Tot citind despre războiul civil în care au intrat Carol al ll-lea, Antonescu și legionarii, cu prim-miniștri și mari intelectuali asasinați, cu cadavrele ucigașilor lăsate pe străzi și cu torturi în secții de poliție, auriul perioadei dintre războaie s-a mai coclit în mintea mea. Pe pagina de corespondență (autentică), de care sunt mândră c-am înființat-o în ”22”, bag o notiță despre interbelicul mai-puțin-fericit-de-cum-îl-crezusem și  primesc pe loc reproșuride la cititori, mai maniheiști decât mine.

Și iar o dezamăgesc pe Monica Lovinescu. A plecat la 24 de ani din România și o știe doar din poveștile exilului și ale ”clandestinilor” (scriitorii care îi frecventau, pe ea și pe Virgil, pe ascuns, în comunism). Confuntarea cu adevărata Românie, pe care nici noi, care trăiam acolo, nu o prea intuiam, va fi amărăciunea ultimelor ei ani. Moartea tragică, în închisoare, a mamei o făcuse să aștepte dezvăluiri despre întunecații ani 50 într-un mare roman care întârziase să apară.

Îndemnurile ei mi-au trecut pe la ureche, sunt adolescenta micii liberalizări, experiențele mele au început în comunismul glossy”* și tot ce am aflat acasă despre stalinismul pur și dur l-am pus în Dimineață pierdută. Acum, după 90, descopăr lumea în libertate, revizitarea trecutului și scrisul le amân pentru cine știe când. Țin însă mult la Monica și sunt incapabilă să sesizez că deciziile mele editoriale ne-au afectat prietenia. De fapt, pe a mea n-au atins-o nici remarcile ascuțite din jurnale pe care le voi citi târziu, nici ironiile ei și ale lui Virgil când îi vizitez.

M-au privit cu alți ochi după ce am publicat în ”22” articolul Culpa fericită al lui Norman Manea despre deriva legionară a lui Mircea Eliade. Reușisem atunci o dublă lovitură : să declanșez comentariile înfuriate ale unor colaboratori importanți, și să am, șapte ani, relațiile rupte cu Norman Manea,un prieten apropiat. Norman s-a supărat foc când și-a văzut articolul răpit (habar n-aveam că dăduse textul original, în română, revistei optzeciștilor, Criterion) și tradus prost de Dan Pavel. El venise cu ideea publicării și cu copy-right-ul de la The New Republik unde avusese un stagiu.

                                                *

Fiecare dintre membrii fondatori ai asociației foștilor disidenți și al intelectualilor care nu au colaborat cu regimul ceaușist (fraza-tip cu care prezint GDS la întâlnirile unde vânez imagine și subvenții pentru revistă) dorește să-și regăsească în ”22-ul”editat de el părerile politice și interesele personale.Cerință greu de gestionat, dar,în cei 13 ani cât o conduc, fac totul doar după capul meu, ceea ce îmi va și fi reproșat în final.

GDS s-a anunțat deasupra politicii, dar va  încerca s-o influențeze, uneori a mai și reușit, mai puțin însă decât Alianța Civică. Editorul revistei este o hidră cu multe capete, unele mai mari decât altele, și cu diferite atașuri politice. Nu e comun nici măcar sloganul Jos Iliescu: unii îl strigă în Piața Universității,alții se mai gândesc.

Andrei Pleșu (ministru al Culturii în Guvernul Roman), declară ritos că nu se recunoaște în ”22-ul” încrâncenat și-și face pe loc Dilema. Este o replică relaxată și colocvială a publicației GDS-ului, construită în interiorul Fundației Culturale a apoliticului Augustin Buzura, cu legătură directă la președintele țării, deocamdată Iliescu. Asemeni locașurilor de cult, instituțiile statului se ridică pe locuri deja  ”sacralizate”, fie și de o altă religie. Fundația Culturală este ridicată pe schelele Asociației Culturale România a istoricului bizantinolog Virgil Cândea, iar după 2004 peste ea va urca Institutul Cultural Român, condus de triada H-R Patapieevici, Tania Radu și Mircea Mihăieș, toate având drept țel promovarea culturii române în străinătate: rezultatele sunt însă radical diferite.

