Până când

De fiecare dată când trec

pe lângă raionul de pește

privesc cu silă și fascinație

la acvariul în care zeci de pești

colcăie în apa tulbure, într-o

coregrafie lipsită de noimă

Animalele-au instinct de conservare

dar nu îi chinuie conștiința morții

viața e mereu aici și-acum

Până când

o mână aspră îi înșfacă brusc

îi saltă din bazin, proiectând în aer

un șirag murdar de stropi și

îi trântește pe-un raft cu gheață

unde-i lasă să se zbată

Până când

nu se mai zbat și

cineva-i alege

îi pune-ntr-o pungă

punga-n coș

coșul la casă

îi achită și

în cele din urmă

îi mănâncă

Dacă sunt ceva mai norocoși

peștii ajung în acvarii fancy

în vreun restaurant fițos și

sunt aleși cu-atenție de-un

gurmand exigent

scăpând astfel de

umilitorul abandon

pe raftul cu gheață

vor fi preparați cu artă

ornați cu migală și

savurați pe îndelete

în schimbul unui

preț usturător

În timp ce noi hibernăm în

atmosfera suprasaturată cu

nostalgie și anxietate

sorbind avid un extaz

din ce în ce mai rarefiat

Când ne ciocnim unii de alții

ne lăsăm pe piele

vânătăi și feromoni

dâre de lumină și

uneori

sânge

Observăm întotdeauna

prea târziu când

unul dintre noi

e înșfăcat și

dispare dintre noi

Atunci, ca s-atenuăm frustrarea

ne ciocnim și mai brutal unii de alții

până când, deseori, ne strivim și

continuăm să fim înșfăcați

pe măsură ce alții ni se-alătură

și

nu-i nimic nefiresc în asta, doar că

noi avem instinctul de conservare

supraactivat sau complet dezactivat și

știm că, orice-am face, va veni

acel moment

în care

absolut nimic

nu va mai conta și

în care, tocmai de-asta

absolut totul

contează

și e

miraculos

și e

indispensabil

*

Aproape iubire

Dacă Iisus mi-ar fi zis

Iubește-ți aproapele

ca pe tine însuți

L-aș fi întrebat

Bine, dar cum să fac să

mă iubesc pe mine însumi?

Poate că nu există vreun

răspuns standardizat

poate că fiecare om în parte

are propriul său răspuns și

pentru fiecare dintre noi

există câte-o modalitate

personalizată

eficientă și

accesibilă de

a te urî pe tine însuți

ceva mai mult decât

ai putea s-o faci

aproapelui tău

Asta sună paradoxal și

cred că ar fi de-acord și

Iisus

că

Iadul e neputința de

a te iubi pe tine însuți

și

nici o cruce de pe

nici o Golgotă

nu e mai chinuitoare decât cea

pe care nu s-a prelins nici măcar

o dâră luminoasă de

iubire de sine

Deși aproapele meu

sunt, în alt fel, tot eu

iubirea plutește între noi

ca un zmeu alb între nori

*

La început a fost…

Meditez în fiecare zi

ca să scot

zgomotul

din mine

ca și cum mi-aș pune

perfuzii cu

tăcere

Tăcerea dinaintea unei

cereri de mărire a salariului

tăcerea dinaintea unei

cereri în căsătorie și

cele câteva secunde de

tăcere care îi urmează

tăcerea implacabilă din vidul cosmic

în care nu s-ar auzi nici un

megalaser tras de Death Star

ca să reducă la

tăcere o planetă ca a noastră

tăcerea convulsivă a unui

mut aflat pe moarte

tăcerea statică a unui

comatos deconectat de la aparate

tăcerea unui zbor de bufniță în

tăcerea unei nopți pe

o fâșie izolată de pe Terra

tăcerea reținutului care

nu vrea să toarne

tăcerea deținutului care

se zgâiește la gândacul care

străbate tavanul ca-ntr-un

pelerinaj anonim în

tăcere

tăcerea de după căderea lui

Fat Man și-a lui Little Boy

tăcerea dintre două bătăi de inimă și

tăcerea de după ultima bătaie de inimă

tăcerea de 11 ani a lui Bob Kaufman

tăcerea dimineților solitare și

tăcerea ce se instalează-n ceașcă după ce

sorb ultima înghițitură de cafea

Cred că

la început a fost

Tăcerea

și

abia apoi a urmat

Cuvântul

pe urmă

Creația

și

zgomotul și furia

Meditez în fiecare zi

ca să mă întorc înainte de

Cuvânt

și, poate

să învăț să scriu direct cu

Tăcere

pentru ca tu, citindu-mă

să meditezi la rândul tău

cu ochii deschiși

ca și când ai avea

perfuzii care ar scoate

tot zgomotul din tine

(Poemele fac parte din volumul în lucru karma sutra)

