II. Traducerile

MÓRICZ Zsigmond

Móricz (1879-1942) a fost un scriitor renumit pentru proza sa realistă, apropiată de curentul naturalist, descriind cu acribie și pătrundere psihologică mediul rural și starea de mijloc a orașelor maghiare, opera sa reprezentând o cotitură în evoluția literaturii ungare. A fost redactor al celebrei reviste Nyugat, alături de Ady Endre, Tóth Árpád, Kosztolányi Dezső, Babits Mihály. Dintre operele sale, amintesc: nuvela Hét krajcár (Șapte creițari), publicată în 1908 în revista Nyugat, care i-a adus celebritatea, Az Isten háta mögött (Un loc uitat de Dumnezeu), Légy jó mindhalálig (Fii bun până la moarte), A boldog ember (Un om fericit), Úri muri (Chef domnesc), Rokonok (Rubedenii), Életem regénye (Romanul vieții mele), Árvácska (Orfelina), dar și numeroasele povestiri și nuvele, însumând 4 volume masive. Nu în ultimul rând, Jurnal în 3 volume și numeroase volume de corespondență.

Prin duh…

Trebuie să fi fost trecut de miezul nopții când s-a trezit. A fost străbătută de un fior de groază: deci e posibil, totuși.

Zăcea încremenită ca un cadavru, i s-a descleștat și gura și respira chinuitor. Pe frunte i-au apărut broboane de sudoare rece, apoi de-a lungul întregului trup: se temea teribil.

O, soarta asta nenorocită de femeie.

Când a venit pe lume Bözsike, soțul ei se afla lângă ea. Își aduce-aminte foarte bine, în ziua aceea a fiert bulionul, s-a agitat toată ziua, s-a ostenit, a lucrat, veselă, ciondănindu-se, așa cum face o femeie puternică, sănătoasă, viguroasă, care are tot ce-i trebuie, tot ce-i putea da Dumnezeu, se bucură de viață și-l are alături pe bărbatul ei, la care putea striga oricând, pe care îl putea implora, putea să plângă în fața lui și să se tânguiască fără să se rușineze, pentru că el era bărbatul ei, omul ei, atât de sigur al ei ca mâna sau piciorul, ca propriile organe: numai al ei și nici nu are nevoie de nimeni altcineva decât de el! numai de el, chiar și după moarte, și de aici i se trage necazul…

Ca la început, durerile se succed la intervale de zece minute, își spunea în sinea ei. Era groaznic să aștepte de una singură trecerea acestor zece minute. I se păreau o veșnicie, ceasul ticăia, dar de la un tăcăit la celălalt trecea un timp nesfârșit. Cum va purcede singură la drumul acesta îngrozitor…

Fetița era culcată în patul bărbatului ei, în noaptea aceasta n-a mai îndrăznit s-o culce lângă ea.

S-a uitat, pe întuneric, dacă totul este în ordine. Leagănul era pregătit, la fel hainele, micile pilote, și-a pregătit și un ștergar umed, pentru eventualitatea că n-ar fi în stare să coboare din pat… Vai, măcar de n-ar fi noapte, atunci micuța ar putea fi totuși trimisă undeva, la cineva, căci e atât de deșteaptă, leit taică-su…

— Auuuu…, gemu brusc.

Le simțea deja mai intense.

— Vai, Doamne, ajutor…

Nu își auzea deloc vocea, pentru o clipă s-a gândit că poate doarme și totul nu-i decât un coșmar… Dar sub patul celălalt era pusă o cloșcă la clocit și s-a mișcat, întorcea ouăle, iar afară s-a auzit scârțâind prăjina fântânii: cum se poate, cum de a lăsat-o liberă? De ce nu-i fixată? Și-a rememorat cum a scos aseară apă, dar era atât de speriată încă de pe atunci, se pare, că și-a pierdut capul.

Dar îi era rușine, foarte rușine, mai presus de orice păcat, de taina asta. A trecut deja un an și șase săptămâni de când i-a murit bărbatul, iar ea se află acum în situația asta. Cum o să-i dea crezare oamenii?

— Prin duh…, murmura în sine, prin duh…

Dacă s-a putut întâmpla o dată, de ce nu s-ar putea și a doua oară? Ea e la fel de curată ca orice altă femeie… În tot timpul acesta, nu s-a gândit niciodată la altcineva, nu s-a uitat la nimeni: trăia numai pentru el, pentru amintirea lui, dar nu era vorba, de fapt, despre o amintire: pentru ea, era viu, bietul de el, era real. S-a lipit de el, s-a atârnat de el, l-a primit în ea, astfel că nici nu-l mai simțea ca o ființă separată. Pentru ea nu era mort. Pentru ea nu era o amintire. Pentru ea era bărbat, soț, uite-așa!

Poate am înnebunit – își zicea uneori în sinea ei –, dar, exceptând asta, mintea îi era în ordine în toate celelalte. Se supraveghea necontenit, la lucru, la vorbă, în tot ce făcea și spunea. Era ciudat, e adevărat, cum poate să locuiască de una singură, femeie atât de tânără cum era, dar ce știau oamenii ce o aștepta, drept răsplată pentru singurătatea și tristețea din timpul zilei, de îndată ce se lăsa noaptea și se băga precipitată între frumoasele perne și pilote albe… Trăia două vieți: ziua era aspră și crudă și rece: noaptea era moale, nădușitoare, fierbinte. În timpul zilei, niciun moment, nici ei înseși nu îndrăznea să-și reamintească nici cu o aluzie: la lumina zilei era imposibil ceea ce la lumina lunii era atât de negrăit de copleșitor, de bun și de dulce.

O întrebau toți: de ce slăbește atât de mult? Nu mănâncă? Nu se gândește la sine?… Cum să nu, e adevărat însă că nu are cine știe ce poftă de mâncare, dar mănâncă, bea, chiar și câte un pahar mic de vin, mai mult chiar, se hrănește, și-ar îngrășa trupul cu forța: dar nu poate face față acelor nopți de desfătare. Dar e mai bine ca oamenii să nu știe… cine e bărbatul ei… că revine… și-acum totul va ieși la lumina zilei… vai, și încă atât de îngrozitor, atât de nefiresc, ce-i asta? ce soartă, s-a mai întâmplat vreodată una ca asta?… O, Dumnezeu al fericirii… a mai iubit vreodată astfel un om pe altul, ca dragostea să-l aducă înapoi și de pe lumea cealaltă și să se întâmple așa ceva…

Fiecare cuvânt îl rostea în ea însăși gemând, pentru că suferea nețărmurit:

— János, János, rostea în șoaptă, dar i se mișcau numai buzele, pentru că și în momentele din toiul plăcerii el venea numai dacă nu scotea niciun sunet, dispărea la cel mai mic zgomot pământesc și simțea că o ține și acum de mână… Vai, ce bine, ce bine e… János: mâna… Ca atunci când a venit pe lume micuța Bözsi, l-a ținut, l-a strâns tot timpul de mână și se uitau unul în ochii celuilalt și n-a simțit acele dureri sfâșietoare, care sfarmă oasele, pentru că s-a uitat în ochii albaștri ai bărbatului ei și zâmbea și-n mijlocul celor mai mari chinuri, chipul ei ca de ceară, transpirat, era numai zâmbet, e adevărat că trupul urla și scârțâia ca fierul: dar nu simțea, pentru că strângea mâna omului ei, și-a înfipt atât de tare unghiile în carnea lui că i-a țâșnit sângele și aproape că i-a rupt-o, dar el nu făcea decât s-o privească, se uita încurajator în ochii ei, iar când a rămas totul în urmă, își amintește că a oftat: vai, ce bine a fost!…

S-a alinat și acum.

A răsuflat adânc, aproape că și-a deschis și ochii, dar și i-a închis strâns în ultima clipă: dacă-i deschide, s-a sfârșit: dispare… și-atunci nu mai poate fi invocat…

A simțit, într-adevăr, o mare ușurare.

Nu îndrăznea să se gândească nicidecum că lucrul s-a întâmplat… dar inima ei fremăta fericită, da’ dacă, totuși: da.

A trecut mult, mult timp, zăcea atât de moleșită și de fericită, știa că nu are voie să se miște: și aștepta atât de mult, aștepta așa de nerăbdătoare… ce? plânsul? plânsul micuțului?… Nu vine?

O nouă spaimă.

E mort?…

I-a înghețat sângele în vine: a născut un mort?

