Liviu ANTONESEI
Soarele de Crăciun. Un triptic
-
Secolul meu
Etichetă / Roxana Cotrus
Poeți în dialog: Roxana Cotruș și Vlad Moldovan
Joi, 25.01.2018, de la ora 18.00, la J’ai Bistrot, vă invităm la o primă serată dintr-un ciclu de întâlniri lunare intitulate „Poeți în dialog”: un recital de poezie cu Roxana Cotruș și Vlad Moldovan, urmat de o discuție moderată de criticul literar Al. Cistelecan.
Roxana COTRUȘ – Îmblânzirea dracului/ urcarea în Rai
Că lumea lui George Bălăiță gravitează la granița dintre Domestica și Infernalia nu mai e o enigmă, iar acest aspect devine tot mai nuanțat pe măsura publicării scrierilor sale. Bineînțeles că de la această – hai să-i spunem – marcă a autorului nu se sustrage nici volumul Învoiala*, apărut în 2016 la Editura Polirom, categorisit de Nicolae Manolescu drept posibil scenariu cinematografic, la fundamentul căruia stă vădit binecunoscuta Povestea lui Stan Pățitul de Creangă.
La o primă vedere, acest scenariu, spre deosebire de celelalte proze mai ample ale lui Bălăiță, pare a cunoaște o lejeritate în discursul narativ; e drept – fragmentarismul nu impune atâtea piedici în pătrunderea în lumea romanescă a lui Bălăiță precum e cazul Lumii în două zile ori al Ucenicului neascultător. Cu toate acestea, nici scriiturii acestui volum nu îi lipsesc acroniile (analepsa, prolepsa sau fragmentarismul discursului). Astfel, după cum ne-a obișnuit până acum, lumea personajelor lui Bălăiță este și aici una în care se îmbină banalul cu insolitul, grotescul cu sublimul, în centrul evenimentelor aflându-se cunoscutul personaj al lui Creangă, drăcușorul Chirică Samca, ce intră în slujba lui Stan Ipate, tocmeala urmând a se împlini după trei ani. Întâmplările prin care trec cei doi protagoniști sunt similare celor din povestea lui Creangă: Chirică mănâncă boțul de mămăligă lăsat de Stan în pădure, drept urmare primește pedeapsă de la Întunecimea Sa, dracul Scaraoțchi, să-i slujească pământeanului trei ani, urmând a se întoarce cu ceva folositor iadului. Chirică se dovedește a fi priceput în toate treburile gospodărești și în cele ale pământului, ba mai mult, îl convinge pe de mult holteiul Stan Ipate să o ia în căsătorie pe fata morarului Lomură cel Șchiop, căreia, la împlinirea celor trei ani de ucenicie, îi scoate „coasta drăcească”, revenind pe fundul iadului cu Baba Hârca drept ofrandă. Citește în continuare →
MIHÓK Tamás – Jogging Back in Time with Electra
Prefațator al volumului Daddy issues/disecție mai potrivit decât Radu Vancu nici că se putea. Nășit de autorul Frânghiei înflorite și al Cantosurilor domestice, debutul literar al Roxanei Cotruș înveșmântează, așa cum ne indică și (non)culoarea copertei, rănile deschise ale unei realități tragice irevocabile. Dacă Vancu jonglează cu traumele rămase în urma sinuciderii tatălui cu seninătatea acrobaților, gimnastica Roxanei implică, pe alocuri, mișcări net mai ofensive, ricoșeuri firești ale preaplinului traumatic.
Numai că această înrudire tematică este cvasi-irelevantă: perspectiva feminină a cărții pulverizează izomorfismul dintre poezia celor doi poeți de generații diferite. Roxanei Cotruș, o veritabilă Electra a postmodernismului poetic românesc, îi place să se autoflageleze în fața unei fantasme paterne stocate în amintiri. Sosiile tatălui, niște bărbați tineri random, sunt cele care o invită pe poetă într-un illo tempore ușor (de) teatralizat „de vreo doi ani / fac atletism / de performanță (…) încep s-alerg c-o viteză inferioară / c-o pauză la fiecare lună. (…) după vreo două luni, / prelungesc pauza / că-l întâlnesc pe unul care / SIGUR / îți seamănă” (Tata, te repar); „se aud pașii lui intrând, / legănându-se / prelung.” (Inițiere) Este, deci, căutat un timp încremenit în concept. Iar la debutanta noastră parcurgerea acestei traiectorii abisale se face articulat, în candența pașilor de jogging.
Odată accesat, noul câmp energetic îi perturbă ritmul firesc și controlul asupra percepției „atunci începe maratonul (…) mă deshidratez, mă-nfometez, fac febră musculară. / de-asta nu observ / că / SIGUR / îți seamănă” (Tata, te repar).
Din acest punct critic pe care poeta îl conștientizează cu lux de amănunte, obiectivul disecției temporale rămâne același, nu și natura gesturilor din cadrul ei. Apar două maniere. Pe de-o parte, sintaxa vocativelor și a imperativelor care trădează credința poetei în dialogul transcendental și trans-temporal. Daddy issues/disecție abundă în asemenea exemple. Iată cum fiica abandonată îl provoacă verbal – câteodată chiar îl pune la zid – pe tatăl trecut la cele veșnice, revendicând astfel domeniul său afectiv: „Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta”, „numai c-a ta e dintr-aia stătută” (Amanta noastră), sau prin antiteze fragile „Vino, pleacă, vino!” (bloodflood – o evidentă trimite la piesa omonimă a celor de la alt-J). Pe de altă parte, Roxana Cotruș pare a fi adepta explicitărilor, nicio dâră de ambiguitate să nu-i strice jocul. De aici capătă flexibilitate discursul ei poetic: din enumerațiile în care elementele sunt grupate în jurul unui simbol sau al unui motiv central „stopul / cearșaful alb / scările / betonul / sicriul / drumul / de țară / livada / prunii, merii / păreau niște pitici / în / toposul nedumeririi mele” (Inițiere). (Menționez că aici cuvântul topos ar fi total nelalocul lui, dacă nu ar fi utilizat tocmai în scopuri transfigurative.) Din ambele maniere amintite rezultă o bine temperată fragmentare a discursului, de fapt o disecție secundară.
Idealismul actorului principal, al Electrei, resimțit din prelunga pregătire fizică și psihică (ideea de warm-up), e dejucat prin conștientizarea slăbiciunilor tatălui absent și împins dedesubt. Astfel, la suprafața poemului rămân pastilele de (auto)ironie din categoria tachinărilor, prin care poeta își conservă vulnerabilitatea interioară. În opinia mea, tachinarea propriilor psihoze reprezintă firul roșu al cărții, depășind chiar și tatăl ca element unificator de rang tematic. Aceste săvârșiri se fac mimetic, prin îmbinarea tonalităților grave cu cele ludice „de câte ori mă-ntorc spre tine / mi se pare că numai tu mi-ai rămas / până încerc să m-ajung / din urmă / și iau / umbrele / iau / lumina / căderea / înălțarea / și le bag într-o șosetă” (warm up). Splendidă metaforă în contextul ratării.