***

Daniel Amurg

inventatorul de mări

inventatorul de mări vorbea într-o limbă 

pierdută sub ere

el însuși se minuna de câte-un cuvânt

a cărui lumină îi flutura pe buze

ca un fel de părere

monologa în centrul orașului 

unde l-au și găsit într-o dimineață 

cu plămânii plini de apă sărată

și-au tot încercat să-l readucă la viață 

am venit să-i iau locul spuse deodată 

un străin cu aspect banal

lăsați-l nu mai e nimic de făcut

a greșit calculul mării

pe care o inventase până la ultimul val

este tatăl meu

dar am sosit prea târziu

lăsându-mi femeia în chinurile nașterii

când va fi aici nu-mi voi vedea propriul fiu

apoi începu să bolborosească

în limbajul criptic al tatălui său

din Piața Sfatului pierzându-se spre Biserica Neagră

într-o plutire aproape firească. 

*

răspunsul

noapte de noapte mi se-arată

rănile îi luminează drumul

de copacul de la geam

leagă un cal negru

crește spre mine dojenitoru-i glas

am fost în Câmpia Panoniei și mai departe

în tranșee cu apa pân-la brâu

am împărțit cu prietenii-o țigară 

m-am dus apoi să le-aduc struguri

gustul ah gustul strugurilor

când prin lunetă moartea

îți cercetează inima rânjind

la-întoarcere n-am mai găsit tranșeea

era iarbă sfârtecată peste tot

sub ploaia fără sfârșit

doar schijele din umăr mă-ncălzeau

te-ntreb spulberatei mele tinereți

ce fapte plănuite-acasă îi închini

sar din somn

pe străzile medievale

 cal negru

noaptea cu tropot scăzând. 

*

salcâmi

procesiune de mirese

din ape-acum pădurea iese

și-ntinde brațele acelea caste

păianjen verde care pânza-și țese

peste inimă peste sentimentele vechi

care păreau adânc îngropate

dar se vor dezlănțui brusc ca o

molimă căzută pe sate

până atunci însă albului

de salcâm te dăruie pur

intră-n mireasmă ca în mireasă

lumea va prinde iarăși contur

în luna aceasta voluptuoasă

numai voaluri și numai azur

răpindu-te la ceruri

cu preaumila ta casă. 

*

zidul

sus în nerostire

cu iedera părăsirea sporind-o

venisem împins de bucuria cărnii

cea tânără în sine-având imperii

spre seară când pe frânghii roșii

clopotele mării zuruiau

deodată arătându-mi-se

locuitor mărunt al fricii m-am văzut 

la porțile acelea unde

în nerostire

cu zidul măsurând-și înălțarea

mereu deasupră-i veghetorii stau

am înțeles și-am lăcrimat în înserare

pe când clopote cu neguri încărcate

pe frânghii roșii coborau în mare. 

*

celălalt

pianul la care exersa ploaia

noaptea care lucra în câștig

și tu un bruion al celui ce-ai fost

un colaj

într-o ramă de frig

sub privirile cotrobăitoare

prin vene prin ventricole

sub vorbele cu șenilele roz

perfecționatele noastre vehicule 

celălalt adevăratul murea de-ntomnare

căzând fiecare frunză îl biciuise

respirația se opri cu ultima notă

a pianului pe care ploaia-l închise. 

*

zbor jos

cu lumini scăzute iasomia

pipăie cărările nopții

mărunt toacă greierii

imperiile calde-ale ierbii

cu pasul măsori vremea

și drumul

peste răni pământul își lasă

tăcută vindecătoare țărâna

o adiere mătăsoasă 

prin memorie

ca și cum cineva

îți face semne cu mâna

acesta e tâlcul îți spui

când marginea-i aproape 

foarte aproape

vorbele-n păsări preschimbate

se pierd în zbor jos

peste ape. 

