Argument
O schiță de portret dedicată lui Florin Iaru? Nu e ușor. Ca scriitor și ca om, Iaru e incomod. Nu stă locului o clipă, cuvintele eșuează în tentativa de a-i imobiliza un gest, o expresie, un zâmbet. Născut în 1954, la București, Florin Iaru este poet, prozator și publicist. Unul dintre cei mai însemnați scriitori contemporani, este coautor al antologiei Aer cu diamante (1982), alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan. A publicat poezie (Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficțiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Poeme alese, 2002, Jos Realitatea!, 2019) și proză (Fraier de București, 2011; Povestiri cu final schimbat, 2013, Sînii verzi, 2017). A predat și predă cursuri de creative writing și, din 2016, coordonează, alături de Cristian Teodorescu și Marius Chivu, revista de proză scurtă Iocan. Textele publicistice, de atitudine, s-au impus prin spirit ironic, lucid și ludic, prin implicare și dinamică perceptivă, prin căutarea adevărului și a autenticității, căci, pentru scriitor, conformismul, adică teama de cuvinte, teme, soluții sau idei nu înseamnă nimic altceva decât o „insurecție a mediocrității”. O trăsătură importantă a omului și scriitorului este generozitatea, voluptatea de a percepe și înțelege lumea, de a se bucura de succesul altora, semn decisiv al dăruirii de sine.
De altfel, mărturisind că îi place „zumzetul zilei”, care conferă „ritm, cadență, arpegii și claritate” scrisului, Florin Iaru se simte confortabil „în mijlocul zgomotului universal”, în miezul unui cotidian fluctuant, policrom și dinamic. În poezie, feeria parodică relativizează limitele dintre real și ireal, un poem încheindu-se, de pildă, într-o notă de abulie a notației prozaice : „Mai bine ajutați-mă/ voi, vidanjorilor/ tu, femeie de autostradă/ tu, albastrule somnambul/ ajutați-mă/ să trag această grea perdea/ a camerei mele/ peste viziunea mașinii 34/ înhămată la șoferi singuratici/ și care continuă continuă/ să își cîștige existența”. Expresivitatea reiese, de multe ori, din tensiunea între libertatea imagistică și disciplina interioară ce dozează proporțiile emoției lirice, echilibrează distorsiuni și revalorizează timbrul sentimental în retortele ironiei pure. În același timp, comedia caragialiană a limbajului transpune scriituri, forme lexicale, turnuri ale frazei din registre diferite în care cuvinte argotice, neologisme, enunțuri redundante sau, din contră, eliptice, alcătuiesc un puzzle poetic distorsionat și fragmentar. Umanul se travestește, astfel, sub forma unor măști lingvistice, alibiul vidului existențial traducând tirania limbajului, în toate formele și manifestările sale, căci viața trăită prin procura verbului stă sub semnul ficționalului, în timp ce periplul eului în cotidian seamănă cu incursiunea într-un imaginar care se află în siajul unei memorii culturale prodigioase, ce nu exclude amărăciunea trucată, scepticismul, nostalgia. Un poem de dragoste, Acul, publicat în anul 1988 în revista „Vatra”, redă sugestiv melodioasele zvonuri ale iubirii corporalizate: „A adormit. Ușor întoarsă cu fața spre mine,/ părea un dialog fierbinte al așternutului cu cerul./ Din umăr se desprindea brațul melodios, terminat/ cu alergarea tăcută a scarabeului roșu,/ printre genele stinse, domoale, un ochi/ sclipea întredeschis. Toată camera gângurea/ încercând să imite gemetele ei miraculoase./ Pereții erau catifea vorbitoare./ Sub claviculă mai purtam împunsăturile atomice/ ale respirației fierbinți (…)”. În proză, Florin Iaru valorifică structuri epice contrase, cu percepție fermă a realului din perspectiva detaliului revelator, direct, focalizat cu tenacitate, dar și cu vizionarism, cu o halucinantă forță a imaginației. Într-o succintă lecție de creativitate din interviul pe care l-a acordat în acest număr revistei „Vatra”, Florin Iaru surprinde esența meseriei de povestitor: „Talentul, ca în orice altă meserie, trebuie să învețe. Nu e nici o rușine. Ce să învețe? Cîteva lucruri simple. Cum se deschide o poveste, cine spune povestea, cîte cuvinte necesită o scenă (ca să fie veridică), ce are în cap și în istoric un personaj, de ce și cum deschid gura personajele, cît spui, cît nu spui, cum te pregătești să închei și – deasupra tuturor – de ce spui povestea. Asta e lucrul cel mai important. Noi nu citim pur și simplu povești, ci citim felul în care un autor vede lumea. Acolo e șpilul.” Dosarul revistei „Vatra” consacrat lui Florin Iaru are mai multe secțiuni: un interviu, un grupaj de poeme noi, o microantologie poetică, o secțiunea de evocări, portrete, întâmplări și una de interpretări ale operei. Le mulțumim tuturor celor care au contribuit la acest dosar tematic consacrat unuia dintre cei mai importanți scriitori români de azi.
Iulian Boldea
*
I. Vatra-dialog
cu Florin IARU
„În clipa în care un cuvânt e interzis, realitatea care dormea sub el se răzvrătește”
„Nu cred că poți fi om rațional, trestie gânditoare fără copilărie”
— Ce urme a lăsat în memoria dvs. literară spațiul și timpul copilăriei? Cum îl percepeți acum, pe ecranul imaginarului? Aveți amintiri din copilărie sau din adolescență mai „scandaloase”, mai greu de dezvăluit? Le puteți totuși dezvălui?
— Alea scandaloase-scandaloase, nu, nici prin cap nu-mi trece să le exhib. Dar îmi pot încărca pe șest personajele cu ele. Sunt cele pe care încerc să le uit chiar și le plasez într-o carte, sub alte identități, mai ales negative sau ridicole. Oricum, sper să dispară odată cu mine și să reînvie cu toți oamenii. Dar cele semi-scandaloase, da, astea le pot mărturisi. Nu cred că poți fi om rațional, trestie gânditoare, fără copilărie. Iar copilăria înseamnă și trăsnăi, și întuneric, și frică. Și porcării. Numai în lumea contemporană înseamnă absența cvasi-totală a amintirilor scandaloase, a rușinii, a zilelor înnorate. Adică, așa cum spun, absența memoriei. Din păcate pentru dvs., le-am cam dezvăluit. Într-o povestire apărură în volumul colectiv de la „Art” (și, cred, republicată în Povestiri cu final schimbat), relatez o mică escapadă sexuală (da’ sexuală, nu caca vaca) cu o fetiță de vârsta mea. Aveam 6-7 ani și nu înțelegeam prea bine ce făceam. Eram amândoi foarte curioși și știam că e de „rușine”. Am repetat experiența de câteva ori și a fost bine, chiar foarte bine. Secretul a rămas pecetluit între noi și, chiar după ce ne-am întâlnit mai târziu, nu l-am mai pomenit niciodată. La bunici îmi plăcea să arunc puii de găină în sus. Firește, nu-i prindeam. Studiam efectul. Când îi vedea cuminți și resemnați, bunica știa că le rupsesem picioarele. Îi doftoricea și, ai naibii, după câteva zile țopăiau. Abia când am crescut și am mers la școală m-a ajuns din urmă rușinea. Bunică-miu mă plătea (10, 20 de bani sau bomboane) să spun înjurături. Știam și ziceam cu pizdă, paște, căcat, fut, cur. Toți unchii mei (și erau vreo șapte) mă ascultau cu plăcere. Ei, în adolescență se mai tulbură lucrurile. Am făcut ce fac toți băieții. Dar asta nu e nimic straniu, extraordinar, insolit. Ușor neplăcut, când îți amintești, însă păcatul ăsta a încetat să fie o ciudățenie, un stigmat în lumea modernă. Dar altceva scandalos-scandalos – cred că nu. Am fost un copil cuminte, teribilist din inconștiență, nu prea am ce să regret. În ciuda aparențelor, nu am avut o copilărie veselă, deși nu am fost bătut, cum erau colegii mei, sistematic. Și azi roșesc – asta e chiar cea mai neagră amintire în mintea mea de om matur – de rușine, cum m-am rățoit la taică-meu. Era pâinea lui Dumnezeu în procesul de divorț. Pe vremea aia, copiii erau arme redutabile în mâna părinților. E partea cea mai urâtă și de neiertat a copilăriei mele.
— Cum, când și de ce ați început să scrieți poezie? Ce a însemnat pentru dvs. Cenaclul de Luni, generația optzecistă, prietenia care v-a legat de Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei?
