Iulian BOLDEA

Nevoia recitirii clasicilor

De ce şi în ce măsură mai avem nevoie de clasici, cum pot fi ei revizitaţi printr-o lectură proaspătă, prin interpretări inedite şi reactualizări ale unor sensuri mai greu de perceput azi, într-un alt context al receptării, toate acestea sunt întrebări legitime, în măsura în care actul lecturii este capabil să multiplice sensurile unui text, „să oglindească în el trecutul, prezentul și posibilitățile viitorului” (Alberto Manguel). Mai întâi, se poate spune că lectura clasicilor este, astăzi, întreţinută în primul rând de unii temerari critici şi istorici literari care se încumetă să edifice ediţii critice (Eugen Pavel, Alexandru Ruja, Nicoleta Călina Presură, Victor Durnea, Ștefan Firică, Alexandru Farcaș etc.). Relectura clasicilor este îngreunată, însă, în şcoală, de reorientarea studiului literaturii române înspre perimetrul comunicării, ignorându-se scriitori cu adevărat importanţi, dar şi evoluţia literaturii noastre, organicitatea ei, potenţialul său de semnificaţie şi valoare estetică. Trebuie reamintit mereu idealul sincronizării cu valorile europene, prin cele trei etape majore (pașoptismul, „Junimea”, modernismul interbelic), dar şi necesitatea traducerii clasicilor noştri în alte limbi, cu toate insuficienţele unor astfel de transpuneri, în absenţa reperelor explicative ale contextului social-istoric românesc, fără de care lectura scriitorilor români traduşi în altă limbă este problematică.

O altă meteahnă a receptării clasicilor e aceea că ei sunt, bieţii, mai degrabă citaţi decât citiţi cu atenţia necesară, posteritatea lor fiind una mai curând decorativă, fără utilitate în împrospătarea nuanţată a orizontului cultural al cititorilor. În opinia mea, recitirea clasicilor oferă o garanţie de echilibru şi de limpezime a expresiei, de stabilitate şi relevanţă estetică, ei fiind, de altfel, temeliile canonice ale literaturii române pe care se susţine metabolismul ei dinamic. Actualitatea clasicilor poate fi argumentată însă şi prin corelaţiile, intersecţiile şi convergenţele dintre operele unor scriitori canonici şi cele ale autorilor contemporani, din perspectiva registrelor numeroase şi relevante ale intertextualităţii. Oricum, (re)lectura clasicilor trebuie efectuată cu o minte proaspătă, reticentă la poncife şi tabuuri, atrasă de straturi şi substraturi ale operei, de laturile văzute şi nevăzute ale ei, din care e posibil să rezulte reconsiderări, revizuiri, reinterpretări şi repoziţionări canonice, în funcţie de evoluţia sau de capriciile receptării critice. Cred, în acest sens, că ar fi foarte utile ediţii critice, monografii, sinteze şi istorii literare care să resusciteze interesul pentru unii scriitori clasici care se află, acum, într-un regretabil con de umbră. În acelaşi timp, revalorizarea canonică pretinde obiectivitate şi echilibru, o doză de relativism moderat şi criterii ferme, lipsite de echivoc, calităţi ale unui spirit critic care chestionează mereu operele, valorile şi grilele de lectură. Reevaluarea scriitorilor români clasici/ canonici trebuie efectuată prin exerciţii hermeneutice sistematice, temeinice, solide, prin care să se redimensioneze opera, rolul şi locul scriitorului în literatura română şi în context universal, în sincronie şi în diacronie, prin metode adecvate, adaptate la substanţa operelor. Pe de altă parte, devine din ce în ce mai evident faptul că tinerii resimt un dezinteres tot mai mare faţă de creaţia scriitorilor canonici, asta şi din cauza unor strategii, metode şi practici didactice care, în loc să atragă elevii, îi îndepărtează mai curând de texte literare valoroase şi ofertante ca idee, trăire, realizare estetică. Tocmai de aceea mi se pare că dialogul dintre critica literară, profesori şi elevi ar trebui să fie mai susţinut, manualele şi  programele de literatura română trebuind să ţină cont de reevaluările, mutaţiile şi noutăţile survenite în arhitectura complicată a culturii şi a vremii noastre. Recitirea scriitorilor noştri clasici/ canonici trebuie să elimine temeri, poncife, grile, modele de lectură preconcepute, parti-pris-uri ideologice, să adopte, după caz, diverse moduri de lecturi (close sau distant reading), să ignore tentaţiile unor soluţii interpretative facile şi confortabile care inhibă esenţa creaţiilor literare supuse analizei, în beneficiul gândirii critice, al creativităţii şi al unei inteligenţe emoţionale mereu in progress. Relevantă este, pe de altă parte, contextualizarea valorii literare, luminarea unor variabile ce o afectează şi plasarea ei într-un câmp ierarhic adecvat şi solid argumentat prin metode, limbaje şi teorii de actualitate. Revizuirile canonice ar trebui, pe scurt, să ţină cont de principii ferme de evaluare care să genereze lecturi fructuoase, echilibrate, oneste ale textelor literare, care se cuvine să fie percepute şi evaluate fără prejudecăţi, fără grile ideologizante strict codificate şi abuziv valorificate.    