Complexul Electra rămâne însă factorul responsabil pentru sedimentarea tuturor ratărilor biografice din aceste poeme. Niciun posibil curtezan al Roxanei nu îi poate umple acesteia golul pe termen lung „berea de după / mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept, (…) mi-am dat seama / că tu = tata” (alfa (loading)…). Sau iată un alt vers grăitor și concis „mi-ai cunoaște iubitul și ai strâmba din nas”, care nu lasă urmă de îndoială că fantasma paternă, ca în Hamlet, este cea care trage sforile epicului.
În Daddy Issues/disecție, Roxana Cotruș preferă un autoritarism didactic – autoarea este profesoară de română – în detrimentul fineții și al subtilității plastice (ale căror secrete, de altfel, le cunoaște la fel de bine). Da, este impresionant (și în același timp greu de înțeles pentru mine, îmi asum) felul cum își gestionează ea particulele traumei în funcție de impulsurile artistice. Celor care îi cunosc lucrările plastice artista le poate lăsa următoarea impresie: că poeta Roxana Cotruș își activează emisfera cerebrală opusă – sau cel puțin un compartiment cerebral vecin – pictoriței Roxana Cotruș. Poezia e exploatată ca tărâm al justificărilor nu de puține ori incisive, în timp ce în pictură ea lasă garda jos în mod deliberat. Altfel spus, Roxana scrie cu luciditatea unui psiholog și pictează cu dezinvoltura unui visător. Rareori se întrepătrund aceste două planuri, iar când o fac în scris, se coagulează niște pasaje poetice greu de uitat „dar credeam că dacă mori / te naști în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva. / Iar când mama zicea: «s-au făcut deja 3, 5, 7 ani» / urmăream toți copiii și câinii de 3, 5, 7 ani, / (aș fi adoptat unul, l-aș fi chiar furat) / dar niciunul nu semăna cu tine / m-am lăsat păgubașă (…) De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.” (cearșaful alb) De fapt, Roxana recunoaște: „Odată am încercat să-ți fac portretul. n-a fost boom! / dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze / până oi avea curajul să te continuu. / să te fac ca la carte.” (Amanta noastră). Ba mai mult, ea își confirmă masculinitatea, esența accentuată de animus „am fost cea mai băiețoasă din curtea școlii” (incursiune biografică), pe care o resimțim și în tensiunea actului ei de creație.
Este vorba, prin urmare, de o răzbunare interioară, una justificată. Poeta se joacă cu amuletele pe care le-a moștenit pe linie paternă cu cruzimea cu care s-a jucat odinioară moartea cu sensibilitățile ei. De aici și reacțiile stridente de tipul „Ce-a mai rămas din tine? / am mai rămas eu / să rîd, să mă hlizesc la fiecare stop” (Ce-a mai rămas din tine). Vedem cum ea nu se lasă bătută în fața imensității nebuloase a destinului, ci, mai degrabă, caută să fie chit cu acesta (v. finalul poemului romanță-n a treia dimensiune). Această imposibilitate sufocantă declanșează impactul estetic în poezia Roxanei Cotruș.
Menajamentul de sorginte blagiană al misterului (ce-i drept, mai mult afirmat decât exprimat) îi vine ca o mănușă poetei, de aceea nu sunt convins că o eventuală victorie asupra cataclismelor – vorba lui Radu Vancu – ar mulțumi-o. Uneori, această direcție doar se întrezărește printre constructele imperative, iar altădată este exprimată fățiș: „teama-mi punea stăpânire pe ființă / și / aluneca-n mister” (Inițiere).
Spre finalul cărții, vocea acestor „nonșalante descântece de traumă nevindecabilă”, așa cum îi etichetează versurile cu maximum de convingere Al. Cistelecan, coboară câteva note, iar premisa exprimată în poemul-central al volumului Daddy issues…, „Atunci apar eu să te repar / Că nu vreau să te mai sinucizi încă o dată.” (Tata, te repar), este valorificată. Pe linia de finish, Electra dă mâna cu fantasma paternă după care a alergat, confesându-i-se astfel: „Mai ții minte /…/ mergeam cu tine de mână / aproape zilnic… / (tot cei mai buni prieteni am rămas.)” (Epilog) Trecându-l prin procesul interiorizării poetice, „acum ești o istorie / de factură inspirațională (…) doar pentru mine.” (schizotimie), Roxana reușește să-și salveze tatăl de la reiterația suicidului.
Cât va ține pactul lor? Rămâne de văzut.
____________
* Roxana Cotruș, Daddy issues/disecție, Editura Charmides, Bistrița, 2015
[Vatra, nr. 12/2015]
Poeme de Roxana Cotruș, Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski
Roxana COTRUŞ
Amanta noastră
Azi am fost să-mi legalizez niște copii după diplomele de studii
– apropo, să știi că mi-am luat carnetul de șofer acum 7 ani.
fiu-to, adică frate-mio, mi-a cumpărat o mașină mică, un lupo roșu.
am terminat faculta’, masterul, acum îs la doctorat și profă de 3 ani.
Și mai și pictez.
câteodată chiar fain, să știi.
Odată am încercat să-ți fac portretul. N-a fost boom!
dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze
până oi avea curajul să te continuu.
să te fac ca la carte.
abia dup-aia te pun pe-un perete –
Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta.
io n-am văzut-o, dar te-nștiințez că i-am realizat portretul brici!
ca și aia a ta, duduia notar avea în vârful capului o coadă
odioasă
prinsă
cu un elastic ieftin, de chinezu’.
avea un zâmbet teribil de tâmp.
întrezăream niște ochi goi
vedeam cum creieru-i joacă feste
cum puținii neuroni pe care mi s-a părut că-i avea
se jucau de-a prinselea
cu răbdarea-mi ce începea să se
evapore încet și sigur
și să se transforme-n revoltă.
N-arăta bine deloc
mi se pare că aștepta s-o-mbraci din nou frumos
și să-i iei o tarabă de-aia pe care să-și întindă pantofii
să și-i pună la vânzare
pe banii tăi.
Pe cuvânt de onor –
Era urâtă. de-aia ea și amanta ta
= ca două picături de apă
numai c-a ta e dintr-aia stătută.
Back to boozer
Mai ții minte Opalul?
Barul ăla de la corina, în care mergeam cu tine de mână
(cei mai buni prieteni ce eram)
aproape zilnic
cu câteva luni – sau să fi fost un an? –
înainte să te duci numai tu știi unde?!
Barul ăla în care îmi făceai cinste cu
suc și gumă de mestecat verde,
iar celorlalți cu tot ce nu băuseși tu până-n ’94?
ăla în care când intrai erai primit precum
un superstar.
Îți zâmbeau toți
mai ales gagicile de la bar
care mă ciupeau familiar sau, mă rog, încercau să comunice pe un ton oligofren
cu mine, schimonosindu-se în ultimul hal?!
De alea îmi amintesc că erau entuziasmate când apăreai
că doar, pe lângă o consumație consistentă
(nu omiteai niciodată mai puțin de juma’ de bar),
le lăsai și-un bacșiș gras.
Na, între timp, Opalul a devenit magazin de covoare,
semn c-a fost spălată pardoseala,
apoi acoperită și răs-acoperită cu jdemii de culori.
