Poeți în dialog: Roxana Cotruș și Vlad Moldovan

POETI IN DIALOG 1 cotrus moldovan

Joi, 25.01.2018, de la ora 18.00, la J’ai Bistrot, vă invităm la o primă serată dintr-un ciclu de întâlniri lunare intitulate „Poeți în dialog”: un recital de poezie cu Roxana Cotruș și Vlad Moldovan, urmat de o discuție moderată de criticul literar Al. Cistelecan.

Citește în continuare →

Roxana COTRUȘ – Îmblânzirea dracului/ urcarea în Rai

george-balaita-invoiala

Că lumea lui George Bălăiță gravitează la granița dintre Domestica și Infernalia nu mai e o enigmă, iar acest aspect devine tot mai nuanțat pe măsura publicării scrierilor sale. Bineînțeles că de la această – hai să-i spunem – marcă a autorului nu se sustrage nici volumul Învoiala*, apărut în 2016 la Editura Polirom, categorisit de Nicolae Manolescu drept posibil scenariu cinematografic, la fundamentul căruia stă vădit binecunoscuta Povestea lui Stan Pățitul de Creangă.

La o primă vedere, acest scenariu, spre deosebire de celelalte proze mai ample ale lui Bălăiță, pare a cunoaște o lejeritate în discursul narativ; e drept – fragmentarismul nu impune atâtea piedici în pătrunderea în lumea romanescă a lui Bălăiță precum e cazul Lumii în două zile ori al Ucenicului neascultător. Cu toate acestea, nici scriiturii acestui volum nu îi lipsesc acroniile (analepsa, prolepsa sau fragmentarismul discursului). Astfel, după cum ne-a obișnuit până acum, lumea personajelor lui Bălăiță este și aici una în care se îmbină banalul cu insolitul, grotescul cu sublimul, în centrul evenimentelor aflându-se cunoscutul personaj al lui Creangă, drăcușorul Chirică Samca, ce intră în slujba lui Stan Ipate, tocmeala urmând a se împlini după trei ani. Întâmplările prin care trec cei doi protagoniști sunt similare celor din povestea lui Creangă: Chirică mănâncă boțul de mămăligă lăsat de Stan în pădure, drept urmare primește pedeapsă de la Întunecimea Sa, dracul Scaraoțchi, să-i slujească pământeanului trei ani, urmând a se întoarce cu ceva folositor iadului. Chirică se dovedește a fi priceput în toate treburile gospodărești și în cele ale pământului, ba mai mult, îl convinge pe de mult holteiul Stan Ipate să o ia în căsătorie pe fata morarului Lomură cel Șchiop, căreia, la împlinirea celor trei ani de ucenicie, îi scoate „coasta drăcească”, revenind pe fundul iadului cu Baba Hârca drept ofrandă. Citește în continuare →

MIHÓK Tamás – Jogging Back in Time with Electra

SONY DSC

Prefațator al volumului Daddy issues/disecție mai potrivit decât Radu Vancu nici că se putea. Nășit de autorul Frânghiei înflorite și al Cantosurilor domestice, debutul literar al Roxanei Cotruș înveșmântează, așa cum ne indică și (non)culoarea copertei, rănile deschise ale unei realități tragice irevocabile. Dacă Vancu jonglează cu traumele rămase în urma sinuciderii tatălui cu seninătatea acrobaților, gimnastica Roxanei implică, pe alocuri, mișcări net mai ofensive, ricoșeuri firești ale preaplinului traumatic.

Numai că această înrudire tematică este cvasi-irelevantă: perspectiva feminină a cărții pulverizează izomorfismul dintre poezia celor doi poeți de generații diferite. Roxanei Cotruș, o veritabilă Electra a postmodernismului poetic românesc, îi place să se autoflageleze în fața unei fantasme paterne stocate în amintiri. Sosiile tatălui, niște bărbați tineri random, sunt cele care o invită pe poetă într-un illo tempore ușor (de) teatralizat „de vreo doi ani / fac atletism / de performanță (…) încep s-alerg c-o viteză inferioară / c-o pauză la fiecare lună. (…) după vreo două luni, / prelungesc pauza / că-l întâlnesc pe unul care / SIGUR / îți seamănă” (Tata, te repar); „se aud pașii lui intrând, / legănându-se / prelung.” (Inițiere) Este, deci, căutat un timp încremenit în concept. Iar la debutanta noastră parcurgerea acestei traiectorii abisale se face articulat, în candența pașilor de jogging.

Odată accesat, noul câmp energetic îi perturbă ritmul firesc și controlul asupra percepției „atunci începe maratonul (…) mă deshidratez, mă-nfometez, fac febră musculară. / de-asta nu observ / că / SIGUR / îți seamănă” (Tata, te repar).

Din acest punct critic pe care poeta îl conștientizează cu lux de amănunte, obiectivul disecției temporale rămâne același, nu și natura gesturilor din cadrul ei. Apar două maniere. Pe de-o parte, sintaxa vocativelor și a imperativelor care trădează credința poetei în dialogul transcendental și trans-temporal. Daddy issues/disecție abundă în asemenea exemple. Iată cum fiica abandonată îl provoacă verbal – câteodată chiar îl pune la zid – pe tatăl trecut la cele veșnice, revendicând astfel domeniul său afectiv: „Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta”, „numai c-a ta e dintr-aia stătută” (Amanta noastră), sau prin antiteze fragile „Vino, pleacă, vino!” (bloodflood – o evidentă trimite la piesa omonimă a celor de la alt-J). Pe de altă parte, Roxana Cotruș pare a fi adepta explicitărilor, nicio dâră de ambiguitate să nu-i strice jocul. De aici capătă flexibilitate discursul ei poetic: din enumerațiile în care elementele sunt grupate în jurul unui simbol sau al unui motiv central „stopul / cearșaful alb / scările / betonul / sicriul / drumul /  de țară / livada / prunii, merii / păreau niște pitici / în / toposul nedumeririi mele” (Inițiere). (Menționez că aici cuvântul topos ar fi total nelalocul lui, dacă nu ar fi utilizat tocmai în scopuri transfigurative.) Din ambele maniere amintite rezultă o bine temperată fragmentare a discursului, de fapt o disecție secundară.

Idealismul actorului principal, al Electrei, resimțit din prelunga pregătire fizică și psihică (ideea de warm-up), e dejucat prin conștientizarea slăbiciunilor tatălui absent și împins dedesubt. Astfel, la suprafața poemului rămân pastilele de (auto)ironie din categoria tachinărilor, prin care poeta își conservă vulnerabilitatea interioară. În opinia mea, tachinarea propriilor psihoze reprezintă firul roșu al cărții, depășind chiar și tatăl ca element unificator de rang tematic. Aceste săvârșiri se fac mimetic, prin îmbinarea tonalităților grave cu cele ludice „de câte ori mă-ntorc spre tine / mi se pare că numai tu mi-ai rămas / până încerc să m-ajung / din urmă / și iau / umbrele / iau / lumina / căderea / înălțarea / și le bag într-o șosetă” (warm up). Splendidă metaforă în contextul ratării.