*

Adrian MUREȘAN

Monografie şi teritorialism

Probabil că unele lucruri e mai bine să rămână neştiute, neîmpărtăşite, îngropate. Aşa putea să rămână şi povestea asta care urmează, dacă nu mi-ar fi scris Alex Goldiş un mail în urmă cu câteva luni, iscodindu-mă, provocându-mă şi scriindu-mi ceva în genul: poate vrei să scrii despre cum ai rescris Steinhardt. Şi aşa s-au născut rândurile retrospective de mai jos.

Când am început să mă gândesc întâia oară, în urmă cu mai mulţi ani, că aş vrea să scriu despre Steinhardt, eram deja convins de două lucruri, citindu-l:

a. că nu are nimic în comun cu moşneagul cu barbă albă despre care ni s-a tot spus că e un apologet al ortodoxismului şi al naţionalismului bisericesc de la noi, respectiv

b. că discursul său ideologic anticomunist nu se potriveşte cu totul nici în gaşca evazionist-subversivilor, dar nici în cea a opozanţilor făţişi ai regimului. Era nevoie deci de o nuanţare ori de o adaptare a schemei clasice (şi, uneori, maniheiste) cu care se operează de regulă la noi.

În plus, observam că pe o filieră conservator-păltinişeană Steinhardt era asociat fără rest grupului Noica şi, implicit, unui discurs elitist-conservator, cu care avea, totuşi, prea puţine în comun. Şi aceasta nu doar pentru că scrisese în anii ’80 binecunoscutul eseu Catharii de la Păltiniş, prin care se delimitase ferm de anistorismul şi de utopismul tipic noiciene, ori de orgoliile nombriliste şi anexatoare ale ucenicilor săi, în special faţă de Gabriel Liiceanu. De fapt, povestea acestei despărţiri etice, estetice şi chiar politice este una mai lungă şi mai veche. Nu o voi mai dezvolta aici, am făcut-o deja în cartea mea ori în unele articole publicate în Dilema (1).

Ce puteam să fac? Scriind cândva o licenţă (cam naivă) despre legăturile lui Steinhardt cu generaţia ’30, m-am gândit să propun un doctorat pornind de la observaţiile de mai sus, care să investigheze atât etica, cât şi estetica celui clasicizat în postdecembrism drept „monahul de la Rohia”. Eram decis să nuanţez şi raporturile lui cu critica literară, într-o manieră mai fermă decât ceea ce se scrisese până atunci pe tema asta (mai degrabă un talmeş-balmeş în care oricine părea că poate susţine orice: ba că e un extraordinar critic, ba că nu e critic deloc), în genul unei abordări clare, de tipul a fost sau nu a fost şi, mai ales, de ce. Sigur, nu era tocmai uşor, în carte am dedicat (doar) acestei cazuistici în jur de o sută de pagini, începând prin a încerca să găsesc o definiţie cu adevărat operaţională şi convingătoare a ceea ce este, pentru mine şi pentru alţii, însăşi critica literară (2). Până la urmă, cazul Steinhardt este relevant pentru relectura şi recuperarea unui întreg contingent al eseiştilor postbelici de la noi (Alexandru George, Alexandru Paleologu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Nicolae Balotă etc.), ca şi pentru investigarea modurilor în care discursurile lor pot intersecta, modula, nuanţa ori întregi discursul criticii literare. Cu această ocazie, sub aspect estetic şi chiar ideologic, am putut observa cum „trăiristul” Steinhardt ajunge să facă, în anii ’70-’80, figură de şaizecist întârziat.

