Etichetă / Laura Dan

de VATRA

Poeme de Ruxandra Cesereanu, Angela Furtună, Julien Caragea, Laura Dan și Blanca Trandafir

Ruxandra Cesereanu

Comunismul din noi în postcomunismul din noi 

Mai ales iarna îmi aduc aminte de comunism

când privesc cartierele de blocuri igrasioase, văruite pe sponci

și văd ferestrele cu găvanele lor uscate de om bătrân.

Peisajul înghețat te reînvață ce e frigul și spaima,

chiar dacă foamea nu mai există acum

Citește în continuare →
de VATRA

Poeme de Simona-Grazia Dima, Laura Dan, Svetlana Corobceanu, Flavia Adam și Zamfira Zamfirescu

Simona-Grazia Dima

Simona-Grazia Dima (1)

Poeme cu Natanael

 

Plugarul

Natanael (să-i spunem astfel)

va sosi, prunc neînvățat –

o boare, o briză –

peste capetele

plecate spre brazde,

printre brațele încleștate,

în rictus, pe coarne de plug,

va arunca o privire de pasăre,

va ține o clipă mâna

pe oțelul încins (pildă mulțimii),

apoi, deodată, printr-o vrajă scurtă,

printr-un cuvânt-Hephaistos, Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Romulus BUCUR: „mi se pare comic să reinventezi roata”

rombucur2

 

– Domnule Romulus Bucur ce înseamnă să fii poet în 2017?

– Să scrii poezii, să le publici (infinit mai uşor decît, să zicem, în 1989, mai uşor decît în 1990), să fie citite şi discutate (aici e ceva ce frizează muncile lui Hercule, mai ales dacă ai pretenţia unei lecturi competente şi oneste – nu că n-ar exista persoane care să satisfacă unul sau altul din criterii, ba chiar pe amîndouă, dar presa culturală/literară tipărită e în repliere strategică, în online lucrurile sînt şi nu sînt aşezate, dînd uneori senzaţia de nisipuri mişcătoare).

– Cum ia naştere un poem?

– În toate felurile posibile. De la un vis în care cineva dictează poemul şi te trezeşti imediat să-l notezi, de la o imagine, de la un vers (propriu sau nu), de la o scenă (văzută sau imaginată), de la tot felul de însemnări pe care le faci de-a lungul timpului, de la butonatul pe tastatură (a maşinii de scris, odinioară, a calculatorului, acum), de la un pariu/o provocare.

Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Viorel MUREȘAN: ”natura ludică a poeziei mele îmi impune să stau cu faţa spre teatru”

viomuresan2

  • Domnule Viorel Mureşan v-ați născut în Vicea, Maramureș, iar în prezent sunteți stabilit la Surduc, în județul Sălaj. Creația dumneavoastră poartă amprenta acestor locuri? Au influențat ele modul în care scrieți?

  • Dacă v-aş răspunde strict afirmativ, ar însemna că staţi de vorbă cu cel mai bucolic dintre poeţi. Numai că şi pe cerul celor două mici localităţi rurale, între care pendulez biografic, se poate târî un soare negru, metropolitan. Relaţia mea cu natura e una de tip pigmalionian, mă străduiesc să fiu un regizor care, într-un fel îşi proiectează reprezentaţia cu o melancolie a înserării, şi cu totul altfel, când vine vorba despre melancolii ale amintirii, ale sfârşitului, ale pierderii. Trebuie să recunosc însă că ADN-ul meu literar vine şi de la natura care s-a strecurat în imaginarul poetic. Ba chiar mai mult, ea e mecanismul care ar vrea să-mi anime „castelul interior”. Chiar rafinamentul stilistic cred că îşi are sursa în modul imperceptibil, dar învăluitor, în care, să zicem, se topesc anotimpurile, într-o pădure, unul în celălalt. Poezia mea în manieră haiku m-a transformat, oarecum, într-un cronicar al evenimentelor din natură.

Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Liviu ANTONESEI: „A ieșit un fel de ciclotimie benignă, cu treceri bruște de la entuziasm la depresie”

antonesei

– Domnule Liviu Antonesei sunteţi licenţiat în Psihologie-Sociologie şi, în prezent, profesor universitar doctor la facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Faptul că aţi studiat psihologia a adus cu sine o altfel de cunoaștere a lumii, a oamenilor şi asta v-a modelat într-un anume fel scrisul? Au avut aceste studii o contribuție în devenirea dumneavoastră literară?