Mort, de la un mort?…

De spaimă, și-a pierdut mințile…

Dar nici n-ar putea fi altfel… pentru că n-a dus sarcina la capăt… E adevărat, bărbatul i-a spus din septembrie deja că e la jumătatea sarcinii, în februarie vei naște de la duh… Dar ea s-a supravegheat și i se părea extrem de ciudat că în fiecare lună i-a venit sorocul la timp, chiar și în luna din urmă, acum trei săptămâni și jumătate…

Nu îndrăznea să-și miște trupul, dar deodată a simțit umezeala, sângele. Vai, teribil, teribil, și nu-i nimeni cine s-o ajute. S-o trezească pe copilă? Micuța mea Bözsike, Bözsike… nu… mai bine să sângereze până în zori, cu ce ar putea s-o ajute copila asta de doi ani și jumătate… s-ar putea duce după cineva?

A zăcut timp îndelungat, simțea că abia dacă mai are viață în ea, că i se scurge tot sângele: ar trebui legat cordonul.

Și întrucât s-a trezit, bărbatul ei nu s-a mai întors, cine știe dacă-l va mai revedea vreodată? Ceea ce s-a întâmplat aici nu înseamnă oare că el nu va mai putea reveni, nu-l mai lasă cei de pe lumea cealaltă să vină la ea și-n locul lui a lăsat… Pe cine?… un alt mort micuț…

A învins scârba de care se simțea cuprinsă, pentru că ea trebuie să trăiască: pentru cea vie… Pentru mort, s-ar putea duce cu mortul în moarte: dar e acolo cealaltă, pe pat, cea vie, fetița: aia trebuie crescută…

Și-a întins mâna, a apucat foarfecele pregătit de cu seară, a căutat și a tăiat cordonul și l-a înnădit, după care s-a odihnit.

Și-i era deja atât de ușor trupul: e cu totul altceva, totuși, se desfășoară altfel cea prin duh decât cea prin trup, simțea că ar fi în stare, dacă ar vrea, să se scoale…

Dar nu se mișca, ațipea și se trezea în fiecare minut, dar nu îndrăznea să-și miște trupul, simțea numai acel enigmatic ceva alături de ea, însă când a început să se crape de ziua și s-a luminat fereastra, a fost cuprinsă brusc de o spaimă grozavă: nu, nu îndrăznea să țină fătul mort alături de trupul ei, s-a sculat cu o mirabilă ușurință, l-a luat în mâini, și ce ușor și ce alb era micuțul de el… L-a pus în micul leagăn, l-a acoperit și și-a făcut patul, a așternut sub ea cearceafuri groase și s-a culcat din nou și a adormit acum liniștită.

S-a trezit numai când era luminat de-a binelea de ziuă și Bözsike, cine știe de când, era băgată în pat alături de ea și se juca migălind, sporovăind.

— Micuța mea dragă, scumpa mea păpușică… vai, nu mai ești singură; nu mai ești doar tu una, nu mai ești orfană… micuța mea, gândacul meu… – și mângâia cu degete vlăguite părul bălai al fetiței.

A și îmbrăcat-o și a trimis-o, acum, că-i ziuă, să cheme o femeie, pe oricine, pe o tanti.

Copila asta e atât de dezghețată, a înțeles-o, a plecat și peste puțină vreme s-a întors cu vecina, nevasta lui Barca Gáspár.

— Ești bolnavă, Iulia?

— Bolnavă, tanti Zsuzsi. Foarte bolnavă.

— Da’ ce ai pățit?…

— Duceți-vă, femeie bună, după moașă.

— După moașă? Ce ai, dragă?

Tăcea, zâmbea în tăcere, îndurerară și s-a uitat spre leagăn. Dar a simțit, în mod straniu, un fel de înfiorare: se temea, abia în clipa aceea a simțit cât de îngrozitor de tare se teme de leagănul acela, ca de păcat.

Vecina s-a uitat la leagăn.

— La ce să mă uit, fata mea?

O asculta, dar n-o înțelegea.

— Nu-i nimic în el!

Și-a închis ochii, era atât de moleșită și obosită.

Brusc, s-a ridicat în capul oaselor și cu o groază imensă s-a aruncat asupra micului leagăn.

A ridicat pilota. Totul era curat, sub pilotă nu se afla decât pernița.

S-a prăbușit din nou pe pat și și-a pierdut cunoștința.

Vecina a adus de îndată apă, i-a pus pe frunte un ștergar umed.

— Ai visat urât? a întrebat-o când a văzut că-și mijește ochii.

Ei aproape că i-au sărit ochii din orbite și avea obrazul palid ca al unui mort.

Nu și-a recăpătat cunoștința toată dimineața, vorbea fără noimă în delir și și-a revenit numai când a intrat medicul în cameră.

— Na, ce-i, copila mea – a întrebat medicul cu ochelari, un om trupeș, roșu la față, gras, cărunt.

Nu îndrăznea să scoată o vorbă, a făcut semn cu ochii și medicul a scos pe toată lumea din cameră.

Și atunci a început, logic, rațional, de parcă ar fi trebuit să mărturisească în fața lui Dumnezeu, să-i povestească întâmplările nopții trecute.

Medicul a întrerupt-o cu o vorbă aspră:

— Dați la o parte pilota, o să vă consult.

Atunci ea s-a speriat. Nu. Ea încă n-a fost atinsă de niciun bărbat, pe ea n-a văzut-o nimeni în afară de bărbatul ei. Nu!

— Atunci toate astea nu-s decât vorbe nebunești, a spus medicul, care și-a dat seama că pacienta nu poate fi readusă la realitate decât cu vorbe aspre.

— Prin duh! a strigat femeia, prin duh, domnule doctor!

— Na, bine, o să vă prescriu un medicament, să vă înfășurați tot corpul într-un cearceaf umed, ați înțeles, cât puteți îndura de mult, ați înțeles? Și să luați la fiecare oră câte o lingură din medicamentul acesta vărsat. Na, n-o să se întâmple nimic, dar vă dau un sfat: măritați-vă.

Și-a întors capul. Cu o ură teribilă. Vai, oamenii aceștia cruzi, mișei, ticăloși, vii…

(1925)

Prezentare și traducere de KOCSIS Francisko

*

Demeter LAKATOS

Demeter Lakatos s-a născut în Săbăoani, la 19 noiembrie 1911. Mama sa a fost Anna Filesz, iar tatăl său, Antal Lakatos, a murit pe front în 1916. Există incertitudini legate de adevăratul nume de familie al poetului care se semnează sau este cunoscut sub mai multe nume, printre care Lakatos Demeter, Demeter János, Demeter László, László Demeter. Poeziile românești, atât cât a scris, apar sub semnătura Mitică Lăcătuș. Tindem totuși să credem că numele de familie este Lakatos. În perioada interbelică poeziile sale apar în paginile publicațiilor Ellenzék, Jóestét, Magyar Nép. După cel de-al doilea război urmează o perioadă de tăcere, după care începe să publice în publicații din România (Dolgozó Nő, Előre, Falvak Dolgozó Népe, Igazság, Hargita, Korunk, Megyei Tükör, Utunk, Vörös Zászló), dar și din Ungaria (Forrás, Kortárs, Magyar Nemzet, Magyar Nyelv, Művészet, Tanácsi Építő, Tolna Megyei Népújság, Új Írás, Vigília). După 1990 apar mai multe volume individuale (Búcsú az ifjúságtul „Adio tinerețe”(editată și prefațată de Pál Péter Domokos. S. a. r. Libisch Győző. Budapesta. 1992); Csángú országba. Összegyűjtött versek, mesék és levelek „Din ținutul cengăilor. O colecție de versuri, basme și epistole” (coordonată de Győző Libisch, Budapesta 2003, conținând aproximativ șase sute din scrierile sale). Acest ultim volum este cea mai completă ediție conținând poeziile, povestirile și scrisorile sale adunate, fiind și digitalizată parțial.

Frunze se cern

Frunze se cern din nou,

duhnite de vânt,

și poate mâine,

 se revarsă

iarna peste noi,

Frunze galbene pe crengi

se risipesc,

văduvind de viață,

în noroi coborând,

să putrezească,

ramurile.

Tăcutele flori se-nfioară

de bruma nopții.

Toate trec în lume

ca apa.

Vrute, nevrute.

Toate se schimbă pe pământ,

tăcute.

În fiecare zi

promoroaca ucide firul de iarbă,

unde brobonește,

și zestrea caldă a verii

dispare din grădini

mute.

Pe colnice cântecul

piere din fluier.

Cad frunze

când bate vântul,

cu mâna-i nevăzută,

la ușă

iarna bate.

Șesul e pustiu,

despuiat,

văd fantoma iernii,

e trează,

tropăie pe un cal alb prin pajiște.

