„Cum a rămas România fără președinte ales?” (Humanitas, 2025) e un volum bizar. El pare să atace direct, furios realitatea imediată și insolitul ultimelor alegeri, însă doar pentru a le înfășa în eufemisme, diateze pasive și vechi narative. În cele din urmă, șocul scrutinului de la finele anului trecut se resoarbe complet în aceleași tare profunde ale postcomunismului românesc denunțate de intelectualii Humanitas de-a lungul deceniilor – și anume PSD, mentalități comuniste, corupție, balcanism.

Că pericolul reprezentat de ultimele alegeri și deciziile instituționale care le-au însoțit trebuie căutat tot la stânga o stabilește ferm Anne Applebaum în primul text din volum, „Noii Rasputini”, traducere a articolului ei din The Atlantic. Explicația e simplă, și e furnizată de chiar subtitlul textului: „misticismul antiștiințific favorizează autocrația în întreaga lume”. Fenomenul Georgescu e, astfel, expresia „noului obscurantism” care unește „xenofobia de dreapta” și „păgânismul de stânga” (14). „Păgânismul de stânga” e un exemplu tipic de terminologie strategică deploaiată de autorii din volum, care încearcă să fie totodată suficient de brutală în acuzarea dușmanului și cât se poate de cețoasă în identificarea acestuia: dacă „păgânismul” se referă la ateismul stângii radicale, și care ar fi un păgânism doar în măsura în care contestă credința tradițională, atunci nu prea poate fi obscurantism, ci e mai degrabă un posibil exces de scientism; dacă în schimb e vorba de spiritualitatea new age care infuzează discursurile Georgeștilor, atunci e clar de dreapta – sau, tocmai, de centru, în măsura în care exercițiile de mindfulness și spiritualitate fac parte din aerobicul zilnic al oricărui userist care se respectă. Dar să nu ne încurcăm în fapte. Ceea ce unește stânga și dreapta radicală în acest nou obscurantism, continuă Applebaum, e faptul că ambele „militează pentru distrugerea instituțiilor democratice existente” și pentru retragerea sprijinului acordat Ucrainei, o „așa-zisă pace” care, în realitate, crește amenințările de securitate, costurile economice și instabilitatea politică¹. Un diagnostic care, la fel ca mai toate cele oferite în volum, caută explicații profunde, îndepărtate, doar pentru a acoperi evidențele imediate: până una alta, cel care a șubrezit zdravăn credibilitatea instituțiilor democratice existente e chiar blocul pro-european, prin invalidarea scrutinului și eliminarea câștigătorului primului tur. Cât privește creșterea amenințărilor de securitate, costurile economice și instabilitatea politică aferente situației din Ucraina – toate acestea sunt efecte directe și imediate ale continuării și escaladării conflictului din vecini, pe care un eventual armistițiu și încetare a focului e greu de văzut cum le-ar mai putea înrăutăți. La un moment dat, Applebaum pare să se apropie de o explicație mai structurală sau profundă, afirmând că „noul obscurantism” ar fi ceva prin care trec toate „civilizațiile” când intră în declin. Ai zice, așadar, că fenomenul Georgescu e deci expresia unei crize mai adânci, care vizează poate chiar capitalismul sau modernitatea occidentale? Nicidecum, căci Applebaum virează imediat înspre orientalism: aici intră în joc figura lui Rasputin, cu funcția strategică de a balcaniza problema și de a indica pericolul iminent: cel bolșevic, desigur. Acești noi Rasputini, agenți ai noului obscurantism, „propovăduiesc activ frica de boală, de război nuclear, de moarte” (19) și promovează „o societate în care superstiția înfrânge rațiunea și logica, transparența dispare, iar acțiunile nefaste ale liderilor politici sunt ascunse într-un nor de stupiditate și alarme false” (20). Până una alta, principalii propovăduitori ai fricii de boală, moarte și război nuclear par a fi cei din establishmentul UE – „Stockpile 72 hours of supplies in case of disaster or attack, EU tells citizens”, după cum recită un titlu cât se poate de recent din The Guardian²–, iar dispariția transparenței într-un nor de stupiditate și alarme false întreținut de liderii politici pare să descrie, din nou, nu doar pericolul suveranist, ci în primul rând măsurile de autoimunizare luate din decembrie încoace de apărătorii status-quo-ului atlantist.

