(dintr-un caiet vechi)

            Fiecare om pare să fie individualizat de un anume paradox. Personalitatea lui se construieşte în jurul unei perechi de contrarii, al unei imposibilități care îl defineşte. De la măturătorul sărman de pe stradă, la geniul vizionar din turnul de fildeş, toţi avem de rezolvat o ecuaţie personală al cărui x e un paradox. În acel paradox stă fulgerul eliberator sau exterminator al fiecărei fiinţe umane. Paradoxul meu e probabil cel dintre exteriorul care contrazice profund interiorul: dintre condiţia mea esenţial feminină şi raţionalitatea mea masculină (construită, educată, închipuită). Dintre tentaţia puternică a extrovertirii şi vocaţia interioară mistică. Această contradicție e o formă de camuflare cu care avansez secret în existență. (1984)

3 august

La Braşov, cu studenţi din Şcoala gurdjieviană, la centrul deschis de curând acolo, am avut convorbiri interesante cu John West, americanul care vine periodic pe la noi. Am ajuns şi la Poiana Braşov, unde pe vârful Postăvarul am avut un fel de dialog socratic de o neaşteptată altitudine, care pur şi simplu mi-a deschis centrul emoţional de sub stern. Am vorbit despre frumuseţea majestuoasă şi temerară a peisajului din faţă care ne transpunea într-un tablou de Caspar David Friedrich ilustrând ideea de sublim şi de divinitate; despre „starea de iminenţă”, când percepi realitatea ca un epileptic înaintea crizei, când simţi fizic că eşti aproape să „te trezeşti”, adică să devii foarte lucid, dar frica te copleşeşte şi dai înapoi; despre nevoia de a lua „riscuri emoţionale” ca să depăşeşti anumite praguri interioare; despre Divinul care lucrează cu atâta fineţe şi răbdare şi iubire în noi o transformare pe care nu o înţelegem.

Am vorbit despre faptul că Dumnezeu ne îngăduie foarte mult, că el rabdă până şi trufia extraordinară a civilizaţiei actuale, ca să lase omului posibilitatea de a-şi epuiza toate dorințele, toate ambiţiile, toate vanităţile, toate potenţele, ca apoi să-l întoarcă spre Sine; despre faptul că aşa cum un om aduce pe lume un copil, îl creşte, dar apoi îl lasă liber să evolueze cum poate, tot aşa şi Divinul ne respectă libertatea şi încearcă discret să ne ajute cum poate. Am vorbit despre durerea de a fi atât de imperfecţi, atît de negativi, de îndărătnici, de uituci; despre lumea întreagă care e o maşinărie complexă de amintire de sine, de curăţire de sine, de regăsire a lui Dumnezeu; şi chiar dacă vom reuşi să ne trezim, sau să ne amintim ceea ce suntem cu adevărat, nu vom deveni altceva decât suntem, vom rămâne tot poeţi, ingineri, medici, tâmplari, muncitori, însă altfel… Şi în timp ce convorbeam cu John West, simţeam atât de intens, de viu în plexul solar, prezenţa naturii splendide din jur, a stâncilor cenușii de munte, a perspectivei îndepărtate şi a orizontului albăstriu, încât am ştiut că voi purta acele clipe cu mine în eternitate, adică în sufletul meu nemuritor.

Când am luat telecabina înapoi să coborâm, din cauza emoţiei pe care o simţeam ca pe un triunghi cu vârful în jos în adâncul pieptului, am putut să privesc cu mai multă iubire ca de obicei la ceilalţi călători. Mă uitam la ei şi simţeam cum mă emoţionez cu un fel de tandreţe compasională, pentru că erau cum erau, eram cu toții cum eram, nu prea frumoşi, destul de vulgari, totuşi demni de o iubire anume pentru ceea ce reprezentăm ca umani pe scara Creației…Cred că s-a văzut ceva pe faţa mea, căci şi John şi o altă studentă m-au privit destul de ciudat la un moment dat. Mai târziu John mi-a mărturisit că şi el a avut atunci un moment emoţional special.