Acum e jumate-bancă ( Banca Românească )
– acolo-s un sfert din banii dvs.! –
jumate – ceva magazin de amenajări-băi
și, culmea!, au o grămadă de furtunuri.
Jumi-juma. Ca idee, nu de alta.
Cearșaful alb
nu dorm niciodată în cearșafuri albe
de când l-am auzit trosnind pe ăla
care s-a făcut
zdrențe
pe tine te vedeam pitit în colțul patului
aflat în spasme, cu mințile-ți legănate.
deși jumătate cât acum, simțeam că-n mine zace-o forță
ce-mi inflamează capul
pieptul
și voia să te-nvelească-n flori de salcâm.
câteva luni mai târziu
cearșaful-zdrențe s-a reconstituit
brusc
– în dimineața în care-ai fost găsit atârnând –
precum un puzzle
din câteva mii de piese
fiindcă era fix pe tine
iar tu în mijlocul holului
te-am ocolit
mai mult siliți
vârâți
în casa vecinilor.
dup-aia te-am condus.
eram în ceva dubă. zdrăngăneau telescoapele.
ca o familie, numa’ că nu fericită
și nu întreagă.
ultima dată când te-am văzut
erai într-o carapace.
io chiar credeam că te ridici
și c-ai să râzi
de toți
eu de-aia n-am bocit
că știam că te ridici.
Dup-aia, nu știu dacă oi fi auzit sau doar mi-am închipuit,
dar credeam că dacă mori
te naști fix în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva.
Iar când mama zicea: „s-au făcut deja 3, 5, 7 ani”
urmăream toți copiii și câinii de 3,5,7 ani,
dar niciunul nu semăna cu tine.
m-am lăsat păgubașă după ce s-au făcut 7 ani.
De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.
Te-am strigat din spatele blocului
Nu știu de-ai fost atunci pe fază, dar,
într-o vreme, un psihopat/ obsedat sexual,
îi dădea târcoale deseori blocului nostru.
Eram printr-a 2-a sau a 3-a când l-am văzut prima dată.
Atunci m-a-ntrebat dacă în scara 224 nu stă cumva Mihaela.
i-am zis să se uite pe tabelul nominal de locatari
eu mă dădeam cu sania, cu vecinul meu ungur
era cel mai bun prieten al meu pe atunci
– doar îl știi bine, avea vreo 2 ani când tu-l întrebai:
„Cum te cheamă, pui de dac?” și cred că tot tu răspundeai:
„…….., Măria-Ta!”.
Vara trecută a ieșit din închisoare.
tare drag mi-era!
n-am mai ieșit cu el de când a intrat în clasa a 5-a și a început să fure capace de mașini. –
numai că mi-am dat seama de intențiile tulburi ale străinului,
l-am luat pe prietenul meu de mână,
am luat săniile
și-am fugit.
i-am zis mamei de el, iar ea m-a sfătuit să strig „tata!” când mai apare.
Atunci am conștientizat că „tata” e mai puternic decât „mama”
sau că așa ar trebui să fie.
Deși, pentru mine mama a fost Xena la pătrat.
În vara aceluiași an
l-am revăzut pe străin în spatele blocului nostru.
m-am panicat. nu era nimeni la mine-acasă.
dar asta nu m-a oprit din a striga: „tataaa! taaata!”
vecina de la 2 a ieșit în geam
s-a uitat îngrozită la mine.
Tu erai mort de vreo 5-6 ani.
Într-o secundă a și dispărut în casă.
străinul psihopat fugise între timp, cred,
că nu l-am mai văzut.
dar eu am focalizat etajul 2
mi-am dat seama că fusesem cel puțin penibilă,
patetică sau că femeia m-o fi suspectat de vreo boală psihică.
Oricum, n-am întrebat-o niciodată.
Aia a fost prima și ultima dată când te-am strigat la geam;
și, paradoxal ori ba, eu nu strigam în gol
te chiar strigam pe tine
în minte-mi erai tu
ca atunci când spărgeam nuci pe linoleumul muștar din bucătărie.
Așa că îți mulțumesc că mi-ai lăsat semnificantul „tata” și bonus
un semnificat.
Ultima dată când l-am văzut pe psihopat – sau o fi fost altul? –
Eram în anul I-îi la facultate. Era o iarnă fleșcăită.
Urcam scările și mi se părea că-i simt respirația psihopatului în ceafă
m-am uitat cu coada ochiului,
era cu obiectul muncii-n mână.
Am făcut un pas în dreapta, m-am întors calm, apoi am început să cobor
din ce în ce mai alert
puținele scări pe care începusem să le urc.
Am ajuns la parter. de data asta nu te-am mai strigat.
am început să bat la ap. 4, știam că e numai câinele acasă
– un lup elvețian care-a-nceput să latre –
pe fundalul lătratului am început să țip și eu la psihopat.
să-l înjur cu o fluență de care nu știam că pot fi capabilă.
– cred că-n momentul ăla am sporit limbajul suburban
cu cel puțin 10 expresii noi –
așa am scăpat de psihopat.
(Alfa) loading….
Era o zi de mai
când am ieșit de la național
se jucase căsătoria.
eram cu miha.
Berea de după
Mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept,
zvelt, periculos de charismatic.
După ce ne-am zis „pa-pa!”
– zgomotos, desigur!, doar îs femeie –
mi-am dat seama
că erai tata.
fizic,
pe alocuri comportamental
– expansiv, visător, tulburător –
dup-aia am văzut că nici stabilitatea nu vă era străină. Cred c-ați share-uit-o îndelung
sau ți-a transmis-o el.
asta numai voi știți.
în orice caz, m-a luat cu stare de greață când te-am văzut
în același borcan în care îl băgasem doar pe el
la naftalină.
Singura diferență dintre voi?
în timp ce tu începuseși de la o vreme să-mi vorbești de sfinți,
el și-a legat ștreangul de gât. sau gâtul de ștreang.
Marșul inițiaților cotidieni
Treceți prin viața mea lăsând dâre de durere în urma bocancilor voștri
trecuți prin alte câteva vieți
de oameni nesăbuiți, nenorociți de alții
și de voi.
treceți și mă faceți terci
mă faceți să mă-ntorc de fiecare dată la prima
rană, apoi la a doua, la a treia ș.a.m.d.
la prima cicatrice.
le iau pe toate pe rând:
una-i de când am căzut în cap pe scări,
alta-i de când m-a lovit mașina,
atunci a avut tata grijă de mine.
încă una: asta-i de când a căzut Tv-ul Diamant pe mine
– atunci m-a dojenit mama –
ah…cutia aia, cutia aia era atât de grea, și-ar fi putut fi insuportabilă;
dar, totuși, nu atât de apăsătoare ca boala provocată de marșul bocancilor voștri jegoși.
Acum voi reveni reloaded.
Pân-atunci mă loghez.
Amortizare
mă gândesc să port mai des tricoul XXL
găsit între niște cârpe de șters praful.
(de fapt, am și șters de vreo două-trei ori cu el pe jos.)
Să-mi acopere toracele adolescentin în întregime
să nu se întrezărească nici urmă de claviculă
de umeri ascuțiți
de oase
de sfârcuri.
