Confluențe literare româno-maghiare. Traducătorii (I) |

Argument

Interferențele literare dintre români și maghiari reprezintă un demers de înțelegere reciprocă și de comunicare, având ca scop reprezentarea unei expresii identitare ce se situează sub semnul multiculturalismului. Valorificarea specificului local evidențiază o serie de trăsături estetice și etice de o importanță incontestabilă. Nicolae Balotă subliniază aceste confluențe literare româno-maghiare în Introducerea la cartea sa Scriitori maghiari din România: „Scriitori români și maghiari trăim în același spațiu cu determinări istorice și culturale comune. /…/ Specificitățile nu pot fi ignorate. Dar atunci când se creează o comunitate de destin istoric, cum există între literaturile de diferite limbi din țara noastră, nici-o diferențiere existentă nu trebuie să împiedice comunicarea între ele. Iar la temeiul oricărei comunicări este cunoașterea”.

Apropierile dintre cele două culturi favorizează interferențe, dialog intercultural benefic, cum observă Avram P. Todor în cartea Confluențe literare româno-maghiare, în care se remarcă faptul că o „literatură transilvană, care, printre altele, va deschide ochii asupra literaturilor altor națiuni ardelene și în special va da o mare atenție literaturii române, înregistrând reacțiunea acesteia la noul fenomen literar maghiar ardelean, traducând poezie și proză românească, vehiculând informații din câmpul literaturii române generale și ardelene și stabilind relații cu factori literari românești”. Alte cărți substanțiale dedicate acestei teme a confluențelor sunt Apropieri literare și culturale româno-maghiare, de Mircea Popa, Legături culturale româno-maghiare. Studii și materiale, de Valentin Trifescu și Interferențe culturale româno-maghiare, de Nagy Imola Katalin, cărți cu fundament teoretic solid și cu interpretări valide. În acest context, aș mai sublinia faptul că mai multe numere tematice ale revistei „Vatra” au fost dedicate receptării literaturii maghiare din Transilvania (Ce sau cum scriu maghiarii din România, Avangarda în literatura maghiară din România, Ungurii citiți de români), după cum unele rubrici specifice sunt consacrate aceluiași fenomen (Vecinătăți, Ce scriu ungurii, Gesta hungarorum). De data aceasta, ne-am propus să dedicăm un grupaj tematic traducătorilor ce favorizează coerența confluențelor literare româno-maghiare. Traducerea este, se știe, dificil de definit, ea fiind expresie a glisării dintr-o literatură în alta și a descoperirii echivalenței optime. Este bine cunoscut faptul că traducerea este profesie și, mai ales, vocație, aventura traducerii reprezentând, în fond, aventura formelor literare care își caută noi veșminte lexicale, în evoluția lor neîncetată. Intraductibil este mai ales textul poetic, cu stările sale afective volatile, insesizabile, inefabile, după cum intraductibilă este și ironia, cum scria Cioran: „Nu poezia, ci ironia este intraductibilă. Căci ironia, mai mult decât poezia, ține de cuvinte, de nuanța lor imperceptibilă, de încărcătura lor afectivă”. Georges Mounin caută să ilustreze, în cartea sa Les Belles Infidèles o apărare a „artei de a traduce”: „Toate argumentele împotriva traducerii pot fi rezumate la unul singur: nu este originalul”. Una dintre cele mai importante și mai dificile probleme ale traducerii este cea a aspectului său unitar, din perspectiva limbii, stilului, tonalității, Mounin considerând că o astfel de problemă se poate rezolva prin omogenitate, printr-o coeziune estetică a traducerii. Pe de altă parte, traducerea trebuie să aibă în vedere contextul cultural și sociolingvistic, dar și o serie de concepte relevante (sincronie, adaptabilitate, identitate, alteritate, pluralism), concepte ce favorizează descifrarea particularităților „contextelor de traducere”, prin reacții de adaptare, capacitate de comprehensiune, dar și sincronizarea, necesară, cu „ambianța” epocii. Din această perspectivă, traducerea este o cale de acces privilegiată la o altă cultură, un vehicul de semnificație și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând sincronizarea, confluențele, interferențele creatoare. O traducere reușită este capabilă să transpună cu fidelitate haloul stilistic al textului din limba-sursă, asumând sensuri, surprinzând nuanțe semantice sau estetice inedite, traducătorul însuși fiind un căutător neobosit al echivalențelor lexicale faste, un negociator al sensurilor cuvintelor care glisează dintr-o limbă în alta, promotor al unor cuvinte care devin punți de legătură, dar și mediator între diverse contexte de comunicare interculturală. Legăturile și interferențele culturale româno-maghiare au reprezentat, cu toate limitele, ezitările și discontinuitățile ce s-au remarcat de-a lungul timpului, un efort de cunoaștere reciprocă, de dialog și de asumare a unei expresii identitare situate sub auspiciile peisajului cultural transilvan, prin care valorificarea specificului local relevă particularități estetice și etice de indiscutabilă prestanță. Le mulțumim foarte mult tuturor colaboratorilor noștri care au contribuit la dosarul tematic Confluențe literare româno-maghiare. Traducătorii. Colaborarea lor la revista „Vatra” înseamnă foarte mult pentru noi.

Iulian Boldea

I. Traducătorii

George VOLCEANOV

Traducându-i pe prieteni

Cum am ajuns traducător literar? Și de ce tocmai din maghiară? Mama mea, pe numele ei de fată Szőcs Elisabeta, era originară din Miercurea Ciuc; așadar, am în arborele meu genealogic 50% ascendență secuiască. O altă explicație: buna cunoaștere a limbii române, eu fiind născut, crescut, școlit în București. La bacalaureat și la admiterea la limbi străine (am început Facultatea de Limbi și Literaturi Germanice a Universității din București și am terminat Facultatea de… Limbi și Literaturi Străine rezultată din comasarea a trei mari facultăți, înfăptuită la ordinele vajnicului conducător de atunci al României) la literatura română am obținut cea mai mare medie din promoția mea. Totuși, în anul întâi de studii am optat, în locul limbii române, pentru maghiară ca limbă B. Având dascăli eminenți precum Silvian Iosifescu, Mircea Martin, Cornelia Comorovschi, Antoaneta Tănăsescu, Leon Levițchi și Ștefan Stoenescu, n-am dus lipsă de modele intelectuale. Citeam pe bandă rulantă colecțiile „Studii critice” și „Eseuri” ale Editurii Univers și visam să ajung, într-o bună zi, critic literar sau cercetător științific. În ultimul an de facultate am și obținut un premiu pentru critică la anualul concurs național de publicistică și creație literară studențească (Pitești, 1979), într-o companie selectă, din care nu lipseau numele grele ale generației optzeciste, de la Cărtărescu și Vișniec la Iaru, Coșovei, Marta Petreu, Mariana Codruț și atâtea alte figuri importante ale literaturii române de astăzi.

Visul meu a fost curmat, după absolvire, de repartiția într-o școală din provincie; în locul marilor biblioteci bucureștene, m-am trezit pe ogoarele patriei, culegând cartofi și depănușând porumb cot la cot cu elevii mei… Gurile rele spun despre critici că ar fi niște autori ratați, incapabili de creații originale. Despre mine aș afirma că sunt un critic ratat: după câteva recenzii trimise la revistele literare bucureștene, cu toate ajunse la coșul de hârtii al respectivelor redacții, m-am hotărât să-mi încerc norocul ca traducător, dacă tot obținusem cu ceva timp în urmă atestatul de traducător literar din două limbi străine. Traducerile din limba engleză fiind la vremea aceea relativ puține la număr, mi-am îndreptat atenția spre Editura Kriterion, care publica masiv traduceri din limbile minorităților etnice, maghiara fiind la loc de cinste. Proba mea de traducere (un text la liberă alegere, o schiță umoristică de Szilágyi Domokos) a fost bine primită de către conducerea editurii: am transpus respectivul text cu subiect medieval pastișând limba cronicarilor moldoveni și… după o săptămână, în decembrie 1980, am primit prin poștă primul contract editorial, plus o felicitare semnată de Domokos Géza, Hedi Hauser și Gabriel Gafița. Acesta din urmă avea să-mi fie timp de un deceniu redactor de carte și sfetnic într-ale literaturii. Cartea primită în lucru, romanul Întoarcerea al prozatorului târgu-mureșean Györffi Kálmán, a apărut cu o întârziere de peste un an față de planul editorial inițial (abia în aprilie 1983), fiind suspectată de către un cenzor imbecil că ar propaga ideile „meditației transcendentale”, spaima ideologilor din epocă. Au urmat, sub directoratul lui Domokos Géza, alte trei volume, cu proze și romane de Bogdán László, Markovits Rodion și Panek Zoltán. Am debutat, așadar, cu ani buni înaintea colegilor mei de generație Marius Tabacu, Ildikó Gábos, Kocsis Francisko și Anamaria Pop… În 1987 am predat Editurii Univers traducerea a două parodii de romane polițiste ale popularului autor maghiar Rejtő Jenő, cunoscut publicului român și sub numele de P. Howard. Am apreciat gentilețea lui Constantin Olariu, el însuși un reputat traducător din maghiară și redactor la Univers, care a încurajat publicarea unor traduceri semnate de un nou-venit în breaslă – dar din generația mai vârstnică modelele pe care am încercat să le urmez au fost Paul Drumaru și Gelu Păteanu, traducători greu de egalat de către succesori… Un alt titlu apărut imediat, în 1990, a fost cartea pentru copii Păpuși pe degete, de Reinhart Erzsébet, nimeni alta decât soția profesorului meu de literatură maghiară Molnár Szabolcs (ce mică-i lumea!) și cea care avea să coordoneze masivul Dicționar maghiar-român de ultimă generație (2005).

Dacă n-ar fi venit revoluția din decembrie 1989, cred că aș fi continuat pe acest drum, însă, odată cu dezghețul cultural, mi-am amintit că sunt, în primul rând, anglist și, în timp, au început să curgă și comenzile de nerefuzat ale marilor edituri: Gore Vidal, Lawrence Durrell, Philip Roth, David Lodge, John Updike, F. Scott Fitzgerald, Truman Capote, Anthony Burgess, Margaret Atwood etc. etc. Și au și venit și marile proiecte inițiate de mine însumi (Shakespeare și contemporanii lui). Totuși, n-am abandonat cu totul traducerile din maghiară, însă, pe acest segment, mi-am păstrat o oarecare autonomie estetică: cu excepția lui Esterházy, tradus din însărcinarea Editurii Humanitas Fiction, și a lui Benedek Totth (pentru Editura Aramis), m-am axat exclusiv pe titluri propuse de mine, aparținând unor autori pe care am avut șansa să-i cunosc cu diferite ocazii: pe Visky András cu prilejul unei conferințe dedicate drepturilor de autor, amândoi făcând parte din delegația Uniunii Scriitorilor din România deplasată la Pécs (2000); pe Sántha Attila cu prilejul unuia dintre cele șase Simpozioane Literare Româno-Britanice organizate de British Council în intervalul 1996–2001; pe Zalán Tibor cu prilejul Festivalului Zile și nopți la Marea Neagră (Neptun, ediția 2002); pe academicianul Kovács István cu ocazia unei întâlniri anuale a autorilor și traducătorilor de literatură maghiară (Szigliget, 2015); pe Karácsonyi Zsolt în cadrul unei dezbateri literare organizate de Institutul Liszt din București ș.a.m.d. Au existat și situații când am fost contactat de câțiva autori, la recomandarea altor autori sau traducători, cu rugămintea de a-i traduce în limba română: Kiss Csaba, Thuróczy Katalin sau, mai recent, Szöllősi Mátyás (acesta din urmă câștigător al unui premiu național de debut, de ale cărui proze scurte mă ocup în prezent).