Dacă pentru Applebaum explicația evoluțiilor recente stă în noul obscurantism și proto-bolșevism, pentru Dennis Deletant ea constă în corupție și orientalism. Textul său, „Lumină și întuneric în actuala criză politică din România”, operează, după cum se vede, cu aceleași contraste tari dar care au doar rol de orbire și ocultare a evidențelor imediate. Pe scurt, în istoria noastră recentă, lumina ne-a venit de la Vest – „obiectivele de referință de îndeplinit pentru obținerea de fonduri UE stau la baza promovării statului de drept în România” (24) –, pe când întunericul e de proveniență locală, și anume incapacitatea României de a absorbi fondurile puse cu generozitate la dispoziția sa de către UE, incapacitate datorată corupției, care la rândul ei e datorată lipsei lustrației post-comuniste. În aceste condiții, percepția oamenilor de rând că statul de drept e un mecanism de constrângere doar pentru amărășteni, prin care însă zburdă muștele mai mari, este, sugerează Deletant, destul de acoperită – și totuși „abil exploatată de Călin Georgescu” (25). Pe lângă această percepție corectă dar abil exploatată de suveraniști, mai e și ingerința Rusiei, de care Deletant, ca toți autorii din volum, nu se îndoiește vreo clipă, chit că e, după cum mărturisește printre rânduri, vorba de o impresie sigură, susținută de aparențe, căreia îi lipsesc doar dovezile pentru a fi mai liniștită: „a apărut cu siguranță (?) un model care sugera implicarea Rusiei în primul tur al alegerilor prezidențiale, dar nu au fost încă prezentate dovezi concrete în acest sens” (29) – deci totuși să ni se dea niște dovezi care să ne justifice această impresie de aparență cu siguranță. După ce trece în revistă bâlbâiala instituțională din decembrie, autorul recomandă „amendamente la Constituție care ar rezolva chestiunea vidului legislativ privind situațiile în care se prelungește mandatul unui președinte” – altfel spus ajustări constituționale pentru normalizarea stării de excepție și suspendării cadrului democratic – și, în general, o necesară „schimbare de mentalitate” (30).