Mă gândesc să iau perdeaua din sufragerie și să mi-o înfășor
împrejurul șoldurilor purtătoare de curbe armonioase
singurele care par să-mi trădeze anii
apoi
să-i dau drumul.
să se prelingă pe membrele inferioare
să o opresc abia când se-aude trosnitura impactului cu solul
ca și cum ar bloca simțul asumării mele.
mi-aș arunca jeanșii, tenișii, pantofii cu toc, toate rochiile vaporoase etc. etc.
și le-aș înlocui, treptat, cu zdrențe care să-mi acopere degetele, unghiile, fața
spatele, susul și josul.
m-aș vărui în fiecare dimineață
din cap până-n picioare
numai ca să pălească măsliniul în repulsia crâncenă a nonculorilor.
i-aș oferi minții întregul meu trup
mi-aș crea un sanctuar al minții în trup
sau al trupului în minte.
Promit. v-ascult
dar mai aștept puțin
Autoportret
Memoria-ntrece gânditorul
îl induce-n eroare la fiecare click,
la fiecare accesare a datelor de bază,
a documentelor de pe hard-disk.
Memoria-ntrece gânditorul
și
frânturi de iluzii, de reverie mă depășesc.
De fiecare dată devin „tu-ul” neîngăduitor din afara mea.
și mă privesc îndelung.
Neputincioasă, pentru a mia oară constat
că-n mine zace-un iepure creator, ciudat de creativ,
plămădit pe-un material plăpând, limitat.
Cât de slabă-i materia pentru gând!
Catharsis
Vreau să mă agăț de-un cârlig ce n-a ancorat vasul altcuiva
niciodată
și-aș mai vrea ca din vasul pe care o să mi-l cumpăr din primul salariu
ca ucenică a lui Psyche
să vă flutur tuturor disturbatorilor batista albă
pe care văd că-ncepe, treptat, să se imprime o crizantemă.
„ adio! vă las”.
Și-apoi, zâmbind, din pupă, să vă rostesc cu cea mai mare bucurie
nedisimulată
„mulțumesc! acum vă las…”.
Să râd cu poftă, și-n pașii dansului ploii
să flutur batista
„adio, vă las,
vă las cu bine.
doar v-am făcut bărbați…”
Antisocially speaking…
Diferența dintre scârba pe care o ai față de mine
și mine
social vorbind…
e diferența dintre nervii pe care i-am propulsat și
i-am trecut la un alt nivel
pe când tu-nvârteai entuziasmul pe toate părțile.
Diferența dintre judecata pe care o ai față de mine
și cea pe care o am față de mine
social vorbind…
e raportul invers proporțional dintre gândurile tale,
limpezimea râsului de pe fața ta
și gândurile mele diversificate
de la omega la alfa
și râsul meu psihotic.
Diferența dintre tine
și responsabilitatea mea nevrotică
e distanța dintre resemnarea ta
și
dorința mea de a apuca mai repede soarele de-o mână
și de a-l scutura atât de puternic
încât să se teamă
să mai apună vreodată
pentru mine.
Filming for free
Uitându-mă-napoi, revăd
doar scheletele celor ce-au trecut
fulminant în câteva dintre secvențele
montate
de-un regizor păpușar formidabil
dar atât de ingenuu…
De mi-or fi alunecat frâiele
și dacă monitoarele unde rulau
scenele camerelor de supraveghere
au fost vreodată dirijate,
nu știu.
nici măcar de-or fi fost mișcările gestionate
sau măcar articulate într-un
minimum de ritmicitate.
Prezența absenței monstruoase
Constat că monștrii n-au stat niciodată
sub perna mea, sub patul meu.
Că n-am avut nicio Babă Cloanța
ori Mumă a Pădurii.
Că atunci când m-am trezit sub Dacia vecinului de la doi
m-am ridicat cu genunchii sângerânzi
și mă uitam cum roșul șters al căpșunelor
imprimate pe colanți
se inundă
de roșul aprins al sângelui meu,
apoi, de mână cu străinul ce m-a doborât și scos
de sub caroseria daciei sale vișinii,
am urcat patru etaje
nedumerită.
Acum înțeleg –
monștrii și creaturile neantului
și-au găsit loc de taifas
sub unghia degetului
mic
de la piciorul
stâng.
Schizotimie
Nici măcar nu știu de știu identitatea instrumentului
cu pricina
îi zic liant –
liant despărțitor de suflete.
Tu știi că-n fiecare curea
și funie
și strângere de gât
în joacă
în orice atingere pe claviculă
te văd pe tine?
Tu știi.
Și-atunci mă ia frica
și simt că mă sufoc
și nu vreau să fiu călcată de turme
de vaci
de oi
de haite de câini
ce nici măcar nu știu că
netezesc pământul deasupra ta,
căci nu știu că zaci acolo
tu.
Că, nu, tu pentru ei, nici pentru ăștia de lângă mine,
tu nu ești erou.
Tu AI FOST erou
și
acum ești o istorie
de factură inspirațională
(și nu numai)
doar pentru mine.
Epilog
Mai ții minte /…/
mergeam cu tine de mână
aproape zilnic?
ca buni prieteni ce eram.
***
Moni STĂNILĂ
Jurnal de microbist
Două inimi se dau cap în cap armonic, armonic, cromatic.
Dintotdeauna le-am știut așa: mama și tata.
Buchete de copaci înghesuite la fereastră.
E o toamnă ca toate toamnele. Colorată.
În fond, nu e mare lucru din ea. Nici măcar cerșetorii nu par mai spectaculoși.
Eu, la fereastră, fac cu mâna: salutare lume, salutare lume
și dintr-o dată sunt în fața parlamentului. Spune ce ai de spus,
nebuno, vorbește, fir-ai tu să fii! Deschide gura.
Închid ochii, deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,
Din spatele meu se năpustește lumina. Par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca russel crow în gladiatorul
O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.
Un toboșar cu capul în nori și picioarele-n lună.
Vorbește odată,
și eu ce să le spun?
Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză
Și Manuel Neuer în propriul careu.
2
Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.
Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca prinții nelegitimi din serialele coreene.
Fac cinci pași, ecoul redă răpăitul
de tobe și în fața ochilor apar munți de scări rulante.
Dar tocmai atunci portarul urlă să îmi las geanta la garderobă.
Oricât mă chinui, nu pot reface traseul.
În fața mea apar munți de femei bătrâne,
vociferând în rusă politici despre Europa.
3
Pe stradă oamenii nu îmi dau bună ziua.
Trec de mine, întorc capul și comentează. Ei comentează și cresc,
Eu îi ascult și devin mică.
Mă strecor printre picioarele pițigoilor, am ochii în lacrimi.
Și nu e nici un alt om acolo cu mine. Feresc cu grijă nisipul din calea mea,
folosesc pârghii să mut chiștoacele din drum. Nici o mână uriașă nu se întinde
iubitor spre mine ca în ilustratele iehoviștilor.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare! Dar nu. Eu sunt mic și rămân mică.
Mă sprijin obosită pe un trunchi de troscot
și fredonez psalmul 142. Apoi, mă prind cu ambele mâini de
paltonul unui angajat.
Deschid larg ușile bibliotecii naționale, dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul.
Din spatele meu se năpustește lumina, par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia.
Starea de după
Orice festival îmi dă starea de după.
E o moarte parțială.