*

în munți

cu tăietori de lemne prin reci văgăuni

piciorul lasă-n urmă foșnet stins de cetină

imaginile nu au timp să se închege

altele le iau locul

într-o amețitoare mișcare

încercat de vânturile câmpiei

adu cai ci strămoșii-mi neguroși

să-i însoțească pe dârjii bărbați ai muntelui

care se duc cu sprinteneala caprelor negre

spre piscuri 

rămas în urmă

fără să văd chipuri

îmi pare că ei nici nu există cu adevărat

că sufletu-mi îi naște vibrând a cântec

că nu șirul lor cum urcă îl privesc

ci fluviul meu de morți

vărsându-se în cer. 

***

Simona-Grazia Dima

Hoinar prin vechi poeme. Un autoportret

Cine scria pe-atunci? Am găsit un autoportret

ca elevă la Liceul de arte plastice,

contorsionată redare a mea la paisprezece ani –

mă surprinsesem într-o mișcare sinuoasă,

o răsucire în plin vânt răvășitor, gesticulând,

într-o învoaltă rochiță cu volane, și cu pantofi

subtil croiți, însă cu fața umbroasă, oare de ce?

Din melancolie, anxietate, ori dintr-o intuiție

că fiecare om conține totul, iar negrul chipului

era al unui belșug care curgea din ființă

ca din paharul mult prea plin? Catran al unei limbi

lovite de secrete, deci dificil să se destăinuiască?

Nu știu. Dar mi-era limpede deja ce alesesem:

iubirea, cea mai de preț avere, dincolo de toate,

cunoașterea că ea înseamnă prezență tangibilă,

vindecătoare. Prin dialoguri construite în imaginar

vorbeam cu arhetipul care a fost și este mama mea,

maestrul spiritual din spița văzătorilor străvechi, prilej

s-o venerez întruna: „– Se simte în casă un parfum.

– Ce fel de parfum? – Parfumul focului.

– Nu l-am aprins. – Parfumul focului tău.”

(Parfumul focului, 1975) Pentru că ea trăia în adevăr,

firesc, ca-ntr-o realitate impusă de la sine și numai

prin uniunea cu legile ascunse ale devenirii, dospite

în filonul unei mine de supranatural: „A nins

ori s-a oprit la noi un înger? Poate numai surâsul lui

spre tine a tivit iarba atinsă ca de un gând nou,

renăscător, iar fulgii vin acum din ochii tăi

plecați în lungi călătorii; departe de mine, însă,

niciodată.” (Iarnă, 1974)

Adevărata viață, știam, e numai prezența știutorului:

„Dacă n-ai fi cu mine, mâine m-ai găsi

ciupercă străveche-n regresie, devenită

(și fără-nconjur zisă) Urecheatul Matusalem.” (1976)

Îmi apărea statuară, minune cosmică, epifanie.

„O priveam atent. Și am văzut-o uriașă, năpădită

de spumă solară, răspândind bunătate, lumină.

Din ce în ce mai albă-n fața mea, de-a dreptul

o incandescență, cu spuma prelinsă pe umeri,

părea un munte albastru, înalt până la cer.

Deasupra coroanei sale de păr învolburat

dansau stelele pe cerul negru, gata

să o răpească pe aripi de vânt și răcoare.

Dedesubt, marea imensă se-ncolăcea sălbatic,

verde, adâncă. Dar mama era mai mare

decât cerul și marea. Era lumina însăși.

Zâmbetul ei venea de departe, în unde concentrice,

amestecat cu talazurile, auriu, ca să înmugurească

în inima mea. Și-atunci începeam să zâmbesc.

Surâdeam împreună în ape sub perdeaua de stele

izvorâte din valuri. Mai largă decât marea

și-atotcuprinzătoare, mama era mereu lângă mine.

În pofida micimii mele, fericirea mea nu avea margini.

Acum înțeleg de ce era negru cerul: mama era obârșia luminii,

soarele coborât spre-a se aprinde arzător în sufletul meu.

Umpleam împreună pământul, mai puternice decât bezna.

