Să-ncep și eu cu tonul radical și emfatic al tuturor căuzașilor din Pentru o nouă cultură critică românească (Editura Tact, Cluj, 2024): nu există decît o singură cale pentru a face critică literară onestă și riguroasă – calea lui Livius Ciocârlie. Adică, pe scurt, a n-o face. Orice carte/operă trebuie încadrată în sistemul mondial literar, iar pentru a face asta în mod corect ar trebui nu doar să fi citit toate cărțile lumii apărute înaintea ei, dar să le și ții minte în amănunt și să folosești toată aparatura investigativă și evaluativă – ori măcar cea adecvată la pretențiile și propunerile operei. Deocamdată așa ceva e omenește peste puteri – cel puțin pînă cînd inteligența artificială nu ne va sta în ajutor documentar -, așa că facem ce putem, pe bucățele mai mici ori mai mari și cu instrumente și calități personale cum dă Domnul și sîrguința. Orice investigație, cît de complexă, e doar parțială și orice interpretare limitată și insuficientă. Asta ca să nu creadă cineva că nu e critica literară o vocație a dezamăgirii. Firește, nu toată lumea are casanța lui Livius Ciocârlie și sînt mulți oameni curajoși care riscă în limitele propriilor puteri, cu tactici și strategii mai primitive ori mai sofisticate, unele mereu înnoite, altele încremenite. Din cînd în cînd au loc revoluții metodologice și se dau alarme despre criza (eternă, congenitală, căci de acolo i se și trage numele) a criticii, iar în cazuri grave se lansează manifeste de urgență. Dar totdeauna lucrurile se calmează și revin la șansele – sporite cu fiecare insurgență inovativă – de a raționaliza bucuria (ori dimpotrivă) unei lecturi și de a justifica plăcerea literară în sine. Căci dacă literatura nu produce plăcere, nu produce nimic. Deși, firește, literatura e mai mult decît literatură (dacă e cu adevărat literatură).   

Un astfel de manifest – colectiv – e volumul coordonat de Alex Goldiș, Christian Moraru și Andrei Terian. Practic el e al doilea manifest, căci (mai) toate obiectivele promovate aici au fost deja propuse de Andrei Terian în Critica de export din 2013, dar între timp oastea s-a mărit la dimensiunile unei jumătăți de manipul (asta fără a mai socoti și trupele auxiliare de aliați, neconvocate la acest asalt) iar atacul e sistematic, nu doar frontal, și din toate părțile. Ca să contextualizez puțin – o cerință expresă a manifestului – aș zice că o samă de critici mai tineri, pe care o vreme i-a avut la inimă și printre colaboratori, s-au decis să-i amărască lui Nicolae Manolescu ultimii ani, obligîndu-l să-i certe și să polemizeze cu ei pentru că s-au pus toți contra așa-zisei ”critici estetice”. Pe cît s-ar părea, Manolescu a resimțit campania lor – organizată, susținută și coerentă – pentru ”o nouă critică” un fel de trădare, căci în articolele – multe – prin care-i muștruluia se simte, în tonul prea ridicat și de paternalism aulic, și un fel de afecțiune lezată, dincolo de argumente. De un paricid pus anume la cale îi va fi bănuit, căci nu uită de fiecare dată (cînd e cazul) să-i numească, pe rînd, ”fostul meu student” (sau ”fostul nostru colaborator”), evidențiindu-le astfel ingratitudinea. Impresia de paricid a mai fost întărită și de felul în care soarta a aranjat lucrurile, întrucît părea că tînăra gardă a marcat parastasul manolescian tocmai printr-o sindrofie de lansare a volumului. Manolescu – și Eugen Simion la pachet cu el – nu e, firește, decît capul răutăților care a împins critica în criză, sub numele lui putînd fi înșirate cohorte întregi de ”estetiști” retardați. Cu siguranță combatanții ”noii culturi critice” și-ar fi dorit nu doar să-i prindă în viață pe cei doi, dar și în maximă formă dialogală – de nu polemică de-a dreptul -, dar soarta a compromis partea cavalerească a provocării. Cred că nimeni nu regretă mai mult decît ei înșiși această turnură a lucrurilor. Dar habent sua fata libelli. Războiul cu Troia pare a nu avea loc. Cel puțin, nu cu protagoniștii.