Lipsesc de pe lista mea de traduceri numele „canonice”, impuse de instituțiile culturale maghiare (Nádas, Krasznahorkai, Dragomán, Bodor, Bartis – dar nu și Petri György sau Tolnai Ottó, poeții de prim rang ai ultimelor decenii) și lipsesc și scrierile gri, cenușii, care, vezi Doamne, demască ororile regimului ceaușist. Le-am cunoscut pe pielea mea, pe viu, mai bine decât micul Dragomán, și nu vreau să le retrăiesc promovând scrierile altora – scrieri chitite pe succes comercial. Prefer să-mi traduc prietenii cu care mă aflu pe aceeași lungime de undă. Unul dintre aceștia a fost Bogdán László, cel mai premiat autor de limbă maghiară din România (cu cinci Premii ale Uniunii Scriitorilor), care, parcă urmând exemplul lui Faulkner, cu al său imaginar Yoknapatawpha County, a construit o rețea de personaje și evenimente ficționale întinse pe mai multe generații într-un (de data asta real) Ținut Secuiesc multicultural, unde secuii, românii, sașii, evreii, rromii și chiar și descendenții zugravilor italieni pripășiți aici cu secole în urmă conviețuiesc laolaltă, își duc traiul marcat de aceleași bucurii sau tribulații… Loți, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un prieten adevărat, i-am trecut pragul de multe ori; când a suferit, brusc, o dezlipire de retină, a alergat, de la un eveniment literar la care participa în Ungaria, direct la București, unde i-am facilitat internarea și intervenția chirurgicală la o clinică de specialitate.

Printre preocupările mele legate de hungarologie se numără și dicționarul de argou maghiar-român publicat la Editura Niculescu în anul 2011 sau seminarele de traduceri literare din maghiară în română pe care le-am coordonat la Casa Traducătorilor din Balatonfüred, iar faptul că am contribuit la formarea unei noi generații de traducători (Mihók Tamás, Andrei Dósa, Gabriella Constantin, Alexandru M. Călin, Ingrid Tomonicska etc.) nu a trecut neobservat la Budapesta.

Limba maghiară este limba bunicilor mei materni și, atâta timp cât voi trăi, le voi cinsti memoria întorcându-mă cu fața și spre literatura de expresie maghiară, nu doar spre cea anglofonă. Cititorilor revistei Vatra le propun traducerea câtorva poezii din volumul Ágtól ágig (Ținându-se de câte-o creangă) de Sántha Attila, care va apărea în curând la Editura Tracus Arte.

Péter DEMÉNY

Bucuria recurentă

De când trăiesc la București și lucrez într-o redacție de limbă română, schimb de foarte multe ori căsuța aceea care setează limba tastaturii: scriu fie în românește, fie în maghiară. E important atât faptul că fac asta, cât și că pot face asta: am capacitățile, abilitățile necesare.

Cred că asta e de fapt un traducător: un om care gândește în două limbi. Știu bemolul cu „nu se poate gândi în două limbi” sau, mai corect, „poți să te gândești numai în limba ta maternă”, dar pur și simplu nu e adevărat. E adevărat că nici până azi nu am reușit să simt toate nuanțele limbii române, dar oare toate nuanțele limbii maghiare le-am simțit?! Nu vreau să fac filozofie de doi bani, și normal că există un avantaj în favoarea limbii maghiare, dar acest avantaj e foarte greu de exprimat dacă nu dorim să venim cu formulări lacrimogene.

Eu sunt și un mare colecționar de expresii. „A sta în capul oaselor”, „nu se deosebește om de tovarăș”, „te miști ca ochii mortului” și altele îmi sunt pe listă, care se tot mărește pe zi ce trece. Nu de mult, o poetă mi-a dezvăluit un cu totul alt sens al cuvântului „zburdalnic” decât cel pe care îl știam. Mă bucur ca un copil de descoperirile acestea.

Când am tradus Portretele unei căsnicii de Sándor Márai, am scris „jaluzele” la un loc. Dându-mă pe bicicleta de casă, am ascultat Micul domn Friedemann spus de Victor Rebengiuc și acolo figurează „storurile”. Am schimbat imediat cuvântul pe care l-am scris eu convins fiind că „merge” mai bine expresia decât cea aleasă de mine: ei doi au fost și contemporani.

Vreau să zic că traducerea e dirijată câteodată de întâmplări, coincidențe, lucruri nu foarte raționale. Când minunatul Kocsis Francisko mi-a tradus romanul din 2006, am ținut ca titlul în română să reflecte tensiunea titlului original, nu sensul lui strict. „Reluare”, cuvântul ales de el, pentru mine însemna doar R-ul din colțul drept al ecranului la difuzarea meciurilor de fotbal. Vârtej în reluare, asta da, reflectă tot ce a fost în mine când am scris cartea.

Acum, scriu la un roman în românește. Am avut niște etape aici. Prima dată, am publicat un volum de eseuri, Ghidul ipocriților, pe care l-am scris direct în românește. Acolo, trebuia să fac asta pentru că Ghidul nesimțitului al lui Radu Paraschivescu m-a inspirat mult, iar Caragiale m-a ajutat ca întotdeauna. După aceea, am scris un volum la două mâini cu Doru Pop, Pălăvrăgeala vagabonzilor. Apoi, au urmat volumele de versuri, cea mai recentă fiind Scrisoare din savană.

Dar eseurile, de fapt niște portrete disparate, au fost ușor de scris, iar versurile sunt esențializatoare. Într-un roman însă, trebuie să ai acțiune, relații, elan structurat: o știință altfel a limbii, deși n-aș spune că n-am știut românește până să mă apuc de Ieșirea din vârtej.

Un traducător, cel puțin unul care face parte din categoria pe care îl reprezint, este un meșteșugar curios. Știe multe despre limba cealaltă, știe multe și despre cultura cealaltă – nu există limbă separată așa cum nu există muzică fără pian –, dar niciodată nu e mulțumit de ce știe pentru că descoperă în fiecare zi ceva nou din cultura și deci limba aceea. Nu e un nemulțumit acru: este doar conștient că nu poate fi perfect, dar că în același timp trebuie să tindă spre perfecțiune.

Dar ce e perfecțiunea? Sensurile redate corect nu înseamnă încă asta, așa cum am văzut. Trebuie să respiri ca acel scriitor, textul în traducere să respire ca cel original. Un traducător prost nivelează: Filip Florian va vorbi exact așa ca Matei Vișniec, Ileana Mălăncioiu ca Anastasia Gavrilovici, István Örkény ca Sándor Márai. Un traducător bun își va da seama de diferențe și le va reflecta.

Traducerea înseamnă muncă de salahor și multă bucurie. Nimic mai frumos decât să mă întâlnesc la FILIT cu Adrian Alui Gheorghe ale cărui poezii le-am tradus la rugămintea aceluiași Kocsis Francisko și să aflu că poetul l-a rugat pe un prieten să facă un volumaș din cele patru poeme traduse. Nimic mai îmbucurător decât să aflu că Portretele… vinde bine. Nu o să mă îmbogățesc din asta, dar trăiesc în România de când m-am născut, știu prea bine că banii nu contează.

Lăsând ironia la o parte, mă interesează într-adevăr mai mult nuanțele pe care le aflu, impactul unui text într-o altă limbă, noile opere literare care mă captivează: oare cum ar suna în română sau maghiară? Mă interesează cum funcționează omul și funcționarea lui cum se reflectă într-o limbă sau cealaltă.

Traducătorul nu e bogat, dar se poate bucura deseori.

KOCSIS Francisko

Contribuția revistelor literare la cunoașterea reciprocă

Iată ce spune, într-un scurt fragment confesiv edificator, Kányádi Sándor, unul dintre marii poeți ai Transilvaniei, fervent traducător din lirica românească, într-o notă confesivă de la finalului primului volum al operei poetice integrale, ca introducere la traducerile din poezia românească, pe care poetul le-a cuprins în partea a doua a volumului al doilea: „De altfel, odată cu trecerea timpului, și omul privește mai stăruitor împrejur, ca să vadă unde se va odihni și se gândește la ce-i va crește pe mormânt, cum se pune întrebarea într-o baladă, și privește repetat îndărăt spre orizontul tinereții, ori și mai încolo, spre secolele mijind în negură, începe să resimtă responsabilitatea pentru învățătura pe care, în timpul războiului, unul dintre profesorii noștri dragi ne-o tot repeta în timpul orelor de română la colegiul reformat din Odorheiu Secuiesc: «Dragi copii, de veacuri trăim împreună, trebuie să trăim alături, trebuie să învățăm unul limba celuilalt, ca să ne putem cunoaște reciproc culturile, ca să putem trăi în pace timp cât mai îndelungat pe acest pământ». Limba, cultura fraților români o cunoaștem binișor. Mai mult, putem fi mândri că nu există o altă limbă pe lume în care să se fi tradus atâtea opere literare românești – și la un asemenea nivel – ca maghiara“.

Cu ajutorul lui Kányádi, am reușit să trec ușor peste o introducere care ar fi cerut altfel un efort de sintetizare pe care n-ai voie s-o tratezi superficial, fiind vorba despre existența în vecinătate și întrepătrunderea a două culturi. Și aici trebuie să ne grăbim să afirmăm rolul care îi revine traducătorului, cel ce facilitează cunoașterea, cu toate nuanțele, de la dialogul frust la limbajul diplomatic, de la textul ghidului de conversație la limbajul artistic. Știm că există o sumă de „postulate“ ale traducerii, printre care: este imposibilă o traducere desăvârșită, orice traducere este doar o aproximare a originalului, e o „trădare“ prin deviere (sau chiar „răstălmăcire“) de la sensurile și nuanțele gândite/simțite de autor. Poezia este piatra de încercare a oricărui traducător, de aceea în cultura maghiară s-a încetățenit expresia „frumoasele infidele“ pentru cele mai reușite variante ale unor opere străine. În această întreprindere, rolul major este jucat de personalitatea traducătorului, complexul de cultură, sensibilitate, afectivitate și compatibilitate care face posibilă conversația între culturi. Dincolo de toate normele, scrise și nescrise, unica regulă inviolabilă trebuie să fie fidelitatea față de întregul originalului, prioritar fiind sensul, conținutul. Traducătorul trebuie să fie, înainte de toate, fidel limbii în care traduce.

