Alina Țârcoman-Ochea debutează cu un volum destul de scurt, de o notație aproape aforistică în unele puncte și niște reflexe controlate ale dozării emoției. Nu doare când dormi vorbește în termeni foarte preciși, dar în același timp, mai degrabă reținuți, aproape solemni, despre izolare și blocaje zilnice, pe fondul unor poeme aproape transparente – niște exerciții de contemplație sincere până la spovedanie care evită cu succes orice politici poetice subtile și își  localizează foarte exact fondul angoasei.

Pentru început, grupajul de texte care deschide placheta, „Insectarul angajaților anonimi”, prefigurează doar atmosfera de apăsare interioară, de neliniște care proliferează încet peste tot. Partea asta de început a volumului e mai mult o desfoliere graduală a anxietății zilnice, trasă în tușe discrete, sub forma unor scene urbane care mizează pe descriere minimalistă – Orașul, Bucureștiul mai concret, cu ce are el mai degradant, ca un spectacol continuu al lumii, surprins în decadența lui organică – claxoane/ aurolaci/ gunoaie etc. Poemele punctează scurt toată geografia asta a disfuncției și își permit, de la un punct încolo, câteva reflecții ceva personale, care merg mai ales în zona insatisfacției profesionale; inevitabil, ele bifează clișeul, vezi metafora „insectarului angajaților anonimi”, care dă și titlul secvenței, dintr-un poem ca [angajăm persoane joviale] în încercarea lor de a vorbi despre o captivitate cronicizată, reiterată în câteva texte prin motivul plasei de țânțari: „țin între buze/ țigara aprinsă/ închid ușa bucătăriei/ deschid geamul/ plasa de țânțari/ în fața mea/ nepăsător/ un pescăruș/ fumează-n zbor”, [nu-i place aici]. Revolta e mocnită aici, impulsul e cizelat, discursul funcționează sub forma unor desene curate, dar fără o miză concretă.

Fără să forjeze în profunzime pe filonul biografic, Alinei Țârcoman-Ochea îi reușește, totuși, în „Cronică de familie”, cea de-a doua secvență a plachetei, o survolare mai degrabă discretă a copilăriei probabil tipice a anilor ’90, cu toate avatarele ei: „dresuri albe, șosete albe cu dantelă/ pantofi negri, cu baretă și toc, care strâng și fac rană/ fustă de blugi cu bretele/ cămașă albă cu guler dantelat/ trăistuță populară înflorată/ 50 de uși deschise și închise/ 100 de ouă vopsite 100 de zâmbete forțate/ 20 de degete lipicioase/ cu pulbere de soare și turtițe roz și galbene/ două surori și-un zâmbet prelung”, [dresuri albe, șosete albe cu dantelă] vs. „am avut multe bucurii/ ouăle Kinder cu surpriză de Paști/ motocicletele de jucărie de Moș Nicolae/ banii de la colindat/ tortul de ciocolată cu frunze și flori din zahăr de la nașa/ bicicletele promise, niciodată primite/ și moartea pisicii/ care nu a binevoit să vină nici după ce am aruncat-o pe scări/ de la 1 metru înălțime”, [pot spune că am avut o copilărie frumoasă]. Dincolo de repere socio-culturale de tipul celor de sus, sau de poeme care descriu tot contextul de familie în termeni tragicomici – vezi textul care inaugurează secțiunea asta și cel al ritualului tăierii porcului –, există un fir dramatic subțire și aici, echivalent în cronica asta a țârcomanilor cu o distanțare percepută pe fondul trecerii timpului, o desprindere de familiar și zona de confort, cu toată problematica ei inevitabilă, vag conturată într-un text ca [suntem. surori. dragoste între uși], care cred că ar fi meritat exploatat mai mult. Așa, toată schema asta a maturizării rămâne între limitele unui discurs mai degrabă prudent, care nu incomodează prea mult prin întrebări și care duce tensiunea într-o zonă mai degrabă a jovialului, deși e clar că ar fi fost loc de mai mult.

Într-un registru destul de auster, ea e, totuși, ceva mai bine conturată în ultima parte a volumului. „Salvatorul alege să iasă” și, mai ales, ultima secțiune, „Puțin despre viață” galopează destul de precis prin tot repertoriul dramatic al poetei. Zic că galopează pentru că aici poeme își arondează o arie de „desfacere” și mai concentrată ca până acum, gesticulația textului devine mai scurtă și mai intensă, ca niște reflexii mai degrabă esențializate pe marginea dragostei & a rutinei bolnăvicioase aferente, a actului poetic, chiar, spre finalul volumului, dar, mai ales, dedicate încercării poetei de a se recupera pe ea însăși: „totul stă ascuns sub zâmbetul unei femei-clovn tristețea/ singurătatea rinichii care se consumă încet/ vaginul fragil care pentru o partidă de sex suferă cel puțin/ 10 zile după// decizia de a nu concepe copii/ credința în Dumnezeu e oscilatorie/ dragostea pentru el/ neputința și neștiința de a îmbrățișa/ de a accepta ajutor/ de a striga după ajutor/ după mine și mine și mine”, [totul stă ascuns sub zâmbetul unei femei-clovn…] vs. „s-au anunțat zile negre/ am o singură veioză/ luminează tavanul/ o umbră de sus îmi stă de veghe/ nemișcată singură/ îi aduc o altă umbră, o altă formă, o altă veioză/ în stânga ei stă singurătatea/ o umplu cu o altă umbră/ fac lumină/ singurătatea se subțiază”, [s-au anunțat zile negre]. Textele ei operează aici ca niște mici „reportaje” la cald despre singurătate care aș zice că speculează foarte precis punctele de ardență ale acestei poezii, aici o fac cel mai bine, oricum, și care vorbesc onest despre inerțiile sentimentale și zonele ei de amorțeală afectivă.

Ce mi se pare că-i iese e regizarea unor astfel de momente delicate din „bagajul” personal, modul în care le îmbină, cumva sub forma unui documentar care își dezvăluie latura personală abia treptat, mai mult spre final. „Peisajele” convulsive ale Alinei Țârcoman-Ochea își găsesc în partea asta a volumului o contextualizare mai clară. E evident, oricum, că registrul preferat al poetei e unul al vigilenței și mișcărilor sigure, atente la felul în care își devoalează angoasa. Care există și e palpabilă, atât c-ar fi meritat o translatare ceva mai radicalizată și filtrată.

________________

* Alina Țârcoman-Ochea, Nu doare când dormi, Editura Cartier, Chișinău, 2024