Mi-am amintit cum seara lângă geamuri răsar stele.

Aș fi vrut să fiu stea la fereastra mamei mele,

să-i mângâi bogatul păr răcoros, străbătut

în toate direcțiile de sori mărunți și repezi.”

(Mama mea Soarele, 1972) Strânși în familii,

cum boabele de grâu în spic, cei înrudiți dialogau ușor

în versuri, pretutindeni, la munte în cabane, pe dealuri,

pe câmpii, era o trăsătură tipică-a mea să văd

cum în natură lucra puterea uriașă,

micul și marele nu știau să se despartă

și regnurile se împleteau, în lumea unui romantism

arhetipal, descoperit prin anamnesis: „Castanele

cad amintindu-și de ochii căprioarelor.” (Haiku, 1972)

Între stihii se desfăceau scenarii ample,

frânturi din presimțirea unui destin poetic:

„Din cremene un vânt de izmă vreau să isc,

ca să se-adune pe cer nori luminoși, în luptă sălbatici,

izvor de tainice petreceri, din lăute fără corzi

un cântec silențios să nasc în adierea de rășină,

sub pecetea zâmbetului universal, spune-ntr-un colț poetul,

apărându-și suveran neprețuita comoară.”(Comoară, 1974)

Contururile regăsite-n creațiune, de forme necum liniare,

monotone, ci asimetrice, stimulatoare, vădeau

imaginația-n iureș, inepuizabilă, totuna cu eliberarea,

creația, prospețimea: „Cuci tulburați de-aroma eterată-a

primăverii cad lin, în rotocoale fumegânde, viorii,

și pe-acel loc se cască-n piatră un crater cu

pereții-mpodobiți de verdele nemaivăzut

al unor crânguri dese.” (Pastel inocent și arhaic, 1973)

Poet, credeam, putea să fie numai cel inspirat

de o cinetică atotputernică, totuși abia vizibilă, discretă:

„Fericit când și-a uitat lacrimile – el înseamnă

mișcare, lumină aspră-mprăștie, ca, la atingere,

o tandră scoarță de copac ceresc. Netemător

cum sunt copiii, cântă-n luptă.” (Fericire, 19 octombrie 1975)

Într-un deplin contrast cu bibliile naturii

stătea artificialul rupt de spirit, falsul. Orașul plat

îmi inspira oroare, îi urmăream cu teamă făpturile

funambulești, distrugătoare de ideal, pe străzi,

la școală sau pe drumuri, cuprinse-ntr-un program

lipsit de înflorire, întins pe generații,

ce transforma vigoarea-ntr-un detritus

terifiant și sterp: „Pe o străduță de periferie,

un vârstnic cățărat pe-un scăunel vopsește

cerceveaua-n verde, cu-atâta măiestrie încât nu cade

niciun strop pe-alături, din vopsea. Cu toate-acestea,

îndemânarea lui nu mă încântă, ci mai degrabă mă neliniștește!

Cartierele sunt pline de gospodari de felu-acesta,

cu mâinile-ncleștate pe sacóșe, mereu în mers,

fără s-ajungă în final niciunde. Poate prea aspru-i

cert în gând: Vai, ce știți voi, bieți cireși putrezi

în formă de om, preocupați numai de costul

unui kil de morcovi, de zbaterea maeștrilor

spre a ieși-n lumină? În ochii voștri cad luna și stelele,

grotesc, în băltoace. Voi, în bocanci negri

din blană de șobolan iobag, bodogănind abrutizați,

străbateți șanțuri, cu mătrăguna cerului

deasupra scăfârliei voastre-ncremenite, mișcată doar

de câte-un spasm de groază, în timp ce fețișoara smochinită

vă miroase tare-a lampă de petrol. Și-am amuțit

pe la încheieturile gândirii voastre, unde-n rotire

defilează imagini serbede ivite din trecut, și-n ploaia trupeșă

tot dibuiți pământul, aproape orbi și aricește strânși în voi,

când, stupefiate și râzând amar că nu simțiți

cum bate-aripa frumuseții, vă pică-n cap cu chiot,

cu vaier, cu urlet, luna și stelele.” (Îmbătrânire, 1972)

