IV. Portrete, evocări, întâmplări

Cristian Teodorescu

Trei instantanee în sepia

Tipul care aduce exuberanță și toate veștile, așa mi se părea Florin Iaru demult în holul cel mare al Universității, la Junimea și la Cenaclul de luni. La facultate, dacă nu-l vedeam pe holul care semăna cu o uriașă corabie întoarsă cu chila în sus, așteptam pînă auzeam un chiot de triumf venit dintre cei ce se revărsau de pe treptele de marmură în mulțimea studenților care ieșeau de la cursuri. Era dom Florin care tocmai aflase ceva, demn de ținut minte. Ceva ce trebuia povestit de urgență prietenilor. Și unde puteam afla mai bine ultimele noutăți, pe care trebuia să le comentăm în grup, cum altfel?, decît la o bere la Union sau la Nehoiu, ori în grădină la Berlin? După acel ceva urmau discuțiile literare – ce mai apăruse prin reviste, ce cărți mai descoperiserăm, care ce mai scrisese un poem, o povestire, apoi clasamentele și previziunile scriitoricești. Ne despărțeam spre seară, cu îmbrățișări ca înaintea unor lungi despărțiri. Dom Florin se îndepărta înalt, în lumina roșietică a apusului, pînă dispărea în mulțimea trecătorilor.

Cînd era exilat la Galați, profesor cu repartiție pe care dacă o refuzai trebuia să-ți plătești studiile la facultate – o sumă de care nu puteai face rost decît dacă ai fi cîștigat premiul cel mare la Loto – Florin venea la Cenaclul de luni cu trenul, săptămînă de săptămînă, și cînd se termina distracția din amfiteatrul cu scaune vișinii de la Grigore Preoteasa, se ducea la gară, fericit la gîndul că avea să se întoarcă lunea următoare. Scria poezii, încă nu debutase, dar ce conta – asta avea să se întîmple cît de curînd, era convins și îi făcea și pe cei deprimați să-și adune optimismul de pe unde îl pierduseră.

 Atunci cînd s-au terminat cei cinci ani de exil la Galați dom Florin s-a apropiat cu serviciul de București; ajunsese profesor la Bulbucata, comună din județul Giurgiu, făcea poze la nunți, la botezuri, alb-negru sau color, pe care le developa el însuși, acasă. Îi apăruse volumul de debut și împreună cu Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu și Ion Stratan scosese Aer cu diamante, antologia căreia Tudor Jebeleanu i-a făcut coperta și poza aceea de neuitat cu ei patru cocoțați lîngă cazanul unei locomotive cu abur.  Pe toți îi luase la ochi Eugen Barbu cel care, prins cu un plagiat mizerabil, de netăgăduit, se dădea victima unei tentative de asasinat literar și ca să se răzbune voia să-i distrugă pe cei patru optzeciști. Așa că îi denunța în Săptămîna că-și băteau joc de partid și se revolta că-i mai publicau revistele și editurile. Lui Florin i-a fost respins un volum, la o editură, iar lui Mircea Cărtărescu tipografii de la 30 Decembrie n-au vrut să-i imprime o carte de poeme, Poeme de amor fiindcă ajunseseră ei la concluzia că era pornografică, ceea ce nu li s-a părut și tipografilor de la Letea din Bacău.

Cînd a văzut dom Florin cum i-a copt-o Barbu, ne zice zîmbind îngăduitor că îi făcea reclamă cu citate conul Jenică în foaia Securității. Asta s-a întîmplat în cîrciumă la Madam Candrea și Florin și-a scos din geantă aparatul de pozat. Ne-a făcut cîte un instantaneu pînă să vină doamna Miți cu berea.

*

Iulian Tănase

Zeul

Urletele lui Florin erau celebre în redacția revistei Academia Cațavencu. Lunea, cînd se făcea revista și toată lumea era pe baricade, urletele astea – care nu erau nici țipete, nici strigăte, nici plînsete – veneau din camera calculatoarelor ca o confirmare că Zeul lucrează. Așa era supranumit Florin în redacție: Zeul Calculatoarelor. Pe scurt: Zeul. Cînd auzeam acele emisii sonore pline de viață, zîmbeam. Toți din redacție zîmbeam atunci cînd le auzeam.

Florin, m-am prins destul de repede, era cel mai bun om pe care mi-l puteam imagina. Aveam 23 de ani cînd am ajuns la Academia Cațavencu. Florin avea 43. Știam despre el din cărți, și mă simțeam al naibii de norocos că sînt coleg cu un poet celebru. În redacție, mai erau poeți și prozatori pe care îi admiram: Dan Stanciu, Mircea Dinescu, Ștefan Agopian, Tudor Octavian. Însă doar Florin scotea acele sunete de o vitalitate răsunătoare. Le-am auzit vreme de 13 ani, cît am fost colegi. 

