Pe strada care a memorat totul despre mine

acest bărbat cu părul de culoarea merelor coapte

privirea lui mă scoate la suprafață

un înecat după care tu nu te-ai fi aruncat

pentru că, nu-i așa, doar inocenții salvează vieți

inocența ta e un bolnav de Alzheimer

se uită la fotografia în care apare, fără să se recunoască

acest bărbat încă mai crede că bunătatea rămâne nepedepsită

că inima nu e un animal învățat să muște

lângă el, frica mea adoarme nelegănată

se împrăștie precum pământul într-un cimitir inundat de apă

dragostea pleacă prima

răbdarea vine întotdeauna ultima

apropierea e o invazie necesară

așa am fost învățată

ați ales voi pentru mine

parcă acum aud pentru prima dată

ce mi-a povestit de atâtea ori bunica despre

alpinistul acela orb care a escaladat Kilimanjaro

limitele noastre sunt ca termenele de valabilitate de pe produse

ține minte asta, spunea ea, pentru mine e târziu

la vârsta mea, dorințele sunt deja amintiri

mă simt ca un miner care zărește o bucățică de aur

vâslește, inima mea, să ajungem cât mai departe în burta vieții

unde totul e mobilat și utilat, nu necesită renovare

așteaptă doar să ne mutăm.

[Vatra, nr. 3-4/2025, p. 1]