Drumul atâtor trudnici apoetici, în brazde rupte cu brutalitate,

era o parte din coșmarul cosmic. Uram această lume

străină de lirism, virajul în teroare-al pragmatismului:

„Mă duc unde puiul de om se face mânătarcă, pe cărările lungi

presărate cu cotoroage. Cu mine merg babele cârne, aduse de spate

sau șchioape, împiedicându-se și-alunecând întruna

pe gheața gelatinoasă. Nimeni, nimeni aici,

nici măcar un trandafir nerod cu gura strâmbă,

nu se întreabă despre rostul răsăritului de soare,

nici de ce acesta-i roșu uneori, dar câteodată verde,

poate că drumul susură-n sinea lui un panseu absurd,

că-i așa nefiind altfel, iar astăzi ori norii au febră

ori noi toți.” (Drumul, 1972)

Și-n școală, cumplită revelație, nu tinerețea stăpânea,

iar aparentul apanaj al vârstei, nimic mai mult decât biologie,

consta în simpla repetare de clișee, totul era nespus de vechi,

neprimenit: „1. Când fetele șterg praful de pe banca lor

o dată la un secol, gândul le zboară la sordizii Sily, Bebe,

Mihi, Rudi, Semi, Pepi, perpetuu în plimbare prin oraș

sau ocupați să le ascundă pe ele, gingașele, în chichinețe

învechite, pline cu vopsele, ca să le ia la dans

și să se zbânțuie îmbrățișați, în preafrumoși

nădragi de sărbătoare. Cu sufletul la gură stau însă ele,

atât de-alunecoase, în preajma unor idoli

și mai nădrăgari. Mâna lor, în pauza de reverie-a

curățării băncii, e deci leșie cu miez de computer stricat –

te întrebi dacă poate cu-adevărat să curețe ceva,

căci împreună cu cârpa de șters ea lasă dâre

de pipirig duhnitor și petrol ucigaș, între salve de răgete.

2. Și-aceste răgete, chiar dacă surde, mocnite,

parcă de lei muribunzi, sunt ceva obișnuit în oraș,

umbra lor plutește pe deasupra caselor unde trăiesc,

în dezordine sau programare deplină, oameni doldora

de sentimentul gomos al emancipării. Dacă faptele lor

sunt suflet de iahnie și inima o cârjă sau un arac suit de broaște,

asta se va vedea la ora cântecului baclavalei, căci cine, hulpav,

a vârât-o deja în burtă, acela nu va auzi cântecul,

prezent într-o eterică dulceață, încât pe veci va rămâne prost.

3. În oraș, dacă unul singur e târâtor, ceilalți, curioși,

ar vrea să învețe să se târască. Și ispititul va plânge la lună

zadarnic, luna a murit pe când unchiul avea un vis urât,

luna, de prea multă durere, s-a stins și pământenilor

nu le mai rămâne decât să-și contemple propriile inimi,

acvariile cu pești de umbră, fugari și trădători.” (Orașul,1972)

Nu-i agream deci cetățuii închiderea de piatră,

nici sufocanta arșiță ce revenea: „Vara înmoaie aerul, râul,

vremea curge greu, dureros – nu pentru-ntâia oară se ivește

Anotimpul Prăfuit.” (Venirea verii, 1972) O-ncetinire temporală,

fanare lentă, absență de elan, toate mă-ngrețoșau, de unde

figurarea poeziei sub formă acvatică, marină: „Acum

nu mai putem vorbi, în clipa asta nu pot mânca decât plancton.

Și limba mi-a plesnit de sarea mării. Nu-ți pot vorbi.” (În ape, 1976)

Îmi amintesc, aveam într-adevăr momente, în copilărie,

când starea, cum s-o numesc, de beatitudine

sau, oricum, de completă imersiune, nu-mi permitea

să spun nimic. Poezia, forța numinoasă,

paralizantă chiar, precum teribila presiune din oceane,

avea să fie fluidul liber, vindecător: „Acum nu pot să râd pe foi.