Și o mare oboseală. Atunci, cum începe cerul să piardă din lumină,
copacii să se alungească prin balcoanele încărcate cu puf de plop,
apare și frica. Ea ține și crește. Iar noaptea când becul închide ochiul și Sandu se întoarce respirând greu în colțul lui, imagini neclare mi se îngrămădesc în minte.
Tremur și tresar. Și n-am curajul să adorm. Mereu e o cădere în gol, o tresărire puternică, un icnet dureros.
Ar fi mult mai simplu de îndurat un coșmar în care Arjen Robben mă urmărește cu un pumnal,
iar singura mea opțiune rămâne simularea unui fault în atac.
pizza
Tot ce am în minte e o pizza diavolo, cu mult ardei iute. Cu un blat subțire,
pe vatră. Mă înec cu salivă. O pizza diavolo cât o umbrelă de la terasa din centru,
cât un balon zburător,
cât Național Arena.
Cobor din autocar, cu bagajele după mine și dau fuga direct la contabilitate.
Diana îmi zâmbește, eu îmi rețin gâfâitul. Ochii ei, ca două măsline pe o diavolo.
Dar când mă roagă să mai încerc zilele viitoare,
mă chircesc ca Neymar când doctorii i-au spus
că nu va juca un an.
Marcel
Pârtia noastră era bifuncțională, pentru șmecherii cu patine
şi proletarii cu săniuțe. În formă de mare S, cu bucăți de gheață curată, pârtia mică
– se prea poate aşa să îi fi spus. Atunci echilibrul universal nu era restabilit. Cimitirul nu era încă în inima pârtiei.
Pârtia mare cotea prin spatele școlii, iar cea mică
lua brusc curba la stânga.
Eu eram cu patinele șmechere ale unei prietene, eu – proletara
care abia începusem să merg la adunarea penticostală. Eram încântată de mine.
Nu de evangheliile pe care Zepa și Isac ni le explicau, pe cât le înțelegeau și ei. Eram încântată de mine, când Marcel,
a pus sechestru pe pârtia mică.
M-am proptit în vârful patinelor, față în față cu el. Copiii plângeau pe margine cu săniile parcate. Și când eram gata-gata de o artistică bătaie pe patine – Marcel pe ale lui, unele albe și noi, eu pe ale prietenei mele – mi-au răsunat în minte, în ropot de toacă și tunet de clopot (deși la adunare nu aveau nici una, nici alta) cuvintele lui Domnu’ Iisus (pe vremea aia cu un singur i): întoarce obrazul!
Așa că Marcel a început să îmi care pumni și patine.
Mă ridicam și strigam din nou: dă, mă, dă ca să împlinesc evanghelia.
Parcă eram Schweinsteiger la finala cu Argentina. Un erou terfelit.
N-am rezistat până la capăt. Am spus, bine, Iisus nu vrea să dau, dar ticu?
Am fugit la fabrica de sticlă, l-am dat pe ticu jos de pe cuptor, m-a ascultat, s-a scărpinat de-a-ndoaselea și a zis: dacă mai vii bătută acasă, îți trag și eu o mamă de bătaie.
Ovații
Domnul Burac întreabă retoric de ce nu mai citește Manolescu,
iar Mihai refuză să intre în dialog. Așa că dosesc o țigară,
îmi mut scaunul fără sunet și tot fără sunet mă ridic privind țintă spre ușă când șiretul bocancului stâng se infiltrează în gaica metalică a bocancului drept.
Văd doar vitrinele de sticlă ce adăpostesc cărțile lui Goma și aud doar hiiiiul prelung
al celor prezenți. Nu știu cum, ce hocus-pocus, ce scamatorie nouă, ce îndemânare veche
mi-a permis în cădere o redresare spectaculoasă, ba
am și ajuns direct cu mâna pe clața ușii.
Din cădere / ridicare îmi dau de pe față părul cu mâna rămasă liberă și zâmbesc spectatorilor. Sunt ca fotbalistul stelist ce dădea gol din greșeală stârnind ovații
așa că nu e nici o mirare că în capul meu un stadion întreg striga „nicolițăăă”!
Casillas și Piți și Capello
La FILIT, cei care nu știau că n-am fost invitată,
mă priveau cum l-ar privi un amator de fotbal, care nu
a văzut mondialul din Brazilia, pe Iker Casillas.
În fiecare vineri, eu și Pițurcă, suntem cei mai înjurați oameni din
România. Bun, și Ponta.
Când Buzu și Hose nu vin la cenaclu,
parcă aș fi Fabio Capello și aș lua banii
bibliotecii degeaba.
***
Alexandru VAKULOVSKI
O privire pe strada Alexei Vakulovski
nu știu dacă îți convine să te calce în picioare
toți vecinii acum.
s-au săpat șanțuri adânci
chiar și tu ai dat bani pentru asta.
la început a ajuns gazul, apoi apa.
am scos țevile lungi, negre, de plastic din pod și pe cele metalice.
cu țevi și cabluri am înconjurat casa ta.
Alexei Vakulovski Nr. 5.
sub pământ sunt nodurile din care
trag gaz mai multe case.
pe drumul neasfaltat
s-a făcut trotuar, pe strada de care râdeai că se numește Florilor,
de la prea multe flori.
te calcă Frăsâna, căreia îi plăcea să-ți spună că sunteți de-un neam,
doar-doar să cobori până-n beci după înc-un ulcior. Badea Michea, Grișa, Dumitru nu mai. te calcă și cumătra Lida, cumătrul Vasile, dar, am înțeles, nu prea mult, doar ați fost colegi de clasă. te calcă vacile, caprele. mama suferă. o știi.
brigada de tractoare își șterge urmele. prietenul tău, Tolea Basu, a arat-o. garajul s-a-nchis.
a rămas doar ZIL-ul vecinului Steopa și tractoarele lui Sașa. cel cu șenile nu cred că-i plăcut. pictorul, Veceslav Semionovici, care ți-a făcut ultimul portret, a ajuns la celălalt capăt al străzii – la cimitirul baptist.
la casa ta, de pe strada ta, mama a schimbat ușile și geamurile. dar nu și lacătul și se tot întreabă unde o fi cealaltă cheie. e și alt gard, iar poarta de care te-ai rezemat, când inima s-a oprit, e cu jumătate de metru mai sus.
de fapt, știi toate astea de la ea. mamei i-e teamă să te calce, ea fuge la școală prin harman, povestindu-ți: uite, Alexei, ce struguri s-au făcut.
uite, Alexei, ce frumos.
uite, Alexei, cât te-ai fi bucurat.
prin harman vine, tot mai rar, și unchiul Valeriu. stă puțin și mă cheamă la iaz. bem un pahar două, în numele tău. Alexei, îmi zice, așa era. Alexei, zice, totul știa. acum câțiva ani, unchiul Valeriu s-a pornit să te vadă, dar n-a mai ajuns. doctorii i-au zis să nu bea, iar el râde. într-un sfârșit, tată, de pe strada ta, cu toții la tine ajungem.
dar nu știu dacă ți-ai fi dorit așa ceva.
Notă: notele tatălui la Ieudul fără ieșire de Ioan Es. Pop
deși știai că nu-mi place să-ți notezi în cărțile mele totuși ai subliniat:
– viața se bea și moartea se uită.