În timp, între noi s-a instalat o relație, aș zice, de fraternitate. Admirația mea pentru Florin a crescut în mod constant. Prima impresie pe care mi-a făcut-o, aceea de om pur și simplu bun, s-a îmbogățit de-a lungul vremii. Florin e un om cald, generos, altruist. Talentul lui de poet și prozator e dublat de talentul de a se bucura de reușitele altora. Din opera lui Florin fac parte oarecum, urmînd firele invizibile ale dăruirii de sine, și cărțile foștilor lui cursanți. Dacă literatura română contemporană se află în prezent într-o situație bună, și eu, personal, cred că se află într-o situație bună, asta i se datorează într-o măsură consistentă și lui Florin Iaru. Care are toate motivele să-și urle bucuria de a fi trăit o viață cu sens, o viață care sper să continue mult timp de-acum încolo.

*

Lucian Vasiliu 

Trei coincidențe

   1. Florin Iaru a fost născut în aceeași zi cu mama mea, Elisabeta – era în 24 luna mai;

   2. El și eu furăm eliberați din dulcele pântec matern în același an, poststalinist, 1954;

   3. Ambii am debutat cu volume de versuri în 1981!

Probabil, ne-am cunoscut în perioada 1972-1974, când eram elev de postliceală bucureșteană biblioteconomică. Frecventam cenaclul Junimea, care avea loc  duminică dimineață, coordonat de charismaticul Ovid S. Crohmălniceanu. Mai sigur, am fost în companie cu Florin, miercuri, 9 decembrie 1981, la Casa Scriitorilor ,,Mihail Sadoveanu”, unde a avut loc plenara (așa s-a numit!) secției de poezie a Asociației Scriitorilor din București, condusă de incomodul atunci, Dan Deșliu. Criticul literar Dan Cristea  a vorbit, incisiv, despre unele „aspecte semnificative în poezia tinerei generații”. Nu eram membru al Uniunii. Abia în entuziastul an 1990 am fost primit în oficiala, reformulata breaslă: dosarul meu era ,,necorespunzător politic”. Aveam la activ o anchetă, petrecută în sediul Securității din Iași, dar și o încercare de racolare ca informator – din postura mea de muzeograf literar, precum și Dosar de Urmărire Informativă – despre care habar nu aveam atunci.

În încă respirabilul an 1981, m-am numărat printre tinerii promițători din ,,provincii” invitați la București. În toamnă îmi apăruse cartea de debut Mona-Monada, la editura Junimea. S-a întâmplat să iau cuvântul, printre tinerii poeți de pe listă, în ordinea: Petru Romoșan, Traian T. Coșovei, Carolina Ilica, Lucian Vasiliu, Eugen Suciu, Florin Iaru, Mircea Dinescu. Pentru detalii: revista  România literară, 17 decembrie, 1981. În Convorbiri literare numărul din decembrie 1981, am comentat volumul de debut, adnotând, între altele: „Florin Iaru realizează în Cântece de trecut strada o veritabilă panoramă a urbei balcanice (…). Este de reținut că prin călătoriile sale, fie balcanice, fie intercontinentale, având ca liant spiritul parodic, Florin Iaru reușește un volum unitar ca viziune și stil”

Mă aflam în perioada în care eram solicitat și stimulat de Daniel Dimitriu pentru colaborări la Convorbiri literare (unde am recenzat cărțile de început ale congenerilor Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Domnița Petri, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Ion Mureșan, Valeriu Stancu, Nicolae Panaite etc.), de Alexandru Călinescu la revista studențească Dialog – am scris acolo, între altele, despre cărți semnate de Magdalena Ghica, Matei Vișniec, Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Ioan Flora.

Trecut-au anii, ca optzeciștii prin navete cfr, prin școli rurale, librării, biblioteci, muzee urbane!

În entuziastul an 1990, parte dintre noi am fost primiți, spontan, în breasla reformulată. Un timp, convivul Florin Iaru a fost vice-președinte. Vremuri tulburi, capricioase, incerte. Pe la Satu Mare (Frontiera Poesis, cu George Vulturescu și cu Dumitru Păcuraru – costoboci la înaintare), se închega o alternativă la epuizata (și financiar) breaslă postbelică. Se numea  ASPRO. Din păcate, bunele intenții au eșuat.  Flota noastră intra la apă.

Alți entuziaști propuneau revenirea la vechea formulă: Societatea scriitorilor români, pornită la 1908-1909.

Într-o ședință de Consiliu U.S.R., ne-a fost prezentat un proiect inedit, al unei fabuloase croaziere cu scriitori ai lumii, pe vaporul World renaissance (Greek Shop of Epirotiki lines)!

În perioada 14-23 noiembrie 1994, ne-am tot legănat și am convorbit într-o croazieră a spiritului liber, cu zidul berlinez și revoluția noastră încă vii în clepsidră. Plecat-am în avion din București, cu aterizare în visata cetate Atena! De acolo, a urmat un traseu de legendă: portul Pyreus (14 nov.) – Odessa (16) – Constanța (17) – Varna (18) – Istanbul (19) – Izmir (,,O, Izmir,/ cimitir al croazierei noastre” – avea să exclame ludicul poet Dan Laurențiu, după 2 zile de blocaj în port, pe fondul unor tulburări și revendicări kurde!) – Thessalonik.

Reconstituind, fără exhaustivitate, enunț câteva absențe, est-timp,  din catalogul nostru homeric (alfabetic): Mircea Ciobanu, Dan Cristea, Dan Laurențiu, Mariana Marin, Ion Miloș, Octavian Paler, Iustin Panța, Sorin Preda, Marius Tupan, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Mihai Sin, Daniel Vighi.

