Gândit ca o versiune extinsă și adăugită a The Routledge Concise History of World Literature (2011), recent apărutul volum al lui Theo Dʼhaen, intitulat pur și simplu A History of World Literature*, reface în detaliu narațiunea disciplinei celei mai frecventate în studiile literare din ultimii ani. Profesorul emerit de la Universitatea din Leuven e nu doar un arhivar al dezbaterilor despre World Literature Studies (WLS: permiteți-mi să folosesc această prescurtare pentru a evita repetițiile, dar și pentru a ocoli traduceri inadecvate ale sintagmei), ci și unul dintre promotorii cei mai consecvenți ai disciplinei, în calitate de co-editor al uneia dintre cele mai de succes antologii de texte teoretice (World Literature. A Reader, co-editat în 2012) și de redactor al Journal of World Literature.

Fără prea multe scrupule conceptuale – din acest punct de vedere volumul Literature and the World (Routledge, 2019) al lui Stefan Helgesson și Mads Rosendahl Thomsen e mai problematizant –, autorul nu definește nicăieri accepțiunea WLS folosită, rezumându-se la a echivala domeniul cu orice reflecție critică, practică didactică sau inițiativă de antologare care se revendică, chiar și implicit uneori, de la noțiunea de Weltliteratur a lui Goethe. În acest sens, cartea reia cam toate dezbaterile importante de la fundamentarea relativ recentei discipline, anunțată prin apariția unor volume sau articole precum Reading World Literature: Theory, History, Practice (1994) de Sarah Lawall, La République mondiale des Lettres (1999) de Pascale Casanova, Conjectures on World Literature (2000) de Franco Moretti sau What is World Literature? (2003) de David Damrosch. În mod evident, volumul spune povestea reîntoarcerii preocupărilor pentru literatura lumii – atât din unghiul cercetării, cât și din unghi didactic – , după cel puțin o jumătate de secol în care vedeta studiilor literare a fost teoria, cu direcțiile europene (formalism, structuralism, poststructuralism) care au fertilizat și critica nord americană. La criza literaturii comparate – cu care istoria WLS se suprapune parțial – a contribuit eurocentrismul accentuat al disciplinei, care a făcut din ea o întreprindere elitistă, preocupată de studiul câtorva literaturi hiper-centrale.

De aceea, firul roșu al volumului e asigurat de recuperarea acelor contribuții care au încercat să imagineze literatura lumii ca pe un câmp amplu de interacțiuni ce depășesc relațiile între câteva literaturi hegemonice, semnalând în același timp asimetriile (lingvistice, economice, de capital simbolic) dintre culturi. Deși între postcolonialism, așa cum a fost el fundamentat în textele lui Edward Said, Homi Bhabha sau Gayatri Spivak sau decolonialitate (pe urmele lui Walter Mignolo), pe de o parte, respectiv WLS, pe de alta, relațiile rămân relativ tensionate (pentru că primul e preponderent moral-politic, în timp ce al doilea privilegiază reflecția estetică, crede Dʼhaen), în ultimii ani s-au făcut pași importanți în comunicarea dintre cele două direcții de gândire. Faptul se vede deopotrivă din creșterea nivelului de incluziune al antologiilor de literatura lumii – de pildă, revizuirile antologiei Norton sunt consemnate cu atenție – și din încercarea de refundamentare conceptuală a WLS. Textul fundamental al lui Pheng Cheah din 2016, What is a World? On Postcolonial Literature as World Literature, mută accentul din sintagma literatura lumii dinspre „literatură” spre „lume”, reproșându-le teoreticienilor anteriori că au ignorat circumscrierile etic-politice ale termenului. A fi preocupat de dinamica literaturii lumii înseamnă a chestiona întotdeauna ideea de lume la care te referi, deloc neutră, și de a semnala raporturile de putere care se stabilesc între literaturile care o compun. Odată cu intervențiile lui Cheah, prezumțiile centrale ale postcolonialismului pătrund definitiv în WLS, devenind aproape de neocolit pentru orice cercetător care vrea să ocolească idealizările literaturo-centrice sau care nu crede că literatura lumii e reductibilă la producția europeană sau (nord-)americană.