– și ei zic la ce și după asta îndoim
totul cu apă și-ncepem să fim fericiți.
– e ziua noaptea
– unde totul e posibil și
nimic nu mai are rost.
– când a murit în iunie mircea
– mircea zubașcu
– afară nu se mai poate vedea prin ferestre nimic, de
afară nu s-a putut auzi începutul
– îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim.
– cară-te iute, urlăm spre amicul, ia-ți-o și cară-te,
altfel dăm cu toții de belea.
– -s un palton bețiv și bolnav
– cum m-am dezbrăcat de el.
– cine ești, întrebi tu, căci tu ești biruitorul și pe tine
nu te mai caută nimeni.
– nici nimicul
nu ne mai iese ca lumea.
– cine mă va ?
– se-ntunericise.
– om singur lângă om singur.
– de la noi din casă, sfârșitul se vede limpede în orice zi.
– nu țip, pentru că m-aș trezi.
– sunt pulbere de treaz.
– la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.
erau lungi și galbeni ca niște sicrie.
nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit
mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.
mâna mea a început să scrie.
Ai citit și popescu, o privire spre viitor… și nici prin cap nu ți-a trecut.
[Vatra, nr. 5/2015]
Ușa deschisă. Tineri poeți la debut
Roxana COTRUŞ
Roxana Cotruş s-a născut la 8 iulie 1990, în Tîrgu-Mureş. A urmat cursurile Liceului de artă din Tîrgu-Mureş (e şi pictoriţă). Absolventă a Facultăţii de litere din cadrul Universităţii ”Petru Maior” din Tîrgu-Mureş şi al masterului de critică şi istorie literară din cadrul aceleiaşi facultăţi. În prezent, profesoară de limba şi literatura română.
RRR
Tu uiţi c-ai tras un paravan
Un Stop
Între tine
şi tine.
Şi-umblai desculţ
Pe sloiuri de gheaţă
întrebând
de ce-ai primit drept moştenire păcatul,
furia şi uitarea.
Să nu te mai privească
Să te dorească
Să o atingi
Să o priveşti
S-o modelezi
Cu trupul
şi
Sufletul.
şi-apoi ai ştiut
că trebuie s-o joci
şi s-o înfrângi
Că eşti sortit s-o ţii
Departe de tine
Warm-up
De câte ori mă-ntorc spre noi
eu ştiu
c-ai fost victima limbajului scăpat de sub control –
al meu control.
Degete-ncleştate, pupile supradimensionate, conştiinţă-mpovărată –
Toate-au fost
martori
Lezaţi.
De câte ori mă-ntorc spre tine
eu ştiu că numai tu mi-ai rămas
până încerc să m-ajung
din urmă
şi iau
umbrele
iau
lumina
căderea
înălţarea
şi le bag într-o şosetă, fac un nod
apoi le arunc pe toate
îndesate-n şoseta neagră
în cuvă
şi bag în priză maşina de spălat.
Nici apa prelinsă pe cablu
nu doreşte scurtcircuitarea
în timpul contorsionării tale.
privesc detaşată.
îmi spun că nu-i mare lucru
e warm-up
Iniţiere
M-am născut să fiu copila-ispită
privită
iubită
neatinsă.
Nu ajung la mine
dar vă ştiu pe toţi.
Pielea mea v-a absorbit veninul
Ochii-mi sunt suspin.
Şi vă ştiu pe toţi.
Joaca de-a ilarul.
dorinţele-mi sunt
precum un trăsnet ce
pe mine m-atinge,
pe mine m-agaţă
şi mă poartă,
mă-ntoarnă,
mă schimbă
mi-arată de unde-am venit.
Illo tempore.
se-aud paşii lui intrând,
legănându-se
prelung.
iubind.
îndurând.
– stopul
cearşaful alb
scările
betonul
sicriul
drumul
de ţară
livada
prunii, merii
păreau nişte pitici
în
toposul nedumeririi mele.
A fost pământul
Rust tempore.
Am cunoscut moartea încă de pe-atunci.
o gazelă în lumea tuturor
şi-a nimănui.
le ascultam respiraţia în fiecare seară
şi dimineaţă.
teama îmi acapara fiinţa
şi
aluneca-n mister.
macabru
De-acolo vin.
Romanţă-n a treia dimensiune
Învesteşte-mă ca maestru al artei tale de disimulare ş-ai s-adulmeci fiecare moment pe care ţi-l voi reproşa.
Ai grijă la viteză. Să nu te-mpiedici!
Nu ştiai că fiecare clipă irosită în întunericul disimulării noastre va deveni granat.
Îmi întorc spatele. te las în ceaţa din faţa blocului. acolo ai rămas.
Prezenţa ta s-a prelins pe bucata de trotuar pe care stăteai.
Urlai şi-mi zâmbeai. acum îl calc – şi-mi dă o mare satisfacţie.
Haosul, păsarea faţă de nepăsare, identitatea fără identitate, nebunia puerilă,
culoarea pastelată a pielii de pe claviculă – totul e o respiraţie.
Difuzorul şi-a revenit, margaretele au murit. Respiraţia-mi ţi-a rămas.
Şi ştii ceva!? Femeia de serviciu a spălat şi trotuarul.
Deci zici că suntem chit?!
Maria
ţin ceasul de pe noptieră
între arătător şi degetul mare.
Măsor distanţele de la minutul 15 la 45
Au trecut 30 de paşi,de apropieri, de atingeri.
în tot acest timp îmi târăsc picioarele prin bălţile tulburi din faţa blocului,
în care te văd mai limpede decât ai fost văzut vreodată.
Şi aflu că, de fapt, tu n-ai fost niciodată,
că mâlul pe care l-am înghiţit până mi s-au oprit bătăile disperate
Mi-a retezat dorul de libertate.
Vreau să fiu resuscitată de-un val de frig năprasnic
Care să subjuge scânteia ce pârghia sufletului mi-a încins-o.
S-o străpungă atât de adânc
încât
Să pornească potopul, cerul să fie străfulgerat de nesiguranţa
pe care mi-ai cultivat-o treptat,
S-ajungă la tine preschimbată-n mângâiere caldă,
maternă
erotică
angelică
Şi să transforme totul în ce n-a fost niciodată.
Să renasc din durere,
Din unghii-ncleştate,
Din clei,
Din oasele cărnii devorate timpuriu.
Atunci voi redeveni eu.
şi-am sa mă-ncurajez:
‘aruncă un centimetru cleios din ancora ta,
agaţă-i pe toţi în veşnicie, în cuierul nemuririi tale
să-şi amintească la fiecare împotmolire
de ce-au fost prin tine.’
O,tu,copil naiv,
Mario!
In zadar ţi-ai măsurat paşii
ti-au luat-o înainte.
şi-au fost pecetluiţi cu mare iscusinţă bărbătească.
A fost mimesis încă de la început.
Cădere
ai călcat pragul
curiozităţii
Ai încălcat regula simţirii
şi te-ai pierdut între arome îmbătătoare
pe care le-ai savurat pe nerespirate
şi-aşa
te-ai auto-devorat.