În toate acele zile de vis, polihistorul Florin Iaru a realizat excepționale fotografii, din păcate multe irecuperabile.

Dintre cei încă prezenți în bărcuțe de hârtie (sic), tot alfabetic (sper să nu omit pe cineva): Dinu Adam (organizator ubicuu al expediției noastre;  de celelalte chestiuni semnificative s-a ocupat, impecabil, Laurențiu Ulici, inima tuturor coechipierilor!), Ștefan Agopian, Adriana Babeți, Adriana Bittel, Denisa Comănescu, Gabriel Chifu, Gabriel Dimisianu, Marius Ghica, Florin Iaru (omniprezent, cu vorba bună, votca exotică, pantomima lirică, regia spontană – efeb veritabil), Angela Martin, Ileana Mălăncioiu, Ion Mircea, Ioan T. Morar, Ion Mureșan, Ion POP, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Mihai Sin.

Între cei peste 300 de scriitori, din peste 30 de țări, cei mai compacți au fost suedezii, cu președintele Uniunii Scriitorilor, Peter Curman, Suedia fiind coorganizator principal al croazierei (deja tradițională), împreună cu Grecia.   

Spre bucuria noastră împărtășită, și soliditatea și solidaritatea marii echipe din România a fost remarcată.  Mai ales că ne-am re-înfrățit cu cei 5 scriptori din România de Est – Chișinău (tot alfabetic): Vladimir Beșleagă (n. 1931, în Transnistria), Andrei Burac (1938 – 2020), Leo Butnaru, Nicolae Popa și Spiridon Vangheli (1932 – 2024).

În acele zile de inedită odisee, au avut loc și seri culturale, în legănare de valuri mediteraneene, egeene, marenegreene (sic!), cu ,,actori” din Ucraina, Georgia și Abhazia, din România și Republica Moldova, din Bulgaria, din Turcia, cărora li s-au adăugat voci inspirate,  de pretutindeni.

Pentru seara românească, Laurențiu Ulici și Dinu Adam au apelat în fel și chip la membrele și la membrii echipajului de pe Arca bunei înțelegeri universale. Relativ (im)previzibilul serei noastre culturale a fost susținut în principal de Florin Iaru, regal, infatigabil, inefabil, infailibil – am putea zice, în spiritul lui Caragiale, în scena căruia Florin  se simte acasă. Cunoscut și apreciat de noi, vaporenii de atunci,  și din emisiunile acelor ani ai lui de radio și televiziune, însuflețite de ludicul lui spectacol de idei, de cunoștințe, de ingeniozitate. L-am secondat la seara românească, în demersurile lui, completându-ne tacit, de parcă am fi complotat încă de când eram ,,pământeni”. Am improvizat, între altele, o piramidă din sticle goale, adunate de ici și de colo, de proveniență diferită, cu sau fără etichete, suple sau borțoase, mirosind a Cabernet sau a horincă, cu amprente imaginate de  gură australiană sau de buze egiptene, conținând, simbolic, mesajele noastre oculte, rostite ca în piesele lui Eschil, Sofocle, Euripide, bolborosite sau pantomimizate, mesaje în-dopate (cu dop pus la fiecare recipient), pregătite să plutească pe apele lumii, să vestească salvarea prin poezie! Pluteau pe mare poeme improvizate, cu fragmente în limbile română, italiană, franceză, engleză, germană, maghiară, greacă, turcă, rusă, cu exclamații și gestică ad-hoc,  înțelese, savurate de publicul entuziasmat. A fost o seară cu Instalații, cum am spune acum.

Ce mai: șah-mat!

În final, m-aș limita la a pune, succint,  în pagină, un context vechi, o restituire frugală.

În primăvara anului 1990 pregăteam reapariția revistei Dacia literară, fondată la 1840, în Iași, de Mihail Kogălniceanu. Se împlineau 150 de ani de la interzicerea de către autoritățile țariste rusești (care ne administrau în acea perioadă) a incomodei, unionistei publicații pașoptiste.

Primul număr al seriei noi avea să apară în noiembrie 1990, sub auspiciile Uniunii scriitorilor. Ne-au susținut demersul: Ana Blandiana, Ștefan-Augustin Doinaș, Mircea Dinescu. Constituisem un triumvirat, asociindu-i proiectului pe amicii, critici literari substanțiali, Daniel Dimitriu (1945-2017) și Val Condurache (1950-2007). Ambii rămăseseră fără serviciu în tulburarea schimbărilor abrupte: Daniel de  la Convorbiri literare, unde fusese redactor; Val de la Teatrul Național Iași – unde fusese secretar literar.

Aveam deja în mapă un Cuvânt înainte, texte de Andrei Pleșu, Alexandru Zub, Ana Blandiana (un fragment inedit, amplu, de proză), Sorin Alexandrescu (Olanda), Matei Cazacu (Paris),  Matei Vișniec  (Corespondență din Anglia) Codrin Liviu Cuțitaru, traduceri din Cioran și din romanul lui Musil Rătăcirile elevului Törles. Personal, susțineam două rubrici: una dedicată cărților și scriitorilor români de peste Prut; cealaltă, numită Răsfoind vechi publicații, pe care o semnam cu pseudonimul Observator.