— Am mai povestit asta, dar încă îmi face plăcere să râd de mine însumi. Locuiam pe strada Doamna Oltea, la un demisol cam insalubru. Aveam șapte ani. Părinții mei (cărora le port o recunoștință prea târzie) lucrau și mă lăsau singur acasă, cu cheia de gât. Dar vorbiseră cu un chiriaș de la mansardă, să mai bage un ochi. Era generalul Șoarec, care servise patria în primul război. Omul era bătrân, își vedea de ale lui, iar eu bălăbăneam prin casă și prin curte. Ei, așa am scris prima poezie: Luceafărul. Dacă vreți, v-o transcriu aici: „Pe bolta cerului senin / A răsărit o stea micuță. / Apoi mai mare. / Este luceafărul / cen poezii apare. / Mii de steluțe argintii / sclipesc pe boltan seninată. / Prin nori ce se destramă? / E Calea laptelui ce drumul îț arată.” Ei, de-acolo mi se trage. Am devenit brusc geniul precoce al familiei, eram pus să-mi recit capodopera la toate reuniunile de familie, la toate petrecerile etc. „Șșt, recită băiatul!” De sute de ori. De aia o știu pe dinafară. Ei, de la chestia asta mi s-a năzărit că sunt poet. Și asta m-a ținut ani de zile, până am ajuns la facultate. Nu cred că mai merită menționat că scriam foarte prost, incoerent, gongoric, exagerat, inautentic, snob, încâlcit. E la mintea cocoșului, însă, că mă consideram un geniu neînțeles. Și așa, genial, am plecat în armată. Ei bine, acolo i-am întâlnit pe Traian T. Coșovei și pe Alexandru Mușina. Acolo a început să se facă nițică lumină. Că scrisul e și meserie, și tehnică, și lucru pe text. Îmi aduc aminte cum săream pârleazul (fereastra) dormitorului și ne întindeam pe iarbă (noi, poeții și frații lor mai umili, filologii) să dezbatem originea universului, sensul existenței și, firește, arta. Și unde nu zice Mușina: „Fraților, eu m-am decis să nu mai citesc pe nimeni. Mă influențează.” Am chiuit, iluminat. Avea dreptate. Toți ăștia ne stricau originalitatea. Moarte cititului! Și unde nu se aude glăsciorul colegului Marian (Maca) Ciobanu: „Bun, da’ pe voi cine o să vă citească?” A fost dușul rece al rațiunii. La Sandu Mușina s-a văzut mai târziu, cu câtă pasiune s-a aruncat nu numai asupra cărților, cât și către oamenii tineri al căror talent îl mirosea de departe. Dar fârtatul de pozne a fost Traian T. Armata a legat o prietenie cu năbădăi. Eram nedespărțiți, ca doi ochi într-o lumină. Anul următor a apărut mustăciosul și elegantul Nino Stratan. Un trio formidabil. Apoi, pe rând, Madi Marin, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu și toată gașca. A fost o conjunctură fericit-nefericită. Viața devenea pe nesimțite tot mai grea, dar prietenia înflorea în dușmănia realității. Norocul nostru a fost, într-un fel subtil, nenorocul României. Vremurile ne obligau să stăm împreună, să ne susținem, să căutăm formule poetice prin care să iasă la lumină întunericul. Prietenia a fost dublată de talent și de o bază teoretică comună. Eram prima generație care-și văzuse adolescența împănată cu poezie modernă sau cu traduceri remarcabile, din literatura universală contemporană. Pe la 14 ani am citit Prévert și, imediat după el, Sorescu. Buni rău, la 14 ani. La 15-16 ani, într-o bibliotecă oarecare, iau de pe raft o carte cu un titlu ciudățel: Tatăl meu obosit. O deschid și citesc: „Tatăl meu obosit folosea privirea gîndire”. Și se încheia așa: „Cineva întreba: Ce faceți acolo jos în întuneric?” Uau. Nu mai citisem așa ceva. Pe scurt, în facultate toți veneam cu băgăjelul nostru miraculos pe care îl desfăceam în fața celorlalți. Cam ăsta a fost și Cenaclul de luni. Exerciții de prietenie, invidie, elocvență și camaraderie critică. Fără poțiunea asta magică, nu ar fi existat generația noastră. Toți pentru unul, unul pentru toți.
Aveam și o tactică de haită. Trimiteam în grup volume la toate concursurile de debut, la toate editurile. Mizam pe statistica numerelor mari. Era imposibil ca, dintre atâtea manuscrise, dacă trimiteam cel puțin 10, unul să nu fie al nostru. De ce? Ar trebui să stau să explic puțin cititorilor mai tineri. Pe vremuri, concursurile de debut aveau un chichirez. Erau organizate de edituri de stat (trei premii constând în publicarea unui volum), iar juriile veneau de cele mai multe ori cu numele câștigătorilor în plic. O poetă amantă, un amic, o rudă îndepărtată, o obligație… Că, deh, era pe banii statului. Dar, cum până și jurații aveau o minimă conștiință profesională, după ce cădeau de acord pentru două dintre recompense, urma bătălia pentru ultimul loc câștigător. Așa se face că, până în 1982, am debutat, pe rând, la edituri diferite. E drept, nu toți. Dar mai mult de jumătate. Nu o să uit niciodată cum a câștigat Viorel Padina (Abălaru) concursul la Cartea românească, cu volumul Poemul de oțel, ca apoi să aștepte revoluția să-l vadă și publicat. Cenzura se prinsese, în frunte cu Mihai Dulea, tartorul șef (nu și-ar găsi niciodată odihna după moarte!), și avea să închidă și portița asta.
„Înțeleg teama de cuvinte (de teme, de soluții, de idei) ca pe o insurecție a mediocrității”
— Care dintre simțuri e preferatul dvs. și de ce? Există, pentru dvs., vreun cuvânt tabu, care nu ar avea drept de existență poetică? Cum, unde, când scrieți cu mai multă fervoare și cu mai mult spor? De ce?
— Trei întrebări într-una singură, ca 50 de magazine în Victoria. Nu există cuvinte tabu. În clipa în care un cuvânt e interzis, realitatea care dormea sub el se răzvrătește și, de regulă, face puroi, ca un coș al pielii care vrea să iasă la suprafață. Într-o zi va răzbi și va sparge epiderma sensibilă. Dar asta e foarte greu de înțeles pentru mulți. Pentru că omenirea trăiește în tot mai multe bule incompatibile. Problema e când „politețea” și „respectul” sociale vor să se culcușească în artă. Ăsta e demonul emasculării, al convențiilor, al mediocrității. Nu că n-ar exista mediocritate pe lume, dar să-și vadă de treaba lui. Și înțeleg teama de cuvinte (de teme, de soluții, de idei) ca pe o insurecție a mediocrității. Dacă suntem nițeluș atenți, mediocritatea aspiră la statutul de singularitate, dar, neavând destule coaie, vrea să le taie pe ale celorlalți. La treaba cu simțurile, m-ați lovit la operație. Nu știu. Uneori, e văzul. Alteori, auzul. De câteva ori, pipăitul, gustul, mirosul. Dar, pentru că sunt și poet, și prozator (îndrăznesc să zic: scriitor), aș spune auzul. De ce? Pentru că e cel mai sinestezic simț. Dacă auzi cuvintele în ordinea lor firească sau nebunească, dacă auzi pe dinăuntru o poveste sau o poezie, vezi, guști, miroși și pipăi. Ultima întrebare e cea mai simplă. Oriunde. Mie îmi place zumzetul zilei, îmi dă ritm, cadență, arpegii și claritate. Scriu în mijlocul zgomotului universal, sunt atent la bâzâitul lumii. E bine, îmi pot organiza ideile mai ușor și țin ritmul.
— „Visul e a doua viață”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenței pentru dvs.? Dacă ar fi să optați între vis/ imaginar sau realitate ce ați alege?
— M-ați lovit fără milă. Orice scriitor care se respectă și care aspiră la respectul public se simte dator să se ia la întrecere cu marile spirite. De aceea, domnul autor își drege glasul, își azvârle fruntea-n deșt și ia o poziție gânditoare. Să zică și el ceva mișto, memorabil. Doar că aici îmi e cel mai ușor. Nicăieri nu m-am simțit mai bine, mai adevărat și mai liber decât în vis (fie el și coșmar). De asta viața îmi pare ușoară, ca un vis de tinerețe printre norii trecători.
— Timpul, scrie Borges, e substanța care ne alcătuiește. În ce raporturi sunteți cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu cel metafizic, poetic?
— Prost, monșer. Sunt un leneș, iar leneșul mai mult aleargă. Mă cam seacă la lingurică că am îmbătrânit. Pe de altă parte, tocmai pentru că visez mult, e suportabil. Știu că nu e nimic de făcut. Mă uit cu amuzament la inșii și insele care-și întind pieile, își cănesc părul, înghit detoxifiante și organice, se echipează tinerește, se dau cocoși, păunițe. Și-și sug burta. Relația cu timpul („Unde mi-a fugit viața? Parcă ieri era aici!”) nu poate avea o bună rezolvare decât dacă îți trăiești viața, atâta cât e posibil. Scrii ceva bun, vezi ceva mișto, bei cu prietenii, iubești, descoperi, inventezi, faci oamenii fericiți, ceva concret și bun. Ăsta e timpul „fizic”, o alianță contra naturii, cu multă autoironie. E și loc de tristețe, dar e mai bine s-o ții numai pentru tine. Nu se poate transmite. Cât despre timpul poetic, ehei, asta e altă mâncare de pește. Sunt poeți care nu îmbătrânesc. Ei scriu aceeași poezie (fericită, după părerea mea), de la tinerețe pân’ la bătrânețe. Brumaru și Ioan Es. Pop. Nu glumesc, e o natură poetică fundamental fericită, în ciuda existenței fizice. Ei scriu aceeași poezie, în alte și alte forme. Sunt fermecător de nefericiți. Alții au o respirație mai scurtă. Metafizica timpului poetic se traduce în limba română cam așa: „Dacă nema putirință, ce mai chichirez gîlceava”.
„Dacă viața nu a fost prea darnică cu tine, de ce să nu corectezi totul din biți și pixeli?”
— Sunteți perceput și ca o personalitate nonconformistă a literaturii române contemporane. Navigați cu dezinvoltură pe internet, dialogați pe messenger, pe facebook. Ce e nonconformismul pentru dvs.? O formă a instinctului ludic, o modalitate de revoltă, un refugiu?
— Dacă există nonconformism (aici am undele îndoieli), atunci cred că e singurul mod în care poți tenta și verifica adevărul. E singura normalitate posibilă, trainică. Din nefericire, eu nu cred că adevărul e nonconformist. Dimpotrivă. Cred că minciuna e profitabilă și ipocrizia, folositoare, iar conformismul, prea complicat și contradictoriu. Trebuie să te adaptezi zi de zi la mode, la timp, la convenții, să-ți calci pe inimă și pe conștiință, să nu ieși din rând, de frică, pentru profit, pentru avantaje. De ce ar trebui să mă „revolt” în fața minciunilor și prejudecăților? Nu mai bine rămân calm și argumentativ în fața năzbâtiilor? E o întoarcere a logicii formale cu josu-n sus. Poate că greșesc, dar nu-mi va fi niciodată rușine de trăsnăile care mi-au ieșit pe gură. E o mare diferență între sinceritate și politețe. Poți spune cele mai cumplite lucruri cuiva fără să-i muți căpriorii și fără să-l apropii de originea lumii. Însă asta nu merge cu mitocanii. Acolo, mă bazez pe capacitatea mea infinită de a jigni cu bună știință.