Pământul se zguduie sub pasu-i.

În poiană se moare:

Tot e pustiu,

ce fu ieri încă viu.

O nouă primăvară

după fiecare iarnă

Stă jinduind,

Grâne și poame

vara rodește,

toamna aduce recolta în sat,

Și nopțile de iarnă șed

la roata de filat,

Și astfel viața omului curge mai departe,

în timp ce el trăiește,

cernut, ca o frunză.

Cine vestește?

Cine vestește primăvara în zori,

piersicilor cine le poruncește

să înflorească?

……………..

Cine aduce-napoi cocorii

prin nori,

cine presare mirozna eternă a mamei

prin petale?

……………..

Cine a făcut soarele pe cer,

și de boltă cine l-a lipit;

cum stă el atârnat c-un lanț,

durând infinit?

Frunzele cad

Frunzele cad,

Vântul suflă-n

Cântece

Poate azi sau mâine,

Iarnă e.

Totul trece-n astă lume,

Ca apa,

Focul iernii încălzește

Inima.

Cât îmi cerc mintea

Cumpănind:

De ce

Trebuie să cădem și noi,

Adormind,

Ca frunze putrezite în noroi.

Văd acum că

Mâine stăpân pe noi,

Va fi să fie

Visul cel profund.

Toate s-au dus, vise blânde,

Agere,

Și viața mea trece și ea

Repede.

Eu sunt în această lume

Sloi de brumă,

Care moare când

Soarele îl îndrumă.

Omul e ca floarea

La fereastră:

Azi îmbobocind,

Mâine murind

Prin petale.

Frunzele cad

În fiecare zi,

Și nu știu când va fi de

Moartea mă va găsi?…

Viața

Viața e un iepure șchiop:

ce urcând se poticnește stingherit,

coborând din deal în jos: mereu gonește …

și-a și pierit.

Văd mătasea

porumbului a înnegrit.

Ce rușine!

Că al meu păr pe de-a-ntregul

a albit.

Cât de multe

sunt zălude

pentru noi,

până trecem până-n viața

de apoi.

Chiar și ziua e-ncurcată:

câteodată, de nebună

nu sfârșește, se mărește,

deși viața noastră

s-a tot dezmărit.

Văd că viața-i cam poznașă,

cât trăiești

cu teama-n sân, și de umbre

te ferești.

Viața trece și petrece

zi de zi:

oare mâine sau la anul

unde-om fi?

Așa obișnuiesc și eu

Așa m-am obișnuit de mic cu satul:

cocoșul îmi cântă

la pridvor,

câinii latră

când vin

la poartă.

Iarna merg toți la șezătoare.

Așa m-am obișnuit din moși,

am învățat din bătrâni,

să nu mă despart de tilinca din brâu,

să dorm vara în fân,

pe o tindă,

când stelele dansează

în ceru-mi deasupra

Aceste fire vechi

le moștenesc,

și le iubesc,

precum Dumnezeu iubește

un suflet bun.

Iubesc aceste mari bucurii

ale sărmanei mele vieți de taină,

când îmbrățișez zânele.

Departe, unde soarele asfințește

Moșul meu m-a prins adesea

de mână,

arătându-mi locul unde soarele

asfințește.

El spunea, fătul meu, vezi

acolo,

departe, unde soarele

 apune

este un ținut mare și frumos.

Și îl vei afla și tu,

prin lume,

de vei umbla duios.

Eu plec acum, sunt bătrân,

nu mai am mult de trecut.

Să nu mă uiți,

te învăț doar ce-am știut

de când sânt!

Când a murit, a spus

trecând:

să nu uiți ce ți-am spus odat’.

Plângând,

moșul pornea spre vânt.

Văd și acum

Lacrimile-i de demult.

El mi-a spus, și eu nu n-am înțeles

până acum. dar

simt cum văpaia din el

arde în mine și doare.

Nu pot să uit,

când am fost mic, ce mi-a spus.

Acolo e rostul tău și-l vei afla:

mergi după soare,

spre asfințit,

unde piere în spuma nopții,

în zare.

Dimineața pe malul Siretului

Dimineața îmi iese în cale în bahnă,

Când soarele răsare după munte gonind.

Începe să urce pe cer zâmbăreață,

Siretul unduie valuri plesnind.

Roua din zori, șirag de hurmuze

Lumina soarelui răsfrântă în ele,

Dar dispar, se prefac ca dorul de muze

Ca peștii de aur, cu cântec de iele.

Siretul, el curge cu ritm de șuvoaie

Fără oprire, se-ngână mereu,

Într-una moșește din valuri puhoaie,

Și-o ia de la capăt, cu puteri ca de zmeu.

O salcie se-nchină în altarul de ape.

Chipul soarelui se scaldă în el,

Oameni din holde încep toți să cânte,

Hristos de pe cruce zăbovește nițel.

Viața m-a vrut poet

Viața m-a vrut poet

să plâng durerea lumii:

că nu mai este tihnă-n lume,

nici mireasmă pentru floare,

nici libertate: și ne doare.

Trebuie să cânt mereu,

dorul crunt de fericire,

nu ce arde în mine,

Nu știu de ce!? zi și noapte

oameni se-nvârt în gândul meu,

poemul meu, veșnica mea rugăciune

de unde răsare frumusețea,

și unde sufletul meu râde mereu,

inima mea se simte bine,

în rime,

cum pătrund în

tărâmul zânelor

Sunt fiul mamei-natură

și acum, cărunt,

cu plăcere mă bucur de flori

sub cerul înstelat.

Noaptea mă prinde cântând

chiar când greierii dorm,

și țârâie numai în somn,

cadențat.

Mă simt bine doar

cântând toate mâhnirile lumii,

Nu-mi pasă defel că inima mea

arde,

Sau că nu am mâncat azi încă.

Jalea mea o las deoparte,

Când mâinile mele scriu slove și cântă…

De multe ori nici nu observ:

În mine sufletul plânge și inima zvântă.

În poeziile mele

În poezia mea susură ape

ce curg domol în șipote

șoptește jalea tinereții

din atâtea suflete.

În ea cântă privighetoarea,

bat clopotele măreț,

râd galeș tinerii-n tindă

în serile cu petrecăreți.

În poezia mea foșnește

spicul de grâu cum crește,

auzi pulsul bătrânului

pământ cum palpită.

Auzi dureri crunte plângând,

dacă ai urechi să auzi,

hazul – necazul.

Dacă stai să înțelegi

rostul de dincolo

și răgazul

din noi.

Când sunt gata de război

și frații, și stau să se înfrunte,

iar în lumea asta hâdă

sângele omului atârnă-n morminte,

poezia mea respiră tihnă,

libertate și gând bun,

dorința pură a dreptății,

Ce în inimă o compun.

Sunetul secolelor trecute

îl veți auzi în versul meu,

la fel cum toate

sunt un izvor curat de mirare

răsărit din inima mea;

și în timp ce eu glăsuiesc –

și sunt uneori vlăguit, alteori lăudat –

în aceste sălbatice versuri

părinții mei din strătimp au cântat!

Prezentare și traducere de NAGY Imola Katalin

*

SÁNTHA Attila

Sántha Attila (n. 1968 la Târgu Secuiesc) se numără printre cei mai importanți autori de limbă maghiară din Transilvania. Distins cu Crucea de Merit de Aur a Republicii Ungare (2018) și Premiul József Attila (2019), membru al Academiei Culturale din Ungaria, Sántha Attila se poate mândri cu faptul că este fondatorul celei mai populare reviste literare maghiare a ultimelor trei decenii (Előretolt Helyőrség). A publicat mai multe volume de versuri și eseuri, monografii, studii științifice și, nu în ultimul rând, un excepțional dicționar dedicat graiului secuiesc. Cel mai recent volum de versuri al lui Sántha Attila, Ágtól ágig (Ținându-se de câte-o creangă, 2021) este o emoționantă cronică de familie, ce urmărește ascendența poetului cale de cinci-șase generații. Versurile dedicate unor evenimente cruciale din viața înaintașilor săi sunt însoțite de fotografii alb-negru, iar mottoul volumului, preluat din Mitul eternei reîntoarceri de Mircea Eliade („…pătimirea e totuna cu istoria. Această suprapunere este sesizabilă și astăzi în culturile rustice ale Europei.”) spune totul despre destinul adesea tragic al figurilor evocate.

Unchiu’ Lajos

L-am văzut o dată, când aveam cinci ani,

opaițul pâlpâia, iar eu ședeam

lângă patul lui cu tata și mama.

Știam că el e cel care, când îl prindea,

îl bumbăcea pe tata

cu parul, bâta, coada furcii,

cu ce-i cădea în mână.