9 august, miercuri

În afară de faptul că nu am deloc spor la lucru, din cauza verii şi a căldurii sufocante, săptămâna care a trecut a fost plină de o realizare aparte, alcătuită din mici revelaţii. Cărora le dedic de fapt mai tot timpul meu, umplut doar cu lecturi spirituale, cu observări de sine şi cu mici meditaţii, în afara treburilor curente. Lectura din Maurice Nicoll îmi e vitală, parcă mă confirmă pas cu pas în ce înţeleg pe cont propriu – de fapt îmi explică mai clar, dpdv al Sistemului Gurdjieff, fazele psihologice prin care trec. Citesc apoi cărţi ortodoxe diverse, am citit Maxim Mărturisitorul (înaltă teologie!), am citit „Despre viaţa lui Moise” de Grigore de Nysa (mare carte, deşi mai simplu scrisă decât mă aşteptam), citesc acum „Le féminin de l’Être” de Annick de Souzenelle care mă entuziasmează. Şi toate îmi pare că ajung la mine la momentul potrivit.

Să o iau mai ordonat. Vineri dimineaţă, în urma rugăciunii şi a lecturilor, am avut brusc un fel de „imagine interioară” cu o concă înaltă de altar bisericesc toată în aur, de fapt cu acea parte concavă din încăperea altarului ortodox, îndreptată spre est, unde de obicei este înfățișată Maica Domnului. De data aceasta era ca o arcadă foarte înaltă, de sine stătătoare, ridicată în plină lumină, fără restul clădirii din jur, cu peretele concav îmbrăcat într-un mozaic de aur strălucitor. Imaginea m-a fascinat, era majestuoasă şi plină de un fel de slavă îndepărtată, şi am simţit nevoia să ridic braţele în sus, în locul în care mă aflam în cameră, şi să laud, să laud, să laud Divinul cu toată inima, cu toată bucuria, cu un fel de entuziasm fericit… Vedeam în continuare imaginea mentală, încercam să ghicesc dacă pe mozaicul acela de aur se află şi vreun semn, vreo figură, îmi închipuiam că ar trebui să fie poate şanţul îngust al unei cruci tăiate pe mijlocul marii conci, dar nu vedeam de fapt nimic altceva decât acel aur divin, care mă umplea de o bucurie adâncă.

Am fost cam uimită de această imagine interioară şi de impulsul de a slăvi Divinul cu braţele ridicate în sus. Am trecut peste asta, păstrând remanentă imaginea în mine. Am avut apoi o discuţie cu soțul meu Horia, care mi-a zis unele lucruri care m-au uimit. Că de fapt oamenii par să se împartă în „speriaţi” şi în „liniştiţi”. „Speriaţii” caută cu disperare o soluţie pentru teama de moarte, pe când „liniştiţii” acceptă lucrurile cu calm şi firesc. Eu aş face parte din prima categorie, iar el ar face parte din a doua. De fapt, toţi oamenii suntem iubiţi, Dumnezeu ne iubeşte şi ne va salva la sfârșit, trebuie doar să ne trăim viaţa cu simplitate şi pace. Eu, Magda, mă străduiesc prea mult, mă zbat prea mult, vreau prea multe să fac şi de fapt sunt agitată, nefericită şi asta e inutil. Misiunea lui, a lui Horia pe lângă mine este să mă apere de o anume ispită, dar se pare că nu a reuşit. Vorbele lui m-au uimit, ştiu că ceva e adevărat în ele.

Sâmbătă, toată ziua, am simţit nevoia să citesc „Despre viaţa lui Moise” de Grigore de Nysa, care mi-a picat foarte bine. Am înţeles deodată mai clar că legenda lui Moise e legenda fiecărei vieţi care se îndreaptă spre împlinirea de sine: Moise e arhetipul omului-om, nu a omului-dumnezeu precum Cristos, ci om-om care de-a lungul unei vieţi întregi duce lupta cu sine şi face efortul de a regăsi partea divină din el, de a se întoarce la Dumnezeu. Faptul că arhetipul cristic apare încă de atunci, încă de la început în Vechiul Testament, dar că a fost nevoie de o întrupare a sa în istorie, în exterior, pentru ca oamenii să înțeleagă despre ce e vorba şi să se străduiască să-l realizeze în sine, mi s-a părut extraordinar.

Dar că acest lucru preexistă încă de la începutul începutului, în istoria umanității şi în istoria individuală, mi s-a părut şi mai extraordinar, cutremurător de-a dreptul, am simţit cum mă iau valuri de frisoane speciale, simţeam că sunt aproape de ceva important. Iar la urmă, am dat în carte peste o idee care pur şi simplu m-a ridicat în picioare: Dumnezeu vrea să ne facă prieteni ai Lui, noi putem deveni prieteni ai lui Dumnezeu! Mi-am amintit atunci de ciudata trăire pe care am avut-o acum câteva luni, în care mi s-a părut că simt o prezenţă masculină invizibilă în cameră, alături de mine, care îmi transmitea cumva dorinţa de a avea în mine un interlocutor, un prieten, da, acesta e cuvântul, un prieten! Nu un elev, nu un discipol supus, nu un iubit – deşi şi câte ceva din toate astea – ci un prieten!