Am să fac o mărturisire. În urmă cu 15 ani, eram perceput ca un agent provocator al PSD. Câțiva dintre foștii amici trăitori în preajma Cotrocenilor și partidului mă întrebau cu nevinovăție (accept că credeau ce spuneau): „Cum de tu, care ai fost la revoluție, poți fi pesedist?” Eram bușbeizat de o asemenea nerozie. Nu am fost nici înainte, nici după revoluție în vreun partid, nu am „servit” pe nimeni. Mi-a plăcut întotdeauna ideea de Gică Contra. Mai aud și azi, de la câte un retardat, gogomănia asta. Doar că, privind în urmă (și asta se poate dovedi, scociorând cenușa netului), nimeni nu va descoperi la mine nici cel mai mic cuvânt de laudă la adresa „ciumei roșii” sau vreunui alt partid. E un fapt sigur. Dacă cineva își exprimă îndoieli sau te critică, este automat trecut în tabăra infamă. Doar că nu e adevărat și vine o vreme în care minciuna își cere plata. Acum nu mai am nici o urmă de reproș care să-mi fie scos pe nas. Analizele mele „poetice” (ce e altceva un poet decât un năuc?) s-au dovedit mai exacte decât tomuri savante și campanii furibunde. Nu am de ce să roșesc în ce privește viața mea publică. O fi asta nonconformism sau am trăit, totuși, conform propriilor principii?
— Ce e erosul (transpus poetic) pentru dvs.? Intră și ironie, o doză de ludic, o turnură lirică și fantasmatică, în substanța erosului?
— Grea întrebare. Aici m-aș avânta ca Prâslea cel voinic și citatele de aur, dar mi-e teamă c-o-nsera. Deși toți suntem încărcați de erotism până peste urechi, deși erotismul e vechi de când lumea și nu e vreun ungher erotic neexplorat, fiecare îl trăiește altfel. Am cunoscut din alea tăcute, cu fălci încleștate, altele cu răgete și tremurături, unele cu leșinuri și sughițuri, cu isterie sau cu umor și detașare. În acest ultim săculeț al umanității (pe care ar trebui să-l ferim de industrializare și normare) intră câtă libertate ne-a mai rămas pe lume. Vis, nerușinare, interdicție, libertate, comunicare, transpirație, plăcere cât capra. Dacă plăcere nu e, nimic nu e.
— În ce relație sunteți cu propriul scris? Dumneavoastră scrieți poemele, sau ele vă scriu existența? Vă simțiți locuit de o forță ocultă (inspirație), în momentele favorabile ale creației?
— Ei, totuși, să nu încălecăm cai verzi pe pereți. Vorbiți cu un om rațional. Nu mă simt locuit niciodată de altcineva, însă mintea mea nu se odihnește niciodată. Ea e un caleidoscop în care se rotesc pietricelele colorate și sparte ale memoriei. Sigur că e bine să fii liber când scrii (și mai ales despre ce scrii), doar că e o libertate controlată de un stăpân pedant și nemilos. Eu scriu, eu dau la-ntors, eu arunc. Sau le iubesc – cuvintele. Depinde. Doar că, repet, am îmbătrânit și nevoia aia tinerească de a zgâlțâi lumea poeziei, conștiința și științele poetice universale s-a îndepărtat. Versurile vin mai rar, gândurile (înțelepte și morale și atotștiutoare) strâng de gât „inspirația”. „Stai, mă, Florine, nu zăpăci cititorul!” Păi, asta trebuie făcut în poezie! Să strângi de gât elocința și să bați cuie în creierul cititorului, pe care să-ți atârni rufele la uscat. Dar eu nu cred în „creație”. Pe scurt, vezi sau auzi ceva? Micuț. Apoi mai mare. Este luceafărul cen poezii apare. Dacă vezi și auzi bine, o să scrii bine. Dacă nu, nu.
— Ce semnificație are lectura pentru dvs.? Citiți mult? Cum citiți și ce anume citiți cu plăcere? Ce citesc acum copiii dvs., față de ce citeați dvs. la vârsta lor?
— Apoi, nici noi, la vârsta lor, nu eram cu toți boii acasă. Nu recomand nimănui să devoreze cărțile, cum a făcut generația mea. Eram, chiar dacă ne place să credem că noi am fost moțul rahatului, deosebiți rău de contemporanii noștri. Constat asta la bătrânețe. Văd la foștii colegi de școală, acum, mari goluri în cunoașterea elementară. Toți sunt în gură cu „pe vremea mea”. Să fim serioși. Cei care citeau mult reprezentau excepțiile. Din păcate, deși există și azi excepții, excepțiile sunt mult mai rare. Copiii de soiul nostru sunt tot mai puțini. Doar că există. Și am constatat că plăcerea lecturii, aia care îți cotrobăie prin sinapse de cum deschizi ochii asuprea lumii, se formează numai și numai acolo unde există cineva care să te împingă cu blândețe carismatică spre citit. Copiii de azi nu citesc sau citesc cu dificultate, cu chin, cu scremete. Trebuie să se lupte cu o armată de demoni neînțeleși, cuvintele. Mare problemă e că vocabularul copiilor / tinerilor e sărac și simpluț. Asta se reflectă în simplismul, schematismul gândirii. Limbajului îi lipsește funcția aia umană, conotativă și dimensiunea polisemantică. Repet, ca să fie foarte, foarte clar: nu toți. Dar o minoritate mai mică decât minoritatea de odinioară.
Însă, desigur, mai obosești odată cu timpul. Oamenii nu sunt mașinării care trebuie unse ca să nu scârțâie. Eu citesc mai rar și, în general, mai mult proză și poezie din literatură română contemporană. O fi și din cauza damblalei pe care o am cu cea din urmă. Dar rămân la părerea că nu poți înțelege lumea fără cărți, poți să fii miliardarul p…lii. Tot ce văd în jur, tot ce se întâmplă pe glob s-a mai scris. În felurite chipuri, dar s-a mai scris. De aia, din numai câteva vorbe, eu înțeleg ce au oamenii în cap, ce ascund, ce vor să pară. Am, uneori, impresia că întâlnesc personaje de hârtie, oi negre pe câmpuri albe. Îi pasc și îi cunosc. Dar, vai, nu mai citesc tot atât ca-n tinerețe. Ce vremuri, domnule! Am obosit.
— Cum vedeți existența online, viața de pe rețelele de socializare?
— Existența asta secundă nu încape într-o singură definiție. Deși toți cei de pe net sunt oameni ca toți oamenii și ar trebui să fie egali, viața adevărată se strecoară prin router și-l dă de gol pe ins. S-a discutat, se discută și se va discuta enorm despre falsitatea netului. Da și nu. Trebuie s-o spunem de la început. Viața nu e dreaptă, nu e corectă și nici frumoasă pentru toată lumea. Că nici oamenii (și nici copiii) nu sunt nici la fel de frumoși, de bogați, de inteligenți sau de talentați. Singurul lucru pe care îl poate face netul e ca în bancul cu radiografia plămânilor. Doctorul îi spune pacientului că are o veste rea și una bună. Cea rea e că nefericitul are cancer. Cea bună e că se poate rezolva în Photoshop. Așa și pe net. Dacă viața nu a fost prea darnică cu tine, de ce să nu corectezi totul din biți și pixeli? Cum zice poetul (se putea altfel?): „pururi tînăr, înfășurat în pixeli”. E o iluzie, din multele iluzii, că se poate îndrepta ceva de la sine. În online călătorești ca-ntr-o existență secundară. Ți-ai luat viața de la început, sperând că a doua oară tragi, măcar simbolic, lozul câștigător. E zadarnic. Duci în spinare, fără să știi, un mort. Incultura, urâțenia, răutatea, invidia, mediocritatea, plictiseala. Tragi puțin din jointul netului și câteva secunde crezi că-ți iese. Nu iese. Încă nu am cunoscut oameni care să se poată ascunde îndărătul nonexistenței. De vină or fi cărțile pe care, mărturisesc cu rușine, le-am citit (știu, mă repet). După beție vine trezirea. Dar, dacă trecem de hopul ăsta argumentativ, ar fi bine să constatăm că oamenii simt nevoia unui duhovnic, unui psiholog, unui avocat sau a unui medic cărora să le spună ce au pe suflet. Trestia sau scorbura virtuală în care-și mărturisesc secretele sau visele le dau forța și răbdarea pentru ziua de mâine, până la pensie și la moarte.
Ajuns aici, se pare că intru într-o fundătură logică. De ce nu mi s-ar aplica și mie (că am o activitate intensă pe FB)? Da și nu. Poate am și eu mâhnirile și supărările mele și vreau să le spun cuiva. Însă le cântăresc bine, nu dau din casă, dar nici nu le înfloresc. Apoi – în primul rând – eu fac „afaceri” cu instrumentul ăsta. Mă ajută la cursuri. De ce nu l-aș folosi dacă e gratis? Află lumea de mine, mai schimbăm o vorbă. Ba îmi fac și prieteni reali. Hai, că nu-i așa rău. Încerc să nu-mi pudrez viața.
— Cum priviți destinul didactic al literaturii române? Ce face, ce nu face școala pentru literatura noastră?