În lipsa lor, el se duce cu suplinitorii, descalificați la grămadă și din pornire tocmai prin anonimizarea lor. Premisa e că nici nu merită pomeniți. Ce-i drept, înfruntarea pare a se duce între niște trupe critice NATO și niște trupe critice din Tratatul de la Varșovia. Tehnologia argumentativă a tinerilor critici și combatanța lor conceptuală – o spun pe șleau – copleșesc zdrobitor defensiva activată de acțiunea lor. Însuși faptul că toată critica tradițională – să-i zicem așa – s-a poziționat defensiv, așezîndu-se îndărătul vechilor palisade care ocroteau pretențiile de judecată estetică, e relevant de la sine. Iar iritările stîrnite și necontrolate, sunt și mai relevante. E o înfruntare între trupe de elită conceptuală și rămășițe din oastea mai de strînsură de sub steagul estetic.

Să precizez și de unde vorbesc eu – ca să respect o altă exigență francă a manifestului: de pe cele mai retrograde poziții. Atît de reacționare încît nici nu-mi ascund regretul că protagoniștii revoluției critice au părăsit cronicăreala literară, deși dezertarea lor mi se pare justificată din mai multe puncte de vedere. Și nu numai pentru că vor să iasă din critica domestică și să se confrunte cu vedetele mondiale ale teoriei critice la zi, pentru că vor să depășească nivelul epidermic, ”impresionist”, al abordărilor critice, ci și din considerente mai degrabă sociale și de carieră. Universitatea are alte pretenții de la examenul literar decît poate oferi foiletonistica și, prin urmare, a și eliminat-o din tabela contribuțiilor care pot aduce puncte (ca să nu mai spun și că a devenit pură muncă voluntară, un argument care nu poate fi socotit irelevant – lucruri evidențiate apăsat în manifest; foiletonistica nu contează în industria de puncte academice și dubla ei declasare e dată în vileag; în orice caz, toată lumea poate fi de acord că e mai bine să poți obține două performanțe – academică și socială -, decît niciuna). Pe scurt, vorbesc din cel mai calificat și asumat anacronism (Atunci, ce te bagi?… am auzit, am auzit… mai ales că n-am nici veleități teoretice; nu unele de luat în seamă, oricum), dar dintr-un anacronism fără ostilitate, ci mai degrabă cu simpatie, de nu chiar cu – parțială, totuși – empatie. Ar fi putut fi chiar deplină dacă tabelul ”principalilor noștri adversari” din declarația finală asumată de toți contributorii (adică ”impresionismul /…/, ”urechismul” și rudele lui /…/ și aroganța autocrat-vetustă”, p. 439) ar fi rezumat corect lista ”adversarilor” și nu i-ar fi eliminat de pe ea tocmai pe cei cu care și-au făcut mai mult de furcă – foiletonistica în sine și ”critica estetică” de orice formă. În privința dreptului la cea din urmă – de nu chiar a obligației – invoc aici doar spusele lui Paul Zarifopol (care-mi păreau pînă la apariția manifestului de un bun simț elementar): ”e normal și oarecum obligator să interpretezi arta mai întîi estetic, să o judeci după norme artistice, fiindcă e artă, și nu de alta. Pe urmă: liber e oricare să întrebuințeze arta cum îl taie capul” (Sofismul despre estet). Chiar să pufăie din pipa lui Magritte.