Un brusture mi se leagănă-n inimă, lovindu-mi

toate fibrele trupului.” (1976) Deloc irațională,

însă neiertătoare, o legitate stăpânea în lume:

„Nu te iert pentru neștiință, spuse un uragan,

deci vei pieri în apa mea de foc.” (Vina, 17 octombrie 1975)

Iar spațiul cugetului meu făcea să coexiste aspru

extaz și stăpânire de sine inumană: „Cine nu poate sta

într-o odaie cu armonii oricât de reci are sufletul

fugar.” (Proba, 21 octombrie 1975) De fapt,

rigoare-a celebrării neîntrerupte, unde „Sufletul

mi l-aș dori înveșmântat în straiele sărbătorești

întotdeauna, și când muncește. Dar nu reușesc

asta mereu.” (1976) Și locul mirării fără leac,

unde aflam că „Omul e mereu chemarea și strigătul,

o punte și-o trecere. N-are hotare. Iar dușmănia

celor străini de el îl ține pur. Se reînnoiește

sporindu-și trezia.” (strofă din toamna 1975) Nu exista

plictis, descoperind „Ce nebănuite puteri zac în om!

Când îl cunoști pe unul, n-ai cum să știi ce se va întâmpla.

Grămezi latente de stânci pot să se facă vâlvătaie –

și piatra, nu doar lemnul, arde, căci peste satul pașnic

stă imobil Vezuviul, în concentrată așteptare.”(Vezuviu, 1974)

Când spui Poezie, spui periplu, risc, un salt

peste iluzie: „Eroii presimt povestea, știu

că vor pleca departe și vor călători în plină primejdie,

prinși de urgența unei încercări – dar ce anume-ncearcă

nimeni n-ar ști să spună, nici chiar ei, doar

că nu se pot sustrage acestui curs prescris,

mersului obligatoriu pe lavă. Ei văd deja

în viitor că-n toate încercările stau lupi la pândă

și pe nevrednici nu-i sugrumă, căci își vor duce

viața bicisnică și-așa, în beznă tupilați,

dar pe cei buni în câmp deschis îi vor amenința

cu ochii lor largi și urâți, de culoarea cetinii nebune,

înainte de a-i răpi.” (Lupii, 1973)

Ciudat, acest erou-poet „n-avea multe dorințe:

de viață să nu fie silit să plângă, nici obligat să cânte,

fiindcă tăcerea-i întotdeauna mai prețioasă, și,

de asemenea, pământul să-i fie prieten, prin el

ca prin cristale transparente să vadă. Mișcat

de dorurile-acestea, nu foarte la-ndemână, totuși,

simți cum pierde raze lungi din sine,

care în moarte senină trecură

după ce-au inundat câmpia. Neîntristat de pierderi,

însă, el adormi departe de cei ce se închipuiau

stăpânitorii unici. Și, fără zgomot, lui i s-a dăruit,

de către Vântul Cel Mai Simplu, înălțarea, deci

poate fi văzut pe mări de aer cum ține ridicată,

peste valuri, mâna orbitoare. După coline,

grație acestui pionier al minții mi-este mai limpede

ca niciodată bolta cerească, plină de constelații-n mijloc,

în pâlpâire neatinsă, vorbind pe limba celor dornici

s-asculte istoria marilor călătorii – ele sunt

ținte-nfipte în lumile văzduhului și, totodată,

strălucirea cea mai de-ncredere, comoara

cea mai sigură.” (Vântul Cel Mai Simplu, 1972)

Tulburată sunt azi de viziunea acestui poet

care-am fost, atât de convins că există

o simplitate bazală în temeiul lucrurilor.

Nu aflasem asta de niciunde…

***

Alexandru Petria

 aerul

aerul din cameră are ca într-un sertar

aerul de ieri,

cel de ieri aerul de alaltăieri,

aerul de azi poartă în corp

aer de la ridicarea casei,

e o istorie cu trădări și iubiri la rupere și nașteri,

dacă suntem atenți simțim

ce au respirat bunicii

când erau tineri,

avem acte de proprietate pe casă,

însă aerul stăpânește cu adevărat,

cu aerul nostru o să-și șteargă strănepoții jucăriile

*

să nu fii de unul singur

oameni își scutură mâinile până prind aripi,

păsările își răvășesc aripile până au mâini,

pe noi nu ne știe nici vântul,

sub pământ.

avem răbdare să se schimbe ceva –

dar câtă răbdare încape în kilometri de tăcere?

se spune că o să se scurgă lumina

și-o să ni se umezească oasele.