— Școala nu mai face școală ci, lăsați-mă să spun o prostie, scolastică. Sau catehism. Sau dogmatică. Sau patristică literară. O colecție de sfinți pe care trebuie să-i crezi pe cuvânt. O listă de dogme. Un buchețel de prejudecăți. Tot ce poate fi mai greșit. Într-o epocă dominată de vizual și de secunde (cele 5 în care să atragi atenția), felul în care predai literatura trebuie schimbat fundamental. Ceea ce lipsește, în primul rând la clasele mici, e plăcerea, surpriza cititului. Mai întâi te îndrăgostești, ca să urmezi pe cineva. Dar dragoste cu sila nu se poate. Mă întreb și eu, ca prostul, de ce și cum mama dracului instituția care răspunde oficial de literatura română nu a putut strânge nici până acum niște profesioniști cu oarece pregătire psihologică să muncească la un manual de literatură care să-i lovească pe copii în moalele capului. Dacă nu vezi, nu simți, nu guști cuvintele de mic – dacă nu visezi, pornind de la sintagme –, nu ai să mai faci asta niciodată. Cum să scriu mai clar, mai ales în epoca noastră? Uitați-vă la Călin Georgescu și luați notițe. Și-a vrăjit publicul și publicul îl urmează orbește. Vrăjiți copiii cu cuvinte pe care le înțeleg și din care să facă balonașe, să aprindă artificii și care îi catapultează pe Lună – și vom avea cea mai cititoare națiune din lume!
„Noi nu citim pur și simplu povești, ci citim felul în care un autor vede lumea.”
— Organizați cursuri de scriere creativă. Ce credeți despre poezia sau proza tinerilor autori care participă la aceste cursuri? Care dintre ei s-au afirmat cel mai mult, confirmând strălucit așteptările profesorilor lor?
— Am pornit de la o constatare (dar am mai spus asta): în urmă cu 15 ani aveam cea mai săracă literatură (pe proză și dramaturgie) din Europa. Dacă sunați acum adunarea cărților bune din urmă cu 25, 20, 15 ani, o să vedeți că nu strângeți nici măcar un pluton. Nu pentru că nu s-ar fi scris destule, ci pentru că se scria mult și prost. Efectul școlii, în parte, efectul lumii literare, pe de alta. Efectul prejudecăților și al inculturii sistemice, în altă bună măsură. Dar, statistic și rațional vorbind, nu există popoare mai talentate decât altele. Există, în schimb, condiții favorabile și nefavorabile, ori chiar potrivnice. De aici am plecat. De la haosul din capul debutanților care, se pare, aveau un singur obiectiv: să spuie ce e universul, de unde vine și încotro se îndreaptă omul, care e sensul suprem al existenței și să determine cu precizie locul unde se pitește Dumnezeu. E vreo îndoială că ieșea o peltea indigestă? Dar talente trebuia să existe. E o constantă statistică. Doar nu dăduse trăsnetul și le electrocutase pe toate. Însă talentul, ca în orice altă meserie, trebuie să învețe. Nu e nici o rușine. Ce să învețe? Câteva lucruri simple. Cum se deschide o poveste, cine spune povestea, câte cuvinte necesită o scenă (ca să fie veridică), ce are în cap și în istoric un personaj, de ce și cum deschid gura personajele, cât spui, cât nu spui, cum te pregătești să închei și – deasupra tuturor – de ce spui povestea. Asta e lucrul cel mai important. Noi nu citim pur și simplu povești, ci citim felul în care un autor vede lumea. Acolo e șpilul.
Sunt 40 de noi autori, debutați în ultimii 10 ani, care au trecut pe la cursuri. O fi mult? O fi puțin? Despre toți s-a vorbit atât în presă, cât și pe net. Unii au fost traduși, alții au fost premiați. Trebuie să spun, însă, că nu toți sunt tineri. Unii au descoperit ieșirea la mare târziu tare. Dau exemplul Deliei Hügel (descoperirea mea), care a debutat nu târziu, ci foarte târziu. Dar despre cartea ei, Seara, după ora 9, se vorbește poate nu chiar elogios, dar cu încântare. Bogdan Răileanu, cu Picioare de lotus și Iulia Gherasim, cu Ce văd păsările, sunt în top 2024. Fragmente din prozele Ruxandrei Burcescu, Ancăi Vieru și Lavinicăi Mitu au fost dramatizate. Ioana Stăncescu și Tudor Ganea au fost traduși în Franța. Nu e cazul să mă împăunez cu munca și talentul altora. Ce vreau, însă, să spun e că toată această literatură nouă e, în sfârșit, contemporană cu marea literatură universală. Tematic, stilistic, problematic. Și, în același timp, are o culoare locală puternică, un parfum „made in Romania”. Iar azi am aflat că încă doi cursanți vor debuta la Litera și Vellant.
Gata cu proza. Cu poezia e nițel mai greu. De vreo 6-7 ani fac cursuri la Arad, împreună cu Dan Mircea Cipariu și Ioan Matiuț, de 3-4, în București, tot cu Cipariu. Umblăm prin școli și cotrobăim după talente. Le dăm să citească. Stăm de vorbă pe text, tăiem, luminăm… Uite trei nume de poete (adolescente) din județul Arad despre care, cred, se va auzi în maximum 5 ani: Viviana Andrieș, Karina Bălan, Denisa Ștefania Roman. Și câteva versuri: „Iubesc. / Încă din miezul necopt al adolescenței / Am crezut că dragostea / Trebuie să-mi despice / Întregul trup.” Poa’ să vină și tartorul tartorilor năzuroși, da’ eu cred că asta este poezie.
— Lucrați de mult timp la „Cațavencii”. Ce înseamnă această experiență publicistică pentru dvs.? Cum stau românii cu umorul? Mai au umor? S-a schimbat umorul românilor de la revoluție încoace?
— Mi-a plăcut. În primul rând pentru că e și a fost o redacție fără ideologie de partid. A scris fiecare ce a crezut, cum a crezut. Nu fără cenzură transcendentă, adică valorică. Principiul de la care plecăm e unul sănătos: „Ridendo castigat mores”. Oamenii care râd spun adevărul. Oamenii care scrîșnesc îl ascund sau îl amenință. Cînd mă gîndesc cum să vă răspund la toată întrebarea, nu găsesc decît o proptea, Heinrich Böll, Opiniile unui clovn. El zice acolo o chestie super deșteaptă. La început, glumele, scheciurile, momentele burlești au nevoie de câteva zeci de cuvinte. Efectul iese la suprafață imediat, ca untdelemnul. Odată cu trecerea timpului, lucrurile se complică, e nevoie de tot mai mult context, tot mai multe vorbe, sute sau mii. Clovnul obosește în căutarea efectului, nu în căutarea noutății.
— Ca jurnalist, ați participat la multe emisiuni de televiziune (talk-show-uri). Cum percepeți din perspectiva prezentului această experiență? Cum vedeți viața politică de la noi de acum, în comparație cu spectacolul politicii din anii ʼ90?
— Am fost întotdeauna prezent în calitate de scriitor, nu ca jurnalist. Nu știu de ce m-au chemat la început, poate nu aveau la cine să apeleze și nu te poți prezenta cu studioul gol. Așa că m-am dus câine surd la vânătoare, ca să descopăr că ogarii și copoii din studiouri erau și orbi, și fără nas. Îndopați cu ideologie, nu nimereau Brăila din fața lor. Apoi, gazdele s-au prins că am haz și că, dincolo de agitație (sunt cam zgubilitic, recunosc), aveam ceva de comunicat. Când se prindeau că urma să vină numa’ muhaiele de partid și de stat, mă chemau și spectacolul era gata. Nu știau niciodată ce aveam să scot din tolbă. Dar, să știți, mă pregăteam la temă. Cum am zis la început, cărțile m-au ajutat. Tot ce trăiam, vedeam și pățeam mai fusese scris, de la Caragiale la Karel Čapek. Lui Čapek îi sunt dator până la moarte. „Cele douăsprezece figuri ale luptei cu condeiul / sau / Îndreptar de polemică în scris” m-au ajutat din prima să detectez și să amendez minciuna, mitocănia, sofismele, incompetența, toate ascunse în spatele unui limbaj „elevat”. Vă dau un mic exemplu lămuritor: „6. Imago. Constă în faptul că adversarului real i se substituie o momîie neverosimilă, după care această momîie este răsturnată în chip polemic. Se polemizează, de pildă, cu ceva ce nici nu i-a trecut prin gînd adversarului combătut și nici n-a spus niciodată în acest sens; i se demonstrează că este sărac cu duhul și că greșește, pe niște teze care într-adevăr sînt sărace cu duhul și greșite, însă nu sînt ale sale.” Recunoașteți polemica din lumea de azi și de ieri? Cam da. Cu așa un profesor mi-a fost ușor să râd de politicieni, jurnaliști, ideologi și experți. Pe scurt, mă bucur că am fost acolo, nu am de ce să roșesc.
Nivelul de azi e execrabil, nu cred că am ce să comentez, cu rare excepții. Anii ’90 mai aveau speranță, o brumă de inteligență și un strop de cultură. Acum, chiar la televiziunile care par serioase, se văd cititorii de prompter. Culmea e că știu dinainte ce scrie pe prompterul ăsta. Viitorul care a mai fost odinioară, într-o nouă prezentare.
— Care sunt proiectele dvs. de viitor?
— Glumiți, nu-i așa? Hai să râdem împreună.
Interviu realizat de Iulian BOLDEA
*
II. Poeme noi
Într-o grădină
Într-o grădină
Lîngă piscină
E o petrecere
Cu multă lumină.
Sînt fete frumoase
Frumoase ca Luna
Doar să-ntinzi mîna
Și să iei una.
La gaura gardului
Ochiul moșneagului
Încet le dezbracă
Și le pătrunde.
Apoi el pleacă
Nu știți voi unde
’Napoi sub ape
Unde și-o freacă
Cu degete calpe.
Mai trece o noapte,
Și mai vine o zi.
*
Lozul cel mare
Moartea e mai tentantă decît marele premiu la loterie.
Corpul se-nfoaie alunecînd pe-o rază.
Mintea nechează:
Trebuie să joci. Nu sta, că-ți stă norocul.
Să nu atingi tîrnăcopul! Jos lopata!