Complexul Electra rămâne însă factorul responsabil pentru sedimentarea tuturor ratărilor biografice din aceste poeme. Niciun posibil curtezan al Roxanei nu îi poate umple acesteia golul pe termen lung „berea de după / mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept, (…) mi-am dat seama / că tu = tata” (alfa (loading)…). Sau iată un alt vers grăitor și concis „mi-ai cunoaște iubitul și ai strâmba din nas”, care nu lasă urmă de îndoială că fantasma paternă, ca în Hamlet, este cea care trage sforile epicului.

În Daddy Issues/disecție, Roxana Cotruș preferă un autoritarism didactic – autoarea este profesoară de română – în detrimentul fineții și al subtilității plastice (ale căror secrete, de altfel, le cunoaște la fel de bine). Da, este impresionant (și în același timp greu de înțeles pentru mine, îmi asum) felul cum își gestionează ea particulele traumei în funcție de impulsurile artistice. Celor care îi cunosc lucrările plastice artista le poate lăsa următoarea impresie: că poeta Roxana Cotruș își activează emisfera cerebrală opusă – sau cel puțin un compartiment cerebral vecin – pictoriței Roxana Cotruș. Poezia e exploatată ca tărâm al justificărilor nu de puține ori incisive, în timp ce în pictură ea lasă garda jos în mod deliberat. Altfel spus, Roxana scrie cu luciditatea unui psiholog și pictează cu dezinvoltura unui visător. Rareori se întrepătrund aceste două planuri, iar când o fac în scris, se coagulează niște pasaje poetice greu de uitat „dar credeam că dacă mori / te naști în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva. / Iar când mama zicea: «s-au făcut deja 3, 5, 7 ani» / urmăream toți copiii și câinii de 3, 5, 7 ani, / (aș fi adoptat unul, l-aș fi chiar furat) / dar niciunul nu semăna cu tine / m-am lăsat păgubașă (…) De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.” (cearșaful alb) De fapt, Roxana recunoaște: „Odată am încercat să-ți fac portretul. n-a fost boom! / dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze / până oi avea curajul să te continuu. / să te fac ca la carte.” (Amanta noastră). Ba mai mult, ea își confirmă masculinitatea, esența accentuată de animus „am fost cea mai băiețoasă din curtea școlii” (incursiune biografică), pe care o resimțim și în tensiunea actului ei de creație.

Este vorba, prin urmare, de o răzbunare interioară, una justificată. Poeta se joacă  cu amuletele pe care le-a moștenit pe linie paternă cu cruzimea cu care s-a jucat odinioară moartea cu sensibilitățile ei. De aici și reacțiile stridente de tipul „Ce-a mai rămas din tine? / am mai rămas eu / să rîd, să mă hlizesc la fiecare stop” (Ce-a mai rămas din tine). Vedem cum ea nu se lasă bătută în fața imensității nebuloase a destinului, ci, mai degrabă, caută să fie chit cu acesta (v. finalul poemului romanță-n a treia dimensiune). Această imposibilitate sufocantă declanșează impactul estetic în poezia Roxanei Cotruș.

Menajamentul de sorginte blagiană al misterului (ce-i drept, mai mult afirmat decât exprimat) îi vine ca o mănușă poetei, de aceea nu sunt convins că o eventuală victorie asupra cataclismelor – vorba lui Radu Vancu – ar mulțumi-o. Uneori, această direcție doar se întrezărește printre constructele imperative, iar altădată este exprimată fățiș: „teama-mi punea stăpânire pe ființă / și / aluneca-n mister” (Inițiere).

            Spre finalul cărții, vocea acestor „nonșalante descântece de traumă nevindecabilă”, așa cum îi etichetează versurile cu maximum de convingere Al. Cistelecan, coboară câteva note, iar premisa exprimată în poemul-central al volumului Daddy issues…, „Atunci apar eu să te repar / Că nu vreau să te mai sinucizi încă o dată.” (Tata, te repar), este valorificată. Pe linia de finish, Electra dă mâna cu fantasma paternă după care a alergat, confesându-i-se astfel: „Mai ții minte /…/ mergeam cu tine de mână / aproape zilnic… / (tot cei mai buni prieteni am rămas.)” (Epilog) Trecându-l prin procesul interiorizării poetice, „acum ești o istorie  / de factură inspirațională (…) doar pentru mine.” (schizotimie), Roxana reușește să-și salveze tatăl de la reiterația suicidului.

Cât va ține pactul lor? Rămâne de văzut.

____________

* Roxana Cotruș, Daddy issues/disecție, Editura Charmides, Bistrița, 2015

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

 

Poeme de Roxana Cotruș, Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski

Roxana COTRUŞ

cotrus

 

Amanta noastră

Azi am fost să-mi legalizez niște copii după diplomele de studii

– apropo, să știi că mi-am luat carnetul de șofer acum 7 ani.

fiu-to, adică frate-mio, mi-a cumpărat o mașină mică, un lupo roșu.

am terminat faculta’, masterul, acum îs la doctorat și profă de 3 ani.

Și mai și pictez.

câteodată chiar fain, să știi.

Odată am încercat să-ți fac portretul. N-a fost boom!

dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze

până oi avea curajul să te continuu.

să te fac ca la carte.

abia dup-aia te pun pe-un perete –

Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta.

io n-am văzut-o, dar te-nștiințez că i-am realizat portretul brici!

ca și aia a ta, duduia notar avea în vârful capului o coadă

odioasă

prinsă

cu un elastic ieftin, de chinezu’.

avea un zâmbet teribil de tâmp.

întrezăream niște ochi goi

vedeam cum creieru-i joacă feste

cum puținii neuroni pe care mi s-a părut că-i avea

se jucau de-a prinselea

cu răbdarea-mi ce începea să se

evapore încet și sigur

și să se transforme-n revoltă.

N-arăta bine deloc

mi se pare că aștepta s-o-mbraci din nou frumos

și să-i iei o tarabă de-aia pe care să-și întindă pantofii

să și-i pună la vânzare

pe banii tăi.

Pe cuvânt de onor –

Era urâtă. de-aia ea și amanta ta

= ca două picături de apă

numai c-a ta e dintr-aia stătută.

 

Back to boozer

Mai ții minte Opalul?

Barul ăla de la corina, în care mergeam cu tine de mână

(cei mai buni prieteni ce eram)

aproape zilnic

cu câteva luni – sau să fi fost un an? –

înainte să te duci numai tu știi unde?!

Barul ăla în care îmi făceai cinste cu

suc și gumă de mestecat verde,

iar celorlalți cu tot ce nu băuseși tu până-n ’94?

ăla în care când intrai erai primit precum

un superstar.

Îți zâmbeau toți

mai ales gagicile de la bar

care mă ciupeau familiar sau, mă rog, încercau să comunice pe un ton oligofren

cu mine, schimonosindu-se în ultimul hal?!

De alea îmi amintesc că erau entuziasmate când apăreai

că doar, pe lângă o consumație consistentă

(nu omiteai niciodată mai puțin de juma’ de bar),

le lăsai și-un bacșiș gras.

Na, între timp, Opalul a devenit magazin de covoare,

semn c-a fost spălată pardoseala,

apoi acoperită și răs-acoperită cu jdemii de culori.

Acum e jumate-bancă ( Banca Românească )

– acolo-s un sfert din banii dvs.! –

jumate – ceva magazin de amenajări-băi

și, culmea!, au o grămadă de furtunuri.