În cel mai lung text din volum, „Serviciile secrete. (Im)posibila modernizare, dilemele istorice și șocul prezentului”, Sabina Fati oferă, după cum se vede, o explicație a ultimelor evoluții politice de la noi în cheie de influență masivă a SRI și a celorlalte aparate. Și acesta e un text oarecum bizar: deși autoarea respinge categoric, ca toți autorii din volum, explicațiile conspiraționiste în termeni de „deep state” sau „stat paralel”, textul articulează tocmai o narativă de acest gen. După cum reiese din textul său, serviciile secrete pare că au manipulat, sau cel puțin influențat masiv, toate scrutinurile din perioada postcomunistă. Ceea ce n-ar fi neapărat rău dacă SRI, SIE și celelalte n-ar fi în continuare stăpânite de mentalități comuniste, securistice, și de un naționalism nu atât inerent greșit, cât prost orientat – fiind anti-maghiar și anti-ucrainian, ca și naționalismul vechii securități, când ar trebui să fie anti-rusesc și anti-chinez (33-34). Fenomenul Georgescu rezultă astfel a fi produsul vechilor structuri ale securității (în speță rețeaua Caraman, activă în anii 70), al intervenției Rusiei, al algoritmilor rețelelor de socializare și al „naționalismului transmis din generație în generație”. O explicație mai sociologică își face și aici apariția în mod fugar, în jumătate de paragraf, pentru a fi imediat alungată de alte narative mai confortabile. Astfel, „Georgescu a apărut într-un moment de lehamite, în care prezidențiabilii erau figuri vechi, compromise… și fără nici o idee nouă despre cum ar putea arăta viitorul. Nemulțumirea față de corupția în creștere, față de serviciile de sănătate rămase în urmă și lipsite de empatie, față de sistemul de educație aflat într-un regres continuu au fost argumente care i-au făcut pe mulți să-l aleagă pe Georgescu. Propaganda online doar le-a exacerbat starea de dezgust” (75-76). All true. Și totuși imediat, în chiar același paragraf, textul virează spre o explicație de cu totul altă natură, și anume „teoria” lui Eco cu internetul și rețelele de socializare care „promovează idioți”. Problemele structurale, sociale sunt astfel imediat traduse în probleme de comunicare, de elite false și prostie adevărată. Care probleme, desigur, cer niște servicii secrete „eficientizate”, modernizate și vigilente. În tot acest text care focalizează pe problema serviciilor secrete, autoarea reușește să ignore primul fapt care îți sare în ochi când e vorba de serviciile secrete de la noi: faptul că sunt de departe cele mai umflate din lume. Și că, implicit, problema lor nu e una de mentalități vetuste, ci e cu totul structurală, problemă potențată de includerea corupției – și deci a domeniului economic – în sfera riscurilor de securitate, ceea ce face ca aceste servicii să joace, prin chiar mandatul și dimensiunea lor instituționale, rolul de centralizator al intereselor facțiunilor capitalului local și de principală structură de mediere între acestea și capitalul internațional și puterea politică și administrativă locală. Cum ar veni, spațiul prin excelență și definiția însăși a mecanismului corupției, dacă tot ținem să vânturăm acest termen la fiecare pas. A cere doar, așa cum face Sabina Fati, „eficientizarea” acestui imens aparat parastatat și hipercapitalist face parte din aceeași strategie de revoltă abstractă și tun cu ceață: desigur, ce nu merită să fie eficientizat în lumea asta?

În cel mai slab text din volum, Radu Paraschivescu înșiră toți candidații „exotici” din istoria alegerilor postcomuniste de la noi – de la Ion I. Brătianu (cel cu cartoful) la Dan Diaconescu. Deși emite trăznăi similare, Georgescu nu face însă parte din seria aceasta pentru simplul motiv că e omul rușilor – ceea ce-l face „toxic”, nu doar „exotic”. În aceste condiții, Paraschivescu speră că CCR va lua „decizia igienică” (115) de a-i invalida candidatura (decizia nu venise încă la data compunerii textelor). Va fi oare o măsură democratică?, se întreabă în trecere autorul. După care își răspunde imediat: că o fi, că n-o fi, dată fiind conjunctura în care ne aflăm – în care serviciile nu fac față războiului hibrid purtat de Rusia în România, Iohannis „patronează un dezastru politic și moral”, partidele se dovedesc a fi lipsite de moralitate iar aleșii își văd doar de privilegiile lor – palma numită Georgescu pe care electoratul se pregătește să o aplice „pe obrazul politicienilor” trebuie totuși strivită sub pumnul instituțiilor de forță. Căci „desperate times call for desperate measures”. În schematismul său firav, textul are măcar meritul de a afișa întreaga logică paradoxală a poziției autorilor din volum: deși revolta populară din spatele votului suveranist pare legitimă și e recunoscută măcar ca acoperită de intelectualii Humanitas, expresia ei politică – care e delirant suveranistă poate și pentru că orice alternativă rațională de stânga a fost decredibilizată ca Gulag în mod neobosit de aceiași apologeți conservatori ai status quo-ului – trebuie curmată violent, pentru a prezerva același status quo împotriva căruia intelectualii Humanitas mimează aici furia și lehamitea. Revolta abstractă e astfel cel mai bun antidot la revolta concretă, resortul și baza restaurației cu forța și de-a sila a unei democrații altfel unanim recunoscute ca falsă și falimentară.