Ne lipsea Regina: Poezia. Ne-am sfătuit în trei (Daniel, Lucian și Val) și am decis să-l solicităm pe Florin Iaru, cu două pagini de poeme dezinvolte, în stilul lui de prestidigitator.

Astfel încât închei aceste rânduri cu un Iarucitat din poezia Cercul roșu:

Ascultă ce-ți zic,

înlăuntrul nostru e prea liniștit,

prea întunecat.

Oare ce fac în clipa aceasta celulele?

Servesc prânzul? Clefăie

frecându-și piciorușele cu fereală?

Se iubesc? Te iubesc?

Ce au de gând cu tine mâine azi ieri?

*

Ruxandra Burcescu

Florin, prietenul meu

E început de iarnă în 2017 și mă grăbesc pe străzi să ajung la Apollo 111 unde vor fi anunțați câștigătorii programului Prima Carte – un program nou al fundației Friends for Friends care oferă șase luni de mentorat cu Florin Iaru și Marius Chivu. Știu că au aplicat mulți oameni și mai știu că, în afară de o tentativă timidă în urmă cu vreo șapte, opt ani, nu am mai arătat nimănui ce scriu. Nu am prieteni scriitori sau critici, cunosc lumea literară din România numai cât o cunoaște orice om pasionat de citit, îmi imaginez că a fost o nebunie din partea mea să aplic la un astfel de program.

Inima îmi bubuie în timp ce cobor treptele palatului Universul către barul subteran.  Înăuntru sala e plină, înregistrez câteva fețe și, în rest, o mare de oameni care discută și fac presupuneri legate de rezultatele concursului. Simt că amețesc și că podeaua de sub picioarele mele e moale ca pământul la o zi după ploaie. Îmi iau un pahar cu vin roșu de la bar și încerc să îmi găsesc un loc. Două fete de lângă mine vorbesc despre oamenii care au aplicat la program și au mai făcut cursuri cu Florin și Marius – sigur o să-i aleagă pe ăia, zic ele. De emoții îmi tremură mâna și, când Florin și Marius iau cuvântul să anunțe rezultatele concursului, vărs paharul pe tenișii albi ai uneia dintre cele două fete. Simt priviri ațintite asupra mea, victima se enervează, caut disperată prin geantă un șervețel cu care să atenuez dezastrul, deși știu că n-am, niciodată nu am și mereu mi-am dorit să fiu genul de femeie care are șervețele la ea, mi-aș dori să mă evapor, nu înțeleg ce caut acolo și îmi arde fața.

— Ruxandra Burcescu. E aici? se aude de pe scenă.

Ridic privirea buimacă. Cei doi mentori au început să strige câștigătorii și, în agitația vinului vărsat, nu mi-am dat seama. Îmi ia câteva momente să înregistrez ce se întâmplă, apoi Florin sau Marius îmi mai strigă o dată numele. Mă ridic și mă îndrept către scenă, acolo unde mai sunt câțiva dintre câștigătorii anunțați. Mă simt ca un pătrățel de piftie. Îmi arde fața și, în același timp, am mâinile reci și umede. Ajung lângă ei  și nu sunt în stare să scot niciun cuvânt, Florin mă întreabă dacă știam sau bănuiam că voi fi printre câștigători, dau din cap că nu și cred că panica, emoția și stupoarea se citesc toate pe fața mea, la fel cum se vede și că mai am un pic și or să mă lase picioarele. Și atunci Florin îmi spune „draga de tine, bravo” și mă ia în brațe. E momentul în care încetez să mai tremur, momentul în care îmi dau seama că nu e nicio greșeală, chiar am câștigat, momentul în care, în mod cu totul neașteptat, nu mă mai simt intimidată nici de mentori, nici de ce se întâmplă. Și, aveam să-mi dau seama mai târziu, momentul în care a început una dintre cele mai frumoase prietenii din viața mea.

Când am fost invitată să particip la acest dosar cu un text despre Florin, am știu că îmi va fi dificil. Cum vorbești despre un om drag care, în același timp, e unul dintre cei mai importanți autori contemporani? Pe ce te concentrezi? Ce alegi să spui și ce lași pe dinafară, din rațiuni de economie de text? Și, mai ales, despre cine scrii? Florin prozatorul, Florin poetul, Florin mentorul a zeci de scriitori contemporani? Apoi mi-a venit în minte acest episod și mi-am dat seama că vreau să scriu despre Florin prietenul meu. 

E multă literatură, poezie și pop culture despre dragostea la prima vedere. Dar mult prea puțină (sau deloc) despre prietenia la prima vedere, despre senzația pe care o ai când întâlnești un om și cumva știi că omul acela va fi o parte importantă a vieții tale. Despre cum, deși e prima dată când vorbești cu el, simți că ai regăsit un prieten din copilărie sau un frate mai mare. Așa am simțit eu în acea seară de noiembrie din 2017, după ce partea oficială s-a încheiat, iar aceia dintre câștigători care eram prezenți am rămas în Apollo alături de Florin și Marius la un pahar de vin. Ca o paranteză, Prima Carte nu mi-a adus doar mentoratul și o șansă extraordinară pentru care am să fiu mereu recunoscătoare, ci și mulți prieteni dragi. Nu știam la momentul respectiv dar, alături de Florin și de Marius, o parte dintre aceia pe care i-am cunoscut în program au devenit grupul meu literar de prieteni.