Jumi-juma. Ca idee, nu de alta.

Cearșaful alb

nu dorm niciodată în cearșafuri albe

de când l-am auzit trosnind pe ăla

care s-a făcut

zdrențe

pe tine te vedeam pitit în colțul patului

aflat în spasme, cu mințile-ți legănate.

deși jumătate cât acum, simțeam că-n mine zace-o forță

ce-mi inflamează capul

pieptul

și voia să te-nvelească-n flori de salcâm.

câteva luni mai târziu

cearșaful-zdrențe s-a reconstituit

brusc

 – în dimineața în care-ai fost găsit atârnând –

precum un puzzle

din câteva mii de piese

fiindcă era fix pe tine

iar tu în mijlocul holului

te-am ocolit

mai mult siliți

vârâți

în casa vecinilor.

dup-aia te-am condus.

eram în ceva dubă. zdrăngăneau telescoapele.

ca o familie, numa’ că nu fericită

și nu întreagă.

ultima dată când te-am văzut

erai într-o carapace.

io chiar credeam că te ridici

și c-ai să râzi

de toți

eu de-aia n-am bocit

că știam că te ridici.

Dup-aia, nu știu dacă oi fi auzit sau doar mi-am închipuit,

dar credeam că dacă mori

te naști fix în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva.

Iar când mama zicea: „s-au făcut deja 3, 5, 7 ani”

urmăream toți copiii și câinii de 3,5,7 ani,

dar niciunul nu semăna cu tine.

m-am lăsat păgubașă după ce s-au făcut 7 ani.

                    De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.

Te-am strigat din spatele blocului

Nu știu de-ai fost atunci pe fază, dar,

într-o vreme, un psihopat/ obsedat sexual,

îi dădea târcoale deseori blocului nostru.

Eram printr-a 2-a sau a 3-a când l-am văzut prima dată.

Atunci m-a-ntrebat dacă în scara 224 nu stă cumva Mihaela.

i-am zis să se uite pe tabelul nominal de locatari

eu mă dădeam cu sania, cu vecinul meu ungur

era cel mai bun prieten al meu pe atunci

– doar îl știi bine, avea vreo 2 ani când tu-l întrebai:

„Cum te cheamă, pui de dac?” și cred că tot tu răspundeai:

„…….., Măria-Ta!”.

Vara trecută a ieșit din închisoare.

tare drag mi-era!

n-am mai ieșit cu el de când a intrat în clasa a 5-a și a început să fure capace de mașini. –

numai că mi-am dat seama de intențiile tulburi ale străinului,

l-am luat pe prietenul meu de mână,

am luat săniile

și-am fugit.

i-am zis mamei de el, iar ea m-a sfătuit să strig „tata!” când mai apare.

Atunci am conștientizat că „tata” e mai puternic decât „mama”

sau că așa ar trebui să fie.

Deși, pentru mine mama a fost Xena la pătrat.

În vara aceluiași an

l-am revăzut pe străin în spatele blocului nostru.

m-am panicat. nu era nimeni la mine-acasă.

dar asta nu m-a oprit din a striga: „tataaa! taaata!”

vecina de la 2 a ieșit în geam

s-a uitat îngrozită la mine.

Tu erai mort de vreo 5-6 ani.

Într-o secundă a și dispărut în casă.

străinul psihopat fugise între timp, cred,

că nu l-am mai văzut.

dar eu am focalizat etajul 2

mi-am dat seama că fusesem cel puțin penibilă,

patetică sau că femeia m-o fi suspectat de vreo boală psihică.

Oricum, n-am întrebat-o niciodată.

Aia a fost prima și ultima dată când te-am strigat la geam;

și, paradoxal ori ba, eu nu strigam în gol

te chiar strigam pe tine

în minte-mi erai tu

ca atunci când spărgeam nuci pe linoleumul muștar din bucătărie.

Așa că îți mulțumesc că mi-ai lăsat semnificantul „tata” și bonus

un semnificat.

Ultima dată când l-am văzut pe psihopat – sau o fi fost altul? –

Eram în anul I-îi la facultate. Era o iarnă fleșcăită.

Urcam scările și mi se părea că-i simt respirația psihopatului în ceafă

m-am uitat cu coada ochiului,

era cu obiectul muncii-n mână.

Am făcut un pas în dreapta, m-am întors calm, apoi am început să cobor

din ce în ce mai alert

puținele scări pe care începusem să le urc.

Am ajuns la parter. de data asta nu te-am mai strigat.

am început să bat la ap. 4, știam că e numai câinele acasă

– un lup elvețian care-a-nceput să latre –

 pe fundalul lătratului am început să țip și eu la psihopat.

să-l înjur cu o fluență de care nu știam că pot fi capabilă.

– cred că-n momentul ăla am sporit limbajul suburban

cu cel puțin 10 expresii noi –

așa am scăpat de psihopat.

(Alfa) loading….

Era o zi de mai

când am ieșit de la național

se jucase căsătoria.

eram cu miha.

Berea de după

Mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept,

zvelt, periculos de charismatic.

După ce ne-am zis „pa-pa!”

– zgomotos, desigur!, doar îs femeie –

mi-am dat seama

 că erai tata.

fizic,

pe alocuri comportamental

 – expansiv, visător, tulburător –

dup-aia am văzut că nici stabilitatea nu vă era străină. Cred c-ați share-uit-o îndelung

sau ți-a transmis-o el.

asta numai voi știți.

în orice caz, m-a luat cu stare de greață când te-am văzut

în același borcan în care îl băgasem doar pe el

la naftalină.

Singura diferență dintre voi?

în timp ce tu începuseși de la o vreme să-mi vorbești de sfinți,

el și-a legat ștreangul de gât. sau gâtul de ștreang.

 

Marșul inițiaților cotidieni

Treceți prin viața mea lăsând dâre de durere în urma bocancilor voștri

trecuți prin alte câteva vieți

de oameni nesăbuiți, nenorociți de alții

și de voi.

treceți și mă faceți terci

mă faceți să mă-ntorc de fiecare dată la prima

rană, apoi la a doua, la a treia ș.a.m.d.

la prima cicatrice.

le iau pe toate pe rând:

una-i de când am căzut în cap pe scări,

alta-i de când m-a lovit mașina,

atunci a avut tata grijă de mine.

încă una: asta-i de când a căzut Tv-ul Diamant pe mine

– atunci m-a dojenit mama –

ah…cutia aia, cutia aia era atât de grea, și-ar fi putut fi insuportabilă;

dar, totuși, nu atât de apăsătoare ca boala provocată de marșul bocancilor voștri jegoși.

Acum voi reveni reloaded.

Pân-atunci mă loghez.

 

Amortizare

 

mă gândesc să port mai des tricoul XXL

găsit între niște cârpe de șters praful.

(de fapt, am și șters de vreo două-trei ori cu el pe jos.)

Să-mi acopere toracele adolescentin în întregime

să nu se întrezărească nici urmă de claviculă

de umeri ascuțiți

de oase

de sfârcuri.