O cercetare istorică a contribuției revistelor culturale ar fi cerut un timp de care nu dispun [pentru asta recomand impresionanta lucrare în două volume a lui Domokos Sámuel, unul dintre cei mai importanți mediatori ai literaturii române în Ungaria, A román irodalom magyar bibliográfiája (Bibliografia maghiară a literaturii române), primul volum publicat la Irodalmi Kiadó din București în 1966 (perioada 1831-1960), al doilea la Editura Kriterion (perioada 1961-1970)], de aceea mă opresc numai asupra perioadei pe care o cunosc, încercând să scot în evidență aspecte care îl pot interesa pe cititorul familiarizat cu acest domeniu. Înainte de a prezenta exemple concrete, vreau să-mi exprim regretul că numărul traducătorilor capabili de transpuneri de mare acribie e în continuă scădere, degetele celor două mâini fiind de ajuns pentru a-i enumera pe cei ce pot traduce literatură maghiară. Nu greșesc, pentru că am făcut exercițiul. Dar trăim cu speranța că lucrurile se vor îndrepta.

Revistele literare, în măsura în care am ajuns să le cunosc, nu au în programul lor o politică de promovare consecventă a traducerilor în general, darmite a celor două despre care vorbim în mod special. Singura revistă de cultură care a avut un astfel de proiect – chiar dacă n-a reușit să îl mențină fără sincope – a fost și continuă să fie Vatra (aici simt nevoia de a face o mențiune: de peste doi ani, revistele Steaua și Apostrof au inițiat astfel de proiecte, la care particip constant). Chiar de la începutul apariției seriei noi, în 1971, explicabil, probabil, și prin componența redacției, în care lucrau buni cunoscători ai limbii și culturii maghiare, cum erau Romulus Guga, Dan Culcer, Tudor Balteș, a celei sârbe și ruse, cum a fost Ioan Radin Peianov, dar și prin datul geografic și al mediului cultural al orașului, revista a promovat cu consecvență acest dialog, paginile ei găzduind numeroase traduceri din opere clasice și contemporane, act la care au contribuit și traducători din afara redacției, printre ei aflându-se Gelu Păteanu, Constantin Olaru, Andrei Fischof, Paul Drumaru, T. Z. Páskuy, Marius Tabacu, Zeno Ghițulescu și mulți alții cu contribuții sporadice. Revista Vatra a continuat această tradiție și a consolidat-o după anul 2000, când traducerile din limba maghiară au devenit mai frecvente, consacrându-li-se rubrici cu oarecare constanță: Gesta Hungarorum, Vecinătăți, Ce scriu ungurii. Mai mult chiar, revista a consacrat mai multe numere culturii maghiare, printre ele aș aminti: Nr. 8/1999: Ce înseamnă a fi scriitor maghiar în România, azi? Nr. 9/2000, sub genericul: Vase comunicante. Iată ce, cum și despre ce scriu ungurii, Nr. 10/2003: Avangarda maghiară (I), Nr. 6-7/2003: Receptarea literaturii maghiare în revistele românești, Nr. 9-10/2003: Târgu-Mureș, oraș al artelor, despre istoria și întrepătrunderea celor două tradiții culturale ale orașului, Nr. 6/2007: Avangarda maghiară (II), Nr. 8-9/2010: Arta traducerii, cu accent pe cele două literaturi în mod special, Nr. 3-4/2021: Ce sau cum scriu maghiarii din România, Nr. 12/2022: Ungurii citiți de români, plus multe alte studii dedicate celor două literaturi. Cred că revista Vatra a fost cea mai implicată în această tentativă de cunoaștere reciprocă.

O altă revistă care a găzduit o vreme, număr de număr, prezentarea câte unui autor maghiar, înainte de a se transforma în revistă de studii academice, a fost Transilvania, în care au fost prezentați Orbán Ottó, Kassák Lajos, Lászlóffy Aladár, Markó Béla, József Attila.

Alte reviste care au găzduit din când în când autori maghiari traduși sunt Provincia Corvina din Deva (nr. 3/40 din 2006), încercând readucerea în sfera de interes a cititorului român a unui mare poet, József Attila, din a cărui creație publică două poeme în traducerea Veronicăi Porumbacu, precedate de un medalion semnat de Eugen Evu, care încearcă să creioneze un profil liric, bazându-se, probabil, numai pe textele apărute aici. În același număr sunt publicați numeroși autori maghiari tineri din țară și din Ungaria. De asemenea, Poesis din Satu Mare și-a deschis generos paginile pentru literatura maghiară, mai ales pentru cei care au tangență cu spațiul nordic, Ady Endre, Dsida Jenő, Kölcsey Ferenc, Kovács András Ferenc.

Alte reviste care au publicat în anii din urmă literatură maghiară sunt: Familia, care a găzduit o selecție consistentă din creația poeților maghiari de la Echinox, Alternanțe din Germania, Apostrof, România literară, care a publicat destul de frecvent traduceri din poeți maghiari din Transilvania. Lor li s-a alăturat, din 2021, și Steaua din Cluj, care a deschis o rubrică permanentă de două pagini dedicate cunoașterii reciproce. Ultima revistă înscrisă în acest club, de când se află sub conducerea lui Iulian Talianu, este Tomisul cultural.

Revistele maghiare care găzduiesc traduceri din literatura română sunt cele din Transilvania, în cele din Ungaria nu am avut posibilitatea de a urmări aceste apariții, dacă ele au existat. Fosta revistă A Hét, în perioada ei târgumureșeană, a publicat număr de număr fragmente de proză, eseu și filosofie, printre cei găzduiți cu mare frecvență aflându-se Gabriel Liiceanu cu fragmente din Meditație despre gunoaie, Lucian Dan Teodorovici (în traducerea lui Székely Csaba), Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu. În revista Várad, Kinde Annamária îi dedică lui Mircea Cărtărescu studii ample și traduceri de texte poetice și fragmente de proză.

Irodalmi Jelen (Prezentul literar) în numărul pe luna mai 2008, a prezentat pe larg apariția cărții bilingve Concertino, de Șerban Foarță și Eszteró István, cei doi autori apărând în original și în traducere reciprocă.

Și revista clujeană Korunk publică literatură română, mai ales de avangardă, numărul 2/2009, de exemplu, a găzduit un grupaj consistent din poeziile lui Gellu Naum, traduse de Balázs Imre József.

Altă revistă clujeană cu numeroase traduceri din literatura română este Helikon, nr. 17 (607)/ 10 septembrie 2012, de exemplu, care include în sumar numeroși autori români, fiecare beneficiind și de o scurtă prezentare. este vorba, în ordinea sumarului, de Doina Ruști, cu un fragment din Zogru, în traducerea realizată de Szenkovics Enikő, poezii de Andrei Dósa în traducerea lui Szántai János, două poezii (În iarna aceea și Poem ultragiant) de Geo Bogza în traducerea lui Balázs Imre József, un fragment din Maitreyi de Mircea Eliade în traducerea fidelă realizată de Vallasek Júlia, poemul Continuă să dai totul pe ultima ta sută de metri al lui Daniel Bănulescu în traducerea lui Demény Péter. Revista continuă o veche tradiție de prezentare atât a noutăților, cât și a valorilor confirmate din literatura română.

Dar revista care a găzduit și găzduiește cele mai multe traduceri din literatura română, partenera revistei Vatra, este revista Látó. Numărul 5 din 2008 ne reține atenția mai ales cu segmentul în care apar autori români. Înainte de toate, un eseu despre Mihail Sebastian, Două mii de ani și încă o sută, semnat de doamna Szilágyi Júlia, la centenarul nașterii scriitorului, care se dovedește o foarte bună cunoscătoare a vieții și operei acestuia, comentând cu detașare, fără patima constatată în publicistica noastră, cele două titluri care au înfierbântat spiritele, romanul cu titlul de mai sus și Jurnal. Tot ea traduce și trei fragmente din romanul amintit.

În paginile revistei își găsește loc și un fragment de roman semnat de Filip Florian, în traducerea lui Karácsonyi Zsolt. Balázs Imre József realizează un portret al lui Max Blecher și comentează, pe urmele lui Mircea Cărtărescu, locul lui în ierarhia literară, urmat de patru poeme în traducerea aceluiași. Am lăsat la urmă piesa lui Matei Vișniec, Ultimul Godot, tradusă de Seprődi Kiss Attila, o mică perlă despre ce înseamnă fidelitatea față de textul unui autor, efortul de transpunere investit.

Nr. 10/2008 al revistei Látó revine la literatura română. Într-un tur de orizont, Geráb Zita prezintă cititorului maghiar câteva dintre aparițiile considerate de autoare obligatoriu de cunoscut și de citit, prima care îi reține atenția fiind volumul antologic de proză scurtă feminină realizat de Radu Pavel Gheo și Dan Lungu, Tovarășe de drum (Polirom, 2008), apoi volumul Băutorii de absint (Paralela 45, 2007), antologia cvintetului Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop și Liviu Ioan Stoiciu, prin efortul lui Bogdan Crețu, Povestea boiernașului de țară și a fecioarei cu lindic zglobiu (Editura Trei, 2008) de Emil Brumaru, romanul lui Ion Vianu, Necredinciosul (Cartea Românească, 2008), Curcubeul dublu (Polirom, 2008) al lui Alexandru Vlad și, în final, reeditarea lui Dan Lungu, Proză cu amănuntul (Polirom, 2008).

Numărul 10/2010 al revistei Látó aduce alte traduceri din literatura română, datorate lui Balázs Imre József și László Szabolcs. Primul, un eminent cunoscător al avangardei ambelor literaturi (autor al unui studiu impresionant despre Avangarda maghiară din Transilvania, apărută în limba română al editura „Bastion” din Timișoara în 2009), traduce două poeme și o proză scurtă de Gherasim Luca, texte „tari” la vremea lor pentru morala ipocrită a unei lumi nu tocmai pioase în fond, însă acum ele par destul de cuminți, dincolo de rânduri se poate ghici chiar o oarecare sfială, bine ascunsă de asocierile dezinvolte și de tonul malițios, autoironic. Al doilea autor prezent în revistă este Matei Vișniec, cu un fragment din romanul Sindrom de panică în orașul luminilor, cu capitolul Jurnal realist.

Tot revista Látó a tipărit o carte specială, sub îngrijirea lui Vida Gábor, o deschidere spre alte universuri culturale, intitulată chiar așa, Lumi, care deschide trei ferestre spre cunoaștere, două spre un exterior „obiectiv”, palpabil și cognoscibil în limitele subiectivității cunoscătorului, și una spre interior, aceasta numindu-se Bizánc és ortodoxia (Bizanț și ortodoxie, Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2011), secvență dedicată culturii române.

