arunci privirea pe geam, ramurile părului sunt neclintite

frunzele nu spun nimic

tăcerea groasă își schimbă hainele de noapte într-o rochie vaporoasă de vară

sunetul continuă

un fluier ?

cine strigă?

de ce să fie un cocoș?

cine a tradus prima dată cântatul/ strigătul/ văicăreala cocosului

cucu rigu?

de ce să fie cucurigu

m-am trezit și azi

și astăzi trăiesc

văd mișcare în pom

câteva umbre cu pene sar pe crengi

scot sunete

de ce cip cirip?

ea se mișcă lângă mine

tot cucuriguuuu aude și ea

sau cuc cu riguguguuu?

deschide ochii

te fixează

ca în filmul acela de desene animate, OʼMaley

și zâmbește

zâmbetul acesta este podul dintre tine și usă,

deschide ușa și te scoate în curte

deschide poarta și te scoate în lume

o culoare frumoasă a lumii dă zâmbetul ei

dimineața.

*

Aprilie

În curte la mine ploaie nu e bacoviană

pe stradă chiar este universală

pasărea zboară, nu are umbrelă

câinele se scutură voios dă din coadă

nu-i udă ochii?

o ploaie de primăvară la jumate

nu aș vrea să iau umbrela

dar… să mă duc la piață să mă întorc

este o artificialitate utilă

abia nu dau prea multă mâncare

artrozelor hulpave sub umbrelă

ploaia aceasta universală înmiește verdele

din copaci, de pe câmp, din grădini

toți mustim a apă

din picioare până-n cap

în toate celulele

s-a spălat sticla cerului

curcubeul se vede

ce înger are o pensulă așa de mare?

*

Minciuna

pasărea șchioapă de-o aripă

se lovea de pereți căzută prin hăul ferestrei

cădea

se avânta se izbea cădea se avânta în alt perete

băiatul a auzit strigătul aripilor

în pereții umezi

muncitorul a luat o bucată de lemn

aruncând-o spre pasăre

animalul a căzut secerat

băiatul a vrut să plângă.

 nu a plâns

a strâns din pumni

o lacrimă i-a scăpat

nu mai plânge. o fac eu la loc

într-o zi pasărea îl privea de pe bibliotecă

inima i-a zvâcnit de bucurie

a făcut-o la loc?

bucuria șchioapă de-o aripă

se lovi de ochiul de sticlă

ce lucea în capul nemișcat

cu penele lipite

a crezut că e vie

nu a mai strâns din pumni

a plecat, îi ardeau obrajii

simțea pasărea cum se zbate în pieptul lui

se ridica să zboare

îl durea.

*

Noapte de mai

pe margine de sat vântul spune povestea

de la fântână a rămas cumpăna

să traverseze anii

florile de mușețel

noaptea de mai

doi tineri în zorii zilei erau alții

el bărbat ea femeie 

vântul spune povestea lui

aduce și  altele pe care nu le descifrez

nu mai trece nicio căruță iarba a năpădit locul

drumul acela pe jos, atunci

trenul,

faleza dunării, vântul

și ea frumoasă ca un început de lume

pe străzile orașului.

*

Ploaie de mai

picăturile de ploaie nu ating

tăcerea cu multe foi

sunt goale

le aud cum foșnesc

ploaia aranjează tăcerea

ca pe volume în rafturi

nu citește nimeni tăcerea mea

cine ar citit cuvinte nerostite

sunt de primă pagină acuzațiile

nu mai este o lume cu Dumnezeu

o lume fără dumnezeu

sunt lumi în care dacă nu le ghicești

dumnezeul ești blasfemiator

tăcerea mea pulsează de cuvinte nerostite

puteam să le spun dar nu le-am spus

unele pe care le-am spus constat că au fost bolovani

îmi cer iertare

*

Dimineață la malul mării

M-am dus la malul mării

gândurile mele strigau mai tare decât valurile ei

țipătul pescărușilor se amestecau cu valurile mele

am rămas

privind în depărtare

un punct mic

o barcă de pescari înainta  pe linia orizontului

părând că acesta se clatină

punctul creștea

gămălia de ac devenea bob de orez,

bob de zare

cireașă

caisă pârguită și coaptă

un disc roșu gălbui

valurile mele s-au liniștit

o gură de cafea amară

pescărușii nu țipă

cred că am devenit pescăruș.

*

Dimineți

În parc liniște bătută de vânt

verdele zgomotos n-are cuvânt

Dimineți răsărite

dimineți nerăsărite

dimineți trăite

dimineți netrăite

dimineți răsărite numărate

dimineți nerăsărite fără număr

dimineți pline de lumină

dimineți cu lumină furată

*

În valuri

Dimineața aceasta abia se construiește

valul îmi trage de sub picioare nisipul

omul le măsoară pe toate pentru  a avea

certitudine, pentru a avea siguranță

nu poate cuprinde nimic din jurul său

relativitatea îl joacă alba neagra

nu este noapte

nu este zi

este o glumă a soarelui

își arată fața când pe o parte a pământului

când pe alta.

*

Căderea

Din căderea

în cele adânci din tine

doar Dumnezeu te ridică

lupta iminentă a zilei

curajul să nu te ascunzi după șabloane

toate cuvintele noi te vor zgâria, te vor lovi

până le cunoști căldura

până le înmoi răceala

nimic nu este murdar în lume

gândurile maculează cuvintele

cuvintele ca o haită atacă

puțini sunt cei cărora nu le este teamă de cuvinte

și mai puțini știu că au căzut

doar ei au lupta de a face sufletul

să stea în picioare

chiar să le spele

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 124-131]