Iar duminică dimineaţa, deschizînd „Proloagele”, am văzut că e 6 august, sărbătoarea Schimbării la faţă, a Transfigurării! Adică a înţelegerii a ceva esenţial, a „slavei dumnezeirii” posibile în om – şi a transformării noastre în consecinţă…Când am citit în carte “Părinte, proslăveşte-mă cu Slava pe care o aveam la Tine, mai înainte de a fi lumea”, am simţit cu toată fiinţa mea că acest lucru minunat mă priveşte! Că pot şi eu, cumva, să-l rostesc! Că am acest drept! Valuri de frisoane m-au podidit.

Apoi m-am dus cu Daniela G. la biserica Drăgănescu de lângă Bucureşti, deşi iniţial avusesem intenţia să mă duc la mănăstirea Cotmeana, dar era prea departe. Pe drum, în maşină, am avut o conversaţie bună, adevărată, cu Daniela, care e mai matură decât mine. I-am spus despre Horia şi ideile lui, despre lecturile din ultima vreme, despre neputinţele mele în „lucrul cu sine”. Ea mi-a vorbit despre ale ei şi amândouă am comentat ceea ce spunea fiecare. I-am vorbit cu înflăcărare despre cartea lui Grigore de Nysa şi viaţa lui Moise. Daniela m-a calmat, rugându-mă să nu mai fiu sofisticată în formulări, să fiu simplă. Căci vom ajunge într-un loc simplu, de ţară.

Când am ajuns în sat şi am oprit înaintea bisericii, sub lumina toridă de vară, privind-o pe Daniela îndreptându-se spre intrare, am avut un moment de trăire ciudată, exaltantă. Am simţit pentru ea aceeaşi uimire plină de bucurie ca faţă de o mare minune, pe care am simţit-o şi la Apollo în America, văzând frumuseţea spirituală a celor de acolo, din inima Școlii gurdjieviene. Ceva care m-a umplut de un fel de veneraţie, ca în februarie în Egipt, când nu ştiu cum am înţeles ce lucru majestuos este omul. In biserică am văzut pictura destul de simplă a lui Arsenie Boca, pentru care nu am făcut o pasiune. Iar în timpul slujbei, dar mai ales după slujbă, pe drumul de întoarcere cu mașina, printre casele modeste de ţară, printre câmpii arse de soare, prin praf şi câini traversând haotic şoseaua, conversând tot spiritual cu Daniela, am ÎNŢELES ceva capital, ceva esenţial, care m-a umplut de o bucurie liniştită şi adâncă. Da, Horia a avut şi are dreptate, suntem iubiţi, suntem IUBIŢI! Şi rolul nostru pe lumea asta e să realizăm în noi acest lucru şi DIVINITATEA. Adică faptul că omul a fost creat ca o făptură divinizabilă. Că suntem FIII LUI DUMNEZEU! Şi că acest lucru va veni la timpul său, spre finele vieţii, sau după aceea, căci el înseamnă creştere, evoluţie, transformare. Transfigurare. Schimbare la faţă. Şi era 6 august, sărbătoarea cu pricina…

De atunci sunt plină de o bucurie tăcută, liniştită. Am reuşit. Am înţeles. Am dezlegat ghicitoarea. Enigma cea mare! Nu-mi mai rămâne decât să nu uit, şi să merg până la capăt… Cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu Slava lui Dumnezeu. Care e chiar în noi. E una cu noi.

De atunci îmi tot vine în minte refrenul lui Meher Baba: “Make efforts. Don’t worry. Be happy!” Aşa e. De rest are grijă Altcineva.

15 august, marţi

Lectura din Annick de Souzenelle m-a hrănit realmente toată săptămâna trecută, deşi n-am reuşit să citesc decât câte un capitol pe zi. Nu m-am dus nici la Şcoala G., căci am fost într-o stare de topeală şi moleşeală lăuntrică încât nu am putut decât să citesc şi să zac. Vineri seară au venit doi colegi gurdjievieni la mine pentru „octava de poezie” şi am citit împreună, cu glas tare, din „Eumenidele” lui Eschil. Lectura ne-a entuziasmat, împreună fiind am intrat într-o stare mai înaltă şi am reuşit să înţelegem unele sensuri legate de învăţătura din Şcoală. Apoi a urmat o discuţie despre Şcoală. Sâmbătă am citit toată ziua „Oedip interior” tot de Annick de Souzenelle, tocmai din cauza serii precedente, şi lectura m-a încântat, am început să înţeleg o grămadă de simboluri discutate în carte şi pe care le-am regăsit în unele vise şi stări speciale ale mele. Analizele la Oedip, Tezeu şi Europa m-au încredinţat că „sunt pe calea cea bună”. Dar am mai înţeles şi că va urma o „perioadă neagră” inevitabilă după anumite „înţelegeri”, un fel de „coborâre în infern”…

