E foarte bună inițiativa Editurii Tact de a publica volumul lui Mark Fisher, Realismul capitalist. Nu există nicio alternativă?^*, cu atât mai mult cu cât sintagma circula deja destul de liber – adică fără a ține cont de accepțiunile originare – în câmpul cultural românesc. Mai ales în mediile unde realismul socialist a fost un fenomen concret, cu efecte pe termen lung, s-a putut glosa asupra opoziției dintre cele două concepte. Într-un fel, ele se află într-o legătură directă. Fisher însuși recunoaște că sintagma ca atare a fost lansată „în anii 1960 de un grup de artiști pop germani și de Michael Schudson în cartea sa din 1984, Advertising, the Uneasy Persuasion (…) ca o trimitere parodică la realismul socialist” (p. 51). Doar că pentru Fisher problema centrală nu e de a caricaturiza stalinismul, ci de a reflecta cu privire la posibilitățile lumii actuale de a mai articula o alternativă (economică, socială, culturală) la capitalism. Autorul preia și dezvoltă o problematică anunțată deja în studiile lui Slavoj Žižek sau Fredric Jameson, dar prezentă de fapt ca angoasă în reflecțiile întregii stângi din ultimele decenii – aceea „că e mai ușor de imaginat sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului”. Fisher își recunoaște sursele, însă criza lipsei de alternativă i se pare că s-a acutizat pe măsură ce mecanismele capitalismului hașurează tot mai multe părți din glob, anulând însăși ideea de exterioritate. Conceptul nu poate fi subsumat „postmodernismului”, celălalt termen specific blocajelor capitalismului târziu în viziunea lui Jameson, în măsura în care în anii ʼ80, observă Fisher, „socialismul real” încă mai exista – cel puțin în Marea Britanie, prin grevele minerilor. În schimb, din anii ʼ90 această alternativă e tot mai greu de imaginat tocmai pentru că sistemul dominant a învățat să înglobeze și să marșandizeze până și opoziția. De altfel, tema criticii capitalismului a devenit una dintre mărcile culturale cele mai de succes care-i asigură hegemonia.

Dacă reflecțiile lui Fisher nu sunt neapărat inedite, în schimb foarte creativă e eseistica degajată și directă a autorului care nu e un cercetător, ci un jurnalist cultural care comentează aspecte ale societății media de azi (filme, muzică, fenomenul call-out culture etc) din unghi marxist, insistând asupra recuperării perspectivei de clasă în defavoarea politicilor identitare, taxate drept burgheze sau complice cu mecanismele de de-solidarizare specifice capitalismului. Reflecțiile lui Fisher, notează Ștefan Baghiu în foarte comprehensiva prefață a cărții, l-ar putea situa în zona „postmarxismului vulgar” (p. 7), unde vulgar nu e conotat peiorativ, evident, ci se referă la capacitatea autorului de a identifica și de a deconstrui relații de putere într-o serie de fenomene foarte diverse ale societății de azi. Însuși conceptul de realism capitalist pornește de la o reflecție cu privire la Children of Men al lui Alfonso Cuarón, citit ca o alegorie a marasmului imaginației sociale. Cu sinuciderea lui Kurt Cobain nu dispar doar „ambițiile prometeice și utopice ale rockului” (p. 41), ci devine evidentă – chiar presantă până la angoasă – conștiința că „alternativul”, „independentul” nu sunt decât niște căsuțe noi în interiorul mecanismului de autoreproducere al capitalismului. Excelent e deconstruită, în capitolul „Cum ar fi dacă ai organiza un protest la care s-ar prezenta toată lumea?” și cultura carității pop, începută odată cu concertele Live Aid din anii ʼ80 și devenită între timp fenomen. Inițiativele de întrajutorare de acest tip, cu toată publicitatea din jurul lor, susține Fisher, încearcă să inoculeze ideea că, departe de a contribui la creșterea inegalităților globale, consumerismul occidental le-ar putea diminua prin soluții providențialiste.