Următoarele șase luni în care s-a desfășurat programul au fost unele dintre cele mai frumoase și mai intense din viața mea. Am învățat enorm de la amândoi și am descoperit cine sunt din punct de vedere literar. Totodată, am început să înțeleg ce înseamnă perseverența – eram obișnuită ca lucrurile să-mi iasă din prima și, când nu se întâmpla asta, abandonam. Doar că de data asta ceva m-a împiedicat să abandonez.

Florin a fost primul om din viața mea, cu excepția părinților mei, care a crezut în mine – palpabil, neechivoc, fără paranteze. M-a criticat uneori, m-a lăudat alteori și, fără niciun fel de menajamente, mi-a spus că în anumite cazuri, locul unui text e în coșul de gunoi. Însă în tot acest timp și după ce am terminat mentoratul, nicio secundă nu mi-a dat senzația că a încetat să creadă în mine. Iar genul ăsta de încredere, în cea mai generoasă și sinceră formă a ei, te face să vrei să fii demn de ea. Te responsabilizează și nu te lasă să renunți – pentru că e extrem de rar ca cineva să-ți ofere asta și, când o primești fără să o ceri și fără să te aștepți la ea, vrei să faci tot ce e posibil ca să o meriți. 

Entuziasmul lui Florin pentru literatură și pentru scriitorii aflați la început de drum e într-o formă atât de pură încât pare că transcende niște granițe ale umanului. Am treizeci și cinci (aproape șase) de ani acum și îmi dau seama cât de greu este să păstrezi acest entuziasm, cât de complicat devine, odată cu vârsta și cu experiența, să nu devii blazat. Ei bine, Florin, deși și-a trăit o parte din viață într-un sistem totalitar atroce, iar apoi într-o Românie veșnic în tranziție, deși a avut toate ocaziile să devină pesimist sau chiar nihilist, a reușit să își păstreze entuziasmul nealterat și să rămână mai tânăr decât cea mai mare parte din oamenii pe care îi cunosc.

Și poate că treaba asta nu transcende granițele umanului, de fapt, poate că asta înseamnă umanism în concentrație pură. Cred că unul dintre cele mai mari atuuri ale lui Florin, atât în scris cât și în mentorat, este această capacitate infinită de accepta și valoriza umanul în toate formele lui. E motivul pentru care e atât de ingenios în proză, atât de ludic, surprinzător și percutant în poezie, motivul pentru care e un mentor în care ai din prima încredere.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin (Nichita) sau Homo sum, humani nihil a me alienum puto (Publius Terentius) – în oricare variantă, expresia asta mă duce cu gândul la Florin. Dacă fiecare din noi are ceva la care excelează sau, mai bine zis, dacă excelăm într-un domeniu, motivul e că există în interiorul nostru un exces – de sensibilitate, de imaginație, de revoltă sau, pe de altă parte, de dorință de putere, de logică, de nevoie de provocare, etc. În cazul lui Florin, excesul este de umanitate – este izvorul care îi hrănește poezia, proza și relațiile cu oamenii. Este ceea ce îl face să fie întotdeauna curios și este cel mai bun scut de apărare împotriva blazării. E locul de unde pleacă revoltele lui și ceea ce îl îndeamnă să provoace. Și, nu în ultimul rând, este motivul pentru care Florin poate să scrie cu ironie și înțelegere despre  o adolescentă disperată că nu îi cresc sânii și care apelează la leacuri băbești cu mărar și, în același timp, să compună un poem absolut sfâșietor despre disperarea și groaza rămase în urma Pierderii – aici mă refer la Aer cu diamante care e printre poemele mele preferate, alături de Vremea Zăpezilor al lui Mircea Ivănescu și care, incidental, au același subiect.  

Revenind la ceea ce spuneam mai sus legat de încredere, după ce s-a încheiat Prima Carte, am continuat să lucrez la Instabil – cred că reușisem, în cele șase luni de mentorat, să scriu cam un sfert din el. Nu aveam acest exercițiu al scrierii constante și mi-a fost greu să îmi cioplesc un program de scris în viața cotidiană. Însă încrederea pe care Florin mi-a arătat-o m-a făcut să merg mai departe – a fost confirmarea și, totodată, presiunea de care am avut nevoie pentru a termina romanul. De altfel, după ce l-am trimis la Humanitas și am primit răspunsul lor pozitiv, chiar de ziua mea, Florin a fost primul om cu care am vorbit. 