Mă gândesc să iau perdeaua din sufragerie și să mi-o înfășor

împrejurul șoldurilor purtătoare de curbe armonioase

singurele care par să-mi trădeze anii

apoi

să-i dau drumul.

să se prelingă pe membrele inferioare

să o opresc abia când se-aude trosnitura impactului cu solul

ca și cum ar bloca simțul asumării mele.

mi-aș arunca jeanșii, tenișii, pantofii cu toc, toate rochiile vaporoase etc. etc.

și le-aș înlocui, treptat, cu zdrențe care să-mi acopere degetele, unghiile, fața

spatele, susul și josul.

m-aș vărui în fiecare dimineață

din cap până-n picioare

numai ca să pălească măsliniul în repulsia crâncenă a nonculorilor.

i-aș oferi minții întregul meu trup

mi-aș crea un sanctuar al minții în trup

sau al trupului în minte.

Promit. v-ascult

dar mai aștept puțin

 

Autoportret

Memoria-ntrece gânditorul

îl induce-n eroare la fiecare click,

la fiecare accesare a datelor de bază,

a documentelor de pe hard-disk.

Memoria-ntrece gânditorul

și

frânturi de iluzii, de reverie mă depășesc.

De fiecare dată devin „tu-ul” neîngăduitor din afara mea.

și mă privesc îndelung.

Neputincioasă, pentru a mia oară constat

că-n mine zace-un iepure creator, ciudat de creativ,

plămădit pe-un material plăpând, limitat.

Cât de slabă-i materia pentru gând!

 

Catharsis

Vreau să mă agăț de-un cârlig ce n-a ancorat vasul altcuiva

niciodată

și-aș mai vrea ca din vasul pe care o să mi-l cumpăr din primul salariu

ca ucenică a lui Psyche

să vă flutur tuturor disturbatorilor batista albă

pe care văd că-ncepe, treptat, să se imprime o crizantemă.

„ adio! vă las”.

Și-apoi, zâmbind, din pupă, să vă rostesc cu cea mai mare bucurie

 nedisimulată

„mulțumesc! acum vă las…”.

Să râd cu poftă, și-n pașii dansului ploii

să flutur batista

„adio, vă las,

vă las cu bine.

doar v-am făcut bărbați…”

 

Antisocially speaking…

Diferența dintre scârba pe care o ai față de mine

și mine

social vorbind…

e diferența dintre nervii pe care i-am propulsat și

i-am trecut la un alt nivel

pe când tu-nvârteai entuziasmul pe toate părțile.

Diferența dintre judecata pe care o ai față de mine

și cea pe care o am față de mine

social vorbind…

e raportul invers proporțional dintre gândurile tale,

limpezimea râsului de pe fața ta

și gândurile mele diversificate

de la omega la alfa

și râsul meu psihotic.

Diferența dintre tine

și responsabilitatea mea nevrotică

e distanța dintre resemnarea ta

și

dorința mea de a apuca mai repede soarele de-o mână

și de a-l scutura atât de puternic

încât să se teamă

să mai apună vreodată

pentru mine.

 Filming for free

 

Uitându-mă-napoi, revăd

doar scheletele celor ce-au trecut

fulminant în câteva dintre secvențele

montate

de-un regizor păpușar formidabil

dar atât de ingenuu…

De mi-or fi alunecat frâiele

și dacă monitoarele unde rulau

scenele camerelor de supraveghere

au fost vreodată dirijate,

nu știu.

nici măcar de-or fi fost mișcările gestionate

sau măcar articulate într-un

minimum de ritmicitate.

 

Prezența absenței monstruoase

Constat că monștrii n-au stat niciodată

sub perna mea, sub patul meu.

Că n-am avut nicio Babă Cloanța

ori Mumă a Pădurii.

Că atunci când m-am trezit sub Dacia vecinului de la doi

m-am ridicat cu genunchii sângerânzi

și mă uitam cum roșul șters al căpșunelor

imprimate pe colanți

se inundă

de roșul aprins al sângelui meu,

apoi, de mână cu străinul ce m-a doborât și scos

de sub caroseria daciei sale vișinii,

am urcat patru etaje

nedumerită.

Acum înțeleg –

monștrii și creaturile neantului

și-au găsit loc de taifas

sub unghia degetului

mic

de la piciorul

stâng.

 

Schizotimie

 

Nici măcar nu știu de știu identitatea instrumentului

cu pricina

îi zic liant –

liant despărțitor de suflete.

Tu știi că-n fiecare curea

și funie

și strângere de gât

în joacă

în orice atingere pe claviculă

te văd pe tine?

Tu știi.

Și-atunci mă ia frica

și simt că mă sufoc

și nu vreau să fiu călcată de turme

de vaci

de oi

de haite de câini

ce nici măcar nu știu că

netezesc pământul deasupra ta,

căci nu știu că zaci acolo

tu.

Că, nu, tu pentru ei, nici pentru ăștia de lângă mine,

tu nu ești erou.

Tu AI FOST erou

și

acum ești o istorie

de factură inspirațională

(și nu numai)

doar pentru mine.

Epilog

Mai ții minte /…/

mergeam cu tine de mână

aproape zilnic?

ca buni prieteni ce eram.

***

 

Moni STĂNILĂ

stanila

 

Jurnal de microbist

Două inimi se dau cap în cap armonic, armonic, cromatic.

Dintotdeauna le-am știut așa: mama și tata.

Buchete de copaci înghesuite la fereastră.

E o toamnă ca toate toamnele. Colorată.

În fond, nu e mare lucru din ea. Nici măcar cerșetorii nu par mai spectaculoși.

Eu, la fereastră, fac cu mâna: salutare lume, salutare lume

și dintr-o dată sunt în fața parlamentului. Spune ce ai de spus,

nebuno, vorbește, fir-ai tu să fii! Deschide gura.

Închid ochii, deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,

Din spatele meu se năpustește lumina. Par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca russel crow în gladiatorul

O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.

Un toboșar cu capul în nori și picioarele-n lună.

Vorbește odată,

și eu ce să le spun?

Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză

Și Manuel Neuer în propriul careu.

2

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.

Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca prinții nelegitimi din serialele coreene.

Fac cinci pași, ecoul redă răpăitul

de tobe și în fața ochilor apar munți de scări rulante.

Dar tocmai atunci portarul urlă să îmi las geanta la garderobă.

Oricât mă chinui, nu pot reface traseul.

În fața mea apar munți de femei bătrâne,

vociferând în rusă politici despre Europa.

3

Pe stradă oamenii nu îmi dau bună ziua.

Trec de mine, întorc capul și comentează. Ei comentează și cresc,

Eu îi ascult și devin mică.

Mă strecor printre picioarele pițigoilor, am ochii în lacrimi.

Și nu e nici un alt om acolo cu mine. Feresc cu grijă nisipul din calea mea,

folosesc pârghii să mut chiștoacele din drum. Nici o mână uriașă nu se întinde

iubitor spre mine ca în ilustratele iehoviștilor.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare! Dar nu. Eu sunt mic și rămân mică.

Mă sprijin obosită pe un trunchi de troscot

și fredonez psalmul 142. Apoi, mă prind cu ambele mâini de

paltonul unui angajat.

Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.

Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia.

Starea de după

Orice festival îmi dă starea de după.

E o moarte parțială.