Ești ultima loază de hîrtie.
Acuma-i dai gata.
Uită de mama, de mătușă, de tata.
De Paradisul cu numerele cîștigătoare
făcute ghem la picioare.
Joacă, joacă odată!
Bea-ți damigeana pînă la fund,
Bea-ți călimara.
Bea-ți mațele, înghite-ți beregata,
Nu sta-ntr-un peș la marginea lumii!
Aruncă-te, naibii,
De sus, din înalt
Că-ți moare norocul.
Hai, strivește lumina cu oborocul
Pînă să vină cel’lalt.
De data asta, vei trage
lozul cel mare.
*
Ea vine, vine, vine
O văd de departe, cum vine și vine și vine în vîrful picioarelor
fără să atingă pămîntul acoperit de jivine.
E neprihănită, neștiutoare și de neoprit.
E Scufița Roșie.
E Ana Lugojana.
Sau Șeherezada. Sau Fryne.
Ea vine numai și numai pentru mine.
De departe e blîndă și bună
cu bocceluța ei doldora de miere
și de plăcere.
Credincioasă, supusă și iubitoare,
înfruntă primejdia, singură,
neajutorată, sub Lună sau sub Hecate
și vine, vine, vine cu de toate.
Dintre toate scufițele, cea mai ascultătoare.
Dintre toate depărtările, cea mai apropiată.
Fată sau băiată fermecată.
Dar ea vine, vine, vine,
neînduplecată, invincibilă, fără rușine
numai și numai pentru mine.
Iar cînd ajunge, că nimeni și nimic
nu o pot opri vreodată,
cu o simplă mișcare îmi ia lumina din ochi
și viața din vine.
și-mi lasă în schimb cea mai mare,
cea mai năprasnică
și cea mai întunecată…
doar pentru mine.
*
Butoane
Mănînc de cîțiva ani un măr
cu totul și cu totul de abur,
în care
nu mai există plăcere,
amintiri sau cuvinte.
De cîțiva ani mi se învîrte prin minte
O singură umbră, o adiere
Cum se ridică parfumul fără lumină din mort.
O jumătate de adevăr,
o amintire cît un vîrf de cuțit.
Iubitule, vreau un orgasm ca ăla de acum un an,
ăla de la început, de la începuturi.
Cum să nu ții minte? Era
vineri seara, începuse școala,
venisem încărcată de flori,
iar tu ai băut vinul cel bun, pe care ni-l aduseră Popeștii.
Am început să uit sfîrșitul poveștii
că oamenii nu se pot scălda de două ori în aceeași apă.
Ba se poate.
Te oprești în mijlocul străzii, oprești circulația,
Frînezi universul,
apeși grabnic butonul „repetă” și viața se va opri,
se va uita mirată în oglindă
și-și va prinde o pamblică
-n păr.
*
Maestrul regretelor
El stă în fața magazinului de croitorie,
de farmacie sau brutărie.
Belește ochii și scrie:
„Toți fug, numai eu stau și îi pîndesc mișcările,
una cîte una, cînd bagă costumul în cuptor,
cînd îi vîră Lunii pe gît
untura de pește.”
Nu se grăbește.
O așteaptă pe fetișcana care își ia medicamentele din cuptor
și le vîră pe mînecă.
Îl așteaptă pe moșul care mănîncă un cuptor de ace de cusut
pe care le înghite cu un pansament gastric
oferit de farmacista mioapă.
Edgar își amintește mirosul pătrunzător
al farmacistei care i-a mobilat anul trecut,
patul, bucătăria, balconul, pereții
cu formule chimice miraculoase.
O simte încă în vintre, în oase.
Îi încalecă febril coapsele alunecoase.
Cuvintele care-i umblă
prin fața ochilor au aromă de stofă.
Așa cum se învelise ea, într-o dimineață de toamnă.
Ea, domnișoara farmacistă ascunsă
pînă la gît în haina lui largă.
— Ce păcat că ești prea bătrîn.
Te-aș fi iubit pînă la sfîrșit,
dar sfîrșitul e prea aproape.
Scribul oftează.
Știe că poemul va ieși strîmb,
deși va fi celebru, pentru că el e maestrul
și maeștrilor le iese poezia din prima.
Știe că partea cu brutăria și croitoria sînt momeli
pentru un public duios. Poate și Luna. Poate și stelele
sau poate nu.
Dar Luna pierdută îi lumina curul și țîțele
cînd ea stătea pe spate
sau se sprijinea, tot ea, nerușinata,
în coate.
*
III. Microantologie poetică
Aer cu diamante
Ea era atît de frumoasă
încît vechiul pensionar
se porni să roadă tapițeria
scaunului pe care ea a stat.
În iarna curată, fără zăpadă
mașina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborîse cînd s-a auzit
înghițitura.
Șoferii mestecați
au plîns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atît de frumoasă
încît și cîinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.
Atunci portarul își înghiți decorațiile
cînd ea intră în casa fără nume
iar mecanicul sparse în dinți
cheia franceză și cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanța inutilă
și broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.
Ei cu toții mîncară
piciorul mansardei
ei cu toții mîncară țiglă
cînd ea urcă fîlfîind pe acoperiș
cînd ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
își devoră capsula
cînd ea depăși sistemul terestru
— Ce-ai să faci de-acuma în cer? –
au întrebat-o
cu gurile șiroind de regrete.
Dar ea era atît de frumoasă
încît a fost la fel de frumoasă
și-n continuare.
Iar ei nu găsiră în toată
lumea largă
destule măsele
destule gîtlejuri
în care să spargă
să macine, să îndese
distanța care creștea mereu
și restul cuvintelor pînă la moarte.
*
Marile etaje
Iubita mea aleargă prin orașul de mușama
de la cimitirul de fontă la morga de catifea
Ea strînge în brațe buchetele nichelate
ale instrumentelor disecției eșuate
În calea ei cad de la marile etaje
ale necomunicării
melancolici albaștri
îmbătrînind de urechi
în așteptarea asfaltului
Cîinelui meu îi putrezesc prin intestine
regrete canine flori de oțel și suspine
El își adulmecă stăpînul absent
cu botul cu sufletul lui de convalescent
În calea lui ies peste o mie
de suflete de hîrtie
trase pe asfaltul proaspăt turnat
de cîte un mic animal flagelat
Iubita mea cîinele meu află încet despre mine
că mă compuneam din atomi ca oricine
că sub schelăria de case
rîd încă amănuntele nebuloase
iubita mea cîinele meu află încet despre mine
ceea ce se vedea în cordul meu de mohor
care încă din anii cei buni
ajunsese o casă de nebuni
locuită de un măturător.
*
Marcaje noi fundații ceasuri
Capăt de linie – pentru mine.
Serie de puncte pe care am călcat
ca pe botul umed al unor mine.
Și tu care rămîi
înainte în urma mea
după ce ușile timpului
s-au închis și s-au uscat.
Nici-un fel de iarbă nu crește deasupra –
nici-o sîrmă de stea!
Capăt de linie
Serie de marcaje
Numai memoria liberă
care
aruncă în seara fiecărui canal
literele tale sublime
(sublimele tale trucaje)
Și iese din adînc un fel de lătrău
în brațe cu întîia literă a numelui tău:
— La balamuc, nebunule, la balamuc cu
gunoiul tău de concepție!
Brusc mă trezesc la poarta spitalului
și gîfîi năuc: – Aici? Aici?
Sînt dat politicos afară
Sînt niște uși care n-au existat.
(Capăt de linie. Oraș renovat)
Strigă pus în fundații ceasornicarul cu cuc:
— Nimic n-o să moară!
Timpul e veșnic!
Dă-mi ceasul să ți-l repar!
Sînt specialist în decese de secundar!
Vino la mine cu ora
vino la mine cu ora să respirăm împreună
beton și mortar!
Însă pe mîna mea stîngă
din ceas
dedus
crescuse un ierbar.
*
Zi ploioasă pe strada Păcii
— Bombardier! Îți ordon: ARUNCĂ MUNIȚIA!
(și „noapte bună, copii!”)
Prin orașe vor chiui numai pieile roșii.
Pe neuronul pătrat cîteva curbe căzătoare.
Creierul meu s-a săturat să detoneze
mereu
în tunelul de încercare al nervului.
Creierul meu s-a săturat
să asfalteze
să spargă
și iar să umple cu asfalt
Strada Păcii.
(Vreau să cad liniștit
într-o zi ploioasă
pe strada păcii)
Iată vine la mine Enola Gay
și mă îmbrățișează.
— Mamă – se zice că-i zic – unde m-ai lăsat singur, mamă?
Vine la mine Oppenheimer
cu un cancer în loc de cap.
– Te doare, tată? E mare?
El tușește în batiste
ca în manuscrise triste
și merge cu capul înainte
prin ploaia ce-i dizolvă corpul inutil
pe Strada Păcii.
Vine la mine o brichetă cu om
și-mi aprinde toate țigările ude:
— Dom’le – chimicalele astea…
— Dom’le – universul e curb…
— Dom’le – înțelegeți necesitatea?
Creierul meu s-a săturat să înțeleagă.
Ca o basculantă excitată
nervul mai cheamă sub steag banița gîndului bleagă.
Îți privești cu uimire degetul care sare din articulație
sufletul care sare din articulație
umbrela articulată care crește la ploaie
din capul tău.
Plouă ca o mașină de cusut
Mîinile mele se fac ciur
creierul meu se face dîrmon
inima mea permeabilă ca o sită
asfaltul meu e tot o strecurătoare
sub umbrela cea mare.
Draga de tine – iubita se uită
prin mine
ca printr-o ușă cu o sută de broaște.
Numai gîndul stricat
mai are ceva de uitat:
„De ce
nu-mi mai faci nici-un semn de la geam?
Sau ai pictat un perete întreg pe ferestre?
Iar îți înșeli bărbatul cu niscai senzații celeste?”
Bombardier – îți ordon!
care cine ce este
aruncă dracului
soțiicredincioaseneveste
– AH! – care ah?