Să vedem (cu slabe nădejdi) dacă mai e ceva de apărat în privința celor două instituții vetuste, un fel de deșeuri ale istoriei, după cum rezultă ele din paginile manifestului – foiletonistica și criteriul estetic. Foiletonistica e îndeosebi făcută de rușine, deși nu e sigur că despre instituția ca atare a criticii de întîmpinare e vorba ori despre un concurs de vanități (dacă nu unul pentru putere). Văd în tranșanța concluzivă că, în principiu, foiletonistica ar putea scăpa – dacă s-ar scutura de aroganță și și-ar vedea lungul nasului: ”Ca să fim înțeleși, nu ne deranjează nici impresionismul, nici foiletonismul în sine, ci, pe de o parte, pretențiile lor de a fi, dacă nu exclusive, cel puțin superioare criticii profesioniste, iar, pe de altă parte, parazitarea de către ele a criticii academice din România” (p. 440). În apărarea criticii de întîmpinare a sărit imediat Nicolae Manolescu (nu o dată) și peste argumentele lui n-am ce adăuga. Pare destul de sigur că și noii critici sînt de acord că serviciul de triaj literar e util, doar că nu e făcut corespunzător. Și cum ar fi dacă, după spusele lui Christian Morau, ”cronica și „cronicheta„ aglutinează „impresii„ epidermice și „intuiții„ minimal organizate într-o secvență oarecare, nu neapărat logică, în timp ce oferă cu generozitate „judecăți de valoare„ spontane împachetate într-un eseism hiper-adjectival voios” (p. 377); nu sînt cele mai rele lucruri spuse pe seama foiletonisticii, Moraru însuși adăugînd că ea e folosită ”reglărilor de conturi și partizanatelor de tot felul”. Dacă așa stau lucrurile, n-ar fi mare pierdere și cronica literară ar merita pe drept un delete. Manifestul e, firește, și o prezentare (implicită, cînd nu e ofensiv explicită) despre starea – jalnică – a națiunii critice, un raport-rechizitoriu. Nici nu e (mult) de replicat acestui raport și nici observației lui Christian Moraru potrivit căreia critica de acest fel, mizînd pe ”autoritate”, ”nu e colocvială, ci „solilocvială” (p. 373). Despre ”autismul” criticilor de pe linia de primire – și nu doar al celor cu ”autoritate” – m-am plîns și eu. Esențial critica e dialog (în interbelic criticii dialogau și nu lăsau neobservate opiniile și judecățile confraților, fie că erau în acord, fie că erau în dezacord; e drept că unii combăteau fără a-și numi preopinentul, cum făcea G. Călinescu, probabil ca demonstrație de putere, dar era evident cu cine se contrazice) și interpretările trebuie confruntate. Nu e cazul la noi, unde mai toți criticii (de întîmpinare) sînt și primii și singurii cititori ai cărții sau operei respective. Și nu doar ei: poți vedea articole despre – să zicem – Blandiana (că tot a fost un fel de ”an Blandiana”) în care, în ciuda unei bibliografii mai groase decît opera ei, comentatorul e primul și singurul ei cititor. Nu-i de mirare că (mai) toată critica de întîmpinare e o tropotită pe loc și un simplu vacarm tautologic. Tautologia ”inocentă” a interpretărilor și observațiilor e însă caz de plagiat (nu știu dacă nu cumva mai grav decît cel conștient) și lipsa aceasta de minimală etică a comentariului e dovadă de pur veleitarism. Nici n-ar fi nevoie de repudierea lui de la nivelul normelor academice de comportament critic dacă n-ar fi atît de generalizat. N-aș lăuda, așadar, performanțele  interpretative ale foiletonisticii harnice, dar cred că principiul utilității acestui serviciu de triaj va rezista inclusiv compromiterii lui. Dacă s-ar lupta chiar cu principiul de existență al cronicii, mă tem că reformatorii s-ar lupta cu mori de vînt. Desigur, acum ”critica de întîmpinare” de prin reviste nici măcar nu mai e prima solemnitate receptivă, căci primul val de comentarii – unele chiar profesioniste, deși, firește, marea majoritate e făcută din