Din mai multe puncte de vedere, existența acestui roman se datorează lui Florin. O dată pentru că actul scrierii a fost strâns legat de încrederea pe care am primit-o. Iar a doua oară datorită procesului de editare. Erau câteva aspecte în roman cu care nu eram împăcată, dar nu le discutasem cu nimeni. Când mai erau vreo două luni până la termenul de publicare, Florin mi-a scris ca vrea să discutăm despre roman. Aceleași aspecte care mă nelinișteau pe mine îl nelinișteau și pe el, așa că am cerut o extindere a termenului de publicare și ne-am pus pe treabă. Unele dintre cele mai bune rezolvări din Instabil  au apărut în urma discuțiilor și întrebărilor pe care mi le-a pus Florin. Așa l-am cunoscut pe Florin și în postura de editor. 

În ziua lansării romanului, n-am avut prea multe emoții pentru că știam că Florin va fi acolo – pentru mine a fost echivalentul lui „totul va fi bine”. Au trecut doi ani și jumătate de atunci și am fost la multe lansări unde Florin a fost invitat să vorbească. Aproape toate au fost lansări de carte ale cursanților săi și ai lui Marius și niciodată nu l-am văzut posomorât sau fără chef. Pentru Florin este un prilej de entuziasm când unul dintre elevii săi își lansează cartea – uneori îmi scrie cine urmează să debuteze pentru că nu se poate abține să nu își împărtășească bucuria.

Or, pentru mine, asta înseamnă o formă de generozitate pură, nealterată – să te bucuri de bucuria cuiva pe care l-ai ajutat să facă primii pași. Ar fi multe de spus aici despre valoarea cursurilor ținute de Florin și Marius – dar cred că debuturile ultimilor zece ani vorbesc de la sine. E o întreagă generație de scriitori buni crescută cu și de aceste cursuri și, fără a-mi dori să antagonizez pe cineva, nu cred că există oameni care să facă mai mult pentru literatura română contemporană decât fac Marius Chivu și Florin Iaru. 

Au trecut mai bine de șapte ani de la acel început de iarnă în care am schimbat macazul în viața mea. Am publicat un roman, proză scurtă în trei antologii, sunt pe punctul de a termina al doilea roman, am cunoscuți mulți oameni grozavi și am avut parte de multă bucurie. Dar una dintre cele mai mari bucurii pentru mine rămâne prietenia lui Florin. Nu mi-a trecut prin cap, atunci când am debutat, să îi dedic Instabil, dar o fac acum. La fel cum îi dedic și poate cea mai importantă lecție pe care am învățat-o – aceea de a încerca să văd prima data ce este mai bun în oameni, înainte de a judeca.

*

George Moise

Acest uriaș răbdător care ne visează

Iaru. În japoneză s-ar scrie やる (Yaru).

Primul sens, a face. Verb tranzitiv. A face ce? Ce vrea el. După care, Yaru poate însemna, printre altele: a evolua (pe scenă), a excela (într-un domeniu de activitate), a juca un rol, a conduce un business, a răni, a omorî, a face rău, a hrăni (un animal), a mânca, a bea, a fuma, a fute, a practica (un sport). Japonezii folosesc foarte des admirativ expresia やる、ね！(Yaru, ne!) cu sensul Bravo! Tot așa! Super tare!, sau dacă vreți, în engleză: Cool! Good job!

Din toate amintirile cu Florin, mă voi opri la trei. Scurte. Prima s-ar putea încadra la categoria „Întâlniri cu final schimbat”. Noiembrie, Gaudeamus, acum o mie de ani. Într-o pauză de făcut provizii de cărți, mă aflam la o masă la bufet cu două prietene, niște beri, fasole și cârnați, respiram aer cu scriitorii și ne roteam privirile după celebrități. De la multe mese distanță, se ridică Florin Iaru și o ia încet dar sigur pe o traiectorie care părea să conțină (speram) și câteva puncte de lângă necunoscuta noastră masă). Eram atunci la jumătatea cursului de creative writing cu duo-ul Iaru-Chivu, ne întâlniserăm cu Profesorul acum nici câteva zile, nu era ca și cum nu l-am fi cunoscut. Trecuserăm oarecum de emoții în primele cursuri, ne cucerise deja și uneori mă gândeam la el ca la un uriaș blând, pufos și răbdător, căruia i ne încurcam în barbă, îl trăgeam de păr și îi săream în cârcă, iar el, în loc de nuia, ne mustra în pilde.

Dar atunci, acolo, întâlnirea asta căpăta cu fiecare pas al lui către noi o altă greutate. Dacă Profesorul avea să ne salute în acel loc, în văzul tuturor, era ca o ridicare la rang de confrați, nu mai eram doar niște oarecare cu sacoșe de plastic doldora de cărți, eram cineva! Aveam să vorbim despre povești, despre fii râzgâiați de padișahi treziți dintr-o palmă, despre monstrul Colombre și Čapek, despre ingenioși bine temperați și câte și mai câte!

M-am întors către prietenele mele și le-am zis rămâneți imperturbabile, purtați-vă natural, ca sucul de fructe, am pus-o, vine Iaru la masa noastră. M-am întors către Profesorul venind, încercând să nu mă bâțâi prea tare, sticlindu-mi ochii ca la tocilarii care flutură două degete pe sus în timp ce strigă io, tovarășa!

Victorie!

Iaru ne vede, o ia și mai hotărât spre noi și din trei pași e lângă masă: Mă, copii, n-aveți un foc, că nu știu ce mama mă-sii am făcut cu bricheta mea?