ne-a rămas doar să credem,

e tot mai bine decât să fii mort de unul singur

*

peștii

întreb ca unul care-a dragat râul,

unde sunt peștii?

peștii au ieșit să ne învețe adevărul și dreapta măsură

cu trupurile lor când ne era foame,

că nu le-am mulțumit e o altă treabă.

după unii, peștii s-au preschimbat în prooroci și poeți,

care au dat zilnic cu aspiratorul prin camerele caselor

și s-au privit în oglindă să ne învețe.

era normal să luăm în seamă ce zic proorocii și poeții;

dar s-a întâmplat cum s-a întâmplat.

când au spart polițiștii locuințele lor

au găsit schelete și solzi în dormitoare

*

partea nevăzută a lunii

când intri la școală pierzi ce ai fost,

cu prima iubită pierzi iar ce ai fost,

la nașterea întâiului copil ce ai fost ai fost,

la moartea persoanelor foarte apropiate

te resemnezi că a fost cât a fost,

cât fost mai încape să merite să fii?

*

curvele mi-au salvat viața

au fost luni în care am căutat

liniștea printre curve,

suceam gâtlejurile sticlelor de votcă și whisky,

năuc,

remorcă la compătimit,

luni grase și slabe m-am lipit de curve

de parcă rezervorul cu oxigen

avea conducta la bordel,

știu să-ți arunce aluatul de pereți

până începi să gândești normal

și să accepți

că n-ai cum să readuci pe nimeni de la groapă,

n-o să uit lunile cu femeile acelea,

curvele mi-au salvat viața

*

un pahar cu apă rece

în apă ai găsit o scară de fier uitată

și te-ai obișnuit să cobori

în drumul peștilor.

la un moment dat ai început să înțelegi limba clenilor, a algelor

și bolboroselile scoicilor din mâl.

bând apă le bem limbajele stoarse

prin stațiile de epurare.

apa trăiește fără oameni, reciproca nu merge.

apa merită dată mai departe.                      

când scara s-a rupt, ai pus una nouă

rezemată de buza râului,

ca să coboare cei care vor să se împlinească.

respectul pentru apă e chiar respectul pentru viață.

cum plătești o cafea în așteptare pentru nevoiași la restaurante,

lasă în urma ta pahare cu apă rece

în intersecțiile rupte de soare,

sigur o să bucuri pe cineva!

*

când vii la moarte

când îți dai seama că ești un ratat

vii la moarte,

când iubita și-a îndesat dragostea cu altul

într-un microbuz fugit în orașul vecin,

vii aproape de moarte,

când nu ți se mai scoală

virezi spre moarte,

când ți-ai chiuretat ochii

pentru pasul în rânduri al lalelelor

și nările-s închise la aluziile parfumurilor,

nu-i o pierdere să ajungi la moarte,

când moartea e îngrețoșată, ca bețivanul

cu degetele împinse pe gât să vomeze,

ai o șansă la viață

*

intermediarul

 am întâlnit un tip care repeta

„nimic nu este mai important ca rana”,

era o erupție de tăieturi și arsuri,

doar chipul îi marca de favorit al femeilor,

descria viața precum o curvă bătrână,

tatuată și crăcită,

nu știu cât interpreta omul un rol

sau se juca pe sine,

dar ținea la pahare date pe gât, skanderbeg

și era amator de literatură,

l-am tolerat în preajmă cu anii,

sclipitor și vulgar,

mereu precis în cuvinte

precum împingi morții

în cuptorul crematoriului,

iar la urmă ai minute de-o țigară.

prietenii priveau chiorâș legătura cu el

și mă acuzau că nu-s apt.

tipul a dispărut într-o zi oarecare,

ca majoritatea,

când mă gândesc acum la el

îmi dau seama de ce îmi lipsește,

e mai comod să asculți despre durere

decât să bâjbâi pe străzi cu tălpile rupte de sânge

*

nu mi-aș da fata după un scriitor

scriitorul este cea mai incomodă pocitanie,

în special pentru cei iubiți,

ia de unde poate ca să fie,

cu sadism, la o primă privire,

ai spune că e fără inimă,

pe când el bate în fiecare celulă ca o inimă,

fetelor nu vă încurcați

cu un asemenea terchea-berchea

sau dacă ați căzut în belea o să pătimiți,

scriitorul vă folosește ca o lipitoare,

dacă ar fi după mine,

nu mi-aș da fata după un scriitor,

scriitorul are nevoie de dramele din jur

ca să fie scriitor,

păcat de viața pierdută, literatură să iasă!