îți ordon!
ce frică
bombabomba
de astăzi
de mama enola
de strada păcii
și să
frică de astăzi ne este.
*
O pisică într-un magazin de pălării
— Unde mergi? m-a întrebat. Acolo?
— Acolo!
— Liber – mi-a spus și a rîs – dar
nu merită graba.
Cine urcă urcă degeaba.
Și am cerut cu vocea scîrțîită
somn legănat de cîțiva bani
Și taxatoarea s-a tăiat în două
cu o oboseală de cîțiva ani
Și elastică, partea stîngă a adormit
fără exclamație
pe masa sticlei de operație
Iar partea dreaptă și-a păstrat demnitatea
Și ochiul drept a boțit lumina-calina
și jumătatea dreaptă a gurii
a bîlbîit îndelung
enunțul scris cu cîțiva bani mai jos:
„poooftiiim… pooooftim…
cearcă-ți încearcă-ți puterile
cît te-om duce, reduce
în tramvaiul nostru frumos”.
Și noaptea era un val calm
și tramvaiul era un val calm.
Ah, ce departe ne-a dus un vis
cu electricitate
sau un gînd enervant
tăios ca un debutant
într-o operație capitală.
Ah, ce departe ne-a dus senzația aceea capitală
cu vagoanele înflorate, toate
numai răsaduri
begonii, agave
larmă chiot luminație
cu zdravțe cu hip-hip cu ave
cu toate simțurile zdrențuite
bolnave de noaptea aceea capitală.
— Unde mergeți – a întrebat – încolo?
— Încolo, drăguțo – am strigat.
— Liber – a rîs – dar v-am zis –
nu merită graba!
Și ferestrele făceau ape și scaunele se înmulțeau
prin sciziparitate și o pisică într-un magazin
de pălării ne-a zis:
— Mergeți cu bine, feții mei!
și tramvaiul se lungea ca un acordeon
și luminà tot cerul morțile și gunoierul
și ghețarii aruncau cu forme mici de gheață artificială
să ne fie pomina bună
iar ea dormea înainte pe masa de sticlă
cu banii în mînă…
— Femeie – a strigat vatmanul, tîmp,
strîns cu ușa în relația spațiu-timp
ce faci
unde pleci
unde-ați plecat
stați
stați cum vă zic
nu mă dați jos.
— Hei – fato!
Deschide –
a strigat alergînd
— Femeie! Deschide ochii!
Dar tramvaiul își ducea înecații în larg
ca un val calm
iar el mai alerga după tramvai
întîrziat adormit mort
— Unde fugi? l-a întrebat Strada Mare.
— După ei fug, Stradă Mare!
— Liber a rîs ea dar nu merită graba
cine fuge se duce degeaba.
*
Scrisori din țările calde
Vizitatori
Foarte mulți vizitatori
Muzeul Omului cu miliarde și supra miliarde
„Acesta este un eșafod”
explică fratele Muzeului Militar
și lovește cu un ciocănel medicinal
genunchiul de tablă al eșafodului…
Foarte multe femei care m-au iubit
au sărutat reflexele tinere ale ruginei
Foaarte mulți pești au intrat în acvarii
și
foaaarte mulți mîncători de nisip
au mîncat nisip în timpul execuției…
— Pe cine iubești? – întreabă ea deschizînd ochii
— Fiecare iubește pielea sub care curge –
i-am explicat răbdător pe cînd împătuream
patul
fereastra
cutia poștală
și pielea mea e frumoasă
chiar dacă tu îți arăți gura ta împotrivă…
Sună cineva la ușa împăienjenită
— Cine să fie? întreabă ea
— Sînt eu, electronistul! Bună ziua!
Am venit pentru televizor!
— Dar noi n-avem nici-un televizor!
— Ba aveți
cum să n-aveți
fiecare are unul – chiar dacă
se culcă cu femeia pe care o iubește
Acest televizor este ultimul din generația lui
Acest electronist este singur la părinți
— Din doi oameni
unul este singur –
explică musafirul –
celălalt e cu el
Tu iubito joci singură șah
în cele patru pătrate ale inimii mele…
Muzeul Omului – cu un ciocan în brațe –
explică în acest moment:
„Foarte multe frînghii au regretat descoperirea fierului
și
foarte mulți doctori Guillotin au semnat
împotriva bombei atomice”
— E septembrie. O să miște – spune ea deodată
deschizînd ochii asupra realității imediate
Realitatea imediată transmite mai departe:
„Salvează-te! Salvează-te!
Uite septembrie!”
Septembrie scrie din țările calde:
SALVAȚI SUFLETELE NOASTRE!
Sună cineva la ușa împăienjenită
— Cine să fie? – spui tu greoaie și disperată
— Eu sînt – va răspunde un blînd rinocer
— Am venit să-ți spun iubito
că fierul iubește rugina cu care s-a culcat
că funia are memorie de cravată
că fratele Muzeului Militar
se oprește chiar acum
în fața subiectului
și spune
„Acesta este autorul celor scrise mai sus
Aceasta este femeia pe care o iubește nespus
Acesta este un ciocănel special
care va putea să constate.”
*
Leul cu picioare de argint
A aruncat cu paharul de perete.
A strigat ospătarului:
— Eu cu Gicu și Ion
am băut un milion!
Acum „Gicu și Ion” vine la mine
sprijinit în baston
și cu parkinson levantin:
— E tata?
— E tăticu?
El aruncase un pahar cu vin roșu
pe tapetul localului.
Au spălat zidul
Au frecat zidul.
Au găurit zidul.
Au dărîmat zidul.
Au construit alt local.
„Eu cu Gicu și Ion”
stă roșu pe perete
pe martorul primului chef
de după al doilea război.
Acum vine la mine
o pată cafenie
și mă împunge cu bastoane
și pîlnii de auzit:
— E tata?
— E tăticu?
Urlu enervat
din patul meu de campanie:
— Încetați continuați încetați continuați!
Asta s-a întîmplat
cînd leul era mai tînăr
și se rostogolea prin regat
cu picioare de argint.
*
O universitate nemăturată
Într-un sfîrșit atroce de vis
apărea cea mai uitată fată
cu fața de somn cam umflată
cu un început de fular pe piept.
— Ai dormit – a strigat – spune drept
prin sălile lungi coridoarele
unde te-am lăsat.
Ai dormit doi ani de vacanță
ai dormit de la pămînt la lună
ai plîns la Safta măturătoarea în brață
unde te-am lăsat.
– M-ai pierdut – nici nu i-a răspuns gura mea
— Ai dormit îmbrăcat
ai dormit, nefericitule, în luna mai
sub castor sub pollux care ți-au lăsat
patru mîini patru picioare
și o singură inimă
care încă mă doare
Ai dormit spune drept
trei sferturi goale de secol
precum cinci săptămîni în balon
trei încercări de a urca un balcon prea înalt
după milioanele begumei
ca o femeie de care te temi prima oară.
– Sînt deștept, Mițule – a scîrțîit gura mea
… ea caldă era și întunecoasă era ca o subsuoară
… în sfîrșitul visului era deodată tăcut
ca o universitate nemăturată
… uitată… da… ea era… da… foarte, foarte
cu fața de somn pătrată pătată
cu un început de dezastru
pe pielea ei de alabastru.
*
Ordinul jartierei
Eram ultimul reprezentant
al camerelor locuite
(și cel mai întîrziat)
În urmă, paharul gol mă va descrie
cum nu se poate mai bine…
Femeia care a rîs gîdilată…
Pendula care a fost consultată…
I.M.S.-ul înecat în zăpadă și pe care am scris
un cuvînt mic…
Cîinele care n-a vrut să-nțeleagă
cum se poate trăi în case pe timp de iarnă…
Brusc am început să vorbesc cîinelui
să-i spun îngrozitoarea născocire
a camerelor locuite
cu ferestre nisipoase
cu bibliotecă încinsă la roșu.
Brusc a început cîinele să mă înțeleagă
și coada lui grea a dirijat o clipă timpul.
Brusc ne-am declarat de acord
cu zăpada care înnebunise
în cădere liberă.
— Dă-mi un foc – a adăugat tîrfa – și
hai în parc să facem ceva pe zăpadă!
Apoi și-a suflecat tot piciorul
pînă la jartiera bătrînă
pe care mai putrezea în patru litere
obositul Hony.
— Dă-mi un foc a spus și hai în parc.
Lumea nu merită decît un sfîrșit
în negru pe alb.
Ea își făcea meseria.
Eu nu i-am spus nu.
Eu am dus coasa ei, umbreluță tăioasă pe umăr
fără să mă tai
Cîinele ne-a urmat scoțînd strigăte de uimire.
(Poate că ei îi plăcea să facă asta.
Poate că de aceea suna ceva ruginit
pre brațul coapsei dumisale)
Poate așa umbrele lumii rămăseseră rare.
Dar spune și tu, iubito,
cine-ar fi gîndit ceva rău,
nu zău,
cine-ar fi gîndit ceva rău
pe o asemenea ninsoare?
*
Hai Ku – Mine peste muntele Fudji
Capul meu cade
pe
mașina de scris
……………………..
fruntea de rînduri mi-e plină
*
Cîntec de trecut strada
Ce grea a fost strada pe care m-am culcat!
Sufletul meu a umplut perne cu pietre
cu șisturi bituminoase –
și în oase
a curs cu măduvă de lătrat.
Ce greu era semaforul de treceri pe roșu
în chinuri năștea el culoarea verde!
Ce aglomerație pe zebră
pe rinocerul ce-a refuzat
plimbarea duminicală
pe acuzatul
cu mîinile electrocutate în poală
și o femeie care ieșea șuierînd
din amintirile tale
ca x y din algebră
ca publicul evacuat din sală.
Ce grea era strada, mamă, pe care m-am culcat!