Într-un text aproape la fel de subțire ca al lui Paraschivescu, Oliver Jens Schmitt identifică „rădăcinile intelectuale ale unei mari dezorientări” – a se remarca din nou tunul cu ceață, revolta abstractă: marea dezorientare – în influența Bisericii Ortodoxe și a Academiei Române. Cele două instituții sunt, în opinia sa, principalele furnizoare de discurs naționalist și anti-occidental și, deci, principalele responsabile supra-structurale pentru turnura suveranistă. Fără a pune la îndoială discursul retrograd vehiculat de cele două instituții, e totuși clar ca lumina zilei că influența lor în rândul electoratului suveranist a fost infimă în comparație cu cea a altor aparate instituționale: în primul rând, pe filiera teologică, influența sectelor neoprotestante, care au fost în fond inițiatorii Referendumului pe definiția familiei, la care BOR și celelalte biserici tradiționale s-au raliat abia din mers, și care referendum e de altfel recunoscut de autorii din volum ca primă articulare a frontului obscurantist-suveranist. Dar desigur sectele neoprotestante rămân inatacabile în perspectiva anticomunistă by default a autorilor Humanitas, numărându-se printre martirii oficiali ai represiunii comuniste, și fiind ele ancorate direct la fondurile și valorile democratice de peste ocean. (Apropo, fenomenul Trump e celălalt mare elefant pe care textele din volum îl ocolesc cu obstinație). Și că veni vorba de elefanți din cameră, cu siguranță mai influentă și responsabilă în votul suveranist decât Academia Română a fost însăși editura Humanitas – în fond, think tank-ul cu cei mai mulți reprezentanți în Parlament, în partidul AUR, desigur, și editura care de-a lungul anilor a livrat în mod constant discurs legionar laolaltă cu legitimarea sa culturală înaltă. Dar nici despre această responsabilitate evident că nu se suflă vorba în tot volumul. De parcă semidocții din spatele lui Georgescu ar fi abonați cu toții la analele obscure ale Academiei, nu la rafturile de mistică legionară ale editurilor de prim rang și ale emisiunilor culturale de pe mai toate canalele publice.

În acest mare campionat de revoltă abstractă sau, mai exact, de revoltă artificială care se calmează propunând ca soluții chiar cauzele propriei supărări, de departe cel mai supărat e Ioan Stanomir. Supărarea lui Ioan Stanomir e mare, chiar foarte mare: „impasul unei republici care și-a trădat propria vocație”, „divorțul dintre stat și cetățeni este emblema României” etc. (177). Pe de altă parte, obiectul ei pare surprinzător de minuscul: principalul vinovat pentru situația la care s-a ajuns e Iohannis și mai exact faptul că nu a vorbit cu poporul.  „Destinul lui Klaus Iohannis este destinul României politice în deceniul din urmă. Este drumul care duce de la energia speranței la revolta dezamăgirii. Este drumul care duce de la apărarea domniei legii la vidarea de conținut a statului de drept. Este drumul care duce de la solidaritatea cu cetățenii republicii (Iohannis?) la izolarea celui care se pretinde monarh… Președintele Iohannis a ales să-și abandoneze cetățenii… a preferat îndepărtarea arogantă” (179)³. Că această imensă răspundere a lui Iohannis este de fapt doar o mică eroare de comunicare se lămurește imediat: „corecte pe fond în multe dintre cazuri, cu precădere în domeniul politicii externe, opțiunile șefului de stat nu au fost însoțite de empatia cu care un președinte trebuie să se adreseze cetățenilor” (179-80). Deciziile au fost corecte, doar că le-a lipsit empatia. Astfel, văduvite de un PR empatic, „pandemia și războiul din Ucraina au alimentat anxietatea colectivă. Tăcerea președintelui a lăsat loc liber dezbaterii care se desfășura în subteranele rețelelor sociale… [Iohannis] s-a instalat în rolul de garant al unui regim ce nu a produs decât inflație și stagnare politică” (180) Vedem aici din nou la lucru mecanismele revoltei abstracte care, în speță, deplânge efectele încercând să salveze cauzele lor. În fond, inflația – căci stagnarea politică poate însemna orice – a fost produsă de războiul din Ucraina și de directivele europene de liberalizare a prețului energiei, ambele cauze sfinte ale statului european de drept. Aceste decizii juste, europene, private însă de empatia președintelui, au produs monștri: tăcerea președintelui a „eliberat terenul pentru dubla amenințare a mediocrității și a elanului mesianic” (181).