De altfel, fără a fi neapărat interesată de a analiza politicilor care au dat fizionomia de azi a WLS (abordarea lui Dʼhaen e de multe ori informativ-descriptivă), A History of World Literature înregistrează cu acribie toate inițiativele pentru lărgirea canonului, consemnându-le în același timp limitele. Pledoaria lui René Etiemble în anii ʼ60 pentru redimensionarea comparatismului dincolo de atenția acordată câtorva literaturi europene prinde rădăcini doar odată cu emergența studiilor noi, a căror preocupare e de a include și de a discuta zone ale globului puțin cartografiate anterior. Cartea are un capitol despre perspective asiatice, africane sau oceanice asupra literaturii lumii, care semnalează existența unor proiecte sau școli de gândire importante pentru dinamica WLS. Desigur, scepticismul față de cele câteva literaturi cu care a fost echivalată Europa până acum trebuie să rămână activ și în discuțiile despre fenomene de pe alte continente, la fel de asimetrice din punctul de vedere al capitalului cultural. Shu-mei Shih, cercetătoare de care e legată emergența în ultimele decenii a Sinophone studies, atrage atenția, de pildă, asupra pericolelor „China-centrismului”, care tinde să reifice experiențele altor literaturi din Asia.

Cartea lui Theo Dʼhaen nu scapă din vedere nici teritoriul literaturii lumii ignorat deopotrivă de studiile canonice și de revizuirile postcoloniale, acela al literaturilor mici din Europa, numite ironic „the rest of the West”. Intră aici cam tot ce nu înseamnă literatură franceză, engleză sau germană și Dʼhaen cartografiază o serie de contribuții în absența cărora literatura mondială (sub aspectul producției literare, dar mai ales sub acela al pledoariilor pentru fundamentarea unor concepte incluzive sau sistemice) nu poate fi imaginată. Proiectul gorkian al unui institut de literatură mondială, important ca încercare de configurare a unui spațiu eurasian, chiar dacă e un simptom al internaționalizării sovietice, reprezintă, recunoaște Dʼhaen, unul dintre cele mai ambițioase proiecte de internaționalizare literară. Sunt discutate, însă, și contribuții din zone așa-zis minore care par să anticipeze perspective sau concepte cruciale pentru câmpul WLS de azi. E cazul criticului danez Georg Brand, ale cărui scrieri atrag atenția asupra asimetriilor de consacrare la nivel internațional („când un scriitor reușește în Franța, devine celebru în toată lumea”) mult înaintea lui Pascale Casanova, dar și al lui Hugo Meltzl, transilvăneanul care concepe poate cel mai semnificativ proiect editorial din Europa secolului XIX pus în slujba ideii de Weltliteratur.

În special în jurul ultimului s-a creat un mit – și o bibliografie internațională pe măsură – care face din Hugo Meltzl o figură fondatoare a comparatismului european. Studiile lui David Damrosch sau Haun Saussy îl redescoperă drept o figură alternativă tocmai în momentul în care Spivak (în celebra intervenție Death of a Discipline din 2004) semnalase criza literaturii comparate. Doar că aici, comentariile lui Dʼhaen sunt mai degrabă grăbite și nefundamentate bibliografic. Autorul volumului A History of World Literature minimalizează proiectul lui Meltzl citindu-i doar trei texte, neconsultând arhiva Acta Comparationis Litterarum Universarum, disponibilă online în mai multe biblioteci ale lumii – și ocultează contribuții substanțiale la temă. În viziunea lui Dʼhaen, concepția lui Meltzl asupra comparatismului, anunțat ca știință a viitorului, e mai degrabă anacronică prin rolul proeminent acordat folclorului. În același timp, îi scapă atât viziunea anti-organicistă a comparatistului (Meltzl vede acumularea de capital literar al unei națiuni ca dependentă de capacitatea de a traduce și de a fi tradusă), cât și încercarea de a construi, în paginile Actei Comparationis, a unei arhive literare în care să figureze toate limbile sau literaturile globului, indiferent de capitalul simbolic acumulat până în acel moment.

A History of World Literature rămâne o panoramă utilă a dezbaterilor comparatiste din ultimul secol și a felului în care noua disciplină a WLS își negociază mizele și teritoriul. Când vine vorba însă de aprofundarea fiecărei direcții de dezbatere sau fenomen plasate sub aceste cupole largi, lipsesc destule detalii și totul ar trebui luat de la capăt. Inclusiv una dintre ideile insistente ale cărții, conform căreia în timp ce în spațiul american a proliferat sensul didactic al literaturii lumii – prin cursuri speciale dedicate clasicilor sau canonicilor –, în cel european dominantă a fost cercetarea s-ar cere verificată mult mai atent. Chiar și numi cazul României și, din cele cercetate de Dʼhaen, al țărilor scandinave, demonstrează că de fapt cursurile de literatură mondială se practică (nu de ieri, de azi) la nivel liceal sau universitar și în Europa. Desigur, pentru acest tip de analiză s-ar cere investigații mai largi, făcute mai degrabă în cadrul unor proiecte ample, imposibil de acoperit cu expertiza și capacitatea de arhivare a unui singur cercetător.

_________________

* Theo Dʼhaen, A History of World Literature, Routledge, Oxfordshire, 2024, 287 p.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 54-55]