Ce trist trombonistul
care lega trotuare
cu arpegii sfîșietoare
do-mi do-re-mi fa-fa-fa
Mașinile grele – ce multe se adunaseră
și ce discret – mă călcau
triburi barbare
avînd de păscut
de luat femei
de hrănit o Asie mare
cît un început de iluminare
Ce greu era episodul care cădea din televizor
ca o halteră mondială pe un particular picior
Mi-aș fi așternut pămînt de-aș fi crezut în stele –
aș fi dormit străzi și bulevarde de-a rîndul
pentru că
domnilor, da,
eu am făcut sfertul de secol
în orașe fără părere de rău.
Ce greu era corpul tău
în mișcare
prin
dragostea mea
copilul meu
Strig
din nou după tine
cu toată singurătatea de care sînt în stare.
Moartea primilor cubiști
Cînd bat din mine cu pumnii în coaste
un fel de sergent un fel de oaste
în sufletul tău se sinucid cu mangal
un șarpe boa și-un papagal
Dacă liceul memoriei închide diseară
dacă elevii absenți umblă cu poza ta subsuoară
dacă eu înțeleg că voi fi cînd eu sînt
tu inspiri iarbă și expiri pămînt
iar „tu, cea frumoasă” s-așază să moară
Vin rudele: pisici macarale maeștri
scrisori expertize ștampile tereștri
intrîndu-mi în suflet cu rigla și cheia
Vin cîinii somîndu-mă: „Să spui – ce-i aceea
cînd Dumnezeu cînd creie femeia”
lătrîndu-mă cu lătratul lor de pedeștri
Ce să le spun
cu vorbele mele carne de tun –
și ce să le dau
dacă am surzit la „ham” și la „miau”?
Dar am să le arunc sufletul care
seamănă cu un început de ninsoare
pe coasta Dalmației
pe ospiciul imaginației
unde zeii nudiști
înțeleg negarea negației
unde s-a aflat că exiști
la moartea primilor cubiști
unde te-ai vîndut pe un ban
în pofida inflației
unde în preajma noului an
dacă nu mai exiști
dacă nu mai reziști
cozile cîinilor triști
vor țîșni vesele din ghiozdan.
*
Jocuri prea multe jocuri
Zile de-a rîndul am trecut pe bicicletă
Nopți foarte scurte mi-am făcut din tine
punte și dunetă.
Am jucat popice cu tartorul popicarilor și l-am ras
— Ești mare, tinere – și m-a bătut pe spinare
ca pe o balenă decolorată de soare
Am urcat unsprezece etaje mai iute ca ascensorul
Am sărit de pe balcon și m-am prins în brațe:
— Ce faci prostule? mi-am zis
Am scris cărți nesfîrșite
despre adaptarea la mediu
despre kilometrajul tandru între pat și televizor
și am fost singur pe mii de pagini.
Am fost și plictisit
zile de-a rîndul
bruna bicicletă a stat răsuflată
întoarsă pe burtă, fără-ntrebări
la marile răspunsuri de la o vîrstă cochetă
Am fost și enervat nopți lungi
și ți-am plîns pe țîțe
între brațele sufocante
pentru nimic în plus
la sentimentul meu de tine
Am furat
popicele popicarilor
n-am luat
nici un bilet pe tramvaie
am fugit cu apa-nsetaților
și am făcut baie.
Dar ce n-am făcut, Maria, ce n-am făcut!
M-am răsturnat – cuprins de o grozavă lingoare –
pe scut, în fața oglinzii în care te fardai.
Mi-am tăiat un picior un nas și-o ureche
am fost duminica în Cișmigiu
cu soldații subretele
i-am cumpărat bretele lu’ Iordache cel șchiop
i-am dăruit panglicuțe Agripinei
am învățat lîngă plutoanele de percuție din top
conga fox-trot bee-bop.
Am fost și demodat cu pielea mea glasspapier tandru
pe luciul tău de chiparos și palisandru.
Am zis-o bine, bre,
am fost, nu-i așa?
și voi fi hi hi hi…
— Prea multe jocuri, iubito, acum în plină zi –
aș vrea
să plîng ceva, să-mi fie foame de pămînt
deschid numai
mutra găurită cu dinții și cînt:
— Bibilică
Tribilică
Bismark
Trismark
Bine-ai venit, nașule
da
trine-ai venit!
*
Jurnal
Examinează-te acum.
A trecut timpul
ca o mărgică roșie pe podele de argint.
Examinează-te cu atenție
trăgînd cu
degetele pleoapa tînără ventuză albastră.
Un glob sare bezmetic în lumină.
Se învîrte
Caută
Acum se liniștește
Trei degete saltă schelăria obrazului…
ACUM!
TRAGE! TRAGE!!
(apoi se liniștește)
Mișcări patrupede cu nasul cu gura
cu limba (prin fum surîde amară dantura)
Apoi mușchii se ordonează
Pui lumina în cui. Peste un ceas e
dimineața spoielii…
– Trageee… (mai jalnic) traageee…
Dar mîinile astea nu mai omoară pe nimeni
Prin sticlă
toate te strigă: gropi explozii linii de apărare
de parcă ți-ar fi mers cineva pe obraz
încălțat în sandale de sîrmă
Lumina violează toate umbrele
Examinează-te examinează-te
În curînd
cupola capului se va deschide…
Peste un ceas e dimineața spoielii
și lucrurile se spală pe mîini.
*
Ceață
A alergat cel mai repede, cel mai viu,
cu piciorul stîng lipsă, cu dreptul scutit,
ea, cu cel mai frumos suflet julit
pe treptele galbene de din mai tîrziu.
Ea a început și-a sfîrșit
întocmai ca minunea de la Maglavit:
a văzut, a-nțeles
și-a uitat ce-a citit.
Fuma pipă, zic.
Purta jobenul liliachiu
sub care ochiul pictat s-a mințit.
S-a culcat cu mine. A greșit.
A căzut cu sufletul nisipos în pustiu,
s-a dat de trei ori peste cap
și-a trecut prin mine
ca un rachiu.
— Ce cuțit ascuțit –
mi-a zis inima – știu –
cum să nu – singură –
cum e ea,
cum e voi lîngă tu
cum genunchiul tăcut s-a ciobit.
Numai căi neumblate
în Universul sfîrșit.
Șosea vorbăreață.
Arteră crăpată
Ocean de șine
de cale ferată
reflectată
în geam voios de la bardezi:
— Uite-o, bă, cum visează la tine
prin cîinele prăfuit al după-amiezii!
*
Mîncătorii de trenuri
Numai locomotive care pleacă
Numai locomotive care dispar
Au curs tone de lacrimi pe fiecare traversă
a plîns din focar tînărul Stevenson
pînă ce s-a stins și Grand Pacific
dar le-au gîndit
le-au montat
le-au dat drumul…
Numai locomotive care dispar
— Arată-mi și mie – strig îngerului marfar
aisbergul ăla terestru
marele gol de pămînt
mașina aia de tocat
în care cad
și trenuri poștale
și trenuri de plăcere
și unde dispar
și unde dispar
toate femeile
care au strîns măcar o dată
în brațe
zilele în care ne-am iubit…
— La ce-ți trebuie să știi? mă întreabă sinistru
și dă din capul lui ca un samovar.
— Arată-mi și mie, îngerule de pază –
să plîng și eu pe colții de mamut
ai bielei manivelei pistonului roții
sub care s-au sfîrtecat în zadar
atîtea femei
atîtea rochii…
La care samovarul rîde
și cu unghia îmi crapă ochii:
— Na, satură-te! își deschide el gura lui
marea mîncătoare de aer
prin care se mai poate zări
într-o ultimă înghițitură
marea linie a orizontului
clefăind.
Radiografia
N-am știut – spun acum – n-am știut
că există un ochi în tavan
urmărindu-mă
dansînd
strîns îmbrățișat
cu femeia devenindă iubita mea
la orele mici ale dimineții de vară.
Îmi amintesc – zic însă – îmi amintesc
aerul fiert
aerul îndesat în cinci
simțuri ghintuite. Îmi amintesc
vînătorul cu pană la pălărie
ascultînd pe acoperișuri filmate
fîlfîitul stelei polare
creșterea copacului
trecerea timpului în
camera aceea ca un interior de pasăre
cu gîtul tăiat.
N-am știut – nu vreau să fiu știut
că există un ochi în tavan
urmărindu-ne
dansînd
strînși, îmbrățișați
ciudați bărbați și ciudate femei devenindu-și amanți
spărgînd
cu botul ascuțit
coaja ceasului:
— Mîine!
– Minți!
– Jur, nu, mîine!
N-am știut – îți repet – n-am știut
că te mai știa cineva cu dorinți
cu îndemnuri fierbinți
cu țeasta frîntă nucă de perete:
— Sus, sus, pe parapete!
Mi-ar fi plăcut să uit ce-i șopteam pe de rost
la ureche (învățat, comentat, aprobat, parafat)
femeii cu care urma să mă culc:
mici istorii ce dragoste și dispreț
mici cuvinte porcoase
mici silabe care nu duc nicăieri
(nimburi, iradiații blînde, bani cristalini
fără forță de cumpărare)
Aș fi vrut eu să cadă o pleoapă de var
în noaptea dimineții.
Aș fi visat eu să nu m-amintească dușumeaua-pereții
aș fi vrut să stea scris acolo
jos
pe covor
S O M N U Ș O R
Locuitorii străvezii (ora trei)
Locuitorii nebuni (ora patru)
Locuitorii vii ai caselor umane
ora cinci se udau străzile
aeru’ se respira pe felii
unii scoteau de din gît din faringe
cîrpe de aer, bureți și hîrtii.
Și nici un suflet n-a vrut să dea cu apă
peste o întîmplare cu spadă și capă
Iar îngerii electronici din dormitor
susțineau pleoapa prea plină pe ochiul domniei lor.
Aș fi vrut eu să nu știu cum urca dimineața
cu frîne subțiri pe trotuară
cum prin poarta ferestrelor
începea să lucească un cer inflamat
ca o radiografie dentară.