Călin Georgescu, monstrul născut din tăcerea lui Iohannis, încarnează pentru Stanomir figura tradițională a salvatorului mesianic din radicalismul de dreapta și de stânga, fiind un compozit din Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Putin, Securitatea, Dragnea și Ponta plus „ochiul orwellian al Chinei comuniste,… noul totalitarism tehnologic chinez” (186) care e Tiktok. Și aici lipsește orice urmă de Trump și de democrație à l’americaine din cocktailul suveranist – acesta fiind un produs pur oriental.

Aceasta fiind hidra generată de monosilabismul instituției prezidențiale și de ingerințele Rusiei pe rețelele chinezești⁴, e limpede că „democrația militantă” – i.e. conceptul care a fost invocat pentru a legitima anularea scrutinului și invalidarea câștigătorului primului tur – e absolut necesară. Singura problemă cu modul în care a fost deploaiat acest concept strategic la noi din decembrie încoace e că s-a făcut în mod poticnit și ezitant. Decizia de a o elimina pe Șoșoacă e absolut legitimă, consideră Stanomir, dar, ca să nu fie suspectată de partizanat, ea ar fi trebuit să se însoțească cu eliminarea tuturor candidaților similari. Problema, criza democratică de la finele anului trecut nu e așadar măsura excesivă, ci jumătatea de măsură. La fel și în decembrie, când „ezitările CCR sunt dublate de cele ale președintelui țării… Ambiguitățile și inconsecvențele au subminat procesul de apărare al ordinii constituționale” (191). Practic, „documentele” trebuiau să demonstreze mai clar că s-a implicat Rusia – din nou o simplă problemă de comunicare. „Dincolo de natura lor incompletă și adesea esopică, documentele înaintate CSAT creionau imaginea unui proces electoral afectat semnificativ de ingerințele unor actori străini” (191). Problema e că nu s-a mers imediat pe linia „creionată” de documentele CSAT, ci că mai întâi s-a cerut renumărarea voturilor și apoi a fost validat scrutinul, și abia prea târziu invalidat. Iar când s-a decis cu întârziere, CCR a făcut-o prea ezitant în a îmbrățișa principiile democrației militante. Pe scurt, decizia a fost bună și necesară, doar că întârziată și ezitantă: „în pofida limitărilor intelectuale ale argumentației CCR, decizia luată se integrează, teoretic cel puțin, spiritului democrației militante” (193-94).

După acest intermezzo strategic, realist, Stanomir încheie la fel de înflăcărat pe cât a început. Desigur că, utilă la nevoie, „democrația militantă nu poate fi un panaceu… Doar reinventarea democratică poate conferi democrației militante un sens, prin construirea altui viitor”. (194) „Confruntarea radicalismului nu se poate înfăptui prin manevre de culise. Ea pretinde, mai mult ca oricând, curajul asumării etice și ideologice… Republica are nevoie de cetățeni, spre a putea alege un președinte” (196). Că e într-adevăr vorba de un curaj al asumării ideologice e demonstrat de chiar noul regim al democrației militante, care într-adevăr pare a consta în privilegiul instituțiilor supra-democratice de a decide ideologiile acceptabile din spațiul democratic. Cine se amăgește că doar ideologiile de extremă dreapta vor fi cele excluse din spațiul legitim de joc uită că aceeași Curte a declarat drept neconstituțional însuși principiul impozitării progresive⁵ – și cu ocazia asta orice bază minimă de politici distribuționiste, social-democrate. Și atunci, la ce bun curajul asumării ideologice și convocarea cetățenilor la vot – cu tot riscul ca ambele să fie anulate și invalidate de vigilența de democrație militantă a instituțiilor supra-democratice? Pentru că marele pericol al acestui an – și adevărata țintă a textului lui Stanomir – este că „un președinte al tuturor românilor, așezat în peisaj cu misiune decorativă, [e] drumul care poate oferi PSD și celor din jurul său puterea absolută”. (195) „Puterea absolută” a unui partid care n-a mai reușit să câștige prezidențialele de 20 de ani și care în ultimii 10 ani n-a putut conduce guvernul decât în rotație cu rivalii săi, iată adevăratul pericol din spatele lui Georgescu, care se ascunde în tăcerile lui Iohannis. Și-atunci, nu-i mai bine democrație militantă for ever, non stop?