În ordinea din carte, iată cuprinsul secvenței Bizanț și ortodoxie: Mircea Cărtărescu cu un fragment din Levantul (în traducerea unuia dintre cei mai importanți poeți maghiari ai Transilvaniei, Kovács András Ferenc), Emil Cioran cu capitolul Destin valah din Îndreptar pătimaș (Nemess László) și două fragmente din Schimbarea la față a României (Nagy Imola), un fragment din Trilogia culturii a lui Lucian Blaga (Szabolcsi Borbála), Dan Botta cu Sonet XII (Jánosházy György – impecabil, ca întotdeauna), Andrei Cornea cu Ecclesiocratia, un fragment consistent din Mentalități culturale și forme artistice în epoca romano-bizantină (Káli István – un text dificil, transpus însă la superlativ), apoi un fragment dintr-un interviu al teologului Ilie Moldovan despre Epoca neo-păgânismului (Murvai Béla), care traduce și un fragment din Dialoguri de seară la care participă Părintele Galeriu, Sorin Dumitrescu, Andrei Pleșu (cu un consistent aparat de note care-i facilitează cititorului maghiar înțelegerea contextului, a temei dezbaterii și a relevanței sale), Nicolae Steinhardt cu un fragment din Jurnalul fericirii (Murvai Béla), Mircea Muthu cu un fragment de mare întindere din Dinspre Sud-Est pe tema sintezei bizantine (Kovács Ferenc), Jánosházy György transpune admirabil Nastratin Hogea la Isarlâk de Ion Barbu, Adrian Anghelescu cu un fragment din Priviri din Eyub (Rusz Mónika), un poem de Mircea Dinescu, Martor la porțile Orientului (Jánosházy György), Ștefan Bănulescu, Metopolis din Cartea milionarului (Nemess László), poeme de A. E. Baconsky (Kovács András Ferenc). Secvența dedicată culturii române se încheie cu un amplu studiu istoric semnat de Borsi-Kálmán Béla, La leagănul reformiștilor români, despre generația pașoptistă.

Și din această carte, ca și din multe alte traduceri găzduite de revista Látó de-a lungul anilor, se poate constata segmentul de interes al cititorului maghiar cult, atras și de „exoticul” care culturii noastre (una dintre cele mai gustate lecturi pentru ei fiind romanul lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche). Dar și alte creații de referință ale literaturii noastre au fost transpuse în anii din urmă, și aici aș aminti numai Cartea milionarului în traducerea de excepție a lui Demény Péter (Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2011).

Dar să ne oprim aici, însă cu speranța că pe viitor vor fi mult mai multe de consemnat.

Gabriella KOSZTA

Traducerea ca joc serios

Am absolvit studii superioare în limba maghiară la Institutul de Teatru din Târgu Mureș. Am fost repartizată la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara. În 1977 m-am mutat în Ungaria, unde am jucat la diferite teatre, în special în Teatrul Național din Pécs. În 1993 am contribuit la înființarea Editurii Jelenkor și am lucrat la această editură timp de 18 ani.

Din anul 2007 traduc literatura română pentru diferite edituri din Budapesta, unde am publicat peste 30 de volume de autori români, ca Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile, Orbot II-III, Solenoid), Dan Lungu (Sînt o babă comunistă, Fetița care se juca de a Dumnezeu),Norman Manea (Întoarcerea huliganului, Vizuina), Florina Ilis (Cruciada copiilor), Gabriela Adameșteanu (Dimineața pierdută, Provizorat, Fontana di Trevi, Voci de la distanță), Cristian Teodorescu (Medgidia, orașul de apoi), Ioana Pârvulescu (Viața începe vineri), Mariana Gorczyca (Parcurs),Claudiu. M. Florian (Vârstele jocului. Strada cetății) Ana Maria Sandu (Omoară mă!) Bogdan-Alexandru Stănescu (Copilăria lui Kaspar Hauser), Andrei Dósa (Ierbar), Iulian Ciocan (Iar dimineața vor veni rușii).

Am mai colaborat la câteva antologii apărute în Ungaria, ca Insula Vicina VI. A patra inimă sau Antologia de nuvele din literatura română din secolul XX.

În cadrul programului Atelierelor FILIT din Ipotești am tradus Sărmanul Dionis și Făt Frumos de Lacrimăde Mihai Eminescu – pentru Muzeul Literaturii din Iași. Am mai tradus trei povești de Alex Donovici, care au apărut la editura pentru copii Móra.

Am publicat și două volume de istorie: Viorel Achim – Munca forțată în Transnistria 1942-1944; Stejărel Olaru: Nadia și Securitatea.

Am colaborat cu Editura Bookart din Miercurea Ciuc și Editura Lector din Târgu Mureș participând în programul comun al Asociației Scriitorilor Maghiari din România și al Asociației Scriitorilor Români în publicarea traduceri din literatura contemporană română, cu opere recomandate de Uniunea Scriitorilor din România. În cadrul acestui program au apărut trei volume de proză în traducerea mea: Detonarea de Dan Stanca în 2021, Punct și de la capăt de Gabriel Chifu în 2022, Urma de Adrian Alui Gheorghe în 2023.

În reviste literare Magyar Lettre Internationale, Jelenkor, Látó, Székelyföld, Tiszatáj am publicat mai multe fragmente din literatură contemporană română și eseuri.

Sunt adesea întrebată cum am devenit traducător de literatura română. Cred că cele două profesii ale mele, actoria și traducerea literară, nu sunt deloc departe una de cealaltă. Sunt convinsă că nu aș putea traduce fără experiențele profesiei de bază, pentru că traducerea literară nu constă doar din traducerea cuvintelor și propozițiilor, este mai degrabă o interpretare artistică, un fel de actorie, un joc serios și nu doar cu cuvinte. Răposata Anamaria Pop, care de fapt a fost un „agent dublu” în viața literară româno-maghiară, mi-a oferit cele mai noi cărți românești și când a văzut că le citesc cu mare plăcere, a încercat să mă convingă să le și traduc, cum s-a întâmplat cu Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu. Cruciada copiilor am tradus fiindcă m-a fascinat cartea Florinei Ilis și am fost curioasă dacă pot s-o traduc sau nu… Cartea a apărut în limba maghiară, având un ecou bun. La început am tradus doar pentru distracția mea… Am devenit traducător „permanent” absolut din întâmplare – și din păcate ca urmare a unei tragedii; cu moartea subită a lui László Csiki, poet și scriitor maghiar, traducător excelent de literatură română! Prin voința sorții am moștenit cumva traducerea operelor pe care el ar fi trebuit să le traducă. La Editura Jelenkor am colaborat cu Csiki, când a tradus două volume de Mircea Cărtărescu, Nostalgia și primul volum din Orbitor. Acest fapt are o semnificație specială pentru mine: este o mare onoare și o mare reponsabilitate, pe care mi-aș dori să le îndeplinesc. Prima serioasă solicitare am primit de la Editura Európa din Budapesta. În timp ce traduceam romanul Dimineața pierdută de Gabriela Adameșteanu, mi-am dat seamă că de fapt făceam același lucru ca la teatru la repetiție de lectură: înțelegeam și interpretam textul. Cu mare poftă interpretam și jucam rolurile personajelor din roman, despre care se spunea că este aproape intraductibil. Faptul acesta a fost o revelație și a contribuit mult la îndrăzneala mea cu care am tradus mai multe opere literare chiar dificile. Traducerea nu este doar o activitate filologică, ci o activitate artistică creativă și complexă. A trebuit să învăț multe pe parcurs, dar traducerea operelor a însemnat o pasiune și o satisfacție permanentă. O profesie. În munca mea cel mai mare ajutor profesional este faptul că anul acesta a patra oară am fost invitată la FILIT, la unul din cele mai importante evenimente profesional-literale nu numai în țara, dar în întreaga Europa! Festivalul ne oferă oportunitatea de a schimba mai multe experiențe cu traducători din alte țări, de a discuta cu autori români, de a culege ultimele volume apărute. Ediția a XII-a, care s-a desfășurat în perioada 23-27 octombrie 2024, a cuprins peste 140 evenimente cu sute de invitați din țară și din străinătate. Alături de o audiență generoasă m-am bucurat de întâlniri cu scriitori de succes și traducători de mare experiență din alte țări, am luat parte la diferite dezbateri și mese rotunde, la un maraton de poezie. Prin FILIT am cunoscut mai bine regiunile îndepărtate ale României, iar cele două burse de rezidențiat de o lună la Iași – la Muzeul Literaturii, în Casa Pogor – au însemnat foarte mult pentru mine în tot felul de moduri, dar mai ales au contribuit la acea stare mentală și spirituală, care cred că este indispensabilă la traducere.

Se spune adesea că traducerea literară este o activitate singuratică, ceea ce este adevărat, dar eu nu mă simt singură, fiindcă cunoașterea mediului și numeroasele relații personale fac orele singuratice petrecute traducând semnificative, bogate, vitale și utile. În formarea mea ca traducător a contribuit foarte mult că am participat la Colocviul traducătorilor de literatură română la Paris (în 2008), la Colocviul Internațional organizat de ELIT (Literature houses in EU), găzduit de Fundația Cetate (în 2015) și la „Ateliere FILIT pentru traducători la Ipotești” (2015, 2016, 2022, 2023).

Ildikó GÁBOS-FOARȚĂ

Traducerea este (ca) o disecție pe viu a textului original

Nu de mult am fost invitată de Catedra de Germanistică a Universității de Vest din Timișoara să le vorbesc studenților despre bilingvism și traducere. Cuvântul cheie bilingvism mi-a declanșat imediat o cascadă de gânduri și amintiri legate de copilărie, de casa mare, cu grădină, în care am crescut înconjurată de câteva „babe”, cum le ziceam eu nu tocmai politically correct, și unde se vorbeau curent cele trei limbi de circulație…bănățeană: maghiara, germana și româna, primele două incluzând și dialectele adiacente, graiul secuiesc (al bunicilor dinspre tată) respectiv cel șvăbesc, reprezentat de numeroasele bătrâne din vecini care, sub pretextul „o cană de zahăr împrumut, că tocmai făceam plăcinte și mi s-a terminat”, mai veneau să stea la taclale cu străbunica, sora căreia, Rezi Tanti, mi-a fost babysitter permanent până pe la vârsta de trei-patru ani. Astfel că era oarecum de la sine înțeles că limba în care am învățat să vorbesc a fost germana. În rest, în casă se vorbea cu precădere maghiara literară. Și pentru că aproape de casă exista numai o grădiniță în limba română, trio-ul lingvistic s-a completat de la sine. Însă cu excepția primelor două clase primare făcute în limba maghiară, în rest am urmat școala în limba română. Totuși tabla înmulțirii și rugăciunile îmi vin în minte automat în limba în care le învățasem, adică maghiara. Ca să nu mai zic că de roșit – când o mai fac – „roșesc numai pre limba mea”. De citit, la început citeam mai mult în maghiară, apoi la fel de mult în ambele limbi. În ciuda faptului că am studiat științele exacte, pasiunea pentru literatură, pentru limbi străine, în special dialecte, a rămas.

Prin anii ’80 frecventam lumea literară, cenaclul H. G. Wells și pe cel al revistei Orizont, mai scriam poezii și proză scurtă, dar niciodată nu m-aș fi gândit că voi ajunge traducătoare. Primele traduceri le-am făcut din limba lui La Fontaine (pe care o învățasem foarte bine la școală, inițial dorind să devin profesoară de franceză), pe vremea studenției la Facultatea de fizică. Erau niște texte tehnico-științifice, traduse „că e musai”, la cererea unor profesori și care nu mi-au făcut nicio plăcere. Am publicat prima traducere mai „serioasă”, de data asta din limba maghiară, abia în 1986, într-o antologie de texte de popularizare a științei, Există alte ființe în Cosmos, apărută la Editura Politică. Iar de atunci, cu mici excepții, traduc numai din limba maghiară.

De-a lungul anilor limba germană știută din copilărie s-a tocit, s-a evaporat parcă, abia după 1990 fiind reîmprospătată, practic reînvățată la Graz, în cadrul unui curs intensiv de șase luni, de limbă și integrare în societatea austriacă în care am ales să trăiesc trei ani.

