Romanul de debut al Simonei Goșu* a cucerit atenția lectorilor, juriilor literare și a generat cronici entuziaste și aplicate, căci, în ciuda aparentei sale transparențe – roman de un „realism domestic”, cum l-a numit Teona Farmatu, vizând două problematici, tipic marxiste, „munca, mai ales cea a femeilor și clasa socială”, vom vedea că e o simplitate aparentă, căci biografia eroinei se construiește la intersecția dintre ideologic, public, privat și psihologic. Stela, o femeie simplă, între două vârste, fostă casieră la Depozitul de Carte, actualmente menajeră cu normă-ntreagă, din necesitate, e o nouă Vica Delcă, mai tânără decât cea a Gabrielei Adameșteanu, a cărei viață s-a petrecut pe jumătate în comunism, pe jumătate în democrație, acest fundal politic reverberând în universul domestic și interior mai mult decât realizează eroina.

De fapt, dialogul cu Dimineața pierdută nu se rezumă la tipologia personajului feminin principal, ci și la tehnica de reconstruire a unei epoci apuse, în speță cea comunistă, pornind dintr-un prezent decepționant, prin retrospective care scurtcircuitează axa temporală când și când. Având în comun locvacitatea excesivă,  transformarea consortului în confesorul perfect și relația de clasă – ambele menajere în casele bogaților – fie cei din interbelic, fie din postcomunism, cele două supraviețuiesc în umbra acestora și, oarecum, din mila lor, păstrând față de binefăcători o anumită fidelitate. Nu întâmplător, ultima săptămână dinaintea crizei existențiale majore din viața Stelei – finalul cultivă o anumită ambiguitate, dar poate fi un atac de panică, de cord sau un AVC – începe într-o luni, ziua de menaj la casa lui Marin Țane, actorul convertit în politician populist, prin ale cărui intervenții reușește să-și cumpere un apartament modest, după ce pierde în instanță casa naționalizată în care trăise o viață, retrocedată fostei proprietare. Victimă a retrocedărilor, unul din costurile mari ale tranziției, care a afectat nenumărați cetățeni, Stela rămâne o nostalgică a vechii case. Neresemnată, cu o rană încă deschisă, ea se abate deseori în drumurile ei pe la vechea adresă și filează noii locatari.                                                        

Întocmai ca Vica, și Stela pune în scenă în relațiile cu mai bogații ei șefi, neo-burghezia bucureșteană postdecembristă, o naivitate nu lipsită de o oarecare șiretenie beningnă, care-i asigură, în fond, supraviețuirea. Dar, spre deosebire de predecesoarea ei, eroina Simonei Goșu e bântuită de un bovarism ereditar – aflăm că și mama ei, o simplă țărancă, părăsise căminul conjugal pentru a se aventura în capitală – care-i dau aerul de unicitate în galeria personajelor feminine ale prozei noastre actuale. În ciuda voioșiei afișate, Stela nu e resemnată, nici nu pare să-și fi găsit liniștea odată cu extinderea bazei de clienți bogați care-i apreciază serviciile de menajeră. Ea privește și această îndeletnicire ca pe o muncă temporară,  o rampă înspre altceva, mai grandios, deși, ajunsă deja la o anumită vârstă cu niște consistente poveri traumatice în cârcă – pierderea casei, AVC-ul soțului, emigrarea fiicei și neputința de a repara relația cu aceasta, incertitudinile legate de viitorul lui Manu, mezinul familiei – începe să se îndoiască treptat că va mai reuși ceva notabil, în ciuda robusteții fizice și psihice de care dispunea. Trecând succesiv din propriul univers domestic în universurile domestice ale mai înstăriților cărora le face menajul cu multă pricepere, ea devine, nolens-volens, camera de ecou a dramelor ce se petrec în spatele unor elegante uși. Voioasă și bine-dispusă, lăsând în prag problemele personale, Stela devine o prezență obișnuită și pitorească a străzii bucureștene unde-i erau grupați majoritatea clienților. Mereu pusă pe sporovăit, cu singurul accesoriu nelipsit – telefonul, așa cum odinioară Vica nu-și începea periplul fără celebra ei „țoașcă”, Stela nu e doar cea care le face casele să strălucească de curățenie, ci și, după caz,  confidentă, mamă de nevoie, ucenică gata să fie inițiată în chestiuni spirituale, complice a bunicilor-dădace, pe mâna cărora rămân copiii unui cuplu extrem de ocupat, maestră în arta iubirii de sine și a seducției – când își sfătuiește clienta, prea ocupată cu orele particulare și creșterea copiilor, să se îngrijească mai mult. Rolul ei profesional de modestă menajeră presupune, de fapt o mare versatilitate și adaptabilitate, căci, în funcție de nevoile casei, ea își asumă, intuitiv, o mulțime de sub-roluri. Tocmai aceste sub-roluri, care-i deschis accesul spre intimitatea fiecărei familii deservite, sunt cele care-i dau sentimentul unui sens existențial mai profund. E exact lucrul de care Stela are nevoie pentru a continua să strălucească: validarea din partea celorlalți, sentimentul că nu e doar mână de lucru, ci prezența și serviciile oferite de ea sunt necesare pentru că aduc un aer de prospețime în viețile deseori anoste, rutinate ale celorlalți. De fapt, tocmai excesul, depășirea fișei postului îi dau sentimentul împlinirii.

Singurul bărbat care pare să aibă un ascendent asupra ei e domnul Țane, cel care o salvează când, evacuați din casa de pe str. Palisadei, riscau să rămână în stradă. Admirația față de salvator e nețărmurită, așa încât, deloc întâmplător, săptămâna de muncă începe cu menajul la casa lui, ba mai mult, el devine autoritatea cea mai creditabilă în materie de politică. Țane  o instruiește patern, cu acel aer de superioritate masculină, cum stă treaba când vine vorba de subtilități și monstruozități politice, precum „statul paralel”, când Stela îl întreabă, în debutul romanului, cu acel aer de candoare cuceritoare; „Ce este statul paralel?”

Așadar, Stela nu merge în vizite de curtoazie ca să-și mai omoare timpul, să evoce nostalgic vremuri de mult apuse, și nici doar fiindcă de banii câștigați de ea depinde bunăstarea propriei familii. Ea merge la un fel de școală nonformală, în care, vorba lui Noica „nu se știe cine dă și cine primește”. E o permanentă sete de autodepășire care o animă pe Stela cea atât de vivace și cumsecade, de ajustare la prezent, de lărgire a propriului orizont, de renegociere prin delicioase monologuri interioare a propriei viziuni asupra lumii. Dincolo de pitorescul personajului feminin, care, așa cum s-a menționat în cronicile de până acum, rămâne unul memorabil,  Stela e o conștiință de o mobilitate extraordinară, care nu se ferește, în tumultul vieții cotidiene, cu provocările tipice finalului de tranziție al societății românești, de întrebările esențiale. Roman cuceritor la lectură, ușor dramatizabil, căci dialogul și monologul interior fac osatura pe care se ramifică epicul – ceea ce s-a și petrecut prin punerea în scenă în regia Gianinei Cărbunariu, Stela e unul din cele mai convingătoare romane de debut ale ultimilor ani, care întreține pe diversele sale paliere un dialog intim cu un alt mare roman – Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu.

[Vatra, nr. 1-2/2025, p. 47]