A doua e din aceeași perioadă, când cursul se apropia de final. La una dintre ultimele beri băute împreună am avut revelația sumbră că, după o lună și ceva de respirat aer de librării, de lansări de carte, evenimente, discuții despre literatură, mă voi întoarce în Japonia unde nu voi avea nimic din toate astea. În plus, ca să fii citit nu e nevoie doar să scrii, mă gândeam, e nevoie să fii în lumea asta, să exiști concret, să fii văzut, pe colo, pe colo. Ce șanse am, l-am întrebat atunci pe Florin Iaru, ca scriitor fără trup? Cum ce șansă ai, mi-a răspuns. N-ai nicio șansă. Șansa ta e să scrii. Și deși de atunci de la cursul lui au absolvit sute de cursanți, dintre care câteva zeci au publicat, de zece ani și mai bine Florin Iaru își face timp să-mi mai arunce din când în când un rând să-mi amintească să nu uit să-mi dau această șansă.

Ultima poveste e din vară. Vin rar și întotdeauna pe fugă în țară, dar de data asta mi-am zis să e păcat să nu dau o fugă la Krapets. Și într-o seară plină, căutând masă la Yanitza, dau nas în nas cu dom´profesor. Extraordinar, zice el, cine ar fi crezut că o să ne întâlnim tocmai în Bulgaria? Ce mică-i lumea! Nu e mică, Florin, am răspuns, e mare literatura română.

Cât de mare sau de mică e literatura română, este în mod evident, discutabil. Că este din ce în ce mai mare, sau că volumele apărute în ultimii ani sunt considerabil mai numeroase e un adevăr demonstrabil. Iar dacă realitatea a prins astăzi această formă, este și pentru că de niște ani încoace un încăpățânat ca Iaru nu încetează să o viseze.

*

Simona Goșu

Care-i povestea?

Dragă Florin, mă bucur că am ocazia să-ți scriu câteva rânduri aici, pentru că nu ne-am văzut de multă vreme și mi-ar fi plăcut să mai prindem timp, ca să-ți spun cum văd și înțeleg eu acum, la ceva distanță, toate sfaturile tale despre cărți, citit și scris, de la întâlnirile noastre din 2016 și 2017. Și mi s-a părut mai potrivit să-ți scriu o scrisoare, fiindcă mă gândesc la tine mai mult ca la un prieten decât ca la un profesor. Un prieten bun, de la care am învățat că scrisul înseamnă să citești mult și să scrii doar când ți-e clar ce vrei să povestești.

Chiar la prima întâlnire, ne-ai vorbit despre „întrebările esențiale”, pe care e bine să și le pună un autor: cine povestește, cui povestește, de ce povestește. Nu știu dacă m-au făcut să am proze mai bune, dar mă ajută să îmi dau seama ce mă preocupă cu adevărat, ce mă obsedează, care-i povestea. Îmi amintesc ce rapid m-ai făcut să înțeleg, la prima temă, diferența dintre un personaj negativ și unul nefericit. Nu o să uit toate comentariile tale seci dar firești: Hm, nu prea m-ai convins. Aș vrea să rescrii. Hm, nu înțeleg. Doar atât ziceai și nu mai era nevoie de alte argumente, ca să mă lămuresc că, deși în capul meu totul era perfect, în scris se pierduse din ideea inițială, dar important e să pierd cât mai puțin. E un sfat tare prețios și mi-e limpede acum că, în scris la fel ca în viață, cel mai greu e să ne facem înțeleși. Și cel mai ușor e să dăm vina pe cititori când nu reușim să spunem clar povestea.

Vârsta, banii și alcoolul. Astea sunt chestiile la care mă gândesc bine când construiesc biografia personajelor, pentru că cele mai frecvente întrebări și comentarii, după ce-mi citeai prozele, erau: În continuare nu știu ce vîrstă are Liliana; Pare mai degrabă bunicul, nu tatăl; Foarte frumos! Dar ai o problemă: modul lor de a vorbi e al unor fete mult mai mici; Dar să știi că nu reiese pînă la sfîrșit că mama e atît de săracă; Are capac de sticlă? Au atîția bani?; De ce așteaptă tânărul să-i umple careva paharul? 🙂 E o sugestie ascunsă că e cam sugativă?; Un iz… ca de alcool? E prea pe față; Băiatul fumează? Bea? Nu încep o proză până nu le clarific tuturor vârsta, starea materială, dependențele și obiceiurile.

„Orice autor se scrie pe sine”, spuneai la fiecare întâlnire, în diverse feluri: ne oglindim în povestirile scrise și ne povestim pe noi înșine, ce vezi în cărți este imaginea autorului despre lume, când ne place o poveste, ne place, de fapt, felul în care autorul vede lumea. Nu înțelegeam exact ce vrei să spui cu asta, dar tind să-ți dau dreptate acum, deși cine poate să se vadă așa cum e? Câți povestitori, atâtea povești și atâtea adevăruri. Cât de obiectiv și de clar putem să ne povestim? Cât luăm din viață, cât din imaginație? Nimeni nu știe cu adevărat, cum spunea fidela Clarissa. Până la urmă, nici autorul/autoarea nu-și mai dă seama. De fapt, asta e frumusețea literaturii, jocul dintre realitate și ficțiune și nici nu contează cât e adevăr, cât invenție, ce contează e povestea. Cărțile care mi-au rămas în suflet sunt cele care-mi spun ceva dincolo de literatură, care scot la iveală omenescul din noi și care au puterea, curajul să-l numească. Sunt poveștile care fac o legătură cu viața mea. Și asta înseamnă că am ajuns la vorba ta. Și îți mulțumesc, dragă Florin, că de câțiva ani, nu e zi să nu mă uit mai atent în jur, ca să aud și să înțeleg, să descifrez realitatea, nu e zi să nu mă gândesc care-i povestea.   