Cu toate acestea din germană am tradus doar un singur volum de versuri împreună cu poetul Șerban Foarță – căruia îi devenisem între timp fericită consoartă – Bilete în bilimbabi, de Joachim Ringelnatz, apărut în 2007 la editura Curtea Veche. Sunt versuri jucăușe, cu multe subtilități de limbă, adică fix pe gustul nostru, în special al lui!

Deși eu cred că nimic nu-i întâmplător, totuși așa-zisa carieră a mea de traducător a pornit de la o întâmplare! Într-o duminică din 2001, fiind în vizită la mama, am găsit pe masă un volum de versuri de Ádám Anavi (poet, dramaturg și traducător, născut la 23 februarie 1909 la Turda și decedat la Timișoara, în 2009, cu trei zile înaintea împlinirii vârstei de 100 de ani). Ca fostă elevă a lui, la întâlnirea de „n” ani de la terminarea liceului, mama primise de la el cartea în dar. Până atunci nu mai citisem nimic de Anavi, așa că ne-am pus pe citit Caprorimele, eu cu voce tare, iar Șerban, care nu știe limba maghiară, ciulind urechile și înregistrând rimele, ritmul și melodia versurilor. Apoi i le-am tradus mot à mot, dând și explicațiile necesare. Se pare că i-au plăcut, căci mi-a spus spontan: hai să-l traducem! Deși la prima vedere părea aproape imposibil, ne-am apucat imediat, reușind să traducem una pe loc. Pentru a înțelege mai bine ce-i cu caprorimele astea, în loc de lungi explicații prefer să dau două exemple, primul foarte edificator în ceea ce privește și epoca în care au fost scrise: În era sumbră, taci sub crupa/ hienei și te caci cu trupa sau Modul corect de folosire a soției: „Aplică-i o formală normă,/ spre-a te păstra-n normală formă.” Mai apoi, fiind și vecini de cartier, ne-am împrietenit cu domnul Anavi și între noi a început un adevărat duel poetic. Avea o vorbă: „versul intraductibil provoacă“, iar el a reușit să facă față provocării, sfidând imposibilul și traducând în maghiară Balada baionetei din Bayonne a lui Șerban, noi am răspuns provocării, și uite-așa, în 2002, la editura Universității de Vest din Timișoara a apărut prima noastră traducere comună. Restul a venit cumva de la sine. Peste câțiva ani ne-am „duelat“ din nou, de data asta cu poetul timișorean István Eszteró (născut în 1941 la Tormac), cu care fusesem colegă de cancelarie, el predând limba maghiară la același liceu. Așa s-a născut volumul bilingv român-maghiar Concertino (subintitulat Mic concert la patru / șase mâini), în care Șerban și István, acompaniați de mine, „a șasea mână”, s-au tradus reciproc, oferind un „mic concert” de toată frumusețea, István Eszteró fiind un poet apropiat ca spirit de Șerban și un excelent traducător. În 2017 cartea a apucat și o a doua ediție, fiind lansată atât în țară, cât și în Ungaria, la Gyula și la Târgul de Carte de la Budapesta.

Au urmat imediat noi și noi cereri, astfel că am mai tradus împreună trei volume de versuri ale poeților Zoltán Böszörményi, Balázs F. Attila, respectiv Hunor Kelemen, iar pentru diverse reviste literare din creațiile unor, pe atunci, tineri scriitori din Transilvania, astăzi consacrați: János Dénes Orbán, Zsolt Karácsonyi, Ildikó Nagyálmos, Zsolt Láng, Zoltán Király, Attila Zsolt Papp, Tamás Bálint, István Csutak, ș.a.

Am ajuns să traduc proză tot dintr-o fericită întâmplare, deoarece obișnuită deja să traduc versuri în tandem, niciodată nu m-am gândit să traduc un roman. Dar în 2007 câștigasem amândoi o bursă de traducător, ne aflam în Ungaria, la Casa Traducătorilor de la Balatonfüred, lucrând la un volum de versuri al lui Ádám Nádasdy, când ne-am trezit cu un email de la Polirom, cu subiectul „Ajutoooor!”, cu Regele alb al lui György Dragomán în attach, plus rugămintea de a traduce romanul. Am citit primul capitol și efectiv m-am îndrăgostit de carte! Era prea frumos textul, prea tentantă provocarea, așa că am acceptat!

Și astfel am devenit traducătoare „independentă”, dar numai de proză. După succesul Regelui alb (între timp ecranizat în Marea Britanie), foarte îndrăgit de cititorii români, poate și pentru că autorul e născut la Târgu Mureș, iar acțiunea evocă vremurile întunecate din perioada dictaturii comuniste, au urmat celelalte romane ale lui Dragomán: Rugul (2015), Corul leilor (2020) și Sistemrestart (2024), toate la editura Polirom. Între timp l-am cunoscut și personal, ne-am întâlnit de multe ori, îndrăznesc să spun că ne-am și împrietenit, am tradus-o (deocamdată numai pentru câteva reviste literare) și pe soția lui, Anna T. Szabó, excelentă poetă și prozatoare.

Dar am avut norocul și privilegiul de a-i putea numi prieteni și pe ceilalți autori traduși: Zoltán Böszörményi, scriitor mult premiat, născut în 1951 la Arad, fondator al editurii Irodalmi Jelen și proprietarul cotidianului Nyugati Jelen de la Arad, căruia i-am tradus nu mai puțin de patru romane: Trupul molatic al nopții (2010), Regal (2013), Fum (2017) și Jind (2019), toate apărute la prestigioasa editură Brumar din Timișoara, apoi Attila F. Balázs, poet, prozator și traducător, directorul editurii AB ART din Budapesta, născut în 1954, tot la Târgu Mureș, la fel ca Dragomán, căruia i-am tradus volumul de proză scurtă Metamorfozele lui Casanova (2011) și – în tandem cu Șerban – două volume de versuri Cravata lui Villon (2013) și Albastru (2021).

Dat fiind faptul că, slavă Domnului!, nu sunt obligată să trăiesc din traduceri, îmi permit să accept numai texte care mă inspiră și mă provoacă. Și, după cum s-a văzut, îmi place să traduc cărți de unul și același autor. Deoarece poți să pătrunzi mai profund în universul său, ești familiarizat cu stilul, cu limbajul folosit, cu frazarea, cu ritmul și melodia textului. Pentru că da, fiecare text are o melodie aparte, curge într-un anumit fel și cred că în asta constă în primul rând arta traducerii: de a reda cât mai bine această melodie într-o altă gamă, cea în care tălmăcești. De aceea eu niciodată nu traduc cu căștile la urechi, ascultând muzică abuziv, cum știu că o fac unii. O singură excepție am făcut totuși, când am lucrat la Corul leilor, subiectul multor povestiri din carte fiind legat de muzică, de la instrumente și instalații muzicale, până la tangouri vechi, fado-uri, jazz, rock sau heavy metal. Pentru că în carte apăreau multe versuri ale unor hit-uri englezești, dar transcrise fonetic în limba maghiară, ascultam așa-zicând în scop documentar, ceea ce a fost foarte distractiv. În rest, cred că e preferabil să traduci pe un fond când mai „curat”, fără contaminări din exterior. Iar dacă și tu însuți scrii, la un moment dat te pomenești că ai tendința de a scrie în stilul celui pe care tocmai îl traduci. De aceea când traduc, niciodată nu scriu altceva. Și, trebuie să recunosc, din aceeași teamă de contaminare nici nu prea citesc.

Traducerea este (ca) o disecție pe viu a textului original. Cred că niciun cititor sau critic literar nu citește un text precum o face un traducător. Aș putea spune că la un moment dat apare și o deformație profesională, am simțit-o pe pielea mea când, încercând să savurez lectura unei cărți în limba maghiară, m-am trezit că traduc automat anumite expresii sau, dând de altele, aparent intraductibile, să mă întreb: „Doamne, cum aș traduce asta?” Bineînțeles că există și lucruri intraductibile, aliterațiile, jocurile de cuvinte, proverbele și zicătorile, diversele cântece, specifice limbii respective și care au semnificație, atât lingvistică cât și emoțională, numai în acea limbă. Atunci adaptez, recurgând la înlocuire sau echivalare, dar având grijă să nu se piardă sensul original, mesajul, emoția. Pentru asta e nevoie de inspirație, fantezie, ingeniozitate, de o anume stare. Că nu întotdeauna îți iese. Însă când simți că ți-a ieșit, satisfacția e garantată! În fond, orice traducător este și un creator, un „rescriitor” al textului, sau, cum spune Bogdan Ghiu, președintele ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari) și unul din „așii” traducerilor dificile: „un scriitor de traduceri”.

(Întrucât am pomenit de ARTLIT, trebuie să deschid o lungă paranteză pentru a atrage atenția asupra unui excelent proiect de-al lor, „TrAducem împreună. Caravana ARTLIT”, desfășurat în perioada septembrie-noiembrie 2024, inițiat cu ocazia împlinirii a zece ani de activitate și menit să scoată traducătorii din conul de umbră în care au fost aruncați prea multă vreme, făcându-le cunoscută munca și publicului larg. Proiectul s-a finalizat cu apariția online (tocmai azi, 11 noiembrie, în timp ce scriu aceste rânduri!) a unui caiet de lucru ce permite o incursiune în lumea traducerilor literare. Poate fi descărcat aici:

https://www.artlit.ro/stiri/caravana-artlit-caiet-de-lucru.)

Dar atunci cum rămâne cu exactitatea, cu fidelitatea? Cât de fidelă poate fi o traducere? – s-ar putea întreba unii. Aș răspunde citându-l din memorie pe celebrul scriitor și traducător maghiar Dezső Kosztolányi: „Cam pe cât de fidelă poate fi o femeie frumoasă“. Un lucru e cert, la traducerea de poezie poți, ba chiar ești nevoit, în special la poeziile cu formă fixă (sonet, sextină, etc), să-ți iei o mai mare libertate de a „re-crea”, jonglând cu cuvintele astfel încât să păstrezi sensul, dar și tipul de rime, numărul de versuri, numărul de silabe dintr-un vers, ritmul, etc. Iar în acest sens Șerban este inegalabil, fiind un adevărat prestidigitator! Nu degeaba spunea același Dezső Kosztolányi: „a traduce e ca și cum ai dansa legat de mâini și de picioare”.

Revin puțin la ideea anterioară, aceea de a traduce mai multe cărți de același autor. Poate și pentru că, la un moment dat, traducătorul devine oarecum un câine care nu vrea să lase osul din gură. În acest sens există în breaslă și un fel de înțelegere tacită, care nu se prea încalcă sau dacă da, atunci din motive obiective, cum a fost în cazul retraducerii romanului Satantango al lui László Krasznahorkai, apărut în 2022, în colecția Anansi a editurii Trei, prima ediție apărând în 2012 la editura Curtea Veche, în traducerea regretatei Anamaria Pop. Cunoscând-o personal și știind că în 2013, la Gala Bun de Tipar, luase și un premiu, m-am apucat de retradus cartea cu o oarecare strângere de inimă; dar n-am avut încotro, după Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim (Ed. Trei, 2021) eram deja iremediabil fascinată de stilul cu totul aparte al autorului. Frazele sale lungi, învolburându-se și curgând năvalnic pe câte șase-șapte pagini de carte, aveau un efect de-a dreptul hipnotic. A fost prima (și cred că va rămâne și ultima) retraducere pe care am făcut-o. Cu gândul că nu știu cum aș putea s-o fac altfel (ea fiind o excelentă traducătoare) și anticipând reacția (favorabilă sau nu) a unor chițibușari care, cu creionul în mână, s-ar fi pus să compare la sânge cele două variante, m-am apucat să-i citesc traducerea. Și mi-am dat seama că mie originalul îmi suna altfel decât se reflecta în versiunea ei. Așa că, nevrând să fiu influențată, practic am luat-o de la zero, bazându-mă doar pe textul original. Nici ulterior n-am comparat niciodată în întregime cele două traduceri. Despre munca de retraducere s-ar mai putea povesti multe, dar nu e cazul acum.