– Am studiat psihologia – și sociologia – printr-o întîmplare fericită. Pe parcursul liceului, pe rînd, am vrut să studiez istoria, ca să mă fac arheolog, din pricina citirii cărții despre descoperirea Troiei, apoi medicina, probabil din pricina mediului familial, iar prin clasa a XI-a, am ajuns la psihologie, din pricina primei mele iubiri adevărate! Prietena mea de atunci se hotărîse pentru asemenea studii și m-am contaminat în mod fericit. De bună seamă că aceste studii mi-au fost de folos, mai întîi pentru că efectiv m-au ajutat să mă cunosc ceva mai bine decît aș fi reușit fără ele, apoi pentru că, pe acest fundament, am izbutit, cred eu, să iau unele măsuri „împotriva” firii mele nu tocmai comode pe atunci, nici pentru mine, nici pentru cei din jur. Este vorba despre trăsăturile temperamentale, deci structurale. După școala hipocratic-pavlovistă, aș fi un fel de coleric cu pronunțate nuanțe melancolice, iar după cea caracterologică un sentimental, caracterizat prin emotivitate, non-activitate și secundaritate. Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Mariana CODRUȚ: „…atunci cînd scriu, mă simt puternică”

lac

1. Spuneţi că poezia e „un fel de unealtă cu care sap în pământul din mine”. Săpând, ajungeţi să descoperiţi lucruri noi despre dumneavoastră? Vă ajută poezia să vă cunoaşteţi mai bine, e un mod de a vă (re)descoperi?

Poezia e, aşa cum o înţeleg eu, un drum spre miezul făpturii umane care scrie, fie ea gravă sau jucăuşă, robustă sau fragilă, introvertită sau deschisă etc. De aceea, în poezia pe care o citesc, caut întotdeauna să-l găsesc pe omul dinăuntru. Fiindcă eu cred că sufletul omului are şi el, realmente, un sunet, ca şi arama, ca şi cristalul, ca şi fierul! Se înţelege, aşadar, că poezia pe care o scriu e expresia miezului meu. Că prin ea încerc să aud sunetul acestui eu la întîlnirea cu o realitate sau alta. Şi, da, scriind poezie aflu lucruri noi despre el, prin urmare şi despre mine. Pentru că noi doi, al meu „eu liric” şi cu mine, sîntem… solidari, gîndim la fel, vorbim la fel, simţim la fel.

Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Floarea ȚUȚUIANU: „mă zbat între a crede și a mă îndoi – fără să le amplific”

tutuianu

– Sunteți cunoscută publicului în calitate de poetă și artist plastic, dar ați declarat că cel mai mult v-ar fi plăcut să faceți film. De ce nu ați ales filmul ?

 

– Da, la modul ideal mi-ar fi plăcut să fac film. Cea de-a șaptea artă cuprinde câte puțin din celelalte șase. Importantă este imaginea, și scenariul, apoi jocul actorilor… Marii regizori, precum Wajda, Kurosawa, Tarkovski, au avut studii de arte plastice, Fellini își desena mai întâi scenele, David Lynch este artist plasic și compozitor, iar Almodovar, actor, cântăreț, scenarist, Cristi Puiu voia să devina pictor. Mulți dintre ei își scriu scenariile. Dar dincolo de studii și pregătire îți trebuie o forță extraordinară de a coordona o asemenea muncă, pe o perioadă lungă de timp. De la ansamblu până la cele mai mici detalii. Cred că e o meserie pentru bărbați. Mi-ar fi plăcut. Dar n-am îndrăznit. Sunt însă o cinefilă ferventă. Sunt filme pe care le-am văzut și de 10 ori (Andrei Rubliov al lui Tarkovski sau Amadeus a lui Milos Forman).

– Este filmul o sursă de inspiraţie pentru poezie?

– Cred că da. Orice operă poate fi la rândul ei o sursă de inspirație (nu plagiat) pentru artist.

Personal, mult timp m-a urmărit o imagine dintr-un film al lui Tarkovski, în care o fetiță mișca cu privirea un pahar pe o masă (telechinezie). Imaginea avea ceva inefabil. După foarte mult timp am scris un poem cu titlul „Levitație” care se încheie așa: (…) Corpul lui deasupra corpului meu levitează/ la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie./ Dorința. După ce am scris poemul mi-a revenit în minte… imaginea.

Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Ioan MOLDOVAN: ”…te naști poet în măsura în care devii poet”

ioan-moldovan-foto-liviu-antonesei

 

Domnule Ioan Moldovan, ați publicat mai multe cărți de poezie, iar pentru unele dintre ele ați primit premii literare importante. Spuneți-ne, vă rog, ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

 

R: Era o vreme (îmi vine brusc în minte „distihul elegiac” dintr-o poezie a lui Emil Brumaru: „Era o vreme când vă spuneam și vouă/ Umila mea părere despre rouă”), când nu publicasem (prea) multe cărți de poezie, și când premiile țineau de un viitor prezumat ca generos, dar când, neîndoielnic, știam – sau credeam că știu – ce reprezintă poezia – pentru mine, cel puțin.  Vremea a venit, vremea a trecut (la fel operând și cărțile de poezie publicate) și, la acest moment, care e un prezent cu mult trecut în el, mă văd în situația similară celei oferite de un răspuns al Borges (păstrând, firește, toate proporțiile). Întrebat fiind, acesta, mai la senectute, ce consideră a fi poezia, mărturisi că, pe cât suie în vârstă, pe atât știe mai puțin ce este dânsa. Totuși, totuși, întrebarea fiind extrem serioasă, „mă risc” și zic că poezia e modul meu de a da pe față cele mai intime aventuri ale persoanei care mă poartă prin viața de afară și prin cea lăuntrică: o mărturisire al cărei confesional îl reprezintă pagina albă și prin textul căreia îmi aproprii un eu deopotrivă biografic și creator, deopotrivă umil și orgolios (în sensul „ta twam asi”), capabil să se conecteze la miracolul spiritual al vieții, pentru a scoate un sunet din aceste întâlniri de care dau seama poeziile, ,,organe” a căror construcție și a căror funcționare sunt ele însele misterioase și provocatoare mereu. Probabil aici e de căutat una dintre explicațiile vitalității poeziei, ale conviețuirii poet-poezie și mult după ce, conform părerii larg răspândite, poezia se scrie la tinerețe. E un ,,mariaj” ce-și are taina sa.

 

Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”

nora 1

– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.

– Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.

 

– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?

– Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!

Citește în continuare →

de VATRA

Vatra-dialog cu Magda CÂRNECI: „…mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală”

????????????????????????????????????

  • Sunteți cunoscută publicului în calitate de scriitor, publicist şi critic de artă. Cu care dintre aceste ipostaze vă identificați mai mult și de ce?

Este dificil să posezi mai multe săgeți la arcul înaintării tale prin lume pentru că ceilalți vor întotdeauna să te eticheteze repede și comod într-un singur fel, simplu, dacă se poate… Și adesea nu se poate pentru că viața e cel puțin complicată, e o aventură cu episoade neașteptate, e o probă cu obstacole nebănuite, o încercare întortocheată, e o luptă cu tentații și cărări deschise și închise, e o provocare continuă, dar e mai ales o imensă iluzie și, din când în când, o trezire. Iar uneori, impenitent, e o irumpere miraculoasă pe verticală… În fine, am făcut multe de-a lungul timpului, nu doar publicistică și critică de artă, ci și cercetare de istoria artei, și traduceri, dar și management cultural și diplomație culturală. Cu toate acestea, în adâncul meu m-am considerat irepresibil poetă, poet, pentru că împărtășesc cu această specie minoritară de oameni un fel anume de a nu fi în întregime aici, prinsă în materialitatea grosieră a lumii, un fel de a naviga între lumi, de a sări între nivele de percepție și de realitate, un mod de a refuza închiderea în concretul irespirabil și a forța deschideri incredibile… Totuși, în ultima vreme, am ajuns să mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală, dacă pot spune astfel, întrucât realizez că fazele prin care am trecut, consemnate în jurnalele mele numeroase, au finalmente un numitor comun : o căutare la început disperată, apoi din ce în ce mai lucidă și mai liniștită, mai resemnată și chiar împăcată, a unei depășiri a condiției mele încarnate și terestre, prin tot felul de căi, metode și tehnici, nu neapărat poetice, ci de-a dreptul religioase, esoterice sau spirituale. Spuneam cândva că sufăr de prejudecata „trans” întrucât caut în toate transgresiunea, transcenderea sau transfigurarea.

Citește în continuare →