Sâmbătă noaptea m-am sculat pe la 4 şi n-am putut să dorm până spre dimineață. M-am zvârcolit, am cugetat la multe lucruri şi la un moment dat am avut înaintea ochilor interiori o imagine bizară: eram pe un drum spre „casa mea”, care era apărată de un căpcăun, dar înaintea lui se aflau alţi trei căpcăuni, mai mici şi parcă de hârtie, uşor artificiali, nu prea înspăimântători. Am înţeles repede că această „imagine interioară” fusese provocată probabil de lectura anterioară şi nu ştiu dacă trebuie să o iau în serios. Dar mi-am adus aminte de alte imagini lăuntrice cu „căpcăuni”, cu „zmei” sau cu „demoni”, care nu fuseseră toate provocate de lecturi anterioare: cea recentă de la New York, cea de la Paris din toamna trecută, cea de după lectura „Secretului Florii de aur” traduse de Richard Wilhelm, cu introducerea lui C.G.Jung de acum câțiva ani.

Apoi, la un moment dat, mintea mi s-a limpezit şi am simţit că intră într-o altă stare: parcă urcam şi coboram simultan pe nişte nivele destul de ameţitoare, deşi abstracte, fără imagini şi fără conţinut. Înțelegând că e ceva special cu mine, mi s-a părut că ar fi bine să mă rog lui Cristos să mă ţină acolo sus, dar cum am început să spun lăuntric rugăciunea cea simplă, imediat am simţit cum am coborât din starea specială, care a durat câteva secunde. Am înţeles că am greşit, ar fi trebuit să mă las „în stare” fără să verbalizez nimic. Am greşit că iarăşi am fost „voluntară”. Ori poate că energia necesară acelei „stări” s-a epuizat repede din creierul meu. Am adormit spre dimineaţă, pe lumină, după ce am realizat că era lună plină, o lună roşie, impresionantă, ceea ce explica multe.

Iar duminică dimineaţă m-am dus de la ora 9 la slujbă la biserica mea parohială Sfântul Vasile. De la început am ascultat slujba cu atenţie şi cu un fel de bucurie inexplicabilă, care-mi desena un surâs larg pe faţă. Ca de fiecare dată, slujba mi se părea nouă şi plină de alte înţelesuri, iar pe la a treia parte, în picioare fiind şi privind icoana împărătească a lui Hristos, am intrat în vibraţii destul de puternice şi pline de fervoare. Apoi, la un moment dat, privirea lui Hristos m-a atins cumva mai puternic, mi s-a părut că citesc în ea ceva aparte, care m-a uimit: în severitatea ei impresionantă am înţeles brusc că mă priveşte o dragoste neînţeles de adâncă şi de o exigenţă infinită, dar şi dragostea era infinită şi plină de un fel de dor profund şi de neînţeles pentru oameni, pentru mine, care eram chemată să realizez ceea ce liturghia spunea, tot spunea și repeta în fel şi chip. Un DOR SFÂŞIETOR şi IMPERIOS, asta simţeam… Şi era o tăcere atât de mare în biserică…Şi mi-am amintit de durerea şi de lacrimile de altădată, tot la liturghie, fiind acum eu plină de o bucurie blândă, de un surâs lăuntric inexplicabil. Şi m-am gândit că am plătit cu atât de puţin bucuria pură de acum, căci n-am suferit peste poate şi curăţirea mea interioară n-a fost cine ştie ce proces groaznic. Şi cine ştie ce va mai veni.

Iar noaptea, a doua noapte de lună plină, am reuşit să dorm destul de bine şi m-am trezit spre dimineaţă cu un capăt de vis în minte: un bărbat, el, El, vine să mă ia în căsătorie; eu mă pregătesc împodobindu-mă ca de nuntă într-o încăpere îngustă şi destul de întunecată; nunta are loc, dar undeva departe, în mijlocul mării. Aflu de ea numai din auzite. Apoi văd din spate o femeie tânără şi mama sa așteptând degeaba la marginea mării, căci nunta deja a avut loc, şi nu cu ele!