Mă simt datoare să mai amintesc două cărți de proză scurtă a doi autori timișoreni, anume Zilele vin, zilele trec de Ferenc Bárányi (1936-2016), de profesie medic practicant și Orașul pleșuv de Maria Pongrácz (născută în 1941, la Odorheiu-Secuiesc) publicistă și traducătoare, pentru frumusețea scriiturii și finețea exprimării.

Închei cu formula emisă cândva de Șerban la o întâlnire literară și devenită între timp o lozincă jucăușă a noastră, aceeași cu care, în 2022, am mulțumit juriului pentru premiul special al USR, filiala Tg. Mureș și al Fundației Communitas, care mi s-a acordat pentru promovarea relațiilor literare româno-maghiare și traducerea autentică în limba română a unor opere din literatura maghiară: trăiască prietetnia româno-maghiară!

Júlia VALLASEK

Inteligența artificială vs. traducerea artizanală

Recent, în timp ce-mi făceam ordine pe rafturile bibliotecii, mi-am dat seama că mă ocup de traduceri literare de mai bine de 30 de ani. Am publicat prima mea traducere când eram încă la liceu, traducând un scurt fragment din romanul de debut al scriitoarei franceze de origine maghiară, Christine Arnothy: J’ai quinze ans et je ne veux pas mourir. (Am cincisprezece ani și nu vreau să mor).

Am lucrat la îndemnul profesoarei de limba franceză, unicul meu ajutor în ceea ce părea la vremea respectivă o întreprindere imensă fiind un mic dicționar francez-maghiar apărut prin anii cincizeci, pe care l-am împrumutat de la bunicul meu. (El fusese de altfel traducător al lui Jules Verne dar și a lui Caragiale în limba maghiară, traducerea părea deci pentru mine o afacere familiară, ceva în care iată că a venit timpul să-mi pun și eu talentul la încercare.)

Până la sfârșitul anilor universitari am început să traduc din română și engleză, investind în dicționare mai serioase: o ediție a DEX-ului de aceeași vârstă cu mine și Marele Dicționar Englez-Maghiar al lui László Országh și Tamás Magay publicat în 1998. Dacă aceste publicații nu ofereau soluție satisfăcătoare în căutarea unei expresii, trebuia să încep o adevărată investigație, să răsfoiesc cărți de specialitate, să întreb în lung și-n lat.

Astăzi, când majoritatea instrumentelor de lucru sunt disponibile online, când chiar și expresiile complexe pot fi căutate pe net cu doar câteva clicuri, am putea crede că procesul de traducere literară s-a simplificat semnificativ. Diverse programe de traducere produc în general variante de texte comprehensibile și apreciabile în doar câteva secunde, ce-i drept, de multe ori nu o fac într-o calitate artistică desăvârșită. Desigur, greșelile și erorile programelor de traducere automate sunt evidente, dar pentru a le depista trebuie „să fii în interiorul textului”, să cunoști contextul dat, astfel încât, în funcție de temperament, să te amuzi, să te îngrijorezi sau să te indignezi de greșelile textului astfel generat. Cititorului superficial poate că nici nu-i va păsa. Și mulți sunt cititori superficiali.

Oricine ar putea crede că traducerea literară a devenit o muncă ușoară, plăcută și distractivă datorită progresului tehnologic din ultimii ani. Un fel de hobby de practicat în timpul concediului. Și într-adevăr devine din ce în ce mai mult un hobby, dar nu mă pot bucura de acest lucru nici ca traducătoare, nici ca cititoare.

Traducerea instantă și automatizată de fapt distrage atenția de la ceea ce este cel mai important în traducerea literară. Aici nu mai este vorba de transpunerea pur semantică a unui text dintr-o limbă în alta, ci practic de rescrierea lui într-o altă limbă. Un traducător literar, atunci când alege dintre posibilele sinonime ale unei expresii, nu se concentrează doar pe alegerea variantei cele mai potrivite în context. Traducătorul decide modul în care acesta se va încadra în propoziția respectivă, și în funcție de acesta, accentuează sau atenuează tonul, aici ia ceva, acolo adaugă. Creează limbajul caracteristic al unui personaj într-o altă limbă, introduce o rimă sau un joc de cuvinte acolo unde nu era în textul original, drept compensare pentru ceva ce nu se poate transpune în altă limbă. O traducere literară va fi cu adevărat reușită doar atunci când reconstruiește textul original pornind de la nivelul nuclear.

Nu pot să nu văd traducerea literară ca și creație artistică autonomă, care însă nu prea are prestigiu artistic-social astăzi. În practica noastră editorială este o raritate când numele traducătorului/traducătoarei este evidențiată pe coperta cărții, deși sunt culturi editoriale în occident unde se practică acest lucru.

Avansarea numelui traducătorului din pagina de copyright pe copertă rămâne totuși un gest simbolic, care de unul singur nu poate crea prestigiul social al unei profesii. Sau mai degrabă nu poate să-l recreeze.

Ca o cultură a unei limbi periferice, vorbită de un public cititor nu foarte numeros (cel puțin în comparație cu limbile de circulație internațională, și literatura scrisă în aceste limbi) în cultura maghiară (de altfel și în cea română) traducerea a jucat un rol semnificativ. Era un instrument al modernizării. E destul să ne gândim la literatura epocii iluminismului, a reformelor lingvistice sau a romantismului. În perioada comunistă traducerea (ca și literatura pentru copii de altfel) a devenit refugiu pentru autorii aflați pe lista neagră a autorităților.

Deși autoritățile selectau operele care urmau să fie traduse, până la schimbarea regimului, traducerea literară era considerată o muncă bine plătită, iar operele traduse treceau de obicei printr-un proces profesional de editare minuțios. Astfel textul care ajungea în mâinile cititorului avea o valoare artistică serioasă și era fidel originalului.

Traducând cartea Scriitori maghiari din România 1920-1980 a lui Nicolae Balotă apărută în 1981, și căutând varianta maghiară a citatelor introduse în limba română m-am mirat de numărul imens de traduceri existente în limba română. Efectiv aproape tot ce se consideră important din literatura clasică și mult din literatura contemporană maghiară era tradusă. Am repetat experimentul în Biblioteca Națională a Ungariei, ajungând la același rezultat: majoritatea clasicilor români, și mulți dintre contemporani până la sfârșitul anilor ʼ80 erau traduși în limba maghiară.

Traducerea literară în sine nu a ajutat doar la cunoașterea reciprocă între cititorii români și maghiari, dar a avut adesea un impact și asupra activității autorilor individuali, inspirând opere în ambele limbi. Poetul și traducătorul Kiss Jenő descrie într-un volum de memorii apărut în 1986 (A műfordító emlékeiből. Visszatekintések és kiadatlan versfordítások Din memoriile traducătorului literar. Reminiscențe și poezii nepublicate) cum granița dintre a scrie o poezie și a traduce una dispare, cele două se înlocuiesc reciproc. Kiss, poet și traducător expert al literaturii române încă din perioada interbelică, a tradus printre altele și un volum de poezii de George Bacovia sub titlul Lila alkony (Amurg violet). El era convins că lirica bacoviană îi este apropiată, ba chiar a găsit multe asemănări în traiectoriile lor de viață chiar și între hobby-urile lor. (Amândoi cântau la vioară.) Între ei s-a legat parcă un soi de prietenie prin cuvinte, deși cei doi poeți nu s-au întâlnit niciodată. Kiss a participat la înmormântarea lui Bacovia din pură întâmplare, și tot întâmplător i-au ajuns în mână poeziile adunate ale lui Bacovia, care apoi, în timpul unei crize de creație cauzată de marginalizarea sa politică în anii ʼ50, i-au oferit refugiu și o posibilitate de autoexprimare. „Știu că eu trebuia să fiu acolo, la București, ca să ajung întâmplător la înmormântarea lui, să iau cartea lui în mână. (…) prin poeziile sale am reușit să-mi exprim propria tristețe, astfel Bacovia a devenit un fel de alter ego al meu poetic” – mărturisește Kiss.

Această tradiție de traducere reciprocă constantă s-a schimbat radical împreună cu schimbarea regimului în 1989. Cerințele pieței de cărți au introdus reguli noi de publicare, care nu favorizează întotdeauna traducerea literară de înaltă calitate, care după cum știm, necesită timp și resurse financiare considerabile. Și nu favorizează nici traducerea literaturilor scrise în limbile mici, cele scrise în limbi de circulație internațională având acces la un public mult mai larg.

O operă populară pe plan global (în special una ecranizată cu succes, sau menționată des pe canalele de socializare) are șanse mai mari să fie publicată în traducere decât o operă oricât de genială a unui autor care scrie într-o limbă mai puțin vorbită pe plan local. Chiar și dacă această limbă este limba vecinului.

Traducerea literară în prima parte a secolului 21 devine din ce în ce mai mult un hobby, din care nu se poate trăi, ceva ce se practică doar pentru plăcere și auto-împlinire intelectuală. Faptul că majoritatea traducătorilor literari lucrează de fapt din pasiune nu înseamnă neapărat că textele lor sunt de o calitate inferioară. Un hobby poate fi practicat cu mare competență, dăruire și chiar la un nivel de măiestrie. Știm că entuziasmul poate face minuni. Dar nu ar trebui să ne bazăm pe minuni. Greutățile ce vizează meseria de traducător literar în general se aplică și la traducerile din limba maghiară în română și vice versa. Situația parcă s-a mai îmbunătățit de la începutul anilor 90, în special în ceea ce privește literatura contemporană. Totuși un traducător fascinat de un volum scris în românește, și dornic să-l traducă în maghiară probabil că va avea mult mai mult de organizat, umblat prin edituri, discutat cu redactori etc. decât avea distinsul poet Kiss Jenő, când a fost cucerit de melodia versurilor bacoviene. Și vice versa.

BALÁZS F. Attila

Traducerile: confluențe, punți, căi de acces

Biblia a început să fie citită de mase când a început să fie tradusă în diferite limbi. Literaturile naționale au devenit și mai cunoscute atunci când primii traducători au considerat important să traducă cele mai bune opere din în alte limbi în propria lor limbă.

Baza literaturii mondiale este multitudinea de traduceri literare. Fără traduceri literare ar exista doar literaturile naționale.