Și o mare oboseală. Atunci, cum începe cerul să piardă din lumină,

copacii să se alungească prin balcoanele încărcate cu puf de plop,

apare și frica. Ea ține și crește. Iar noaptea când becul închide ochiul și Sandu se întoarce respirând greu în colțul lui, imagini neclare mi se îngrămădesc în minte.

Tremur și tresar. Și n-am curajul să adorm. Mereu e o cădere în gol, o tresărire puternică, un icnet dureros.

Ar fi mult mai simplu de îndurat un coșmar în care Arjen Robben mă urmărește cu un pumnal,

iar singura mea opțiune rămâne simularea unui fault în atac.

pizza

Tot ce am în minte e o pizza diavolo, cu mult ardei iute. Cu un blat subțire,

pe vatră. Mă înec cu salivă. O pizza diavolo cât o umbrelă de la terasa din centru,

cât un balon zburător,

cât Național Arena.

Cobor din autocar, cu bagajele după mine și dau fuga direct la contabilitate.

Diana îmi zâmbește, eu îmi rețin gâfâitul. Ochii ei, ca două măsline pe o diavolo.

Dar când mă roagă să mai încerc zilele viitoare,

mă chircesc ca Neymar când doctorii i-au spus

că nu va juca un an.

Marcel

Pârtia noastră era bifuncțională, pentru șmecherii cu patine

şi proletarii cu săniuțe. În formă de mare S, cu bucăți de gheață curată, pârtia mică

– se prea poate aşa să îi fi spus. Atunci echilibrul universal nu era restabilit. Cimitirul nu era încă în inima pârtiei.

Pârtia mare cotea prin spatele școlii, iar cea mică

lua brusc curba la stânga.

Eu eram cu patinele șmechere ale unei prietene, eu – proletara

care abia începusem să merg la adunarea penticostală. Eram încântată de mine.

Nu de evangheliile pe care Zepa și Isac ni le explicau, pe cât le înțelegeau și ei. Eram încântată de mine, când Marcel,

a pus sechestru pe pârtia mică.

M-am proptit în vârful patinelor, față în față cu el. Copiii plângeau pe margine cu săniile parcate. Și când eram gata-gata de o artistică bătaie pe patine – Marcel pe ale lui, unele albe și noi, eu pe ale prietenei mele – mi-au răsunat în minte, în ropot de toacă și tunet de clopot (deși la adunare nu aveau nici una, nici alta) cuvintele lui Domnu’ Iisus (pe vremea aia cu un singur i): întoarce obrazul!

Așa că Marcel a început să îmi care pumni și patine.

Mă ridicam și strigam din nou: dă, mă, dă ca să împlinesc evanghelia.

Parcă eram Schweinsteiger la finala cu Argentina. Un erou terfelit.

N-am rezistat până la capăt. Am spus, bine, Iisus nu vrea să dau, dar ticu?

Am fugit la fabrica de sticlă, l-am dat pe ticu jos de pe cuptor, m-a ascultat, s-a scărpinat de-a-ndoaselea și a zis: dacă mai vii bătută acasă, îți trag și eu o mamă de bătaie.

Ovații

Domnul Burac întreabă retoric de ce nu mai citește Manolescu,

iar Mihai refuză să intre în dialog. Așa că dosesc o țigară,

îmi mut scaunul fără sunet și tot fără sunet mă ridic privind țintă spre ușă când șiretul bocancului stâng se infiltrează în gaica metalică a bocancului drept.

Văd doar vitrinele de sticlă ce adăpostesc cărțile lui Goma și aud doar hiiiiul prelung

al celor prezenți. Nu știu cum, ce hocus-pocus, ce scamatorie nouă, ce îndemânare veche

mi-a permis în cădere o redresare spectaculoasă, ba

am și ajuns direct cu mâna pe clața ușii.

Din cădere / ridicare îmi dau de pe față părul cu mâna rămasă liberă și zâmbesc spectatorilor. Sunt ca fotbalistul stelist ce dădea gol din greșeală stârnind ovații

așa că nu e nici o mirare că în capul meu un stadion întreg striga „nicolițăăă”!

Casillas și Piți și Capello

La FILIT, cei care nu știau că n-am fost invitată,

mă priveau cum l-ar privi un amator de fotbal, care nu

a văzut mondialul din Brazilia, pe Iker Casillas.

În fiecare vineri, eu și Pițurcă, suntem cei mai înjurați oameni din

România. Bun, și Ponta.

Când Buzu și Hose nu vin la cenaclu,

parcă aș fi Fabio Capello și aș lua banii

bibliotecii degeaba.

***

 

Alexandru VAKULOVSKI

avakul

 

O privire pe strada Alexei Vakulovski

nu știu dacă îți convine să te calce în picioare

toți vecinii acum.

s-au săpat șanțuri adânci

chiar și tu ai dat bani pentru asta.

la început a ajuns gazul, apoi apa.

am scos țevile lungi, negre, de plastic din pod și pe cele metalice.

cu țevi și cabluri am înconjurat casa ta.

Alexei Vakulovski Nr. 5.

sub pământ sunt nodurile din care

trag gaz mai multe case.

pe drumul neasfaltat

s-a făcut trotuar, pe strada de care râdeai că se numește Florilor,

de la prea multe flori.

te  calcă Frăsâna, căreia îi plăcea să-ți spună că sunteți de-un neam,

doar-doar să cobori până-n beci după înc-un ulcior. Badea Michea, Grișa, Dumitru nu mai. te calcă și cumătra Lida, cumătrul Vasile, dar, am înțeles, nu prea mult, doar ați fost colegi de clasă. te calcă vacile, caprele.  mama suferă. o știi.

brigada de tractoare își șterge urmele. prietenul tău, Tolea Basu, a arat-o. garajul s-a-nchis.

a rămas doar ZIL-ul vecinului Steopa și tractoarele lui Sașa. cel cu șenile nu cred că-i plăcut. pictorul, Veceslav Semionovici, care ți-a făcut ultimul portret, a ajuns la celălalt capăt al străzii – la cimitirul baptist.

la casa ta, de pe strada ta, mama a schimbat ușile și geamurile. dar nu și lacătul și se tot întreabă unde o fi cealaltă cheie. e și alt gard, iar poarta de care te-ai rezemat, când inima s-a oprit, e cu jumătate de metru mai sus.

de fapt, știi toate astea de la ea. mamei i-e teamă să te calce, ea fuge la școală prin harman, povestindu-ți: uite, Alexei, ce struguri s-au făcut.

uite, Alexei, ce frumos.

uite, Alexei, cât te-ai fi bucurat.

prin harman vine, tot mai rar, și unchiul Valeriu. stă puțin și mă cheamă la iaz. bem un pahar două, în numele tău. Alexei, îmi zice, așa era. Alexei, zice, totul știa. acum câțiva ani, unchiul Valeriu s-a pornit să te vadă, dar n-a mai ajuns. doctorii i-au zis să nu bea, iar el râde.  într-un sfârșit, tată, de pe strada ta, cu toții la tine ajungem.

dar nu știu dacă ți-ai fi dorit așa ceva.

Notă: notele tatălui la Ieudul fără ieșire de Ioan Es. Pop

deși știai că nu-mi place să-ți notezi în cărțile mele totuși ai subliniat:

– viața se bea și moartea se uită.