Acum te-ntrebi de nu cumva eşti blestemat,
de El nu te-a ales întâmplător
şi pe nedrept
şi dacă nu cumva
din tot ce ţi-a fost preconizat
s-a ivit impasul, nimicul şi suprimarea timpurie.
Erai în impas.
Ştiai că noi toţi am complotat
să
nu poţi trece de
femei, bărbaţi, alcool, fumat.
de nimicul ce ţi-a fost preconizat
Tu ştii că nu e vina ta.
E vina lor
A tuturor.
Şi mai ales a mea.
Legătura
Prin ce păstrezi ascuns
Mă ţii aproape, aproape de ce nu eşti
Şi nu vrei să fii vreodată –
Eşti umbră, lumină şi ploaie.
Eşti gheaţă şi soare, şi gaura din tavan
spre care arunc mereu, fără succes,
frânghia prin care sufletul meu se-adapă cu
Ignoranţă, nesimţire.
Eşti stâlpul de-naltă tensiune ce mă conectează constant la aceeaşi greşeală, la părere de rău.
Mă vânezi, îmi ocheşti toracele,
şi-apoi mă prinzi, mă ţintuieşti, mă sufoci.
Ochii-ţi devin tentacule, din care fac eforturi supraomeneşti
să ies
să scap
să plec departe de tine.
Am hotărât să–ţi spăl păcatul
M-am ridicat pe vârfuri,
Am făcut o piruetă,
Mâinile fluturau zvelte deasupra capului.
Zâmbeam. Te-am apropiat.
Te-ai speriat
de tine
De neputinţa de a simţi
De a te iubi
De a te împlini.
m-am minţit. M-am minţit că potopul a trecut
că există remediu. Că rana s-a transformat într-o zgârietură
cât mai învăţ?!
Mai învăţ?
Sunteţi nişte căpuşe
Ce veşnic s-agaţă de mine.
Dar ştiu că totul,
până şi naivitatea mea,
se va preface în prihană,
în atins
în amintire clocotindă-n lavă, apoi va fumega,
Iar griul dârelor ce vor pluti deasupra ta
Îţi vor aminti c-am fost aici
că
Te-am primit.
braţele mi-au rămas deschise
Căci ştiu că vei veni
şi vreau.
Dar nu te mai întoarce niciodată…
urmele ţi le calc în picioare,
bătătoresc pământul şi
le ascund sub flori de anemone.
Vor crede toţi c-ai fost om bun.
***
Amalia CERNAT
Amalia Cernat s-a născut la 29 martie 1996, în Bucureşti. Absolventă a Colegiului Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti. Studentă – anul I – la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. În prezent locuieşte în Ciorogârla, unde ţine două pisici şi câteva premii literare.
vankila
ploaia s-a aruncat peste noapte ca o herghelie într-un ibric
de răşină. port şase bucăţi de pământ în spinare ca să am sprijin
dindărăt se aud luptele firului de iarbă la intrarea în talpă
soldaţii mei stau rotunzi la gratii îşi fumează degetele
în grabă se deschid porţile ca două femei goale.
tot aici mi-am deschis o temniţă. merge bine
băncile de piatră recunosc gustul
coapselor fără urmaş. din când în când mai trec din capul locului
prieteni care vin să aducă sinceritatea
în porţii mici.
akeldama
gravitatea faptelor se opreşte în pragul memoriei : dincolo sunt
Cuvintele Cu Adevărat Mari
valabile în fiecare limbă – le mestec
cu peruani & frunze de coca în aşteptarea ta
am lărgit camera cu insomnii
/ cu un compas /
am apreciat inexact paşii : la întoarcere
cel mai bine ar fi să-ţi schimbi locul la masă – foamea
şi otrava se plimbă în şotron.
din săgeţi de os am ridicat biserici pentru liniştea
anatomiilor nobile. la scurt timp epidemia
turna var peste ţarina sângelui / microbul
persistă în pleoapa omenirii ca o tandră
precisă lobotomie. ocrotesc laolaltă
viciosul şi virtuosul bineveniţi în viziuna mea
cu trupuri calde & minţi plate. incapabili de conservare
ei au vegheat iuţimea drakkarelor
cu sentimente opuse : fără să simtă de fapt
vântul piperat izbindu-i. în pragul uitării
am răbdare
câteva arme
o geantă
& o linişte îndoielnică.
asetelma
:: tânără era lumea dar nu ştiam eu. plăpândă
mi se vâra în minte ca o spaimă
peste care torni cositor & trece
/
netezit
koudelka adoarme victimele sub tanc
.bezna
li se varsă în contururi – precum – ape însărate intră în fiorduri
un drum neşters ne leagă mâinile în rugăciune
:: când nu o privesc lumea
îşi coace munţii din piele de elefant
pregăteşte imperii fără putere le dă
glas scoicilor şi unde mai devreme
pândeam moartea ca pe un animal surd
iată
ghearele mi se vâră în carne ca o mângâiere
peste care torni toată blândeţea & trece.
brianboru
raiduri diurne – fără ruşine
un gard turnat din fontă care-mi locuieşte :în apropiere:
alţi doi copaci despicaţi în frunte copita TA
BUza apei
brâul râului
mă mişc în braţele gazdei resimt împuţinarea
ploilor de la an la an mai scurte mai repezi ca un sărut dimineaţa
devreme a înflorit polenul pe cerul gurii & //cum să nu
sigur că o să funcţioneze indiferent de situaţie
dacă e oricum aveţi garanţia// că dovlecii
cresc moi şi rotunzi :în frigidere: roşiile
se înverzesc de durere. tu poţi să ai organele învelite în sticlă
nu se observă ba pe deasupra rezistă la şocuri
nimeni nu o să se prindă ce simţi nu e treaba
degeaba
degerate degetele umblă pe vârfuri : în casa pământie a lucrurilor:
schimbările au loc abia când descopăr
urme de viaţă în sânge vărsat / mers apăsat
pielea podelei suportă greutăţi de neimaginat/
m-am jucat cu primele mele cuvinte până am găsit numele tău
şi când am făcut-o nu am mai vorbit câteva zile
şi mama şi tata şi grivei-pe-care-îl-inventez-acum mi te-au căutat în gură
s-au întors cu un liliac crezând că eşti tu şi nu m-au auzit
şoptind
:arcana XIX – sol invictus
trebuie să tragi un cadru gol ca să poţi ucide pe deplin. cu podul palmei:
anulezi orice mecanism al uitării & degetul trecut peste punte rămâne
un gest steril. imediat ce apare soarele
trupurile li se înalţă ca un scut peste boltă. iartă
tot ce nu-ţi cuprinde atingerea
rămâi
p u r i t a t e a n e î n t r e r u p t ă
ţi s-a dat voie să surprinzi bruscheţea gloanţelor – bunăvoinţa jupelor
dojana zeului faţă cu coşmarul probabil
ţi s-a dat voie să te revolţi acolo unde
dragostea apare ca furtul unei coaste/ timp în care
lumea îşi expune rigoarea ca pe o altă
proaspătă încântare.