like-uri verbalizate – se desfășoară pe rețelele de socializare. Nu adversitatea principială și nici acuza de retardare/anacronism vor amenința instituția cronicii literare din reviste (ba nici chiar amatorismul improvizațiilor), ci efervescența și promptitudinea comentariilor de pe facebook sau alte canale. (Care, iată, au luat în serios chiar și producția literară ca atare – ateliere, concursuri, cercuri de dezbatere, cenacluri etc.). Aș întreba însă și eu, ca G. Călinescu într-o împrejurare similară, cine e foiletonistica? E ea domnul X? E ea domnul Y? Sau Z? Și dacă lucrurile nu merg bine, de vină o fi foiletonistica ori acești domni? (Pun întrebarea deși risc să dau peste problema ”autorității” dezbătută de Christian Moraru; eu sper însă că orice ”autoritate” se ridică pe argumente, deși poate fi folosită – de la o vreme și de unii – și ca decret carismatic). ”Toxicitatea genurilor critice precum recenzia, eseul jurnalistic, „portretul„ („schița„, „crochiul„) critic și articolul de dicționar” (p.382) nu e, sper, atît a ”genurilor” în sine, cît a practicanților. Eradicarea lor e doar un simptom al ambiției vogliamo tutto, de care face paradă bună parte din manifest, chiar și atunci cînd proclamă toleranța și respectul pentru celălalt. Credeam că între foiletonistică și etajul academic e nu doar rivalitate (de notorietăți? de putere?), ci și un productiv parteneriat (cum îl presupunea și Adrian Mureșan în comentariul din Observatorul cultural, nr. 1245-46/2025). Dacă savanților foiletonistica nu le aduce nici un folos, ci doar iritare, foiletoniștilor critica academică le face servicii esențiale, căci toate descoperirile acesteia se răsfrîng pînă la urmă și în practica foiletonului; e locul în care ele se vulgarizează, chiar dacă – spune intransigența academică – după ”ureche”. Dar e și locul în care ideile – dacă sînt – ies din ghettou. E drept, printr-un fel de semiparazitism, precum se întîmplă și-n natură în cîteva locuri. Tocmai de aceea nu văd cum foiletoniștii s-ar opune prosperării cercetărilor academice. Și nici de ce și-ar purta nasul pe sus, ofensînd astfel prestigiul academicilor. Genurile condamnate de Christian Moraru sînt genuri modeste, umile, frivole chiar, de critică, dar utile. Încă. (Sper să nu-mi fie socotit doar ceva pro domo). Foiletonofobia ori baremi disprețul aruncat foiletonisticii sînt, însă, credibilizate (de nu chiar întemeiate) de faima de cronicari pe care bună parte dintre autorii manifestului o aveau cîțiva ani înainte. De nu se lepădau de asemenea frivolități, alde Terian, Goldiș ș.a. ar fi fost ei azi ”teroriștii” literaturii în curs.

Indisociabil de foiletonistică, impresionismul critic e victimă imediată, nu colaterală. Toți savanții îl disprețuiesc, dar fără măcar a lua în seamă felul în care Lovinescu l-a transformat în ”metodă” critică. Ori de cîte ori vine vorba de el, e vorba de fapt de imaginea lui trivială, ca și cum impresionismul ar fi o simplă înnădire de impresii gen ”drăguță”, ”interesantă”, ”mi-a plăcut”, ”m-a emoționat” etc. E o procedură incorectă, mult prea expeditivă și cu un dispreț afișat ca prejudecată. Dacă nu studiază fenomene, procese, evoluții etc., ci acordă atenție ”unicatului” care e opera, impresionismul e mai adecvat decît orice sistem articulat de academism. Cred că Ion Pop semnala pe drept (în Viața Românească, nr. 1/2025) că ”atenția la unic” rămîne încă printre datoriile criticii, chiar dacă ”unicitatea” e apoi contextualizată. Cel puțin în problema ”impresionismului ca metodă critică”, academicii din manifest n-au procedat după rigorile academice, ci s-au lăsat duși de propria iritare și l-au tratat ”după ureche”. Au inventat o fantomă numai bună de apostrofat și de făcut exerciții de sarcasm pe seama ei.  