Luni seară, ieri, m-am dus la slujba de prohod al Maicii Domnului, după ce în timpul zilei m-am aferat cu nişte treburi pe la CIAC şi am simţit la un moment dat o strângere ciudată de inimă, amintindu-mi de acel „Lăsaţi grija lumii” care mă obsedează în ultima vreme. Deşi obosită, m-am smuls din pat şi m-am dus şi am asistat pentru prima dată la această slujbă atât de frumoasă. Așezându-mă în faţă, pentru că numai acolo am găsit un scaun liber, m-am pomenit că preotul mai tânăr vine lângă mine şi ne roagă pe cei din colţul de acolo să cântăm cu el prohodul, dându-ne nişte cărticele trase la xerox. Şi am cântat tot prohodul, alături de o tânără femeie foarte evlavioasă şi de una mai bătrână şi mai simplă. Iar cuvintele prohodului erau minunate, m-au impresionat. La final, toată mulţimea de credincioşi a ocolit biserica odată, ca în Vinerea Mare. Mi-am adus aminte că în 1995 am ajuns la mănăstirea Hurezi tot de Sfânta Maria Mare, dar nu-mi aminteam de prohod, deşi acolo am trăit primele momente de „atingere a Duhului” asupra mea. Şi mi-am dat seama că mi-au trebuit atâția ani ca să ajung să particip la toate slujbele legate de această sărbătoare, pe care abia acum o înţeleg în toată măreţia ei ascunsă, aproape la fel de importantă pentru condiţia noastră de muritori ca şi simbolistica momentului Paştelui. Şi iarăşi m-am uimit de constanta, tenacea şi discreta „lucrare a Mariei” în viaţa mea.

Noaptea de ieri, a treia noapte de lună plină, a fost o noapte stranie, cu totul aparte. M-am culcat foarte târziu, pe la unu, după o discuţie lungă despre diversele căi spirituale din New Age avută cu tinerii mei vecini mutaţi de curând pe palier. Spre ora patru m-am trezit, căci începuse un fel de vânt care bătea în rafale pe afară şi făcea ferestrele să scârțâie. Cu ochii închişi am ascultat o vreme, apoi am încercat să adorm la loc. N-am reuşit decât să intru într-un semi-somn superficial, din care tot auzeam zgomotele din jur, care se succedau într-un fel de ritm straniu, aproape muzical. Se mai trântea un geam, mai venea o pală de vânt, mai scârțâia o mobilă, iarăşi o pală de vânt, apoi un bubuit vag pe afară, apoi un cântat de cocoş, iarăşi o pală de vânt, apoi un fel de gong undeva, apoi țârâitul greierilor, apoi iarăşi un foşnet de vânt, şi tot aşa. Până când chiar mi s-a părut că desluşesc un fel de „muzică concretă” în toate astea, care m-a făcut ceva mai atentă în semi-somnul meu vag, cu ochii închişi. „Muzica walkiriilor”, mi-a trecut prin gând, căci totul era natural şi amplu. Iar când am auzit un fel de zgomot ca de apă curgând, undeva în dreptul tavanului, dar într-un loc unde în mod normal nu ar trebui să aud aşa ceva, căci nu este deasupra nici bucătărie, nici baie şi nici vreo ţeavă pe acolo, nu ştiu de ce dar am înţeles că această muzică mă priveşte, e compusă de noapte și de spiritele locului parcă special pentru mine! Şi m-am trezit de-a binelea cu un nou fel de atenţie. În acel moment mobila a dat un scârțâit foarte puternic.

După o vreme cred că am intrat iarăşi într-un semi-somn subţire. Am avut un vis în care parcă eram cu sora mea Carmen în curtea bunicilor de la Dărmăneşti, ea dând de mâncare unor găini şi atrăgându-mi atenţia asupra unei capcane din mijlocul ogradei. Apoi, pe neaşteptate, peste ecranul mental a intrat un alt vis, în care cineva din off îmi arăta cum va reconstitui din mici crâmpeie rămase vii un corp uman întreg. Văd clar nişte fragmente de ţesuturi ca din zona pieptului şi mai ales un zgârci de la cotul braţului stâng, şi mi se spune că din atât de puţin material rămas viu, sau bun, sau disponibil, nu mai ştiu clar, se va reface întregul trup care va fi viu! În momentul acela ÎNŢELEG că asta se referă la mine ! Şi mă trezesc brusc cu această înţelegere cutremurătoare care mă aruncă într-un frison foarte puternic. Atât de puternic încât realizez cumva, pentru prima oară, ce poate să însemne „frica de Dumnezeu”.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 15-17]