Eu privesc Dilema cu ochi răi, din cauza concurenței ei neleale. Trădătorul secretar de redacție Tedy Sugar, care a trecut de la ”22” la  Dilema, a încercat să-mi racoleze redacția și cu toate interdicțiile mele, împărțim uneori colaboratorii; în schimb, lor banii le vin din bugetul pentru propaganda culturală în străinătate. Echipa de bază a Dilemei, alcătuită din personalități cu experiență în presa anterioară (criticul de teatru Magdalena Boiangiu, jurnalistaTita Chiper, soția lui Alexandru Ivasiuc, scriitorul Radu Cosașu), cu o mică simpatie pentru președintele Iliescu, patronul Fundației Culturale, au creat o revistă carismatică, apolitică, deschisă multor generații de tineri. Treptat, revistele ”22” și Dilema își vor separa audiența, fiecare cu șansa ei: bun politician, Pleșu intuise relaxarea dorită de mulți cititori, sătui de convulsii politice.

Cu Dilema, pe care, cu ajutorul prietenului Mircea Dinescu, și cu banii avocatului George Mușat, viitorul patron al Observatorului Cultural, o va scoate mai târziu din zona etatistă spre cea privată, Pleșu evită să-și mai ciocnească opiniile moderate cu cele radicale ale lui Gabriel Liiceanu, al cărui anticomunism afișat după 90, îl declară neconvingător (ideea va face școală). Îi va mai reproșa, când și când, că n-a vrut să-și asume (alături de el, Doinaș, Paleologu, Paler, Hăulică), susținerea publică a lui Dinescu, închis la domiciliu, după un interviu contra lui Ceaușescu publicat în revist afranceză Liberation. Pleșu trece firește cu vederea că nici ei, cu zece ani înainte, nu-l susținuseră pe Paul Goma: fiecare revoltă cu calendarul oportunităților ei.

Mihai Botez îmi spusese cândva că într-un grup de 7 persoane s-ar ivi automat un lider. Teoria se verifică și la GDS, unde, după viețile stagnante din comunism, fiecare zboară spre interesul lui. Liiceanu clădește viitorul imperiu Humanitas, la care mulți gedesiști sunt onorați să colaboreze: deocamdată editurile sunt puține și sărace. Ciocnirile în GDS, inevitabile din cauza compoziției sale eteroclite, se amână până spre 2000, când GDS ”adevărat” (”adevărații Arnoteni”,vorba lui Mateiu Caragiale), va face implozie.

                                                      *

În anii 90, ca în toate perioadele de schimbare, furturile se țin lanț. În selectul Grup pentru Dialog Social, primul de mari proporții este cel al computerelor, proaspăt

donate de  George Soros . Acesta a aterizat la București în ianuarie 1990, așa cum povestesc canalele media intrate, de ani, în război cu fantomele cețoase ale ”sorosiștilor”.

Cam atunci sosește și vicepreședinta Fundației pentru o Societate Deschisă, Sandra Parlong (viitoare consilieră a președinților Constantinescu, Băsescu, Johannis. Primul președinte va fi Alin Teodorescu, transferat de la GDS. Informaticianul pe care ni-l adusese să ne manevreze aparatura electronică, dispare repede cu ea la Viena. Pierderea ar fi fost poate evitată dacă era luată în serios scrisoarea foștilor lui colegi, care-l denunțau drept un apropiat al lui Nicolae Badea și PuiuPopoviciu. Sunt căzută din lună, numele lor nu-mi spun nimic, mi-a trecut pe la urechi doar porecla dată  socrului celor doi, Dincă-te-leagă, fiorosul primar comunist al Bucureștiului pe care, în final, l-a legat revoluția. O să mai stea o tură la închisoare, în timp ce ginerii lui vor face bani și îi vor abandona fiicele. Se spune despre ele că au diplome de la Școala de Securitate de la Băneasa (pădure, după numele de cod al actualei instituții).