Cam asta pare să ne promită textul lui Cristian Preda, pe care l-am lăsat la urmă pentru că e cel mai interesant din volum – mă rog, relativ interesant în comparație cu pozițiile extrem de previzibile ale celorlalți autori. În cea mai mare parte a sa, textul reface istoria electorală a României postcomuniste, într-un joc în trei – cartelul guvernamental reprezentat de PSD-PNL, anti-cartelul europenist al USR, și anti-cartelul anti-european al suveraniștilor. Singurul aspect interesant din această reconstrucție este că, deși plasează sub aceeași pălărie a forțelor anti-cartel, și deși USR și suveraniștii împărtășesc cam aceeași bază electorală (diaspora, clasă de mijloc semi-educată și auto-emploaiată) și aceleași strategii și canale de comunicare (rețele sociale, revolte civice anti-corupție), Preda reușește să le plaseze parcă în două universuri paralele. Nici o continuitate, nici o similaritate, nici o suprapunere între cele două forțe nu-i sare în ochi.

În ceea ce privește seria de decizii și evenimente de la finele anului trecut, și Preda împărtășește desigur poziția colegilor de volum și acceptă lovitura de democrație militantă cu aceleași argumente – interferența Rusiei, vicierea procesului electoral etc. Ce oferă în plus este o justificare nu doar în termeni geopolitici și procedurali, ci și în cheie politică: scrutinurile de la finele anului trecut reprezintă „trecerea de la o stare a democrației electorale în care cartelizarea partidelor confiscase reprezentarea la o stare în care cel mai important scrutin nu poate avea loc” (150). De ce scrutinul „nu poate avea loc”? Pentru că, în noua dispunere a forțelor politice, avem trei blocuri – cartelul guvernamental, USR, suveraniști – cu două linii de tensiune între ele – cartel/anticartel, euro-atlantiști/anti-euroatlantiși – ceea ce, pur și simplu, nu poate fi acomodat în mecanismele democrației reprezentative (152-3). În aceste condiții, nemaivăzute se pare în democrațiile moderne, mecanismele electorale de reînnoire și reproduce a reprezentării politice au trebuit suspendate – chiar și fără intervenția, oricum indubitabilă, a Rusiei. Merită să zăbovim și să ne mirăm puțin pe marginea acestui argument: de ce democrația modernă ar fi funcțională doar ca un joc în doi, pe o singură linie de clivaj, în condițiile în care asistăm azi peste ocean la sfârșitul burlesc și tragic al acestui sistemul de democrație bipartinică? Și nu avem oare tocmai în Europa, în Franța lui Macron, care s-a aliat cu stânga radicală în alegerile legislative pentru a întoarce apoi armele în parlament și a-și susține guvernul cu sprijinul dreptei radicale, o dovadă că forțele democratice europene pot încă dribla abil pericolele celor două extreme și, în general, amenințările democrației reprezentative? Și, în fine, dacă chiar acesta ar fi fost blocajul politic reprezentat de ultimele alegeri de la noi, nu ar fi fost mai firesc atunci să fie invalidate alegerile legislative, care au dus într-adevăr la această dispunere în trei blocuri pe două axe în Parlament, și nicidecum alegerile prezidențiale, care, prin chiar mecanismul lor, simplifică complexitatea politică reducând-o la o finală în doi cu câștigător simplu? Toate acestea nu arată decât că, în justificarea democrației militante de către Preda și ceilalți autori Humanitas, pericolul nu e atât suveranismul și radicalismul de dreapta – care-s de fapt radicalism de stânga, după cum arată în mod repetat autorii din volum –, ci pericolul e chiar pluralismul odinioară mult lăudat al democrației reprezentative. De îndată ce acest pluralism e mai complex decât un joc în doi, democrația reprezentativă trebuie să se salveze de ea însăși. Astfel, democrația militantă devine nu un precedent lipsit de precedent și de ocurențe viitoare, ci însăși modul în care supraviețuiește – ca auto-exceptare – democrația noastră în interregnumul nesfârșit al colapsului suspendat al capitalismului.