Iar acum nici nu prea mai mișcă,

în pat, țâfnos, zice una-alta

palid, jigărit, galben ca ceara

și seamănă cu tata în chip sinistru.

„Ce mai faci, unchiule, ai ce mânca?”

l-a întrebat tata compătimitor,

încordarea i s-a topit,

pentru ca apoi să-l cuprindă spaima

ultimului supraviețuitor.

„Bine, băiete, am”, apoi s-a întors

cu fața la perete, pesemne că furios pe sine

sau Dumnezeu știe.

Jugănarul

Nu ne asociem?, mă întrebă unul dintre prieteni,

cumpărăm împreună un porc,

o să ni-l taie, o să ni-l și prelucreze pe loc,

așa că ne-am dus cu familie cu tot la Gidófalva¹.

Era acolo și un moșulică hodorogit,

ne-a ajutat cât a putut,

însă adevărul este

că mai mult ne încurca.

Și-apoi ne-a zis

că a și murit de v’o două ori,

dar de fiecare dată l-a reanimat fiică-sa,

nici nu știe de ce.

Și-al cui băiat oi fi,

că mi-s Sántha din Csernáton².

e de bine, pen’ că pe vremuri

de-acolo venea să jugănească animalele

un munte de om iscusit,

să-l tot fi chemat László pe-acest Sántha.

L-am privit neîncrezător,

vă mai amintiți de familia mea?

Nu cumva îl chema Lajos, l-am întrebat eu,

ba da, așa-i, îi zâcea conu Lajos,

venea în fieșce an de două-trei ori,

făcea o treabă faină,

animalele niciodată nu pățeau n’ica.

Știam că, înainte de război,

bunicu-meu, Albert, și frate-său, conu’ Lajos,

și-au împărțit între ei teritoriul

și străbăteau în lung și-n lat scaunele Sepsi și Orbai

cu câte o brișcă ascuțită ca briciul.

Păi, dacă matale l-ai cunoscut pe conu’ Lajos,

cu siguranță știi

și că a fost un om rău,

i-am zis eu pe-un ton cam brutal.

Aiasta n-am știut-o, băiete,

eu zâc numa’ adevăru’,

c-o fost un munte de om iscusit.

Și a rămas cum am stabilit.

Pe urmă, peste o săptămână,

degeaba l-a mai reanimat fiică-sa, că a murit.

Mi-am zis, atunci,

poate că pe mine m-o fi așteptat,

să-mi povestească despre conu’ Lajos.

________________

^[1] Cum figurile și evenimentele evocate în această inedită cronică de familie sunt localizate în partea sudică a Ținutului Secuiesc (Covasna), pentru a le păstra culoarea locală, am ales să dau în notă de subsol transliterarea așezărilor care înainte de 1918 au făcut parte din așa-zisul ținut chezaro-crăiesc (Imperiul Austro-Ungar). În cazul de față este vorba de comuna Ghidfalău din județul Covasna.

² Comuna Cernat.

Primăvara lui 1945

Bunicu’ meu Rákosi János

s-a pierdut pe front,

așa că bunica s-a putut bizui

doar pe puterile ei și pe o văcuță.

De mâncare n-aveau nimic, și nu doar oamenii:

Anna, Eti, Sarolta, Lujzi și cel mic, Árpi

culegeau volbura

cu mâini însângerate,

să poată supraviețui și vaca Virág.

Bunul Dumnezeu i-a ajutat,

Virág a supraviețuit foametei

și a fătat și o frumusețe de vițel.

Dar, vai, i-a secat laptele,

sărmanul vițel degeaba o tot împungea,

că nu mai dădea lapte.

Muica s-a dus la pădure,

la Victorița, muierea româncă

adusă aici și-apoi abandonată de Oláh Feri,

dacă cineva ne poate ajuta pe lumea asta,

apăi, ea e aceea.

Victorița i-a și dat niște leacuri

ce trebuiau așternute dinaintea grajdului

a spus că vaca a fost deocheată și a rostit un descântec.

Dar cel mai important e

Să-i ciocăniți o potcoavă în fața grajdului

până când se înroșește și, oricât ar mugi,

să nu lăsați prin preajmă picior de muritor.

Ajunsă acasă, au început

să ciocănească potcoava

de scânteiau și scăpărau și cerul și pământul,

și a apărut tunând și fulgerând al doilea vecin,

rubedenia noastră, nea Holánda Pali.

Ce faceți, măi, copii pârdalnici

și tu, Márti, vacă pârdalnică ce ești,

potoliți-vă, că vă tai fărâme!

– tună el înciudat, dar nu sări pârleazul.

Pe urmă, istovit sau sătul de priveliște,

a plecat cu coada între picioare.

A doua zi, lui Virág i-a venit laptele,

vițelul a avut de mâncare,

la fel și familia, i-au trimis din el,

în semn de recunoștință, și Victoriței.

Pe urmă, Márti numai ce l-a luat la refec pe nea Pali:

chiar nu ți-e strop de rușine,

ai deocheat vaca,

de ce ne pizmuiești?

Nea Pali că câr, că mâr,

c-o fi fost vaca înfometată,

de-aia nu dădea lapte,

să nu-i pună lui în cârcă toate relele,

dar a plecat uitându-se pe furiș,

iar ochii lui spuneau altă poveste.

La crâșma din Molvánka

Străbunica mea Lukács Mária

a fost o tânără mlădie, în genul scitelor,

cu obrazul prelung, caucazian,

ori, poate, trupeșă, mătăhăloasă

cum sunt rușii.

Nu s-au păstrat fotografii cu ea,

dar câte chestii a mai citit la viața ei!

Expedia săptămânal câte o comandă,

vă rog să-mi trimiteți cartea

lui Tuba Károly¹, Conflictul inimilor,

la Felsőcsernáton, d-nei Rákosi

Zsigmond, punct.

Și, când a sosit cartea

și frământa aluatul de pâine,

intra în crâșma din Molvánka,

acolo îi pândea pe Solt Feri și aleasa

inimii lui, Dobai Rózsika.

Într-un rând, străbunicu’ Rákosi Zsigmond

a dat buzna de pe câmp

ca într-un magazin de porțelanuri.

Mári, tu ce faci aici?

Nu vezi că s-a revărsat

tot aluatul din covată?

Zsigmond, eu ți-am spus lu’ matale

de-o sută de ori,

să-mi zici Mária, nu Mári! –

se dezmetici străbunica,

dar încă era oleacă buimacă.

Văzând aluatul revărsat pe jos

a roșit toată și a clipit mărunt.

Hai, nu-i nimic, Mári,

adu hârdăul cu zoaie și fă ordine –

pufni bărbatul în râs

și atunci, în clipa aia

era mai frumos și decât însuși Solt Feri,

deși chipul lui avea trăsături mongoloide.

Toate astea mi le-a povestit când era în etate de 87 de ani

măicuța mea Rákosi Etelka,

care pe zi ce trece e în stare să reproducă

pe de rost tot mai multe capitole

din Conflictul inimilor.

________________

^[1] Prozator, poet și jurnalist maghiar (1879–1958), specializat în scrierea de romane sentimentale.

Prezentare și traducere de George VOLCEANOV

*

Melinda MÁTYUS

Melinda Mátyus, născută în 1970, la Sovata, pastor reformat, a studiat teologie la Institutul Teologic Protestant Cluj și Literatură Comparată la Szeged. A început să publice în 2019, în diverse reviste culturale maghiare: Jelenkor, Pannon Tükör, Látó, Szifonline.hu, Litera.hu. În 2020 a obținut premiul revistei Látó. În 2022, la New York, textul ei a ajuns în top 10 din 6500 de texte participante la un concurs literar, fiind publicat de editura Ugly Duckling Presse în ediție bilingvă (maghiară-engleză – traducere de Jozefina Korporalyi) cu titlul MyLifeandMyLife/ Életeméséletem (Viațameașiviațamea). În 2024, la prestigioasa editură Jelenkor din Budapesta i-a apărut (în limba maghiară) volumul de proză scurtă Inkább az enyém (Mai degrabă a mea). Melinda Mátyus nu este o stea apărută de nicăieri pe cerul literaturii maghiare din România, ci mai degrabă o bombă cu efect întârziat. Ea este maestra exploziilor de cuvinte, a concentrării, a extragerii esențelor tari și amețitoare din te miri ce, de fapt din orice, fiind capabilă să concentreze o întreagă poveste într-o propoziție, iar într-o pagină, o viață întreagă.