Trebuie să treacă 20 de ani de atunci, ca să pot urmări, cu un ochi tot mai profesionist, politicul efemer, carnea istoriei: o dependență pe care o moștenesc de la tatăl meu, reactivată în libertate, când am plonjat în jurnalism, fără să înțeleg lumea care începuse. Între timp, firma aristocratică a GDS-ului și intențiile lui, în mare, generoase, s-au cam pătat de noroiul aruncat de toți cei nepoftiți în sala de la parter din CaleaVictoriei 129, unde în discuții libere s-a sfințit o elită politică nouă, încherbălată la repezeală (dar mai școlită decât cea de azi !), iar ziariștii străini și-au împănat cu citate locale articolele făcute pe stereotipuri occidentale.

Uitarea l-a înghițit pe informaticianul nostru iute de mână, dar personajele secundare ale poveștii lui au devenit pilonii capitalismului românesc. Cea mai spectaculoasă ascensiune este cea a ginerilor lui Dincă-te-leagă, multi-miliardari care au preluat Bucureștiul, împânzindu-l cu francize și investiții comune (Pizza Hut, KFC, Benetton, JVC, hotelul Howard Johnson etc.), și altele separate. Nicolae Badea, patronul Computerland-ului, fostul angajator al informaticianului nostru, are afaceri și în împrejurimi (Republica Moldova, Serbia ), susține echipa de fotbal Dinamo, dar și (sub anonimat), proiecte culturale, inclusiv ale Academiei.

Celălalt ginere, Puiu Popoviciu, revenit după câțiva ani în SUA cu aura emigrării pentru necunoscătorii Almanahului Gotha nomenclaturist, a dobândit o notorietate internațională. L-a propulsat în presă și în Congresul American sprijinul lui Hunter Biden (fiul fostului președinte SUA, Joe Biden) care l-a scăpat de 7 ani de închisoare dați de justiția română. Șirul, lung și complicat, de inginerii imobiliare, prin care Popoviciu, în asociere cu un rector al Facultății de Agronomie și MedicinăVeterinară (USAMV), a pus mâna pe un mare teren din Băneasa, donat în 1999 de statul român universității respective ”pentru desfășurarea de activități didactice”, e atent documentat de radio Europa Liberă, căruia noua administrație Trump îi va tăia finanțarea.

În cea mai scumpă zonă a Bucureștiului, noul proprietar, Puiu Popoviciu a instalat multe și mari firme comerciale și un cartier de lux. Ultima tentativă a justiției române de a confisca, în temeiul vechilor donații, cele 224 de hectare pe care se ridicaseră Băneasa Schoping Center, Mobexpert, Carrefour, Ikea etc.,dar și sediul Ambasadei SUA, va fi definitiv respinsă în 2024. Chiriile piperate ale centrelor comerciale care în fiecare weekend sunt asaltate de shopeeng-iștii bucureșteni, se varsă mai departe înconturile lui Puiu Popoviciu, rezident la Londra. Condamnat ulterior de justiția americană, pentru alte infracțiuni, Hunter Biden este grațiat de tatăl său, în ultimele lui zile de mandat prezidențial.

În cartierul de lux ridicat pe terenurile Facultății de  Agronomie se află și notariatul IoaneiBăsescu, fiica lui Traian Băsescu, primar al Bucureștiului în acei ani. Înghesuit de jurnaliști pentru o posibilă implicare în acele afaceri, el a replicat, cu obișnuita elocință agresivă: de ce nu sunteți mulțumiți cu aceste investiții ale Capitalei?

Deși bucureștenii au ”votat bine”, mereu, deseori mergând pe mâna politicienilor din opoziție, capitala, teren de lansare pentru Președinție, are primari de tinichea, poleiți; de la anonimii Halaicu și Lis, la comandantul de navă Băsescu, medicul Sorin Oprescu, fugit în Grecia, și jurnalista Gabriela Firea, ”eșuată” în Parlamentul European.