– și ei zic la ce și după asta îndoim

totul cu apă și-ncepem să fim fericiți.

– e ziua noaptea

– unde totul e posibil și

nimic nu mai are rost.

– când a murit în iunie mircea

– mircea zubașcu

– afară nu se mai poate vedea prin ferestre nimic, de

afară nu s-a putut auzi începutul

– îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim.

– cară-te iute, urlăm spre amicul, ia-ți-o și cară-te,

altfel dăm cu toții de belea.

– -s un palton bețiv și bolnav

– cum m-am dezbrăcat de el.

– cine ești, întrebi tu, căci tu ești biruitorul și pe tine

nu te mai caută nimeni.

– nici nimicul

nu ne mai iese ca lumea.

– cine mă va     ?

– se-ntunericise.

– om singur lângă om singur.

– de la noi din casă, sfârșitul se vede limpede în orice zi.

– nu țip, pentru că m-aș trezi.

– sunt pulbere de treaz.

– la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.

erau lungi și galbeni ca niște sicrie.

nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit

mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.

mâna mea a început să scrie.

Ai citit și popescu, o privire spre viitor  și nici prin cap nu ți-a trecut.

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Ușa deschisă. Tineri poeți la debut

Roxana COTRUŞ

 10379732_1581431672080212_1102572124205470352_o

Roxana Cotruş s-a născut la 8 iulie 1990, în Tîrgu-Mureş. A urmat cursurile Liceului de artă din Tîrgu-Mureş (e şi pictoriţă). Absolventă a Facultăţii de litere din cadrul Universităţii ”Petru Maior” din Tîrgu-Mureş şi al masterului de critică şi istorie literară din cadrul aceleiaşi facultăţi. În prezent, profesoară de limba şi literatura română.

 

RRR

Tu uiţi c-ai tras un paravan

Un Stop

Între tine

şi tine.

Şi-umblai desculţ

Pe sloiuri de gheaţă

întrebând

de ce-ai primit drept moştenire păcatul,

furia şi uitarea.

Să nu te mai privească

Să te dorească

Să o atingi

Să o priveşti

S-o modelezi

Cu trupul

şi

Sufletul.

şi-apoi ai ştiut

că trebuie s-o joci

şi s-o înfrângi

Că eşti sortit s-o ţii

Departe de tine

 

Warm-up

De câte ori mă-ntorc spre noi

eu ştiu

c-ai fost victima limbajului scăpat de sub control –

al meu control.

Degete-ncleştate, pupile supradimensionate, conştiinţă-mpovărată –

Toate-au fost

martori

Lezaţi.

De câte ori mă-ntorc spre tine

eu ştiu că numai tu mi-ai rămas

până încerc să m-ajung

din urmă

şi iau

umbrele

iau

lumina

căderea

înălţarea

şi le bag într-o şosetă, fac un nod

apoi le arunc pe toate

îndesate-n şoseta neagră

în cuvă

şi bag în priză maşina de spălat.

Nici apa prelinsă pe cablu

nu doreşte scurtcircuitarea

în timpul contorsionării tale.

privesc detaşată.

îmi spun că nu-i mare lucru

e warm-up

 

Iniţiere

M-am născut să fiu copila-ispită

privită

iubită

neatinsă.

Nu ajung la mine

dar vă ştiu pe toţi.

Pielea mea v-a absorbit veninul

Ochii-mi sunt suspin.

Şi vă ştiu pe toţi.

Joaca de-a ilarul.

dorinţele-mi sunt

precum un trăsnet ce

pe mine m-atinge,

pe mine m-agaţă

şi mă poartă,

mă-ntoarnă,

mă schimbă

mi-arată de unde-am venit.

Illo tempore.

se-aud paşii lui intrând,

legănându-se

prelung.

iubind.

îndurând.

– stopul

cearşaful alb

scările

betonul

sicriul

drumul

de ţară

livada

prunii, merii

păreau nişte pitici

în

toposul nedumeririi mele.

A fost pământul

Rust tempore.

Am cunoscut moartea încă de pe-atunci.

o gazelă în lumea tuturor

şi-a nimănui.

le ascultam respiraţia în fiecare seară

şi dimineaţă.

teama îmi acapara fiinţa

şi

aluneca-n mister.

macabru

De-acolo vin.

 

Romanţă-n a treia dimensiune

Învesteşte-mă ca maestru al artei tale de disimulare ş-ai s-adulmeci fiecare moment pe care ţi-l voi reproşa.

Ai grijă la viteză. Să nu te-mpiedici!

Nu ştiai că fiecare clipă irosită în întunericul disimulării noastre va deveni granat.

Îmi întorc spatele. te las în ceaţa din faţa blocului. acolo ai rămas.

Prezenţa ta s-a prelins pe bucata de trotuar pe care stăteai.

Urlai şi-mi zâmbeai. acum îl calc – şi-mi dă o mare satisfacţie.

Haosul, păsarea faţă de nepăsare, identitatea fără identitate, nebunia puerilă,

culoarea pastelată a pielii de pe claviculă – totul e o respiraţie.

Difuzorul şi-a revenit, margaretele au murit. Respiraţia-mi ţi-a rămas.

Şi ştii ceva!? Femeia de serviciu a spălat şi trotuarul.

Deci zici că suntem chit?!

 

Maria

ţin ceasul de pe noptieră

între arătător şi degetul mare.

Măsor distanţele de la minutul 15 la 45

Au trecut 30 de paşi,de apropieri, de atingeri.

în tot acest timp îmi târăsc picioarele prin bălţile tulburi din faţa blocului,

în care te văd mai limpede decât ai fost văzut vreodată.

Şi aflu că, de fapt, tu n-ai fost niciodată,

că mâlul pe care l-am înghiţit până mi s-au oprit bătăile disperate

Mi-a retezat dorul de libertate.

Vreau să fiu resuscitată de-un val de frig năprasnic

Care să subjuge scânteia ce pârghia sufletului mi-a încins-o.

S-o străpungă atât de adânc

încât

Să pornească potopul, cerul să fie străfulgerat de nesiguranţa

pe care mi-ai cultivat-o treptat,

S-ajungă la tine preschimbată-n mângâiere caldă,

maternă

erotică

angelică

Şi să transforme totul în ce n-a fost niciodată.

Să renasc din durere,

Din unghii-ncleştate,

Din clei,

Din oasele cărnii devorate timpuriu.

Atunci voi redeveni eu.

şi-am sa mă-ncurajez:

‘aruncă un centimetru cleios din ancora ta,

agaţă-i pe toţi în veşnicie, în cuierul nemuririi tale

să-şi amintească la fiecare împotmolire

de ce-au fost prin tine.’

O,tu,copil naiv,

Mario!

In zadar ţi-ai măsurat paşii

ti-au luat-o înainte.

şi-au fost pecetluiţi cu mare iscusinţă bărbătească.

A fost mimesis încă de la început.

 

Cădere

ai călcat pragul

curiozităţii

Ai încălcat regula simţirii

şi te-ai pierdut între arome îmbătătoare

pe care le-ai savurat pe nerespirate

şi-aşa

te-ai auto-devorat.

Acum te-ntrebi de nu cumva eşti blestemat,

de El nu te-a ales întâmplător

şi pe nedrept

şi dacă nu cumva

din tot ce ţi-a fost preconizat

s-a ivit impasul, nimicul şi suprimarea timpurie.