De-aici ceea ce am numit revolta abstractă a acestui volum – și care se dovedește a fi expresia inevitabilă a poziției autorilor săi: o revoltă care refuză să-și identifice responsabilitatea în situația creată, și care propune ca soluții temporar-structurale chiar ceea ce suprimă și suspendă ceea ce pretinde a salvgarda. O revoltă, în fond, conservatoare și frumos circulară, care-și desfășoară patosul doar pentru restaurarea unui sistem a cărui prăbușire ineluctabilă îi hrănește propria amărăciune.

______________________

1 Antivaccinismul ar fi un alt element care unește, după Applebaum, stânga și dreapta extreme – un alt termen strategic, ca și păgânismul, suficient de cețos și totodată de peiorativ pentru a susține această furie fără obiect precis ce subîntinde întregul volum. Altfel, desigur, una e antivaccinismul de dreapta, care suspectează partea științifică, medicală din însăși procedura vaccinului, din perspective de spiritualitate new age comune atât dreptei țicnite cât și dreptei urbane și corporate; și cu totul altceva e critica de stânga a campaniilor de vaccinare anti-Covid, care acuză politicile criminale de clasă care au protejat proprietatea privată intelectuală asupra vaccinurilor în mijlocul unei pandemii globale sau care au avut grijă să potrivească calendarul lock-down-urilor nu după curbele de intensitate ale pandemiei ci după perioadele de convenabilitate ale calendarului electoral sau al concediilor. A le pune sub aceeași umbrelă a „antivaccinismului” e ca și cum ai echivala teoria apei ca energie a lui Georgescu cu critica sistemului privat de sănătate ca atacuri echivalente și deopotrivă de „obscurantiste” la adresa singurului sistem medical posibil.

2 https://www.theguardian.com/world/2025/mar/26/stockpile-supplies-72-hours-disasters-attack-eu-tells-citizens, 26 martie 2025.

3 Printre lucrurile pe care Stanomir i le reproșează lui Iohannis se numără și faptul că „e responsabil pentru prăbușirea în irelevanță a instituției șefului de stat” (179). Cum irelevanță? Când pare să fi fost principalul sforar în anularea alegerilor și închegarea rețelei instituțiilor de forță implicate în această decizie, iar instituția prezidențială se dovedește atât de suprem relevantă încât a trebuit suspendat suportul său democratic, electoral, doar ca să nu fie pângărită cu neaveniți.

4 „Rusia și China comunistă au lucrat, concertat, spre a-i oferi lui Călin Georgescu ocazia de a deveni șef de stat”. (194) Să înțelegem că ele i-au interzis și lui Iohannis să dea interviuri – principală cauză a apariției lui Georgescu, identificată în prima parte a textului?

5 https://hotnews.ro/ccr-a-declarat-neconstitutionala-impozitarea-progresiva-a-pensiilor-speciale-partea-necontributiva-va-fi-taxata-doar-cu-10-1865450. Este adevărat, Curtea a declarat ca neconstituțională doar propunerea de impozitare progresivă a pensiilor speciale. Dar tocmai, neconstituționalitatea impozitării progresive a veniturilor și privilegiilor semi-ilicite, cum sunt pensiile speciale, nu prea lasă vreo speranță de constituționalitate a impozitării progresive pentru veniturile mai licite și mai puțin privilegiate.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 33-37]