Viațameașiviațamea

(fragment)

(Înăuntruînăuntru, unde două mame)

Habar n-am care a fost rolul meu în treaba asta, habar n-am care a fost baiul.

            Să fi fost urâtă, sau numai rea din fire, sau să nu fi dormit, iar asta a terminat-o?

Sau să fi fost vreun secret despre care eu să nu știu?

Când aveam patru ani, atunci m-a dat acestei a doua mame.

Sau să fi fost eu o nătăfleață? Mi-a trecut prin minte și asta.

Pentru că până-n ziua de azi am rămas mofturoasă.

Mănânc cărnuri albe, legume la abur și multe fructe.

Preferata mea e zmeura.

Pe taică-miu nu sunt supărată, pentru că bărbații nu sunt capabili de astfel de sentimente, dacă le e somn, dorm, dacă le e foame, mănâncă, și după aia fac dragoste, dacă au cu cine.

Dar, dacă mă gândesc bine, mie întotdeauna tata mi-a făcut baie, într-o vană de tablă de un metru lungime.

Dârdâiam în apa lălâie, plină de clăbuci, și niciodată n-am zis că mi-e frig, într-un fel n-am îndrăznit, mă spăla cu mâna peste tot, pe fund, pe gât, pe picioare, ba chiar și acolo.

Avea palmele aspre, răsuflarea destul de puturoasă.

De ce vine tanti Etus, l-am întrebat pe tata, de ce vine, să mă ridic în picioare, să stau drept, a spus, și m-a șters, și după aia primeam orez cu lapte, cu lingurița, deși mâncam singură de mult și nici foame nu-mi era. Totuși mâncam mult, multmult, și după aia vomitam. O să-ți spună maică-ta.

Însă maică-mea nu mi-a spus nimic, nici când a venit tanti Etus, nici atunci, stătea în ușă desculță, fără batic pe cap, fusta-i era udă.

O vedeam urâtă, stătea acolo cu nasul ei mare și părul încărunțit, zgârâind cu unghiile tocul de la ușă.

O să mergi cu tanti Etus, ăsta ți-e bagajul, a spus, ți le-am pus pe toate.

Păpușa, chiloții și cele trei rochițe.

Bagajul era o desagă țesută de mână, cu dungi roșii și negre, iar când mama a pus-o jos, toate au căzut din ea.

Unde merg cu tanti Etus?

Mai aveam multe întrebări, le-am și pus, pe rând, de câteva ori pe fiecare, de multe ori, fiindcă pentru mine existau numai vorbele, nimic altceva.

Am întrebat, ridicându-mi mult vocea.

Și după aia și mai mult.

La niciuna n-am primit răspuns.

Nea Lajos ne așteaptă deja, pe tanti Etus și pe mine. Drăguțul de nea Lajos este soțul lui tanti Etus.

M-am culcat peste hainele răsfirate pe jos și m-am rotitrotitrotit, pe fund, pe burtă și pe spate, am smuls capul păpușii și am scuipat, pe toată lumea.

M-au imobilizat, cel mai tare tata, și de atunci lui tanti Etus îi spun mamă, și tată lui nea Lajos. Dar numai între patru ochi, altora le zic de Etus și Lajos, așa-mi vine pe buze.

La fel zic și acum, de ce tocmai acum să mă prefac.

Când mă gândesc la mama ies în curte și-mi înfig în mână un spin de trandafir.

Sau în picior. Dacă nimeresc o venă, sângele se oprește greu, odată Etus a chemat și Salvarea.

Cum o cheamă pe mama mea, a întrebat învățătoarea, Etus, am spus, în propoziție, mi-a ordonat, o cheamă Etus, am spus, nici așa nu-i bine, pe mama o cheamă Etus, nunu, numele să spui întâi, Etus o cheamă pe mama mea.

Săptămâna următoare m-a întrebat și profesoara de franceză, întotdeauna am fost cea mai bună la franceză.

Cum o cheamă pe mama mea.

Anna o cheamă.

Într-un fel aveam mai multă încredere în profesoara de franceză.

(Înăuntruînăuntru, unde un bărbat)

Cum o cheamă pe maică-mea, a întrebat, și cred că de aici antipatia mea inițială.

De la această întrebare.

Sunt o femeie frumoasă, gâtul, ăla e cel mai frumos, dar asta o știam și eu, altcevanou, mă gândeam, altcevafrumos să-mi spui, ceva frumosnou, ai picioare frumoase, și asta știam, altceva, poate spui altceva, mi-am ținut respirația.

A căutat ultima rană, pe brațul meu stâng, în partea interioară, la opt centimetri de încheietură.

Și-a pus arătătorul drept, buricul degetului, și apăsaapăsa, și nu ne-am mișcat, mă uitam la brațul meu, nu există nicio rană acolo, numai degetul acestui bărbat.

Din ziua aceea locuiesc aici.

Am trei camere, dar par mai multe, pentru că sunt înalte, trei vise uriașe, albe.

În fiecare din ele, pat și canapea și scaune și masă.

În prima din cireș, în a doua din nuc, a treia cameră e cea mai ieftină, aici toate sunt din stejar, nea Lajos e tâmplar, văd și fără să le studiez mai îndeaproape.

Covoare nicăieri.

Pot să-i aduc pe Etus și Lajos?

De ce i-ai aduce pe ai tăi aici?

Ar fi atât de bine dacă ar vedea tot frumosul ăsta, tapițeria scumpă a canapelei, fereastra, faptul că toate ferestrele dau spre bulevard.

Nu puteam să-i aduc, dar mi-e bine aici.

Vine în fiecare zi, la prânz, și stă două ore încheiate.

Márton are unu optzeci, poate ceva mai mult. E blond.

Cred că e artist sau ceva de genul ăsta trebuie să fie. Scriitor, profesor de filozofie.

Cele două ore le petrecem făcând dragoste, n-avem timp să stăm de vorbă.

De când locuiesc aici sunt mai chibzuită, dar am noroc, Márton organizează totul riguros.

Luni manichiură, marți coafor, miercuri și joi, magazine, vineri după-masa Etus, după aia teatru.

Singură.

Márton și mai cum, întreb, dar mușchii feței i se zbat pe sub barbă, nu înțelege întrebarea, păi ce fel de Márton, îi explic, toată lumea are două nume, și-i mângâi cravata, cu capătul ei îi ating fruntea, puțin și pleoapele.

La fel de albaștri, ochii lui și cravata, lafellafel, azuriu fericit.

Nu poate fi o coincidență, că și ochii, și cravata, atât de.

Programele de dimineață durează întotdeauna două ore, doar întind cardul și sezam deschide-te.

Nu profit de nimic, deși e destul de limpede, aș putea alege orice, Gucci, Valentino, Chanel, șoferul întotdeauna în magazinele astea mă duce.

Își dă și cu părerea, domnișoară, albastrul ăsta, roșul ăsta, rujul meu îl face s-o ia razna, văd.

Săptămâna trecută am primit un Mercedes alb, nou-nouț.

În antreu mă studiez amănunțit, din cap până-n picioare, pentru că aș vrea să înțeleg.

Merit eu toate astea?

Într-o oglindă uriașă îmi văd sânii, două mingi, bine făcuți, după mine, mari, după Márton, perfecți.

Execut mișcări de balerină, îmi desfac părul, răsfirându-l peste sâni, îmi acopăr bine sfârcul stâng, pentru că e răsucit spre interior, îl urăsc.

Uneori Márton îl suge, mi-e rușine, dar e amețitor.

Conturul morții, suge viața din mine.

Îmi înfășor un batic oranj în jurul șoldurilor, și atât, stau și mă uit, în oglindă, inspectez toate, pe rând, coapse, brațe, mușchii abdomenului. Pe una din coapse, în partea interioară, câteva fire de păr blond, nu înțeleg cum de au rămas.

Scap și de baticul oranj.

Îmi desfac picioarele cât pot de mult, sfoară, semisfoară, stat în cap, nici nu mai știu.

Doar trăiesc, așa, ca peștele în apă.

Curvăîmpuțităceești, Mercedesul ăla alb, C klass, i-a pus capac lui Etus.

Măcar să fi avut cinci-șase ani, dar ăsta e model nou, cel mai nou.

S-a întâmplat vineri, credea că înțelege totul, deși nimic, înțeleg tot, curvăîmpuțităceești, mai bine te-aș fi lăsat în cocioaba aia cu grinzi.

Eu încep să duc lipsa cuvintelor.

Chipurile, momentele acelea când propozițiile importante vin în întâmpinare, cineva deschide gura și știi dinainte dacă o să fie veselă, fericită sau amenințătoare. Propoziția.

Și nările neîngrijite, păroase, și alea îmi lipsesc.