Probabil că cele mai interesante sunt însă considerațiile lui Fisher cu privire la raportul dintre capitalism și creșterea alarmantă a bolilor mintale. Punctul de plecare e volumul lui Oliver James, The Selfish Capitalist: Origins of Affluenza (2008), care constată că în state precum Marea Britanie, SUA sau Australia numărul tulburărilor mintale crește proporțional cu politicile neoliberale. Pornind de la el, Fisher aduce în zona reflecției marxiste problema depresiei și a derivatelor ei, pledând pentru explicația social-economică a bolilor mintale. Depresia, de care însuși autorul a recunoscut public că suferă, nu e o boală abstractă, ci o condiție derivată dintr-o serie de circumstanțe legate de viața concretă a indivizilor în capitalismul târziu. Profesor la un colegiu de formare continuă, autorul are ocazia de observa ceea ce i se pare instalarea incipientă a acestei boli la adolescenți printr-un prim stadiu numit „hedonie depresivă”, definită „nu atât ca o inabilitate de a mai simți plăcere, cât ca inabilitate de mai face orice altceva în afară de a urmări plăcerea” (p. 58). Acolo unde discursul lui Fisher s-ar fi putut transforma în supărătoarea admonestare moralistă de la catedră, acest moralism e subminat de explicarea așa-ziselor derapaje de comportament ale tinerilor ca simptome ale „bolilor capitalismului târziu”: ADHD „este o consecință a faptului că suntem cablați la circuitele de divertisment și control ale culturii de consum himpermediate” (p. 62), dislexia tot mai frecventă (o formă de postlexie, după Fisher) se datorează faptului că „adolescenții procesează cu mare ușurință datele bogate în imagini ale capitalului, fără a mai fi nevoie să citească: recunoașterea unor cuvinte-cheie este suficientă pentru a naviga planul informațional internet-telefon mobil-materiale media” (p. 62). Nu știu dacă marxismul a pătruns în zona disciplinară a psihologiei, însă afirmațiile lui Fisher ar trebui măcar luate în calcul ca ipoteze de studiu specializat.

Există, însă, soluții sau alternative, așa cum interoghează titlul volumului? Textele din Realism capitalist par mai degrabă să denunțe ușile false deschise în afara sistemului decât să sugereze căi propriu-zise de atac. Și cu toate acestea, o serie de discursuri i se par lui Fisher mai productive pentru ieșirea din impas decât altele. Pe de o parte, ar fi vorba de luarea în serios a tulburărilor mintale ca „forme de captivitate ale nemulțumirii” sau de „opoziție eficientă”. Nu e întru totul clar cum s-ar putea articula o critică a capitalismului din zona aceasta, însă nici celelalte căi de ieșire nu sunt neapărat ilustrate până la capăt. „Reducerea masivă a birocrației” sau „înlăturarea managerialismului”, o altă soluție întrevăzută, nu sunt neapărat mijloace specifice de menținere a hegemoniei capitalismului, de vreme ce – o recunoaște Fisher însuși – ele sunt invenții ale statului stalinist. Mai convingătoare e invocarea în acest context a criticii ecologiste, cu condiția ca ea să nu opereze cu esențializări apocaliptice sau cu absolutizări de tipul om vs. planetă. Misiunea ei ar fi să arate că nu toate clasele sociale și nu toate statele sunt în aceeași măsură responsabile pentru distrugerea sistematică a resurselor. În viziunea lui Fisher, „sensul criticilor ecologiste e că, departe de a fi singurul sistem politico-economic viabil, capitalismul este un sistem gata să distrugă în întregime mediul în care locuiesc oamenii (…) incompatibil cu orice noțiune de sustenabilitate” (p. 54).

Repet, alternativele identificate de Fisher nu sunt elaborate până la capăt, ci mai degrabă anunțate fără convingere și cu jumătate de gură, ca simptome, ele însele, ale blocajelor epistemologice și psihice generate de consumerismul generalizat. Căci dacă acesta n-ar afecta însăși imaginația individuală, paralizându-i capacitatea de a mai imagina gesturi subversive, însuși conceptul de „realism capitalist” s-ar dovedi vulnerabil. E posibilă o cale de depășire a acestei aporii?

___________________

^*Mark Fisher, Realism capitalist. Nu există nicio alternativă?, traducere din limba engleză de Paul-Teodor Cristescu, Introducere de Ștefan Baghiu, Editura Tact, Cluj Napoca, 2022, 128 p.

[Vatra, nr. 12/2024, p. 33]