Traian Băsescu aterizează, după primul mandat, la Cotroceni, și, în calitate de președinte al României, este omagiat în revista ”22” fiindcă a lansat Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de Vladimir Tismăneanu. Sunt incluse în ea personalitățile tutelare ale GDS (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihnea Berindei) și mai mulți membri ai Grupului – Radu Filipescu, StelianTănase, Marius Oprea, Horia-Roman Patapievici și Sorin Ilieșiu.

Poate din cauza acestei poziții simbolice, Ilieșiu, membru fondator al Alianței Civice și al Academiei Civice (autor al unor filme documentare premiate despre Cioran, Regele Mihai, Țuțea, Închisoarea Pitești, copiii străzii, proiecte arhitecturale etc. Făcute în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Mariana Celac, Ioan Groșan, Vladimir Tismăneanu), dobândește un deranjant delir de grandoare și își împăunează cv-ul cu Raportul Comisiei, târându-l în ridicol. După excluderea din GDS, parcurge un lung traseu de la asociațiile civice la PNL, PSD, AUR – demisii succesive, postul de deputat părându-i-se mereu prea puțin față de meritele lui. Iată că și oportunismul poate deveni o maladie.

                                                    *

La data când s-a format Comisia Prezidențială care va condamna comunismul, nu știu cât de convingător, ”22” era condus de succesoarea mea, Rodica Palade.

Fusesem împinsă să demisionez după o relație tot mai tensionată cu Gabriel Liiceanu. Punctul ei culminant l-am atins cu întrebarea ”A fost Noica un guru în ceaușism? Pusă pe coperta lui ”22” din 16 iunie 2003. Fraza provenea din articolul lui Mircea Martin care, după o lungă demonstrație, răspunde negativ afirmației istoricului literar Z.Ornea: el spusese că Noica a fost guru în ceaușism. Liiceanu m-a anunțat, indignat,că îmi va trimite o replică distrugătoare, iar eu i-am promis că voi răspunde. A urmat polemica între noi doi, cititorilor le plăceau ciocnirile de păreri, toți trăisem într-o lume de monologuri oficiale.Azi îmi pot imagina  că pentru ”păltinișeni” întrebarea „A fost Noica un guru în ceaușism ?”, simplă mișcare de marketing, afișată însă pe revista lor, a fost resimțită ca o blasfemie. Dar, după ultimele noastre evenimente, aș vrea și alte răspunsuri la această buclucașă întrebare.

Fusesem mult mai longevivă în acel post decât antecesorii mei, adică mult mai lipsită de simțul realității. Stelian Tănase intrase între timp în politică și în televiziune și se reîntorsese  la scris, Victor Bârsan devenise diplomat. Iar eu mă purtam de parcă revista GDS-ului era start-up-ul meu. O pusesem, cu un entuziasm ce pare ridicol azi, în slujba culturii politice care ne lipsea (și mie, și cititorilor), făcusem suplimente despreNato și UE, pe teme ecologice, feministe, economice etc.Munceam de dimineața până seara, fie în redacție, fie acasă, fără weekenduri, cu vacanțe ciopârțite, neglijându-mi apropiații, relațiile vechi, călătorind oriunde cu obsesia să aduc bani pentru revistă, să aplic undeva pentru subvenții etc. Făceam parte din categoria oamenilor prinși de căderea comunismului la mijlocul vieții, încărcați de energie și frustrări pe care le-au zidit apoi în instituții de stat și firme colective, fiindcă mintea și norocul nu i-a ajutat să-și vadă de  business-ul lor.

Când țelul unei Românii nato-europene se împlinea, m-am trezit brusc din iluzia mea patrimonială. Membrii GDS-ului (mai gonflat și mai puțin sclipitor decât cel din ianuarie1990 când fusesem primită), acționari fără alt profit decât al  orgoliului de apartenență și al unei iluzorii proprietăți asupra revistei, unii colaboratori apropiați, ajunși acolo prin propunerile mele, au venit în păr să asiste la execuția mea in absentia.Motivul ultim al ședinței din 28 iunie2004, convocată de Liiceanu, fusese o proiectată rubrică despre cotidian, pe care abia începusem s-o discut cu eventuali colaboratori. Între ei era și un tânăr cuplu de publiciști, cu care Liiceanu intrase în conflict după articolele lor necomplezente. Am fost învinovățită că deschid revista elitistului GDS unor începători (ca să fiu eufemistă). În următoarele două decenii, însă, ei vor avea cariere interesante: mai ales cel care va deveni un nume apreciat al generației următoare, și în critică literară, și în publicistică.