Mă prăbușesc în oglindă, un nas al meu atinge celălalt nas al meu, să fie propoziții.

***

A doua zi mergem la cinema, nu mă așteaptă în fața casei, șoferul mă duce acolo, în fața cinematografului, ne întâlnim la locurile noastre.

            Două scaune alăturate. Mă așez, Márton deja stă lângă mine.

            În dreapta mea, pentru că știe, în stânga nu aud nimic.

            Versacele lui albastru ajunge la mine, din nara dreaptă îmi urcă în creier, se răspândește prin tot corpul.

            Mă înnoadă în barba lui grizonată, mereu.

            Și mereu pornesc pe sub pielea lui.

            Însă acum nu se poate, acum cu mâna, cu cele cinci degtele lungi ale sale mă ține la distanță.

            Îmi retrag fața, și cotul, înțeleg imediat ce așteaptă de la mine.

            Să nu ne cunoaștem, asta așteaptă.

            Nu întoarce privirea, film german, îmi pare bine că am putut să-l aleg eu.

            Știam că e film de dragoste, de aia.

            M-am documentat, e cu război și altele, Hitler și Germania de Est, voiam să fie și o acțiune ca lumea, pentru Márton.

            Pentru că eu stau să mă înec în dragostea asta, acuși se fac cinci luni, pe mine nu mă interesează Hitler și Germania de Est, din toată povestea numai dragostea asta maremare, asta mă preocupă.

            Sunt pierdută, cred, cu tot ce am, spatelegâtulvârfulnasului, nu mă pot orienta.

            Filmul e despre un tânăr artist plastic, șarmant și modest, nu ca Márton al meu.

Afară se întunecă, chipurile n-au ochi, capetele sunt identice.

            Se șterge tot rujul, gurile dispar în alte guri, la fel și mâinile, o mână mai mică într-una mai mare.

            Aceste îmbrățișări stradale aterizează direct la mine-n stomac, continuându-se în unduiri pulsatorii, mi-e rău.

            Nimeni pe trotuar.

            Atunci aș putea să-l iau de mână, atunci poate voi putea să-l iau de mână.

            Aș vrea să-l țin de mână, aici sau altundeva, printre case sau pe un câmp.

            Dar nu în cameră.

Traducere din limba maghiară de Ildikó GÁBOS-FOARȚĂ

*

MOLNÁR Zsolt

Molnár Zsolt, poet maghiar cu mobilitate redusă născut în 1983. Scrie poezie încă din 2004 – din 2011 încoace creează cu ajutorul nasului folosind o tastatură specială. Publică în reviste din Ungaria și România. În 2013, câștigător al premiului special al revistei Várad. Autorul volumelor: Kapaszkodom (Mă țin, 2009), De te itt maradsz (Dar tu rămâi aici, 2011), Kódolt remény (Speranță codată, 2015) și A monológ iránya (Direcția monologului, 2023). Prezent cu mai multe poeme în antologia Élő Várad 2 (Oradea Vie 2) și membru al Mișcării Élő Várad (Oradea Vie).

Patima oglinzii

Oglinda sângerează.

Înlănțuit, cu pleoapele proptite

Te minunezi că mai exiști.

În mlaștina asta dincoace de limitele tale,

Cu spatele la îngerul cu aripi încătușate,

C-un clopot crăpat în inimă

Și gânduri cangrenate.

Lipsa înrădăcinării te va veșteji.

Vei fi cameleonul nimicului.

Dar până atunci chipul îți emană ceață,

Zâmbetul îți îngheață, cade și e-ngropat.

Ai vrea să-l urmezi.

Iată, ție îți sângerează oglinda.

Soarta ta, un topor fără mâner.

Totuși, ceva te smulge de aici

Și te azvârle-n pustiu,

Unde copacii au fost tăiați

Și mlaștina a fost drenată,

Cameleonul e-un curcubeu presărat cu cenușă.

Fericita finalitate a circumstanțelor unui accident imaginar

Dacă aș mânca încontinuu

pe ruta feroviară Oradea-Cluj, dus-întors,

n-ar mai trebui să port mască.

Cele aproape trei ore de drum nu-s o eternitate,

dar timpul investit e o deraiere în slow-motion

în fundătura unui peisaj unde, căzute una peste alta,

vagoanele ce transportă substanța chimică

a uitării se înalță spre cer, așteptând coliziunea

cu acest tren. Săgeata Albastră, sute de tone

de ironie împingând noțiunea de dezastru feroviar

cu mine în vagon. Rezolv în prealabil partea

chimică a digestiei, apoi înghit masca, încât

nimeni să nu-mi observe înăuntru bucuria vicleană

că, aplecându-te peste catastrofa vieții mele, mă vei salva

și mă vei hrăni. Acea ultimă îmbucătură pe care nu voi fi apucat

s-o înghit, dar atunci, sărutul tău traversându-mi gura

îmi va fi leac pentru marea sperietură, datorită lui voi simți

că-s din nou pe șine.

Voi încăpea aici

Pentru mine contează doar cantitatea.

Am creat conceptul de risipă spațială.

Cea a timpului e deja de domeniul evidenței uzate de suferință.

Dacă aș lărgi acest spațiu,

m-ar lua agorafobia din cauza evenimentelor și lucrurilor care se leagă de el, toate potențează senzația de deasteanumaiamnevoie.

Dormitul mă ajută cumva să-mi țin în frâu această stare.

Măcar lasă-mă să renunț la lăcomia abundenței de verbe. Aș păcăli cu ea existența propriu-zisă.

De vidul existenței să nu mai vorbim.

Mereu mă-ndeletnicesc cu ceva, să mă conving

că n-are sens să vegetez aiurea,

iar fără folos nu merită.

Momente în care m-aș întreba: Nu-ți ajunge că trăiești?

Numai că răspunsul mi-ar stinge cele percepute.

Mi-ar stinge viața. Mi-ar stinge moartea.

Îmi reciclez produșii de degradare ai zilelor, doar că de obicei intervin asupra ciclului în momente nepotrivite.

Grădina evadată mă sfârtecă cu plantele ei uscate. Evadează în mine lucrurile, iar spațiul se restrânge înăuntru.

De parcă m-aș fi transferat în Nils Holgersson,

caut ieșirea neîncetat.

Ieșirea spre înnebunire.

Ieșirea cu ziduri improbabil de înalte.

Căci spațiul pe mine mă vrea.

Își ajustează la mine parcimonia.

Un singur lucru îmi pare infinit de lung.

Ceea ce mă stoarce cu impredictibilitatea sa.

Ceea ce mă stoarce cu deznădejdea sa.

N-am decât să mă redau naturii:

mă ghemuiesc în amprenta ecologică a lipsei tale.

Libertate răbdătoare

Piatra a înghițit pasărea.

Meteoriții tot levitează.

Corpul se rărește peste timpuri,

când paginile se dau rând pe rând.

Dorul de casă – sinusoida trezirii.

Altarul prăfuit zace uitat.

Să zărești culoarea inimii,

căci Dumnezeu te-ajunge oriunde.

Pe ghizdul rece-al fântânilor stelare

te-mprejmuiesc obraznice tachinări.

Forța de tracțiune a răspunsul adastă

să vadă unde-s drumurile-nchise.

Existența nu-i ieșire de urgență.

N-are motive atunci când te regăsești.

*

KOVÁCS Edward

Kovács Edward s-a născut în 1995 la Săcuieni, jud. Bihor. Actualmente urmează cursurile Școlii Doctorale de Studii Literare și Culturale din cadrul Facultății de Litere din Debrețin. De asemenea, redactor al revistei Szkholion. A debutat pe platforma KULTer.hu. Prezent în antologia Szép versek (Cele mai frumoase poezii), ediția 2018. În 2019, câștigător al premiului KULTer stART. Cercetează reinterpretările miturilor din lirica maghiară publicată din ’80 încoace.

Refracție de întuneric

Nu oboseala, ci un fel de încredere

anticipată ce trimite la culcare noapte de noapte,

negijența inevitabilă, mila imposibilă

a rupturii ce se retrage la somn

necontenit, așteptând răsăritul precum ochiul

rănit de baionetă al lui Polifem, ca spaima

scăldată-n sudoare a trezirii să-și întoarcă privirea către ea,

ca luminile să cadă acum din toate unghiurile

pe transformarea sa, s-o facă vizibilă, căci nu-și poate

supraviețui ceea ce n-a fost niciodată identic, asemeni vorbirii

care șterge urmele, e doar o frântură, martora îndoielii

risipindu-se precum un stol de păsări, purtând

numele incredibil al rămânerii-mereu-altfel.