Erai în impas.

Ştiai că noi toţi am complotat

nu poţi trece de

femei, bărbaţi, alcool, fumat.

de nimicul ce ţi-a fost preconizat

Tu ştii că nu e vina ta.

E vina lor

A tuturor.

Şi mai ales a mea.

 

Legătura

Prin ce păstrezi ascuns

Mă ţii aproape, aproape de ce nu eşti

Şi nu vrei să fii vreodată –

Eşti umbră, lumină şi ploaie.

Eşti gheaţă şi soare, şi gaura din tavan

spre care arunc mereu, fără succes,

frânghia prin care sufletul meu se-adapă cu

Ignoranţă, nesimţire.

Eşti stâlpul de-naltă tensiune ce mă conectează constant la aceeaşi greşeală, la părere de rău.

Mă vânezi, îmi ocheşti toracele,

şi-apoi mă prinzi, mă ţintuieşti, mă sufoci.

Ochii-ţi devin tentacule, din care fac eforturi supraomeneşti

să ies

să scap

să plec departe de tine.

 

Am hotărât săţi spăl păcatul

M-am ridicat pe vârfuri,

Am făcut o piruetă,

Mâinile fluturau zvelte deasupra capului.

Zâmbeam. Te-am apropiat.

Te-ai speriat

de tine

De neputinţa de a simţi

De a te iubi

De a te împlini.

m-am minţit. M-am minţit că potopul a trecut

că există remediu. Că rana s-a transformat într-o zgârietură

cât mai învăţ?!

Mai învăţ?

Sunteţi nişte căpuşe

Ce veşnic s-agaţă de mine.

Dar ştiu că totul,

până şi naivitatea mea,

se va preface în prihană,

în atins

în amintire clocotindă-n lavă, apoi va fumega,

Iar griul dârelor ce vor pluti deasupra ta

Îţi vor aminti c-am fost aici

Te-am primit.

braţele mi-au rămas deschise

Căci ştiu că vei veni

şi vreau.

Dar nu te mai întoarce niciodată…

urmele ţi le calc în picioare,

bătătoresc pământul şi

le ascund sub flori de anemone.

Vor crede toţi c-ai fost om bun.

 

 ***

Amalia CERNAT

 ???????????????????????????????

Amalia Cernat s-a născut la 29 martie 1996, în Bucureşti. Absolventă a Colegiului Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti. Studentă – anul I – la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. În prezent locuieşte în Ciorogârla, unde ţine două pisici şi câteva premii literare.

 

 

vankila

 

ploaia s-a aruncat peste noapte ca o herghelie într-un ibric

de răşină. port şase bucăţi de pământ în spinare ca să am sprijin

dindărăt se aud luptele firului de iarbă la intrarea în talpă

soldaţii mei stau rotunzi la gratii îşi fumează degetele

în grabă se deschid porţile ca două femei goale.

tot aici mi-am deschis o temniţă. merge bine

băncile de piatră recunosc gustul

coapselor fără urmaş. din când în când mai trec din capul locului

prieteni care vin să aducă sinceritatea

în porţii mici.

 

akeldama

gravitatea faptelor se opreşte în pragul memoriei : dincolo sunt

Cuvintele Cu Adevărat Mari

valabile în fiecare limbă – le mestec

cu peruani & frunze de coca în aşteptarea ta

am lărgit camera cu insomnii

/ cu un compas /

am apreciat inexact paşii : la întoarcere

cel mai bine ar fi să-ţi schimbi locul la masă – foamea

şi otrava se plimbă în şotron.

din săgeţi de os am ridicat biserici pentru liniştea

anatomiilor nobile. la scurt timp epidemia

turna var peste ţarina sângelui / microbul

persistă în pleoapa omenirii ca o tandră

precisă lobotomie. ocrotesc laolaltă

viciosul şi virtuosul bineveniţi în viziuna mea

cu trupuri calde & minţi plate. incapabili de conservare

ei au vegheat iuţimea drakkarelor

cu sentimente opuse : fără să simtă de fapt

vântul piperat izbindu-i. în pragul uitării

am răbdare

câteva arme

o geantă

& o linişte îndoielnică.

 

 

asetelma

:: tânără era lumea dar nu ştiam eu. plăpândă

mi se vâra în minte ca o spaimă

peste care torni cositor & trece

/

netezit

koudelka adoarme victimele sub tanc

.bezna

li se varsă în contururi – precum – ape însărate intră în fiorduri

un drum neşters ne leagă mâinile în rugăciune

:: când nu o privesc lumea

îşi coace munţii din piele de elefant

pregăteşte imperii fără putere le dă

glas scoicilor şi unde mai devreme

pândeam moartea ca pe un animal surd

iată

ghearele mi se vâră în carne ca o mângâiere

peste care torni toată blândeţea & trece.

 

brianboru

 

raiduri diurne – fără ruşine

un gard turnat din fontă care-mi locuieşte :în apropiere:

alţi doi copaci despicaţi în frunte copita TA

BUza apei

brâul râului

mă mişc în braţele gazdei resimt împuţinarea

ploilor de la an la an mai scurte mai repezi ca un sărut dimineaţa

devreme a înflorit polenul pe cerul gurii & //cum să nu

sigur că o să funcţioneze indiferent de situaţie

dacă e oricum aveţi garanţia// că dovlecii

cresc moi şi rotunzi :în frigidere: roşiile

se înverzesc de durere. tu poţi să ai organele învelite în sticlă

nu se observă ba pe deasupra rezistă la şocuri

nimeni nu o să se prindă ce simţi nu e treaba

degeaba

degerate degetele umblă pe vârfuri : în casa pământie a lucrurilor:

schimbările au loc abia când descopăr

urme de viaţă în sânge vărsat / mers apăsat

pielea podelei suportă greutăţi de neimaginat/

m-am jucat cu primele mele cuvinte până am găsit numele tău

şi când am făcut-o nu am mai vorbit câteva zile

şi mama şi tata şi grivei-pe-care-îl-inventez-acum mi te-au căutat în gură

s-au întors cu un liliac crezând că eşti tu şi nu m-au auzit

şoptind

 

:arcana XIX sol invictus

 

trebuie să tragi un cadru gol ca să poţi ucide pe deplin. cu podul palmei:

anulezi orice mecanism al uitării & degetul trecut peste punte rămâne

un gest steril. imediat ce apare soarele

trupurile li se înalţă ca un scut peste boltă. iartă

tot ce nu-ţi cuprinde atingerea

rămâi

p u r i t a t e a n e î n t r e r u p t ă

ţi s-a dat voie să surprinzi bruscheţea gloanţelor – bunăvoinţa jupelor

dojana zeului faţă cu coşmarul probabil

ţi s-a dat voie să te revolţi acolo unde

dragostea apare ca furtul unei coaste/ timp în care

lumea îşi expune rigoarea ca pe o altă

proaspătă încântare.

 

***

Ioana ŞERBAN

 ioanaserban2

 

La vie en rose

 

Dintre toţi monştrii lui Goya

unul singur – rozul lui

acela înspăimântă –

nu cei ucişi şi spânzuraţi în copac precum talismanele

nici chiar Saturn devorându-şi copiii

(muşcau şi dezveleau de pe trupurile lor

carnea rozalie

gingiile lui roase şi gălbejite)

ci culoarea asta – peticită îngălată

aproape sacră –

rozul lui Goya

camuflează-mi ochiul

să-l pot vântura prin praf!

