Pasionat de studiul documentelor, de istoria ideilor și a ideologiilor, Z. Ornea a fost unul dintre cei mai reputați istorici literari ai noștri, specie tot mai rară acum. Cea mai cunoscută carte a lui, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească continuă un alt volum, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea. La începutul activității sale, Z. Ornea a fost editor, jucând un rol important în recuperarea unor scriitori interziși în perioada proletcultistă. Debutează cu o carte dedicată fenomenului cultural junimist (Junimismul, 1966), după care urmează cărți dedicate altor orientări culturale românești sau climatului interbelic: Țărănismul (1969), Sămănătorismul (1970), Poporanismul (1972), Junimea și junimismul (1975), Curentul literar de la „Contemporanul” (1977), Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea (1980), Anii treizeci, extrema dreaptă (1995). De real interes sunt biografiile consacrate lui Titu Maiorescu (Viața lui Titu Maiorescu, I-II, 1986-1987), Constantin Dobrogeanu-Gherea (Viața lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1981; Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, 1982) și Constantin Stere (Viața lui Constantin Stere, I-II, 1988-1991). Nu mai puțin importante sunt cărțile ce reunesc studii și articole de critică și istorie literară apărute inițial în reviste (Confluențe, 1976, Comentarii, 1981, Atitudini, 1988, Interpretări, 1988, Înțelesuri, 1994, Medalioane, 1997, Glose despre altădată, 1999, Portrete, 1999, Polifonii, 2001). Junimismul, cartea din 1966 este considerată chiar de autor o „foarte juvenilă tentativă”, astfel că a fost rescrisă, revizuită, în Junimea și junimismul (1975), „o altă carte”, de fapt.

Autorul conservă în general „lineamentele de ordin general filosofic sau ideologic”, modificând și nuanțând interpretarea ideologiei junimiste, dar și a activității lui Maiorescu în multiple planuri (critică literară, filosofie, sociologie, istorie). Sunt puse în lumină unele confluențe, influențe și convergențe ideologice și critice, confruntându-se opera și contextul biografic sau istoric, restabilindu-se unele date și informații istoriografice, sintetizându-se direcția ideologică junimistă, ca mediană între liberalism și conservatorism, ca elan spre europenitate și progres, un progres lent, însă, ca „mod de judecată (…) mai mult englezește evoluționar, decât franțuzește revoluționar”, cum nota Maiorescu.

Multe dintre cărțile lui Z. Ornea au un rol recuperator, prin scoaterea din uitare a unor personalități sau orientări literare românești ignorate sau greșit înțelese. În radiografia peisajului interbelic, istoricul literar a abandonat clișee și prejudecăți ale ideologiei comuniste, restabilind o perspectivă echilibrată, justă, echidistantă asupra epocii și a intelectualilor ei: „Din orice perspectivă am contempla tabloul perioadei interbelice, avem de constatat că greutatea apasă pe acest al treilea deceniu (care a durat, în fapt, doisprezece ani, pentru că începe în noiembrie 1918 și sfârșește în 1930 […]. În deceniul următor s-au precizat intenționalități evidențiate mai înainte, s-au modificat accentele. Dar harta a rămas, în datele ei caracteristice, aceea fixată de răsturnările din deceniul al treilea.” Derapajele ideologice, convulsiile politice au apărut la câțiva ani după Unirea din 1918, prin mișcări studențești antisemite, prin înființarea unor organizații de tip fascist, Nicolae Manolescu observând că „democrația liberală românească rezistă asalturilor extremiste în deceniul al treilea, ea pierzând partida de abia la sfârșitul celui de-al patrulea.” Zigu Ornea constată că în anii douăzeci indicii de modernitate sunt precumpănitori, prin influența ideii de sincronizare cu spiritul european, pentru ca în anii treizeci ideologia dominantă să fie influențată de tradiționalism, ortodoxism, trăirism. Antisemitismul ia proporții în deceniile următoare, mai ales în anii treizeci, mai întâi ca mișcare cu caracter social, apoi ca orientare cu amprentă ideologică tot mai pronunțată. Istoricul literar relevă toate aceste aspecte într-o remarcabilă analiză a discursului politic extremist, perceput în toată diversitatea sa și cu toate consecințele sale în plan social-istoric, într-un spirit atent la nuanțe, echilibrat, antidogmatic. Nicolae Manolescu remarcă, pe bună dreptate, că „meritul lui Zigu Ornea este de a fi echilibrat perspectiva asupra celei de-a doua perioade importante din istoria noastră modernă, după aceea a lui Carol I. Informat, dotat cu bunul-simț al profesionistului, obiectiv și modest, Zigu Ornea ar trebui consultat de către toți amatorii de ipoteze ideologice referitoare la interbelic. Și nu numai, desigur.”