Traducerile au fost întotdeauna punțile care leagă cultura națională cu lumea, acestea sunt conexiunile pe care le-am făcut noi scriitorii, prin înțelegerea vieții, istoriei, a diferitelor moduri de a vedea ale oamenilor și prin prezentarea acestora prin opere. Pe lângă traducători, editorii joacă și ei un rol major în acest sens, deoarece inițiază, supraveghează și finanțează în principal punerea la dispoziție a valorilor literaturii mondiale pentru fiecare națiune. Accesul la literatura mondială este un dar pentru care ar trebui să fim mereu recunoscători.

Se pare că în ultimul secol, în România, în anii socialismului, atât în literatura română, cât și în cea maghiară, s-a acordat mai multă atenție realizărilor literare celuilalt decât observăm astăzi. Nu doar clasicii au fost traduși, ci și scriitori contemporani. Toți scriitorii români importanți ai vremii au fost publicați în limba maghiară și mi se pare și invers. În anii de după schimbarea regimului, atenția pare să fi scăzut, scriitorii, traducătorii, redactorii și editorii s-au îndreptat mai mult către literatura occidentală, ceea ce este de înțeles dintr-un anumit punct de vedere. Apoi au apărut din ce în ce mai multe traduceri pe ambele părți, dar acest lucru a afectat doar un grup restrâns de scriitori, afectând foarte mult informațiile și gustul cititorilor.

Eu însumi de la o vârstă foarte fragedă m-am interesat de literatura română, când eram bibliotecar la Biblioteca Județeană din Miercurea Ciuc, atunci am făcut primele traduceri din Traian T. Coșovei, Florin Mugur, Petre Stoica. Acest interes a fost neîntrerupt și mai târziu, când m-am stabilit in Slovacia, și am publicat traducerile în reviste din Bratislava, sau când am înființat propria mea editură, Editura AB ART, care în scurt timp a ajuns una dintre cele mai importante edituri din Slovacia.

Deja în primii ani de funcționare a editurii, am publicat scriitori și poeți români în seria de literatură mondială, ca să numim doar câțiva: Mihai Măniuțiu, Varujan Vosganian, Traian Ștef, Ioan Es Pop, Mircea Petean, Ioan Moldovan, Vasile Dan, Robert Șerban si alții.

Totodată, am publicat și antologii de poeți români, printre care Menekülés a gettóból , 2008 si Egy zacskó cseresznye, 2009, editat de Nicolae Manolescu. Am publicat o altă antologie separat în limbile cehă, slovacă și maghiară (Tahle ctvrt je nase, 2007, Antológia súčasnej rumunskej poézie, 2007, Kortárs román költők, 2007) și am prezentat-o cu participarea poeților români în Praga, Bratislava și Salgótarján. Aceeași antologie a fost publicată ulterior în slovenă, prin mijlocirea mea. (Pesniki čakajoči na angela, 2009. Apokalips, Ljubljana)

În antologii și în reviste am publicat aproape o sută de poeți români contemporani.

Editura AB ART și-a continuat activitățile la Budapesta începând din anul 2008, și de atunci 24 de poeți români s-au putut prezenta în seria Lyra omnis, pentru a numi doar câțiva dintre ei: Alexandru Macedonski, Horia Dulvac, Simona Grazia Dima, Aura Christi, Daniel Bănulescu, Valentin Talpalaru, Radu Ulmeanu, Ștefan Melancu, Traian T. Pop ș.a.m.d.

În volumul Új Dánia, (2014) care a fost publicat de Parnasszus Kiadó din Budapesta, i-am prezentat cititorilor maghiari 38 poeți contemporani ai Republicii Moldova. Mai târziu, unii dintre scriitorii moldoveni au apărut cu un sau mai multe volume în catalogul Editurii AB ART: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Nicolae Spătaru, Alexandru Vakulovski, Grigore Chiper.

În fiecare an publicăm o antologie trilingvă (română, engleză, maghiară) a poeziei participanților la Festivalul Internațional Primăvara Poeziei din Zalău. Poeții care participă la festival au și oportunitatea de a construi relații personale.

Traducătorii care au participat până acum în proiectele editurii AB ART, sunt: Lorand Pethő, Zsolt Karácsonyi, Boróka Balázs, Károly Csiby, Sándor Halmosi, József Katona și Balázs F. Attila ca editor și traducător.

Sunt mândru de traducerile mele din opera lui Lucian Blaga și al lui Tudor Arghezi.

Volumul Blaga a fost publicat de Tankönyvkiadó la Budapesta. Cele din Arghezi au fost publicate în Tg-Jiu. În afară de cei doi uriași ai poeziei românești, am tradus aproape 100 de scriitori internaționali, majoritatea poeți români. Cel mai recent, José Eduardo Degrazia, Manolis Aligizakis, Yevgeny Stepanov, Adrian Suciu, Gagik Davtyan, Tran Le Khan, Caliopia Tocală, Gagik Davtyan.

Am tradus și din maghiară în română poeți maghiari ca Turczi István, Kürti László, Szőcs Géza, Kaiser László, Ördög Gábor István, Zalán Tibor și alții.

Aș vrea să menționez, că dintre operele traduse și publicate de mine, doar 35% au fost finanțate de vreo instituție.

Aceasta este deficiența și omisiunea politicii culturale a celor două țări. Relațiile culturale și literare româno-maghiare sunt excepțional de importante și esențiale din mai multe puncte de vedere: sunt două țări vecine și, ceea ce este și mai important, aceste două națiuni trăiesc împreună în Bazinul Carpaților de secole.

Cultura și literatura nu pot exista nicăieri în lume fără sprijin. Asta a fost cazul cu mult timp în urmă, precum și astăzi. Chiar și în sistemul comunist corupt, literatura și viața literară au fost finanțate, au fost scrise lucrări semnificative în ciuda cenzurii stricte. Autorii au primit onorariu pentru publicațiile lor, iar astăzi ei își finanțează cărțile. Aceasta nu este o stare normală, trebuie corectată urgent. În mod similar, protecționismul și asociațiile de interese ar trebui eliminate din viața literară. Știu că este o dorință naivă, dar e bine să o vezi scrisă.

În ceea ce mă privește, voi continua să acord o mare atenție literaturii române, care este semnificativă în rândul literaturilor europene, și voi continua să traduc. Cât timp există editura mea, literatura română va ocupa un loc privilegiat în rândul publicațiilor.

* Cărți traduse și publicate de Balázs F. Attila din și în română (lista este incompletă)

Menekülés a gettóból (műfordítások), AB-ART, Pozsony, 2008
Egy zacskó cseresznye, 2008
Varujan Vosganian, Kék sámán (Șamanul albastru), AB-ART, 2009.
Gabriel Chifu, Táblajáték (Jocul de table). Fordította Balázs F. Attila és François Bréda, AB-ART, 2009.
Mircea Petean, Anna versek (Poemele Anei), AB-ART, 2009.
Angela Baciu, Poezii / Versek, Limes /AB-ART, 2009.
Mircea Petean, Poezii / Versek, Limes, Kolozsvár, 2009.
Vasile Dan, Folyékony tükör versek, AB-ART, 2011.
Lucian Blaga, Poezii / Versek, Nemzeti Tankönyvkiadó Budapest, 2011.
Ioan Es Pop, Nem mertem kiáltani soha, AB-ART, 2012.
Robert Șerban, Illatos koporsó, versek, l’Harmattan, Budapest. 2012.
Carolina Ilica, Valamivel több, versek, AB-ART, 2012.
Turczi István, Strainul, versek, Europa, Craiova, 2014.
Új Dánia, Moldáv költők antológiája, Parnasszus, Budapest, 2014
Nicolae Spataru: Álmatlanság Európáért, versek, AB-ART, 2015
Kis Odüsszeia, válogatott műfordítások, Art Danubius, 2016
Tudor Arghezi: Poezii versek , bilingv, Tg-Jiu, 2016
Kürti László: Despre frauda, versek román nyelven, Amanda Edit Verlag, Bukarest, 2019
Kaiser László: Hoinari, copoi, ingeri, Grinta, Kolozsvár, 2020
Horia Dulvac: Nem mondta senki, AB ART, 2021
Eliza Macadan: Az idő urnájában, AB ART, 2021
Simona Grazia Dima: Az élet rejtélye, AB ART, 2021
Coman Șova: Az élet egy vers, AB ART, 2021
Ördög Gábor: Beat dinner, Tipo Moldova, 2021
Daniel Banulescu: Isten a kisujján tartja az egész Univerzumot, AB ART,2022
Rodica Marian: Erdélyi sirályok, AB ART, 2022
Aura Christi: Zord kertek, AB ART, 2022
Adrian Suciu: Értekezés a vízenjárásról, AB ART, 2023
Caliopia Tocala: Vízszobrok, AB ART, 2024
Grigore Chiper: Tamariska és akác impreuna cu Pethő Lorand, 2024

NAGY Imola Katalin

Aparent intraductibilul? Cazul Demeter Lakatos

Din câmpul vast al confluențelor literare și al traducerilor din/în limbile română și maghiară m-am oprit la un caz tulburător prin simplitatea aparentă a textului și complexitatea traductologică ce frizează domeniul intraductibilității. Am ales să fac câteva traduceri din opera unui poet puțin cunoscut publicului maghiar larg și cu atât mai puțin cunoscut cititorilor români. Demeter Lakatos este un poet atipic, pentru că a fost un poet din familia spirituală a lui Creangă, care a străbătut câteva decenii din secolul XX, coagulând și experimentând mai multe profesii, culturi, limbi și societăți: a fost țăran, muncitor, ziarist, actor amator și poet, spirit jovial și filosof, hedonist și figură tragică, dizident anticomunist rural și folclorist într-un moment când puțini mai erau subjugați de vibrația acestui tip de discurs. Poezia lui Demeter Lakatos, primul poet ceangău al literaturii maghiare, nu a fost niciodată tradusă în limba română. În acest an se împlinesc 50 ani de la moartea poetului.

Demeter Lakatos s-a născut în Săbăoani, un sat la confluența râurilor Siret și Moldova, la 19 noiembrie 1911. Mama sa a fost Anna Filesz, iar tatăl său, Antal Lakatos, a murit pe front în 1916. Există incertitudini legate de adevăratul nume de familie al poetului care se semnează sau este cunoscut sub mai multe nume, printre care Lakatos Demeter, Demeter János, Demeter László, László Demeter. Poeziile românești, atât cât a scris¹, apar sub semnătura Mitică Lăcătuș. Tindem totuși să credem că numele de familie este Lakatos, după ce am identificat un material sonor înregistrat în februarie 1958 de către Pál Péter Domokos și János Jagamas în Săbăoani², conținând câteva rugăciuni în dialectul ceangăiesc, unde subiectul de la care s-au cules materialele este mama poetului, notată cu numele özv. Lakatos Antalné Filesz Imre Anna, adică văduva lui Antal Lakatos, născută Anna Filesz Imre.