 

Sferă IV 

Apare o miză între tine şi celălalt

dintr-odată vă conectaţi – cablu după cablu –

şi aşteptaţi vânaţi fiecare circuit fiecare electrizare

(e a lui? deci îmi aparţine?) – verifici verifici

până ce oboseşti

şi atunci încerci să-ţi închipui un moment

când celălalt nu era Celălalt – când era doar printre ceilalţi –

nu exista nici o miză

electrizarea era un cameleon

îşi împrumuta culoarea şi colţurilor şi marginilor le crea umbra

întâmplător – ineluctabil

încerci să-ţi închipui

dar asta s-a rupt

pielea cameleonului a fost sterilizată

şi el murat în formol

acum temător te mai apropii de celălalt – să-i smulgi din fiinţă un cablu?

să-l deconectezi – de-acolo ar ţâşni vreun

gând

şi înainte să-l poţi prinde

s-ar înalţă peste turnuri

ar trece prin atmosferă

satelit în vid.

 

 

Dar întotdeauna e copilul cel în starea de lehuzie –

iată trădarea din apele limpezi:

seninătatea lor a strangulat umbre şi imagini.

Iar acum copilul trebuie să educe din nou

umbra

ce stă să cadă deasupra tatălui –

şi umbra

lucrurilor pe care mama încearcă s-o rezolve –

şi pe aceşti bulgări grunjoşi să-i aşeze în găvanele ochilor săi.

În aceste ocne să trudească.

Trebuie încă de câteva ori să-şi nască părinţii

căci:

v-am conceput pe o bandă Moebius

  nu are nici o faţă – doar un chip!     

şi o vină.

The Crowdly Crowd

O numeam mulţimea. Atât.

Ceea ce nu-i acelaşi lucru a numi mulţimea mulţime. Căci nu mulţimea de oameni –

nu mulţimea de capete – nici mulţimea de buzunare în ritm cu buricele degetelor.

Nu era asta. Poate Mersul lor? – Nici. Ci

acel abur vâlvoi – disecat – nesecat – ce fojgăia deasupra

tuturor acelor capete. Fără direcţie. Încâlcit în părul tuturor acelor oameni.

Şi nu era al lor (adică nu ei îl deţineau). Şi deci nu era nimic

în spatele acelui nume: nu tu casă sau priviri sau suflet – ce să mai vorbim de

fărâmitura pe care altul ţi-o şterge de pe buză sau doar o observă

acolo: fărâmibuza (ştearsă sau observată). Nu.

Mulţimea şi gata!

şi de fapt nici măcar nu puteam spune că acel abur este ea. Fiindcă atunci

ceva totuşi ar fi susţinut-o

dar ea – fără cleşti fără coaste şi fără direcţie –

mişuna şi se năclăia deasupra noastră

ne cuprindea pe toţi în propriul ei câmp de magnetism

şi jos pe asfalt proiecta o umbră. Confirmarea! –

că sunt singur.

Destul.

Limită V

 

Nevoia mea de-a proba gesturile celorlalţi

de-a le rula peste haine

peste capătul meu – capătul lor

(şi acolo la capăt

tot rămâne o nostalgie cu muchiile rotunjite

încât poţi să aluneci şi să-ţi urmăreşti amprenta

alunecând odată cu ceva

ce-ai fost)

şi-n gesturile lor – îmbrăcat – eu le caut punctele de ardere

din acele zile când ar fi fost gata

să-şi întindă braţul fără să ştie prea bine ce-ar fi

cuprins – dacă era ceva acolo – şi atunci

(ezitând) să-l întindă înăuntru răsucit

în ei înşişi –

fără să ştie prea bine dacă ce-au cuprins era acolo –

iar mie-mi place să întârzii în aceste entorse ale lor

deşi eu ştiu că

dintr-o clipă într-alta vreo întâmplare ar pătrunde

ar reordona totul

şi aceste gesturi s-ar exfolia de pe mine

doar o mână ar scrie pe zid.

 

 

 ***

Sorin SUCIU

??????????????????????????????? 

Sorin Suciu, doctor în litere (cu o teză despre Vasile Voiculescu) e lector la Universitatea „Sapientia” din Tîrgu-Mureş. S-a născut la Braşov, în 1972. A absolvit cursurile Liceului „Puskas Tivadar” din Sfîntu-Gheorghe şi a studiat apoi literele la Universitatea „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş. Eseist mai degrabă, ca poet e o prezenţă discretă şi rară.

 

 

zâmbet

ies

mic

s’ alung norii din calea ’ţi

zâmbesc

şi chiar de din ‘nalt arogant mă privesc

şi ’mi dau cu tifla

şi ’mi udă cojocul

aştept cea copilă din tine să iasă

să bată nervoasă botina ’i de prag

să râdă apoi cu lacrimi de ştrumfă

de-a lor smiorcăială

de tot circul lor

verzi tăuri

minunato

e seară e mai şi e ploaie

e aur

şi ’n poala’ţi e sade

şi doar roşu…

din adânci verzii

nu noaptea se răsfrânge

peste… şi peste … şi peste

ci’nşir’se mărgărite

şi smaragde

ce sarea’şi lasă pe cale

durere

să ardă

şi’n colţ de gură

e rai

de lăcrămioare

venin

dezamăgit mag

iar te-amăgeşti

ş’ amăgeşti

oare

au părelnic’ amăgire-i

bun strop de venin

ce vine-a vindeca

a mierii otrăvire

pornit’ a dedulci la nemurire

pe cel ce uită de măsură

 

 

 

rodia

din rodier rodit

de Tatăl

o rodie ’mi fură vederea

prea mult pe gânduri nu stătui

şi coaptă bine-o culesei

cu mintea ’mi prinsă de fantasma

deliciului ce va să fie

şi gura ’mi de salivă plină

cu dinţi de lup aş fi muşcat

pe loc

din carnea ’i

de roşu plin să ’mi umplu trupul

da’ mă oprii

un alcalin fior

pornit din gândul de departe

mă străbătu prin inima ’mi de piatră

ce piatr’ ar naşte

retraversat

văzui delicatesa ’n sfinte ape

şi se ’mplini

adânc albastrul

pe drum

cât eşti de lung pe vârf te ’ntinzi

din ochii’ţi

larg deschişi

sărate lacrimi curg

să spele dâra ce-o lăsaşi în urmă

că te-ai pierdut de tine

tu

ce ai crezut c’odată fi-vei

cu umbra ’ţi unu

adică

făr’ de umbră

capu’l ridici

şi vârfuri sute vezi în juru’ţi

toate

cu de-ai tăi semeni pline

ce ’şi cată fericirea ’n van

luptându-se ’ntre ei s’ atingă alte piscuri

din neştiinţa faptului

că drumu-i miezul

tu’n tine prăvălindu-te te’ntorni

pe drumul ce ’l trecuşi cu trudă

şi nestematele desferecate

din neagra gangă de lacrima curată

culegi cu bucurie

şi dărui…

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]