***
Ioana ŞERBAN
La vie en rose
Dintre toţi monştrii lui Goya
unul singur – rozul lui –
acela înspăimântă –
nu cei ucişi şi spânzuraţi în copac precum talismanele
nici chiar Saturn devorându-şi copiii
(muşcau şi dezveleau de pe trupurile lor
carnea rozalie
gingiile lui roase şi gălbejite)
ci culoarea asta – peticită îngălată
aproape sacră –
rozul lui Goya
camuflează-mi ochiul
să-l pot vântura prin praf!
Sferă IV
Apare o miză între tine şi celălalt
dintr-odată vă conectaţi – cablu după cablu –
şi aşteptaţi vânaţi fiecare circuit fiecare electrizare
(e a lui? deci îmi aparţine?) – verifici verifici
până ce oboseşti
şi atunci încerci să-ţi închipui un moment
când celălalt nu era Celălalt – când era doar printre ceilalţi –
nu exista nici o miză
electrizarea era un cameleon
îşi împrumuta culoarea şi colţurilor şi marginilor le crea umbra
întâmplător – ineluctabil
încerci să-ţi închipui
dar asta s-a rupt
pielea cameleonului a fost sterilizată
şi el murat în formol
acum temător te mai apropii de celălalt – să-i smulgi din fiinţă un cablu?
să-l deconectezi – de-acolo ar ţâşni vreun
gând
şi înainte să-l poţi prinde
s-ar înalţă peste turnuri
ar trece prin atmosferă
satelit în vid.
Dar întotdeauna e copilul cel în starea de lehuzie –
iată trădarea din apele limpezi:
seninătatea lor a strangulat umbre şi imagini.
Iar acum copilul trebuie să educe din nou
umbra
ce stă să cadă deasupra tatălui –
şi umbra
lucrurilor pe care mama încearcă s-o rezolve –
şi pe aceşti bulgări grunjoşi să-i aşeze în găvanele ochilor săi.
În aceste ocne să trudească.
Trebuie încă de câteva ori să-şi nască părinţii
căci:
v-am conceput pe o bandă Moebius
nu are nici o faţă – doar un chip!
şi o vină.
The Crowdly Crowd
O numeam mulţimea. Atât.
Ceea ce nu-i acelaşi lucru a numi mulţimea mulţime. Căci nu mulţimea de oameni –
nu mulţimea de capete – nici mulţimea de buzunare în ritm cu buricele degetelor.
Nu era asta. Poate Mersul lor? – Nici. Ci
acel abur vâlvoi – disecat – nesecat – ce fojgăia deasupra
tuturor acelor capete. Fără direcţie. Încâlcit în părul tuturor acelor oameni.
Şi nu era al lor (adică nu ei îl deţineau). Şi deci nu era nimic
în spatele acelui nume: nu tu casă sau priviri sau suflet – ce să mai vorbim de
fărâmitura pe care altul ţi-o şterge de pe buză sau doar o observă
acolo: fărâmibuza (ştearsă sau observată). Nu.
Mulţimea şi gata!
şi de fapt nici măcar nu puteam spune că acel abur este ea. Fiindcă atunci
ceva totuşi ar fi susţinut-o
dar ea – fără cleşti fără coaste şi fără direcţie –
mişuna şi se năclăia deasupra noastră
ne cuprindea pe toţi în propriul ei câmp de magnetism
şi jos pe asfalt proiecta o umbră. Confirmarea! –
că sunt singur.
Destul.
Limită V
Nevoia mea de-a proba gesturile celorlalţi
de-a le rula peste haine
peste capătul meu – capătul lor
(şi acolo la capăt
tot rămâne o nostalgie cu muchiile rotunjite
încât poţi să aluneci şi să-ţi urmăreşti amprenta
alunecând odată cu ceva
ce-ai fost)
şi-n gesturile lor – îmbrăcat – eu le caut punctele de ardere
din acele zile când ar fi fost gata
să-şi întindă braţul fără să ştie prea bine ce-ar fi
cuprins – dacă era ceva acolo – şi atunci
(ezitând) să-l întindă înăuntru răsucit
în ei înşişi –
fără să ştie prea bine dacă ce-au cuprins era acolo –
iar mie-mi place să întârzii în aceste entorse ale lor
deşi eu ştiu că
dintr-o clipă într-alta vreo întâmplare ar pătrunde
ar reordona totul
–
şi aceste gesturi s-ar exfolia de pe mine
doar o mână ar scrie pe zid.
***
Sorin SUCIU
Sorin Suciu, doctor în litere (cu o teză despre Vasile Voiculescu) e lector la Universitatea „Sapientia” din Tîrgu-Mureş. S-a născut la Braşov, în 1972. A absolvit cursurile Liceului „Puskas Tivadar” din Sfîntu-Gheorghe şi a studiat apoi literele la Universitatea „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş. Eseist mai degrabă, ca poet e o prezenţă discretă şi rară.
zâmbet
ies
mic
s’ alung norii din calea ’ţi
zâmbesc
şi chiar de din ‘nalt arogant mă privesc
şi ’mi dau cu tifla
şi ’mi udă cojocul
aştept cea copilă din tine să iasă
să bată nervoasă botina ’i de prag
să râdă apoi cu lacrimi de ştrumfă
de-a lor smiorcăială
de tot circul lor
verzi tăuri
minunato
e seară e mai şi e ploaie
e aur
şi ’n poala’ţi e sade
şi doar roşu…
din adânci verzii
nu noaptea se răsfrânge
peste… şi peste … şi peste
ci’nşir’se mărgărite
şi smaragde
ce sarea’şi lasă pe cale
durere
să ardă
şi’n colţ de gură
e rai
de lăcrămioare
venin
dezamăgit mag
iar te-amăgeşti
ş’ amăgeşti
oare
au părelnic’ amăgire-i
bun strop de venin
ce vine-a vindeca
a mierii otrăvire
pornit’ a dedulci la nemurire
pe cel ce uită de măsură
rodia
din rodier rodit
de Tatăl
o rodie ’mi fură vederea
prea mult pe gânduri nu stătui
şi coaptă bine-o culesei
cu mintea ’mi prinsă de fantasma
deliciului ce va să fie
şi gura ’mi de salivă plină
cu dinţi de lup aş fi muşcat
pe loc
din carnea ’i
de roşu plin să ’mi umplu trupul
da’ mă oprii
un alcalin fior
pornit din gândul de departe
mă străbătu prin inima ’mi de piatră
ce piatr’ ar naşte
retraversat
văzui delicatesa ’n sfinte ape
şi se ’mplini
adânc albastrul
pe drum
cât eşti de lung pe vârf te ’ntinzi
din ochii’ţi
larg deschişi
sărate lacrimi curg
să spele dâra ce-o lăsaşi în urmă
că te-ai pierdut de tine
tu
ce ai crezut c’odată fi-vei
cu umbra ’ţi unu
adică
făr’ de umbră
capu’l ridici
şi vârfuri sute vezi în juru’ţi
toate
cu de-ai tăi semeni pline
ce ’şi cată fericirea ’n van
luptându-se ’ntre ei s’ atingă alte piscuri
din neştiinţa faptului
că drumu-i miezul
tu’n tine prăvălindu-te te’ntorni
pe drumul ce ’l trecuşi cu trudă
şi nestematele desferecate
din neagra gangă de lacrima curată
culegi cu bucurie
şi dărui…
[Vatra, nr. 8-9/2014]
revistavatra.org 