Mama poetului a rămas văduvă cu trei copii, după care, așa cum scrie în poemul său, Nehéz üdőkbe születtem „M-am născut în vremuri dificile”, a urmat o perioadă deosebit de anevoioasă. În copilărie el lucrează ca ucenic în localitatea Roman din apropiere, dar fuge și devine apoi lăcătuș la fabrica de zahăr de acolo. În timpul iernilor desfășoară diverse activități artistice, organizează o trupă de teatru care interpretează piese scrise sau adaptate de el, dar punând în scenă și piese culte precum János vitéz „János Viteazul” de Sándor Petőfi. A fost un, într-un fel, un folclorist amator care a suferit numeroase persecuții din partea autorităților. Așa cum el însuși recunoaște, de multe ori a fost expulzat din sat pentru că a ironizat politicieni ticăloși și preoți haini. Iată cum își adduce aminte de acei ani: „Nu puteam trăi ca actor pentru că era foarte periculos când spuneam adevărul. Iar dacă un actor este obligat să mintă, el nu mai este actor, ci bufon!”³

O vreme este corespondentul din Cluj al ziarului bucureștean Universul. În 1937 deschide un magazin, dar după război, după venirea la putere a comuniștilor e angajat din nou în orașul reședință de județ, la fabrica de mașini de treierat. În 1952 devine mecanic-șef la fabrica de unt, iar în cele din urmă se pensionează de la o fabrică de țevi de lângă Roman. Începând din anii obsedantului deceniu, pasiunea sa pentru poezie este considerată o activitate periculoasă din punct de vedere politic, cu atât mai mult cu cât poetul scrie în limba maghiară, corespondează cu oameni din Ungaria și primește vizitatori de acolo. Este deseori hărțuit de Siguranța statului, apoi de Securitate și e frecvent vizitat de poliție și dus la interogatorii sau supus unor percheziții. Din acest motiv aproape toate poemele lui Demeter Lakatos sunt o ars poetica dar, în același timp, gesturi taumaturgice și protectoare, tulburătoare refugii în frumusețea cuvintelor, mici rețete de supraviețuire într-un regim oprimant. Moare la 21 august 1974. Soția sa a fost Juliska Irházi, originară din Șeica Mare de lângă Sibiu. Împreună au avut doi copii, Demeter și Elvira.

Demeter Lakatos a scris versuri de la vârsta de zece sau doisprezece ani, întâi în limba română, singura școală la care avea acces în satul natal fiind școala românească. Prima sa poezie în limba maghiară, Falevelek hullodoznak „Frunzele cad”, a fost publicată în ziarul Keleti Újság din Cluj, pe vremea când Lakatos era corespondent al cotidianului Universul din orașul ardelean. A fost descoperit de unul din cei mai importanți și mai talentați poeți maghiari din perioada interbelică, Jenő Dsida, care-i publică un poem în numărul din 15 noiembrie 1935 al ziarului Keleti Újság: Latiatuc feleym zumtuchel. „Falevelek huladoznak, det fu szél, – ura moszt ész ura holnap leik tél.” Titlul pe care-l dă rubricii este o preluare din Halotti beszéd és könyörgés, cel mai vechi text scris cu litere latine în limba maghiară în jurul anului 1192, trimițând, în același timp la aspectul arhaic al limbii vorbite de poet dar și la motivul țărânei și al cenușii, simboluri ale ființei muritoare din introducerea textului medieval, dar și din poezia lui Lakatos. Dsida descrie poemul ca și când nu ar fi primul poem maghiar al lui Demeter Lakatos, ci primul poem maghiar din întreaga lume, din toate timpurile. În aceeași publicație va apărea puțin mai târziu un text în proză intitulat Ideszanyám meszéli, hogy biztasszon, járjak szkólába „Mama mă îndeamnă să merg la școală” (Keleti Újság, 13 ianuarie 1936, p. 6).

În perioada interbelică poeziile sale apar în paginile publicațiilor Ellenzék, Jóestét, Magyar Nép. După cel de-al doilea război urmează o perioadă de tăcere, după care începe să publice în publicații din România (Dolgozó Nő, Előre, Falvak Dolgozó Népe, Igazság, Hargita, Korunk, Megyei Tükör, Utunk, Vörös Zászló), dar și din Ungaria (Forrás, Kortárs, Magyar Nemzet, Magyar Nyelv, Művészet, Tanácsi Építő, Tolna Megyei Népújság, Új Írás, Vigília).

În 1959, publicarea unui volum cu poeziile sale a fost inițiată de József Méliusz, proiectul a eșuat însă, câteva volume fiind publicate numai după moartea sa. Primul volum de poezii a fost publicat în 1986 ca o colecție de texte dialectale, ca a 26-a ediție a Grupului maghiar de studii lingvistice. Acesta a fost urmat de o colecție de poezii publicată în Elveția, o reeditare a volumului anterior (Csángú strófák (válogatott versek. „Versuri ceangăiești. Poezii alese” Bp. 1986. Újrakiad. vál., gond., bev. K. Lengyel Zsolt et al. Bern, 1988).

După 1990 apar mai multe volume individuale (Búcsú az ifjúságtul „Adio tinerețe”(editată și prefațată de Pál Péter Domokos. S. a. r. Libisch Győző. Budapesta. 1992); Csángú országba. Összegyűjtött versek, mesék és levelek „Din ținutul cengăilor. O colecție de versuri, basme și epistole” (coordonată de Győző Libisch, Budapesta 2003, conținând aproximativ șase sute din scrierile sale). Acest ultim volum este cea mai completă ediție conținând poeziile, povestirile și scrisorile sale adunate, fiind și digitalizată parțial.

Am ales spre traducere câteva poezii din volumul intitulat Csángó strófák („Versuri ceangăiești”) (Budapesta, 1986, ELTE Magyar Nyelvtörténeti és Nyelvjárási Tanszéke) respectiv Csángú országba („Din ținutul ceangăilor”) (Budapesta 2003), accesibilă pehttps://mek.oszk.hu/kiallitas/erdelyi/lakindex.htm.Am optat pentru a traducere de tip semantic, procedând și la o actualizare a limbajului poeziilor. Arhaismul lexical ar fi putut fi recuperat în traducere, dar arhaismul morfo-sintactic pare un adevărat caz de intraductibilitate. O hiperarhaizare a textului ar fi condus la texte artificiale, cu un mesaj imposibil de descifrat și un limbaj greoi, epurat de poeticitate și farmec. Traducerea semantică mi s-a părut metoda potrivită pentru că ține cont de valoarea estetică a textului, respectând relația semantică expresie-denotație din textul sursă, și construind un text țintă care încearcă să restituie semantismul original. Cu toate acestea, recunosc că metoda are, indiscutabil, limite: magia versurilor, vraja specială a limbajului poetic cu iz medieval care transgresează parcă timpul și leagă ființa umană de o dimensiune atemporală se pierde.

Pe lângă valoarea lor literară, poeziile sale sunt importante și ca documente ale limbii maghiare în varianta cea mai apropiată de maghiara medievală. În aceste poezii pot fi detectate o serie întreagă de trăsături dialectale caracteristice dialectului ceangăiesc de nord: forma siflantă a cuvintelor, sistemul de conjugare, formele arhaice ale cuvintelor și semnificațiile lor, precum și structurile propozițiilor. Ortografia poeziilor diferă, de asemenea, de norma ortografică maghiară actuală. Demeter a fost educat în școala românească, iar sistemul ortografic românesc domină vocabularul său: iar în loc de jár (a umbla), iácotom în loc de jászottam (m-am jucat), eghene fa în loc de jegenyefa (plop). În scrierile sale apar, de asemenea, cuvinte demult uitate și arhaisme uneori chiar istorisme, cum ar fi szérik pentru sérül, fáj „doare” sau lexemul szültű, szültül atestat din 1061 sub forma Scielte (azi süvöltő)⁴ pentru furulya, furulyál „fluier” „fluiera”, intrate în vocabularul limbii maghiare abia în secolul al XVII-lea⁵.

Poeziile sale sunt mici crâmpeie de viață în care se întrezăresc date referitoare la viața comunității din care face parte. Surprinde fericirea și sărăcia acelor ani, muncile câmpului, modalități arhaice de treierat, personaje memorabile din sat, își aduce aminte de părinți, de strămoși, descrie ultimii ani de viață ai unei societăți eminamente patriarhale, unde se mai merge la șezătoare, există jocuri duminicale, se cântă mult și variat, se iubește pasional, oamenii se roagă mult și dansează cu râvnă. E o lume unde primăvara sosește prin culori vii, parfumuri delicate și cântecul fluierelor, vara este toridă și înmiresmată iar toamna se înveșmântează cu cele mai frumoase culori create de Dumnezeu.

Demeter Lakatos, aparent mereu vesel, ne arată în cele mai frumoase poeme ale sale, un hedonism sănătos dar și incertitudini metafizice, ne arată o singurătate fără de leac, o dureroasă dar lucidă conștiință a trecerii implacabile a timpului asupra omului și asupra comunității sale deopotrivă. Tainicul cordon ombilical care leagă universul strămoșilor săi de viitorul reprezentat prin copii a fost iremediabil rupt de un regim care i-a adus numai supărări. Prin prisma tumultului de sentimente din poeziile sale zărim o societate arhaică care trăiește în ritm cu natura și pulsează în consonanță cu misterioasele cadențe ale universului dar și o lume socio-politică plină de temeri, frustrări și deznădejdi. Printre rânduri se întrevede ironia cu care aparent așteaptă să primească un pașaport cu care să plece, dar știe că nu-l va primi niciodată (de exemplu poezia intitulată Elvirának és a Demeternek „Elvirei și lui Demeter”. Poezia sa este în același timp baladă populară atemporală și poem postmodern despre ființa fracturată de timpul istoric potrivnic. Transcendentul se întrezărește în niște versuri de o concizie uimitoare: infinitul este rostit în strofe miniaturale.

Poeziile sale de natură sunt niște pasteluri uimitoare: lumea sa interioară respiră în ton cu ordinea legitim structurată a naturii din jur. În pasteluri poetul trăiește minunea tuturor anotimpurilor, dar simbolul căderii frunzelor este un leitmotiv al poeziilor sale. Demeter Lakatos nu a devenit niciodată parte a canonului literaturii maghiare, dar poezia sa a fost și a rămas o amprentă autentică a limbii unei perioade și a unei regiuni fascinante. Seducătoarea limbă a versurilor lui Lakatos învinge timpul și ne învață totodată o lecție: poezia nu e lucru de șagă. Omul numit de critici și cunoscuți pogocsás ember „ghidușul”, cu un termen pierdut în negura vremurilor dar prezent încă în dialectul ceangăiesc, „omul șugubăț” ne arată potențialul extraordinar al poeziei de a încânta și de a incanta: glumeață dar și serioasă, poezia lui se sustrage tot timpul traducerii și ne dovedește – a câta oară – că inefabilul poeziei este și va rămâne un mister abscons.

___________________

1 Exegeza crede că mai ales în copilărie și sau tinerețe ar fi scris și versuri în limba română, fără valoare estetică, deși nu am identificat nici o creație în acest sens deocamdată.

² https://zti.hungaricana.hu/hu/27270/

³ Halász Péter, „Csak az a kár, a zemberbül már lesz por”. Művelődés. 2024. https://muvelodes.net/enciklopedia/csak-az-a-kar-a-zemberbul-mar-lesz-por

⁴ https://uesz.nytud.hu/index.html

⁵ https://uesz.nytud.hu/index.html

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 59-72]

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Confluențe literare româno-maghiare. Traducătorii (I)

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Partajează asta:

Similare

Lasă un comentariu Anulează răspunsul