  Foiletonistica e însă doar mesagerul, iar impresionismul instrumentul, supuse, ambele, declasării, căci obiectivul major pe care vor să-l doboare îl reprezintă pretenția de ”autonomie” a literaturii și dogma ”criticii estetice”. Oricît zel s-a fi depus în afirmarea ei, ”autonomia” n-a fost, de la început, altceva decît o nostalgie. Chiar de la preluarea și resemantizarea acestui concept politico-administrativ, condiționările externe erau implicite și numai excesul de condiționări dinafară a dus la voluntarismul autonomist. Desigur, a fost vorba de o iluzie, întreținută și de mari scriitori, și de un efort de a o proiecta și de a o apăra de imixtiunile prea grosolane. Dar nici literatura, nici scriitorii n-au reușit să rupă lanțurile determinărilor, ci doar – cel mult – să le sublimeze. Dacă mai e invocată și în zilele noastre, e doar ca ecou nostalgic al autarhiei artistice. În fapt, e și ea o fantasmă închipuită asupra căreia se năpustesc toți combatanții ”noii culturi critice”. Cu deplin succes, firește.

Imperativul central al manifestului e – ca să-l citez iar pe Ion Pop – ”necesitatea, cvasiobligația unei sincronizări cu noul seaculum” (nu știu de ce ”cvasi”, cînd imperativul e limpede). E al nu știu cîtelea apel dramatic la depășirea complexului de retardare, unul care se întinde de la Grigore Ureche pînă la Maria Chiorean (unde, sper, se va și opri). Atîta doar că acum e focalizat pe un domeniu delimitat – al cercetării critice dedicate literaturii. Prefața enunță concis obiectivele maximale: nu ”doar un progres în motodologie, ci și o revoluție în conceptele de cultură și de politic din spatele metodologicului” (p. 10), cu intenția de a face din ”actul critic” o ”intervenție în realitate” – nu doar literară, se-nțelege. Ca orice structură de manifest, și Pentru o nouă cultură critică românească are liniile trasate clar: jos asta, vrem asta și iată cum. Una dintre măsuri ar fi o schimbare a vocabularului critic, mutarea lui ”pe baze noi, mai puțin sexiste”, care n-ar mai ”desconsidera” și ”descuraja” ”prezența femeilor în critica literară” (”și în arenele sociale în general” (p.11). Nu știu cum stă treaba în ”arenele sociale”, dar mi se pare că acest obiectiv e atins cu grație în critica literară – și cantitativ, și calitativ (poate mă-nșel din prejudecăți sexiste), căci printre protagoniștii criticii de azi nu cred să fie mai puține practicante decît practicanți. Sloganul cel mai definitoriu e proclamarea ”criticii de tip research” drept ”singura critică demnă de acest nume” (p.11). Rezon! E un sindrom de monopol care răzbate peste tot și în slujba căruia e pusă toată campania de declasare a altor feluri de critică. Găsim peste tot pancarte care anunță supremația Republicii Castalia (una cu reședința în ”bastionul” universitar, de unde practică directive de acțiune critică și civică) și afirmă un exclusivism mai țanțoș decît s-ar cuveni. Bunăoară, la Cosmin Borza, cînd inspectează situația revuisticii: ”revistele academice reprezintă reperele autentice ale unui cîmp cultural matur, de vreme ce ele asigură prin excelență vitalitatea și activează potențialul novator al culturii critice și literare” (p. 131), asta cu toate că ”majoritatea revistelor academice românești consacrate” ”doar simulează profesionalizarea” (p. 133). Ce să mai vorbim de cele ”neconsacrate”! Înfumurarea progresivă, de la capitol la capitol, devine intoleranță curată, care nu suportă nici măcar inter-acțiunea dintre critica academică și celelalte. (Revoluționarii nu vor nicidecum să se amestece cu plebea critică). În concluzia campaniei, de pildă, evidențiind micul bilanț al revistelor care ”au făcut deja eforturi remarcabile de defoiletonizare”, e remarcată și Vatra, deși un exemplu ”imperfect” (p. 444). N-aș fi chiar afectat de ”imperfecțiunea” asta a coabitării, mai ales dacă ținem seama că studiile apărute acolo au stîrnit mai repede reacții decît cele din exemplele ”perfecte”. Bunăoară, Manolescu, pentru care Vatra, înclinată mai spre stînga, era revista preferată, n-a scăpat nici un prilej de a replica fiecărui articol ”academic” publicat aici. Dac-aș fi în locul lor (dar nu sînt), n-aș ocoli revistele ”generaliste” și nu m-aș baricada în ghettoul strict academic, fie și riscînd să pierd la punctajul universitar. Ar fi probă de mai multă ”acțiune”, chiar dacă ar părea o tentativă de a împăca varza cu capra (și invers), și de mai mare disponibilitate pentru dezbaterea publică. De dialog vorbim, chiar dacă unii-și spun replicile din vîrful scării.