N-am știut – îți strig, îți cred – n-am știut că ai fost
sub văzul camerei viu de impresii
n-am știut să fi rămas alături de mine
mai vie decît rîsul gîndului meu
gata depusă în raft în sertar în incubator
ou femel
început nesfîrșit de ecou.
Gură, de ce nu i-ai spus tu:
– Ieșim să ne plimbăm?
Inimă – tu-n paișpe colțuri sîngerînde
lipită de coastele ei tandre flămînde
de ce n-ai țipat tare:
– Afară e bine, afară e răcoare?
Cum n-ai știut tu cap – să fii
decît martorul ponosit al unei fobii?
Și-atunci a trecut prin calcule o cometă.
Astronomiile de buzunar s-au deschis
la roiurile efemere, decăzutele de sentimente.
Ușile au deschis ferestre.
Casele au ridicat pălării cu vînător
iar scaunele au scos patru picioare moi
împotriva ochiului ascultător
din fruntea camerei:
– Deșurubați-l, nebunilor!
Iar unul din cheflii
chiar a luat o scară
a urcat și
l-a deșurubat
– Ah
am strigat aruncînd toate
zidurile pufoase de pe mine –
Cine
a pus
ceasul ăsta de aur în patul meu?
*
În micuțul pavilion
Îi strig de jos
din stradă:
— Ieși la fereastră!
Din gară, peste cîmpul mototolit
fluieră locomotive liberate…
— Ieși la fereastră!
Gura mea catifelată de dor
zbiară de jos
din stradă:
— Ieși la fereastră!
Secundele trec ca lanțul de la bicicletă
În timpul ăsta, ea, jumătate beată
jumătate dezbrăcată
mă îmbrățișează
in absentia in dementia
și singură singurică se fardează
pentru noaptea care urmează.
Apoi se întinde
începută și nerespirată
în micuțul pavilion.
Eu îmi aștern caldarîm fierbinte și
mă culc jos
în stradă.
Un fir plăpînd de stîlp electric
pipăie ecoul din urechea mea
și bate sfios la ușa
micuțului pavilion.
Pensionarul armatei de cavalerie ușoară
aruncă jurnalul pe podea.
Bătrîna doamnă a pensionarului cavaler
smulge ultima pană
din coada ultimei gîște-mpăiate
(ah, tinerețea lui tumultuoasă!)
și o aruncă în oală.
Ea privește cu ochi bulbucați de emoție
eroismul celui care doboară
cu o singură lovitură de sabie
micuțul pavilion.
— Ce-i aia micuț? Ce-i aia pavilion?
Spune tu, femeie, de unde toate astea fără muncă?
Printre ei aleargă împiedicată
o vrăjitoare de ciocolată.
Pe ringul de dans, unde i se arată mișcarea
fustele ei cad, muzică secerată
odată cu
globul de cristal
cu ceștile de cafea
și cu palma celui în care tocmai ghicea.
— E sfîrșitul! strigă ea – feriți – e sfîrșitul
UHU!
UHU!
UHUHUrlînd în pantă
locomotiva înaripată
intră pe patru găuri deodată
— sfîrtecînd cu pintenul tamponului
cămașa proaspăt călcată
– purtînd cu luciri carnivore în ochi
cămașa proaspăt călcată
– cînd un semafor ține loc de cravată –
… și te trezești
(sau ți se spune că te trezești)
vinovat pentru deraierea
expresului de noapte
tu, funcționar cu schimbător
la subterane, la felinare, la palate.
Capete de oțel
rotunde ca semnul liber
stau cu danturile bine înfipte
în ceafa ta nevorbitoare:
— Ce-ai visat?
— Ce-ai deraiat?!
În întunericul capului
cineva nevăzut
ronțăie ceva cenușiu.
— Vai, vai – țipă o gură
risipită pe stradă –
cine să se mai iubească cu tine
în micuțul pavilion?
Dar cine e vinovat
că nu mă culc cu secunda-Cunigunda
că nu ard de viu în stomacul locomotivei
că nu dau rod ca un pom?
Mi se spune: Dormi?
Eu – dorm!
Și am strigat de jos din stradă
cît
au putut plămînii mei da
cît
a încăput strigăt de disperare
în gura mea:
– Ieși, fă, la fereastră!
Și ieși
numai fereastra
căzîndu-mi vaporoasă la picioare
ca o scrisoare de la marea Moartă.
— Cine
ești tu –
am disperat-o
cu voce melodioasă
dansînd atîrnat de o frînghie-n casă –
și unde
ești tu – vizuină luminată?
Dar lungă e calea de sus
pînă jos
și vina o poartă mintea mea desfrînată
pentru că eu mai iubesc odată
și încă o dată
verdealbastrunegru
cu ochiul scos.
Marco Polo la Amsterdam
Au legat Atlanticul de burta corăbiilor
și l-au dus la poli.
Au legat un beduin de coada cămilelor
și au adus pustiul pînă la ușa din dos.
— Să ies… să nu ies… n-am încredere – zice
contabilul bolind lîngă chitanța Saharei
Băi și canalizare – linie
Umbră pămîntului – linie
Mă mai fac eu bine? – linie
Au legat un cerc de patru capete
și cercul pleacă în voiaj de nuntă cu cvadratura.
Au legat o femeie de un bărbat
Și i-au dus la menajerie:
— Maimuță!
— Vaimuță!
— Vai mie!
— Aș ieși da mi-e frică – zice sufletul contabilului
pe masă, lîngă lumînare.
Au legat un război „sfînt” de coada cometei
și i-au zis:
— Înconjoară pămîntul!
Au legat niște cuvinte de colțurile gurii
și au deschis-o
„E întuneric” au zis
„Mi-e foame” a răspuns gura
„Doamne, da-i tare-ntuneric!”
„Mi-e foarte foame” – le-a răspuns ea.
— Doamnă, așa ne ducem cu toții – decide șeful contabil
consolînd văduva cu acte în regulă.
Am venit – linie
Am văzut – linie
Am învins.
Sigur – șeful are și el o familie
Despre socotitor s-a dus buhul că se înmulțește
Marco Polo a văzut toată Asia
și a dat-o mai departe.
— Dar pe el cine l-a dus acolo?
În aceeași ordine de idei
tot eu eram – mai an –
niscai negustor venețian
picat în zi de tîrg, colea, la Amsterdam.
Cînd m-au încolțit
doi negri gealați
și un cuțit:
— Luați domnule – m-au implorat cu buzunarele pline –
luați domnule o călătorie
prima dată e gratis
prima zăpadă e bucurie
prima japonie prima chină india-ntîia
luați dom’le fie-vă milă, gratis, ce dracu
sînge pe zăpadă vă dăm roșu pe hîrtie
(bagă-i lu domnu în buzunar, fraiere)
că uite stă iarna să cadă
că – zice unul – păcat de bogăție
că – zice altul – ne ducem cu lume cu tot
și ne ia dracu și pierim
într-o magazie.
*
O femeie frumoasă la fereastra unui tren paralel
— Dați-vă mîna! spune arbitrul.
Trenurile se pun în mișcare.
În cele ce urmează nu există nici-o salvare
pentru cei care pleacă spre două războaie mondiale
decalate în timp.
Iată o femeie frumoasă făcută pachet
de mișcarea trenurilor paralele
făcută pachet între: compartiment și fereastră
fereastră și fereastră
fereastră și compartiment
de unde eu
cel care acum o admir
mă îndepărtez – fără ca ea să știe
că se îndepărtează.
Cînd unul
cînd altul
din trenurile paralele
se decalează-ntre ele
femeia frumoasă.
Cineva cu pălărie și servietă trece prin fața ei
ca pe lîngă un semafor părăsit.
Altcineva îmi cere mie o țigară.
— Dați-vă mîna! spune arbitrul.
Dar ea din lumină nu va întinde niciodată mîna
întunericului din mine.
Ea care nu vede nimic.
Eu care văd totul și rețin totul (pînă la capăt!)
Asta este, bătrînilor!
O femeie frumoasă în trenul de Craiova.
Eu trăgînd piedica memoriei în trenul de Galați.
Eu liber să strig:
– Am pierdut-o pe Euridice!
Eu cu o înaltă fidelitate a ideii de libertate…
Ah, dacă aș izbuti să îmi aduc aminte
cum s-ar fi putut s-o cheme!
Căpitanul Roberto
Uneori ți-amintești de căpitanul Roberto.
Chiar atunci – un fel de fată blondă
face ochi ca mîțele
și se întinde ca un chewing-gum
spunînd:
— Știi? L-am visat pe Căpitanul Roberto…
chiar atunci telefonul sună războiul
celor care te iubesc
celor care te anunță
proaspăta lor viziune despre
căpitanul Roberto.
Bat la ușă vecinii cu formă isterică:
– Naiba să vă ia cu căpitanul vostru Roberto!
— O să vă dăm afară, ascultă aicea!
Nu apuci să le zdrobești nasul de ușă
că bate și telegraful – împușcînd steagul hîrtiei
cu linii și puncte:
Dragul meu stop amintit Roberto
Stop așa cum spuneai stop tata stop
atunci se cîntă pe toate meridianele
cu voce caligrafică
a doua scufundare a Titanicului.
Fata blondă
se agită ca o călimară goală:
— O să-i salveze! Nu-i așa că
o să-i salveze?!
În clipa aceea realizezi că nu
te gîndiseși la el – la căpitanul Roberto
și ieși fluturînd pe ușă, pe fereastră
prin mormanul de martori
și te arunci înflăcărat pe telegraf
— Eroare, tată, eroare! (scriu și bat)
E vorba de Van der Graaf!
Chiar atunci pisica blondă
îmbrăcată pînă în dinți
ca un aviator de război mondial
te bate pe umăr și rîde
închizînd un ochi criminal:
– Nțeles, căpitane! Fie și Van de Graaf!
[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 60-76]
revistavatra.org 