***

Dan Dănilă

Poem

Târgul deșertăciunilor devenit iluzie

încă ne consumă proteinele sângelui

(oricine a gustat carne dulce de om

devine canibal pentru întotdeauna),

trăind printre semeni ne facem loc

așezăm hologramele mai aproape.

Călător prin memoria tatălui meu

de ziua lui în fiecare primăvară

stau cu pleoapele strânse în locul

salcâmului tăiat din greșeală –

două păpădii crescute pe mormânt,

ochii lui privind înapoi către lume?

De un sfert de veac m-am lăsat de fumat

dar nu am visat niciodată o țigară

parcă presimțind vicii de neiertat

(viața de nefumător ca o mare iubire

fără amintiri, ce lungă insomnie).

Mă veghează o umbră din secolul trecut

de când eram complicele ei și dansam.

*

Pictor

Cel care aduce verdele primăvara

cu paleta lui cam minimalistă

îmbrăcat în nori rareori se odihnește –

în numele cui să ștergem pictura

cu ce drept am putea omorî curcubeul?

Numai albul acoperă uneori totul

(critic exigent al artelor prea liberale),

vai de câinele fără adăpost iarna

visând laptele sau amintirea lui

ca un pictor rămas fără pânză de in

în parcul sălbăticit, cu stinse ruguri

și peneluri picurând peste peisaj.

Speranța că vin culorile înapoi

cum se întoarce soarele în sticle

recunoscut în strugurii neadormiți

de îmblânzitorul fovist și demodat:

ecce homo, iată cum lucrarea

până la urmă adumbrește totul

cu chipul lui crispat de nemurire.

*

Căutare

Inutile par meseriile acestea sau frunze

galbene, foșnetul nu afirmă nimic,

trebuie să faci ceva folositor spune

orice tată, orice altceva ar fi o nebunie,

lada de zestre e plină de strigoi

doar în familiile mari se coace tradiția.

Se fac afirmații dure ca niște epitafuri

de pus în cimitirul bunelor speranțe –

căutarea sfârșește încă de la început

ca soarta care ți s-a pus în leagăn

(dar eu nu cred în acea soartă)

sau rima cea rară arătată în vis.

Ieșirea din vacarm sau sita vocilor

ca niște zilieri trimiși să culeagă altceva

revenind cu fructele cele mai rare –

precum voluptatea odihnind în fotoliu

doar în juponul roz, lasciva arătare

ar putea fi justificarea unică a vieții.

*

Norul

Un nor de forma unei țări și alături

proiectat pe cerul gri neutru

câinele adormit – nu cred în destin

sau noroc, cred într-o metaforă veche,

în memoria nescrisă a fetei Morgana

și desigur în culorile unui iris de copil.

Norul scrie pe apă și tot el citește

începutul și sfârșitul care se amână

în numele trandafirului dăruit iubitei

al tatălui și al fiului – doar în amintire

sorbim însetați oricare peisaje lichide.

Aproape noi înșine ne privim în oglinzi:

câtă asemănare mai este posibilă oare,

ar putea fi acesta adevăratul exil

sau o apocrifă a vieții de dincolo?

noi, aproape noi fiind încă, treceam.

*

Poem neterminat

Vârsta pudorii a trecut, trupurile goale

sunt reci ca niște formule chimice,

a le ignora nu este vreo slăbiciune

nici noua religie a îndrăgostiților –

când amnezia este noul infern

te sperii de chipul tău în oglindă.

O nouă singurătate cu orizontul închis

se întoarce în alcoolul poemului,

timpul pare integru și definitiv

în lumea post-placebo a vindecării

cu amigdalele inflamate de război

am uitat de arma autodenunțării.

Glumele macabre sunt cele mai bune,

rămân epigramele poeților alcoolici

marea antologie a rănilor gânditoare:

doar un semn și imităm cruciadele,

obuzele zboară pline de autografe

tremură și ard poeme neterminate.

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 36-45]