În ajunul ședinței, am căzut în mod stupid pe scările fostului Minister al Culturii unde mersesem după o finanțare, firește, și mi-am făcut o fractură urâtă. Eventuala operație risca să-mi secționeze nervii brațului drept, așa că, după mai multe consulturi am ales ghipsul de lungă durată, care mi-a prins și umărul. Tevatura medicală m-a scutit  de umilința discutării mele în public, clasica formulă a GDS de a-și împinge la demisie redactorii șefi.

N-am deschis până acum plicul pe care Rodica Palade mi-l va întinde, fără comentarii, când ne vom revedea în toamnă, unde transcrisese în fugă luări de cuvânt; presupun că și cele ale lui Andrei Cornea și Andrei Oișteanu, pare-se că singurii care au spus și cuvinte bune despre mine. Peste un an, după o altă ședință finală când se știa că plec, am reușit, după o discuție foarte neplăcută, să-mi fie votat în GDS suplimentul Bucureștiul cultural cu independență editorială față de ”22” (Andi Lăzescu, cu experiența sa de presă, îmi șoptise soluția)…

Așa s-au încheiat cei 13 ani, petrecuți într-o cameră cu mobilă neagră, rămasă din vremea UTC- lui lui NicuCeaușescu, la o masă lungă, plină de hârtii, unde corectam texte, vorbeam, răspundeam la telefoane, controlam venituri, discutam difuzarea, făceam interviuri cu posibili noi angajați, care stăteau ce stăteau și plecau, salariile erau mici și tranziția economică dură.Stătusem prea mult acolo, în ultimul timp mă zbătusem între procese de presă și rutină, în timp ce GDS cu revista lui și eu o luam deja  pe drumuri diferite. A fost un moment dur, dar în fapt binevenit când mi s-a smuls ”22”-ul din mâini ca să fie dat altora care îl așteptau de mult. Să descopăr, de la o zi la alta, în oamenii de încredere doar niște străini, grijulii să nu se abată și asupra lor fulgerele puterii, a fost o traumă care s-a dizolvat ani de zile în vise tot mai spațiate, până au dispărut. O situație banală, prin care trec mulți dintre cei care își pierd la un moment dat statutul.

  Dar pentru mine a fost ultimul moment când  mai puteam să încep altă viață, încă aveam energie și mai ales aveam chef pentru ea. În literatură, era un moment benefic, apăreau doomiiștii, o altă generație, sub sloganul Poliromului, Votați literatura tânără, așa cum simțisem când vrusesem să inaugurez în ”22” acea rubrică nouă. În Bucureștiul Cultural, la rubrica Bursa valorilor, aveam șansa să-i arăt timp de 7 ani, câți am mai venit, tot mai rar, în sediul din CaleaVictoriei 120…

Deocamdată era iulie 2005. Puteam, în fine, să mă așez, de dimineața la computer să reîncep vechiul meu Provizorat pe care știam că în fine aveam să-l termin.Printr-o conjuncție fericită a astrelor, peste două-trei luni urma să-mi apară la Gallimard Matinee Perdue. Trăiam, ca mereu, în prezent, evitând din principiu să mă uit spre viitor ca să nu-mi declanșez substratul anxios.Chiar și mersul în Franța,în echipa Belles Etrangers, m-ar fi neliniștit dacă m-aș fi gândit la el, dar nu.

Și, dintr-odată, mi-am simțit, ce ciudățenie! umerii ușurați, de parcă aș fi lăsat jos un ruksac greu, da, scăpasem de revista aia!

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 2-4]