Z. Ornea este, cum s-a spus de multe ori, un spirit de extracție lovinesciană, riguros și exact în incursiunile sale documentare, prevăzute cu racorduri și acolade istorico-literare spectaculoase, minuțios în exploatarea detaliilor, oferind exemple etice extrase din scene, evenimente și figuri culturale, mereu în căutarea adevărului, a democrației și liberalismului în expresie și cuget, astfel încât întreaga activitate de critică și istorie literară a lui Z. Ornea nu este nimic altceva decât „un act de profund și substanțial patriotism“ (Mircea Iorgulescu). Cronicile de ediții se referă la aspectul acestora, la această activitate benedictină, de salahor intelectual, a cărui muncă este „una efectivă de eroism și nu poate fi, cu oricât ar fi recompensată, răsplătită cu adevărat”. De altfel, într-un interviu, Z. Ornea subliniază rolul criticii edițiilor: „Să ții o cronică de comentare a edițiilor, mai ales acum, când acest compartiment e în acută suferință, este o efectivă necesitate națională. Prea a fost invadat acest despărțământ cultural național (fără de care o cultură se prăbușește) de diletanți activi. A spune răspicat adevărul despre aceste ediții (destule improvizate) e, cred, absolut necesar.”

Ideea de probitate, de onestitate a criticului și istoricului literar reprezintă elemente constitutive definitorii ale condiției sale, cum remarcă Z. Ornea: „Probitatea, altfel spus onestitatea, în afară de gust și inteligență, e o condiție fundamentală a magistraturii critice. Cine nu are sau și-o alterează în actele axiologice, se anulează drept critic literar. Nu altfel se petrec lucrurile în istoria literară. Și aici rigoarea, probitatea, verificarea atentă – până la neîncredere – a izvoarelor sunt condiții de căpătâi. Nu ne este îngăduit să ne încredem, fără verificări minuțioase, în mărturii, fie ele chiar jurnaliere. Mi-am surprins de pildă, nu o dată, eroul cărții mele despre viața lui Maiorescu, că a voit – prin jurnal – să-și îndrepte biograful spre piste și soluții lui favorabile care, verificate, s-au demonstrat nu a fi și cele adevărate. Scepticismul metodic e, în laboratorul istoricului literar, un comandament de prim ordin. Nu știu dacă asta e o trăsătură a omului care practică istoria literară. E posibil. Știu însă sigur, din experiență, că fără acest scepticism metodologic nu se poate face exegeză de istorie literară.” Cronicile lui Z. Ornea sunt, adesea, profiluri critice, cu judecăți de valoare pertinente, cu informații de rigoare și nuanță, în care se fac completări, se reconsideră opinii și se recuperează figuri, teme, asocieri, unele dezvoltări conducând articolul critic înspre studiul micromonografic (P.P. Negulescu despre geneza formelor culturii, Radu Rosetti și problema țărănească etc.). Uneori răzbate din articolul critic o emoție evocatoare, o undă de nostalgie sub impulsul imperios al amintirii ce reordonează figuri și epoci în funcție de coloratura subiectiv-empatică a criticului. Dominate de obiectivitate și rigoare, cărțile lui Z. Ornea relevă o perspectivă interdisciplinară, dar și vervă narativă, pasiune a informației și scrupul documentar în analiza și interpretarea unor orientări literare, epoci și personalități de referință ale culturii noastre.

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 72-73]