Însemnări despre darul lui Pan

Ne-au mai rămas doar aceste ruine, să păzim lipsurile

dărâmăturilor unei Arcadii dispărute sau poate niciodată existente,

crăpăturile piscurilor stâncoase, solul arid al pășunilor pustii,

albiile pline de oscioare ale râurilor bogate, ale pâraielor șerpuitoare,

plângerile capului smuls al lui Orfeu, tânjirea lui să audă

limbi moarte, tărâmurile-i sălbăticite întru necunoaștere,

plantele cățărătoare cu parfum abundent, vibrațiile tot mai slabe ale naiului

oferind familiaritate, toate încercând să fie asamblate de nevoia de integritate a imaginației.

Să fie un fel de eidos, imagine de neatins, care trebuie să se năruie

ca să poată exista, care funciarmente face să fie înlocuibil torsul lacunar,

ruina asta sesizabilă în depărtare, natura, acest Pan imens,

domnitorul peste tot și toate, care te-nconjoară, te cuprinde, așteptând

să fie abordat, ca mai apoi să răspundă cu propria lui imposibilitate

de umplere – cu muțenia.

*

După cum știm din istoria interpretării Metamorfozelor, transformarea lui Syrinx în trestie este o condiție necesară a sublimării artistice a dorințelor erotice, a năzuinței după prezența ratată, alungată. Doar asta îl poate face pe Pan să ofteze neputincios și-l poate deochea să sufle în fluier și, astfel, să înlocuiască nimfa preschimbată cu sunetul armonic al aerului rostogolindu-i-se de pe buze. În această privință, mitologia asta a lui Pan se aseamănă izbitor cu cea a lui Orfeu, a protopoetului lirei. Totodată, cel dintâi nu poate apărea clar în rolul de mediator (nici în ciuda faptului că este urmașul mesagerului zeilor și că tradiția sa reprezentativă e de intermediar între cultură și natură, om și animal) deoarece nu înțelegem apropierea înfiorătoare a buzelor de instrument, undele de aer ale dorului de vorbire izbucnind din adâncul plămânilor.

Compararea figurilor lui Pan și Orfeu este o comparație între nai și liră. Lira este o categorie de gen și specie și, prin urmare, un indicator de valoare. Se cunoaște că, în cultura greacă antică, poezia cântată la liră e mai valoroasă decât naiul, deoarece în sincron cu acesta din urmă nu se poate cânta. Iar asta are legătură cu fonocentrismul elen, primatul vorbirii asupra scrisului, lăudat și de Platon. Naiul n-are nicio valoare în acest context, însă darul lui Pan este, desigur, virtutea poeziei ca limbaj mediator, în măsura în care poesis este condiția posibilității omului de a recrea originea niciodată existentă, astfel să facă locuibilă lumea asta așteptând să fie numită, lume care nu este altceva decât însăși numirea, strădania irezistibilă de a rosti Innominabilul.

Privirea lui Orfeu

Nu e decât o întorsătură nesăbuită,

privesc înapoi și nu e acolo, devine cert

că moștenirea mea poate fi doar privirea frivolă,

dar cu atât mai implacabilă, a lui Orfeu,

evenimentul primordial al pierderii care în incidentul ăsta

scăpat de sub control își întinde spațiutimpul mai apoi imposibil

de contras într-un punct, ca să devină capabil

de patimile memoriei, care nu este decât depărtare,

suferința non-atingerii, pulsația furibundă a locului

detașării. Mitul lui Orfeu e mitul poetului și, implicit, al limbii,

în termenii lui Blanchot, al limbii, care e trop, deci figură de stil,

deci mișcare, transfer, ridicarea imaginii la nivelul nimicului.

Astfel, pierderea e dintotdeauna dată

pentru a include promisiunea lui homo compensator

menționată de Odo Marquard, care este pactul limbajului

ca pro- și prosteză. Și, odată ce lămurim

sensul poetologic desprins din alegoria acestui mit,

putem înțelege: Orfeu, poetul, care risipește

cealaltă prezență ca mai apoi involuntar

și voilent s-o înlocuiască cu depărtările limbii,

să poți doar face trimiteri, nu și să atingi,

se expune la agonia Mnemozinei,

mama muzelor. Iar darul memoriei devine

periculos pe baza principiului echivalenței,

care cere sacrificiul prezenței de la cel care

comite înlocuirea pentru a substitui insubstituibilul,

originea, care n-a existat niciodată, n-a putut fi

mai mult decât vibrația muribundă a jinduirii.

Când am trecut vama

În urechi răsună vioi schimbarea,

rătăcirea premeditată – cum sirenele

în Odiseu. Plecarea de aici oriunde,

dar mușchii-s strânși de tendoane și țesuturi:

corpul e o păpușă voodoo zdrențuită, instrument al deciziei,

fiecare împunsătură de ac e o constrângere intercostală

evadarea, fuga, împreună cu gâfâielile lor.

Crăpăturile înaintând pe pereți la plecare, pe care

le lăsăm în urmă pentru a fabrica amintiri uitării

în pernițele de ace sensibile ale creierului.

Din ordinea construită rămâne doar ruptura,

brusc, vehement – gândind că oricum cu timpul

se lămuresc toate lucrurile, fără vreo preocupare pentru

direcție, nici pentru ceea ce ar fi putut fi.

A mai rămas doar atât: dorința agățată de

catarg, care nu se proiectează altundeva decât

pe fundul mării, în înec, o deranjează

melodiile, sunetele care se repetă, peșterile

reverberând, răsucindu-se în urechi, peșteri

aflându-se la limita surpării până când șansa

își croiește alt drum, ca să se elibereze

toate poverile fizice care bat din aripi în jurul

nostru, acoperindu-ne cu penele lor de plumb.

Rugi nopții

1.

Măcar noaptea să fie netulburată.

Fie ca flacăra torței tale să ne călăuzească spre zile noi, Hypnos,

care, potrivit lui Hesiod, umbli liniștit peste mări

și țări și asemeni mierii te apropii de oameni.

Tu care nu știi ce promisiune de trezire se ascunde

în spatele pleoapelor închise, în caz că.

Fii bun cu ea.

Expus nopții incomensurabile, cedează în fața craniului său îngreunat

și se-ncrede în repetiție conform credinței elenilor:

visele sunt mesaje de la zei.

2.

Forma lui Hypnos este o nevoie fiziologică, antropomorfizarea somnului. Funcționalitatea imaginației. Întruchiparea visării, a agoniei, care restaurează din nou și din nou figurile mutilate ale memoriei. Visul este un fel de intermediere, drept care Hypnos este mediatorul imaginilor onirice, purtătorul limbajului poeziei. Ne încredințează viziunile lui năucitoare. Hypnos este înfățișat cu temple înaripate, fiind asemuit astfel cu Hermes, mesagerul zeilor.

3.

Noapte de noapte ne transmite semnele lui pentru a fi descifrate.

Scrierea veche, pe care nu ne-o amintim

pentru că, înainte să ne trimită la somn cu ea, își scufundă bagheta în râul Lethe.

Hypnos, pe care nici lumina soarelui, nici cea a lunii nu-l pot atinge,

bătaia din aripi a fluturilor tale e mai liniștită decât cuvintele șoptite la ureche

și ca tulpina macului în vânt, membrele vlăguite ne cad pe lângă corp la atingerea ta.

Survolează-ne cu capul tău înaripat, în chip de amurg orbitor,

sărută toate frunțile încrețite,

încât – ca aceia care dorm somnul celor drepți – să uităm trezirea.

4.

Purta în mâini niște aripi de fluture și, c-un zâmbet

senin, câteva tulpini de mac, și cum îi cădeau

buclele pe gât, îi umbreau umerii.

*

ANTAL  Balázs

Antal Balázs (n. 1977) este poet, prozator, critic și istoric literar, respectiv cadru didactic în învățământul universitar. A studiat la Nyíregyháza (Mestecănești), apoi la ELTE Budapesta. A obținut titlul de Doctor în Litere la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Fost membru al redacțiilor A Vörös Postakocsi și Műút. În prezent, predă la Universitatea Creștină Partium din Oradea și la Universitatea din Nyíregyháza (Mestecănești). Autorul mai multor volume, dintre care cel de poezie: Vad (Sălbatic, 2017). Membru JAK (Cercul literar „József Attila”) și E-MIL (Liga Scriitorilor Maghiari din Transilvania).