Altminteri, obiectivele asumate de manifest sînt toate de primit și nu văd cine, dintre cei care se mai amestecă în treburile literaturii, ar fi împotrivă. Ar putea cineva obiecta (sau chiar mîrîi) contra intenției de a înzestra critica noastră cu ”o abilitate cu adevărat creatoare, productivă, nu doar reproductivă”? (p. 22) La cele ”productive” ale criticii sînt propuse și studiile culturale, refuzate la noi pentru că mainstream-ul ”citește – dacă o face – teorie „pe genunchi„: ocazional, superficial și condescendent” (p. 25). E multă sîrguință depusă pentru abilitarea studiilor culturale, astfel încît manifestul se transformă – zice Ion Pop – într-un ”spațiu de reflecție aproape exclusiv în domeniul studiilor  culturale”. Studiile culturale sînt, de felul lor, captivante și în ele literatura e orice în afară de literatură. Abia aștept să avem și noi un studiu savant despre ”Instalațiile sanitare din proza rurală” (unul similar făcuse vîlvă în comunitatea britanică, după spusele lui David Lodge), sau unul comparativ – între proza rurală și cea urbană – ori vreunul asemănător cu ”Rolul cățeilor de salon în viața marilor curtezane.” În astfel de studii literatura s-ar zbengui savant și erudit. Nu chiar de felul ăsta sînt studiile propuse de Mironești și de Maria Chiorean, deși parcă de literatură cu temă e vorba în propunerile lor. Poate că n-avem destule studii queer sau disability din pricină că n-avem destule opere ilustrative. În cazul celor din urmă, de la Blecher încoace – slabă recoltă (în cele vreo două romane de specialitate pe care le-am citit, personajele aveau consistența și comportamentul unor manechine; poate am greșit eu alegînd romane prea lăudate). Fapt e că între revendicările manifestului sînt și acestea de ordin ”tematic”, marcate drept carențe grave. Și mai urgente și mai grave ar fi revendicările de natură instituțională, pe care ”studiul de caz” dedicat ”oamenilor instituții” de către Andrei Terian le expune mai mult decît elocvent. Slăbiciuni de îndreptat, carențe de umplut și anacronisme de lepădat reprezintă un prim catalog de urgențe.

Cea mai semnificativă mutație pe care o propune manifestul îmi pare a privi baza ideologică a comentariilor și ideologizarea lor ca atare. Analiza făcută de Adriana Stan demonstrează o opțiune tradițională pentru ideologiile mai de dreapta (trăgînd toate spre naționalism, deși nu toate la fel de tare), una care se întinde și peste optzecism, căci nici el n-a putut stimula ”dezvoltarea la nivel de generație a unei gîndiri critice de stînga” (p. 60), măcar că ar fi fost îndreptățiți socialmente la așa ceva. ”Consensul așa-zis liberal – zice Adriana (p. 66) – este deci transgenerațional”, ceea ce n-ar fi de mirare să fie chiar așa, avînd în vedere că încă nu s-au epuizat spaimele comuniste și nici n-au fost exorcizate (lucruri subliniate de Teodora Dumitru). E o continuitate de fond ideologic în deplină coerență cu cel interbelic (și cu cel de dinainte), căci și atunci Lovinescu remarcase că, în vreme ce societatea avansa spre democrație, toate ideologiile publice erau reacționare. Din analiza Adrianei rezultă că linia aceasta continuă, chiar dacă în forme mai soft. Progresul metodologiilor de explorare literară nu se poate face însă înafara epistemei dominante, așa că, de fapt, cerința de fond nu e neapărat una literară (nu în primul rînd), ci una generală, vizînd asimilarea normelor actuale de conduită social-culturală (progresism, politică corectă, democrație incluzivă, feminism, lgbt-ism, exilism, migrație, minoritari, centrarea marginalilor