*

Dan Mircea Cipariu

Ciulinele de fier, vidul și întunericul

Don Florin Iaru antrenează, pe zoom, la Arad, București sau Timișoara, pe foarte mulți dintre aceia ce sunt atrași de literatura română contemporană și atelierele de lectură și scriere creativă. Nu antrenează, cum ar fi spus hâtru Don Traian T. Coșovei, nici pisici electrice și nici altfel de animale (ne)cunoscute. El antrenează (re)găsirea de sine prin lumile posibile din creierul nostru ori din literatură. Don Florin Iaru are un teribil talent de a fi și pedagog pentru a ajunge mereu la aceeași concluzie: scrisul e meșteșug, meserie, reguli (ne)scrise și, mai ales, nu e muza din foișorul de fildeș!

Pe zoom sau pe facebook, Don Florin Iaru (ne) vorbește captivant despre motivația de a scrie, relația autorului cu opera sa, viața trăită și viața imaginată din literatură ori adevărul și ficțiunea dintr-o operă literară. Din când în când, Don Florin Iaru postează apoftegmatic: „Scapă de povara realismului, dar fă în așa fel încât totul să pară real!” ori „Ce deosebește un grafoman de un autor. Grafomanul vrea să scrie cărți. Multe cărți. Scriitorul vrea să scrie bine. E o diferență fundamentală.”

Pentru Don Florin Iaru, limba română e „un ciuline de fier”! Un ciuline de fier care expandează în creierul și imaginarul lui Don Florin Iaru personaje care ies din lumea lui Caragiale, mantaua lui Gogol, realismul (post)comunist și tehnicile high-fidelity. Nimic din ce e omenesc și virtual nu îi este străin și sunt bun prilej de cercetări interioare și poetice. Cu Don Florin Iaru rostogolim, în 2025, ciulinele de fier pe câmpiile literare ale patriei, într-un nou proiect de lectură și scriere creativă, Zoom LiterArt, cu liceeni din București, cu show-uri de blues, poezie și povești și 10 scriitori invitați în proiect – Ioana Crăciunescu, Cristina Chira, Ligia Keșișian, Simona Popescu, Marius Chivu, Claudiu Komartin, Cosmin Perța, Dan Pleșa, Iulian Tănase și Cristian Teodorescu.

Pe când aveam 15-16 ani, am mers în magazia editurii Cartea Românească, unde Don Florin Iaru era spiritus loci și unde avea loc cea mai rafinată contrabandă culturală din epoca Nicolae Ceaușescu. Curând, în august 1989, am fost în Tabăra Națională de Creație Tinere Condeie și printre profesorii noștri erau  Don Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu, Mircea Nedelciu sau Ioan Bogdan Lefter. Soarta a făcut ca peste ani să fiu împreună cu Don Florin Iaru profesor de scriere creativă. El și Marius Chivu sunt poate cei mai importanți profesori de scriere creativă din România.

„Pentru mine, povestea celor 15 ani a început de pe la 14, în dimineața zilei de 21 august 1968. Băusem cu Jorj, gazda, și mă făcusem muci (aia a fost prima mea beție și ar trebui, poate, s-o ascund sub preș). Doar că, în dimineața zilei de care vorbesc, vuia radioul în toată casa. Trupele Pactului de la Varșovia intraseră în Cehoslovacia, așa că mahmureala a fost înlocuită năprasnic de patriotism.

Cât despre anul în care urma să împlinesc vârsta cerută, nu prea am cu ce mă lăuda. O iubeam pe Virginia Veloiu, iar buna ei prietenă mă iubea pe mine. Că așa e în viață. Dar am intrat la liceu, viața mea s-a schimbat, m-am îndrăgostit de altă fată, am intrat într-o nouă gașcă și mă luam foarte în serios. Din când în când, mă mai vedeam, cu ochii sticlind de nesomn și amețeală, cum potriveam radioul pe unde scurte.” – mărturisește Don Florin Iaru.

Între timp (și între epoci), ciulinele de fier a pulverizat pe coperta unei cărți: “Jos realitatea!”. Citate din această carte au fost disecate și rase de culturnici, directori de imagine și expirați. De altfel, și biografia poetului (mai cu seamă episoadele în care a cerut democratizarea vieții noaste literare!) a fost pusă fie sub paranteze peiorative, fie de-a dreptul la stâlpul infamiei, încât îți vine să închei apocaliptic: Don Florin Iaru, nu simți că te cuprind vidul și întunericul?

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 76-82]