Pe bătrânii noștri i-a înghițit pământul și apoi a putrezit de la ei

cineva i-a luat și pe ei

înainte să sosim noi

i-a înghițit pământul strămoșesc furios

cu care se otrăveau

și pe care ei înșiși îl otrăviseră

ca până acum să putrezească de tot

au luat cu ei pisicile gușate cu ochii scurși

șorțurile cu miros de pișat

uneltele cu miros de unsoare

eternele văicăreli

nemulțumirile rea-voința

cireșele îmbietoare

bastoanele de rahat

cu care le apărau de noi

ca mai bine să putrezească-n pom

fețele ridate răutăcioase

nasurile umflate

gurile negre fără dinți

molfăind mereu cu lăcomie

mâinile noduroase

spatele gârbovit

inimile zgârcite

putrezite deja în timpul vieții

clătinarea abțiguită

complicitatea facerii cu ochiul

mâncarea cu care ne îndopau

că ne era foame că nu

chiar și când era ultima îmbucătură din casă

dușca de palincă

în care ne invitau să ne vârâm vârful limbii

țigara pe care ne-o puneau în gură

în secret preț de-un fum

că ne-au putrezit de la ea plămânii

și când tușeam se spărgeau de râs

sau când ne pișam pe noi

copiii nepoții

pe toate rubedeniile nenorocite

care mereu sunt mai deștepte mai frumoase

mai descurcărețe mai bogate

care învață mai bine și se-mbracă mai bine

sunt mai pure mai disciplinate

mai harnice și mai evlavioase

sau uneori mai bolnave

mai ghinioniste și mai nenorocite

și mult mai sărace

chiar și așa fiind mai deosebite

de noi

ultimele cloști bătrâne

care scurmau afară tot din pământul vecinilor

și se găinățau și pe capul toporului când rămânea din greșeală afară

câinii cu care nu se mai înțelegeau

și pentru asta îi țineau legați cu lanț

și ei o luau razna

și ne lătrau ca turbați

iar bătrânii noștri tot pe noi ne certau

că mai bine am fi putrezit în pântecul mamelor noastre

poveștile deșănțate și fără noimă

nenumăratele înainteeramaibine

nenumăratele înaintenuerauatâteaticăloșii

vrăjelile bisericoase-superstițioase

înjurăturile sterpe

obiceiurile unei lumi

cu care nu mai aveam ce face

obiceiuri pe care ne obligau să le practicăm

chiar cu prețul vieții noastre

și chiar dacă am scăpat și ei oricum

nu mai aveau timp și stare a rămas

totuși în interior un fel de anxietate

chinuitoare sfredelitoare și de nebiruit

de la care ce e mic rămâne mereu mic

și de la care ce e mare rămâne mereu mic

asta ne împinge de colo-colo și asta ne rupe

de vechea ferire de străini

și de tot felul de ciudați

sau dacă vremea rea ne-a prins tocmai în fața casei lor

sau dacă ne păștea vreun pericol și se-ntâmpla ca ei să fie prin preajmă

de protecția și de grija lor

numai de ei înșiși nu ne-au protejat

de ziua când îi vom pierde

și de acea dezamăgire profundă

pe cale să se năpustească asupra noastră

dezamăgirea că lumea nu ne e chiar atât de prietenă

și nici oamenii pe care avem să-i întâlnim

au luat cu ei

ochii exoftalmici

gardurile inexistente

găinile expediate

câinii executați

cartofii excavați din pământ

rezervele de lemne extinse

cămările expuse

banii de înmormântare extrași

din buzunarul bărbatului nevestii tatei mamei

din al părinților acestora sau chiar din al copiilor

ultimele lucruri păstrate și apoi însușite de alții

pe care chiar așa de ce le dețineau dacă alții n-aveau

bețele mânerele de mătură rupte pe spinare

tijele îndoite

cuțitele și șurubelținele înfipte-n grumaz

și i-au luat

și i-au dus sub pământ

și niciodată nu îi vom mai putea dezgropa

pe copiii

care am fost

și care ne-am lăsat pătrunși de putregaiul

oricărui lucru putrezit

nu pot fi scoase din ei

putrezesc undeva acolo împreună cu ei

la nord sub lutul rece

sau poate că au și putrezit deja

ca și ei în noi

s-au metamorfozat în una sau în alta

ori au putrezit deja de tot

în oamenii mari

dintre care

când n-am fost pe fază

ucigașii putreziți de tot

au și încolțit

față de care nu

suntem mai deosebiți nu

suntem mai buni nu

suntem mai deștepți nu

suntem mai puri noi

doar știm să ucidem mai cu stil

totul

de-

plin.

vorbire îngenuncheată

îngenunchez în fața ta și te venerez

anxietate imensă

creierul a încetat să-mi fie creier

inima a încetat să-mi fie inimă

ce mai poftești domnule poruncitor al meu

învingător al meu și protector al meu

tu mă însoțești de la începuturi

m-ai luat de mână în poarta grădiniței

ție ți-am oferit mesele de prânz

zilnic o vomitam pe masă

dar mi te-ai dovedit fidel

căci mă așteptai și-a doua zi

m-ai însoțit printre băieții mai mari

ți-am oferit lașitatea mea

când mi-au spus să-i trag una apropiatului lor

ca după aceea să se poată ocupa de mine în voie

cum mă ocupasem eu de ăl’ mai mic

m-ai însoțit pe munte când am ieșit la fotbal

ți-am oferit rușinea mea

ceilalți erau cocoțați în cireș

m-am amestecat printre ei în livadă sub pomul

după care nu m-am întins și în care n-am urcat

nici nu știam că e al cuiva

de aceea nu îmi dădeam seama

că-s prins în mâinile tale

numai când fugeam de omul cu toiagul

ca mai apoi să stau în geam în brațele tale

transpirând sufocându-mă

de teamă că va veni după mine

tocmai după mine

mi-ai fost alături când am devenit prea bun la învățătură

printre prea slabi

și ți-am oferit vanitatea mea

când trăiam prea bine

printre prea săraci

ți-am oferit modestia mea

când eram prea slab

printre prea puternici

ți-am oferit pitirea mea

mi-ai fost alături în taberele de pionieri

departe de casă dar

din cauza ta nu eram acolo eu cu mine

ți-am oferit singurătatea mea

și nu m-ai părăsit nici în cămin

când obiectul fiecărui simțământ devine copilăria părăsită

mi-ai fost alături când am devenit țăran printre orășeni

mi-ai fost alături în toate momentele nefaste

parcă le căutai cu lumânarea deși nu-ți trebuiau

ți le dădeam de bunăvoie

ba chiar te căutam eu când n-o făceai tu

în câte orașe nu m-ai însoțit

și când n-ai pornit cu mine

de câte ori n-ai venit să mă cauți

m-ai găsit și m-ai luat de mână

în camere întunecate și reci

ți-am oferit clănțăneala dinților mei

tu m-ai însoțit pe peron

înaintea fiecărei excursii

îmi făceai bagajul

și mă întrebai dacă nu lipsește una sau alta

mă trimiteai înapoi după câte ceva

mă disperai aducându-mi aminte mai târziu de lucruri totuși uitate

mă sufocai cu gândul că ceva nu va fi în regulă acolo

unde voi dormi și cu cine și cum voi conversa

și că până la urmă ce caut eu acolo de ce nu mi-a fost mie bine acasă

câtă sudoare câtă sufocare

și respirație grea de astmatic

ți-am oferit din miezul minutelor și orelor mele

mă iscodeai în fiecare poveste de dragoste

cât de mult ți-am rupt din sentimentele mele plăcute

și în câte prietenii de-ale mele nu ți-ai băgat nasul

să-ți tragi de acolo avantaje până la refuz

iar tu mereu mi-ai dat la schimb o parte din tine

mereu mi-ai oferit din greutățile tale cele mai de preț

și am lăsat totul în urmă în casa în care am crescut

tot ce ar fi meritat să iau cu mine

și pentru care ar merita să mă-ntorc

de-acolo doar tu ai venit cu mine

ca să poți fi cu mine până azi

să șezi și să stai în picioare și să gâfâi și să lâncezești aici

să te ghemuiești când mă ghemuiesc

să mă muți în somn în altă casă

să mă iei înapoi ca repetent la școală

să mă pui în situații nedemne de pomenit

să mă ademenești cu chestii pe care nu le pot avea

să mă trezești pentru tot felul de lucruri inutile

să domnești peste singura mea viață

pe care nu mi-o iei

de care n-ai nevoie

doar cât să n-o lași din pumn

prietene de-o viață

partenere de-o viață

singura mea moștenire

doamne creator al meu

leită sosie

la urma urmei cui îi pot cere

dacă nu ție

să mă ajuți

să nu te dau mai departe

Traducere și prezentare de MIHÓK Tamás