etc.). Un restart critic presupune, așadar, un restart ideologic și o reașezare a comportamentului civic și social. E și ”prima lecție” servită de Teodora Dumitru: ”prima lecție e aceea că critica literară este politică sau ideologică” (”inclusiv – adaugă ea – sau mai ales – atunci cînd pretinde contrariul” (p. 112). Pentru claritate ideologică – și dincolo de literatură, dar mai ales înăuntrul ei – militează mai toată lumea, dar mai întîi și mai abitir Mihai Iovănel (a făcut o demonstrație în Istoria … sa). Cu siguranță nu e cum elimina componenta ideologică din nici un gest literar. Nici o frunză nu cade fără să fie victima unei ideologii și nici un peisaj sau madrigal nu e opac la ideologie. Tranșanța ideologică ar ridica nivelul dezbaterilor și ar atenua ambiguitățile. În plus, ideologia e un factor care determină – ca să folosesc un termen de la Ibrăileanu – ”asentimentul” nostru la operă. Ne dăm mai ușor ”consimțămîntul”, deși, fiind vorba de artă literară, ideologia ar trebui să fie indiferentă față de valoarea acesteia (mai precis, valoarea ar trebui să fie indiferentă la ideologie). Se poate scrie poezie de dragoste, bunăoară, și de comuniști și de anticomuniști, și de macho-iști și de feminiști (sper că Bukowski a demonstrat-o destul). Problema e că ideologia ”bună” e totdeauna cea pe care o avem și ea devine un filtru, un operator de evaluare. Personal aș fi mai degrabă pentru o atitudine (critică) mai slab ideologizată, astfel încît să nu condiționeze nici interpretarea, nici evaluarea. Dacă e prea mult zel ideologic se poate ajunge la transgresiuni interpretative (să le zic așa) riscante și la lecturi abuzive (cum e cea dedicată de Iovănel dăscăliței lui Goga, unde a pus peste reprezentarea iconografică a lui Goga reprezentarea sexistă a directoarei lui Sociu). Se-nțelege că ideologia nu poate fi neutralizată pînă într-atît încît să dispară (și, prin urmare, nici depolitizarea nu poate fi abstractizată și practicată) din grila de receptare și interpretare, dar nu cred că e cazul să devină un criteriu prioritar și privilegiat. E o cale mult mai sigură spre dogmatism (dogmatisme) decît cea care duce la ”dogmatismul estetic” (unul care n-are decît o obsesie: valoarea ca atare a operei). Călinescu făcea o analogie între spiritul critic și simțul moral – și conform acesteia agreăm faptele de artă în mod similar cu cel prin care subscriem la faptele morale. După manifest însă, analogia ar trebui făcută cu faptele politice. Inspecția ideologiei invelate e, firește, o pistă la fel de legitimă ca orice altă inspecție. Tot ce există într-o operă contribuie la condiția ei estetică – și, prin urmare, nu pot exista căi de investigație blocate. Pentru că toate conduc și contribuie la rezoluția estetică. Judecata estetică e – ca să zic așa – o judecată finală, nu una inițială (chiar dacă cronicarii se pripesc în a propune una provizorie). Ea nu poate ieși decît și mai temeinic argumentată prin expertizele savante decît a fost propusă prin pripelile foiletoniste.

În fine, ca să n-o mai lungesc, manifestul e construit în așa fel încît să nu rămînă domeniu critic nescuturat și neprovocat și fiecare capitol ar merita o dezbatere aparte. Provocarea e prea abruptă spre a nu primi replici (dacă mai e de la cine). Poate e, într-adevăr, un punct de răscruce această nouă ”în contra direcției de azi a criticii române”. M-am străduit să-i reduc din dramatism și din urgență (din reflex de autoapărare, firește), dar… dacă revoluție nu e, nimic nu e.  

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 24-28]