Acestea fiind ipotezele, vizitarea arhivelor de la Rohia şi contactul cu mănăstirea erau inevitabile. Aici, Fundaţia Steinhardt şi colectivul editorial responsabil cu publicarea operei la Polirom au fost actorii principali cu care am interacţionat, direct şi indirect. După dispariţia prematură a lui Virgil Bulat, colectivul respectiv a fost alcătuit din George Ardeleanu, Ştefan Iloaie (preot şi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj), Florian Roatiş (profesor de economie) şi Macarie Motogna, stareţul mănăstirii. Prin urmare: un singur filolog, între viitorii editori, şi nu tocmai echipa ideală pentru o astfel de întreprindere ambiţioasă ştiinţific şi provocatoare sub aspect filologic. Şi, într-adevăr, fără Ardeleanu seria de Opere Steinhardt probabil că nu ar fi existat sau, eventual, nu ar fi existat în actualul format. Profesorul de la Literele bucureştene a fost totuşi „capul limpede” al echipei, adevăratul proiectant al ansamblului, dar şi unul dintre cei care puteau lua ori influenţa luarea unor decizii importante.

De când am ajuns la Rohia, de prin 2007, când viitoarea Integrală era încă în stadiu de proiect, am încercat să-mi fac auzite, nu fără o timiditate specifică vârstei, dorinţele de a colabora sau de a intra în acest colectiv. Erau, pe atunci, deopotrivă o onoare şi un vis pentru mine, şi mă gândeam că ar fi fost potrivit ori binevenit ca echipa să aibă alături şi un tânăr filolog, deloc străin de opera lui Steinhardt şi care scrisese deja câteva texte în sfera respectivă, adunate într-un (fals) debut. Nu a fost să fie, fiecare dintre cei implicaţi direct, dar mai cu seamă cuplul Roatiş – Ardeleanu, s-au ferit programatic de punerea în practică a unui asemenea deziderat, deşi dispariţia regretatului Virgil Bulat lăsa un loc liber în echipă. Scenariul avea să rămână neschimbat în toţi anii care vor urma: ajungeam – la invitaţia mănăstirii şi a Fundaţiei – în fiecare vară, în preajma Zilelor Steinhardt (28-29 iulie) la Rohia. Acolo avea loc mereu acelaşi ritual: o slujbă de comemorare la mormânt, după care pomeniţii membri ai colectivului se retrăgeau să discute despre proiectul Integralei, adică despre îngrijirea şi editarea acelor volume care erau la rând, din cele 22 care aveau sa apară sub titulatura şi sub parteneriatul „Polirom – Rohia”. Acestea erau „împărţite” ferm şi strict între cei trei (Ardeleanu, Iloaie, Roatiş), iar acolo unde era nevoie de specialişti în anumite domenii specifice, aceştia erau invitaţi să scrie prefaţa (de pildă, Ioan Chirilă, profesor şi specialist în Vechiul Testament, potrivit spre a investiga studiile despre iudaism ale tânărului Steinhardt etc.). Întrucât volume postume ca Ispita lecturii, Drumul către isihie, Eseu romanţat asupra neizbânzii, Călătoria unui fiu risipitor şi altele fuseseră deja editate (şi gândite) de Ioan Pintea în anii ’90, mai ales la Editura Dacia, acesta a fost – cum era şi normal – invitat să se ocupe de re-editarea lor în noul format, mai ales că Pintea adusese înapoi la mănăstire manuscrisele pe care avusese inspiraţia să le salveze în 1989, chiar la moartea monahului, din calea Securităţii care urmărea să le confişte (unul dintre informatori era călugăr şi locuia perete în perete cu chilia scriitorului), deşi iniţial intenţionase şi chiar demarase publicarea lor la Humanitas, în colaborare cu Cristian Bădiliţă (3). Surpriză, însă: Pintea a refuzat, şi aşa am ajuns noi, cei mai tineri dintre cercetătorii lui Steinhardt, eu şi Irina Ciobotaru (cercetătoare suceveană, cu un doctorat în filologie), să primim câte un volum din seria de Opere spre a fi îngrijit, după standardele specifice, cu aparat critic, prefaţă, note, indici, receptare etc. Nicio secundă nu ne-am simţit însă doriţi cu adevărat în acest proiect. Dacă Pintea nu s-ar fi retras şi nu ar fi cerut în chip manifest ca ediţiile să fie studiate şi îngrijite de cercetători tineri, nu am fi primit niciodată o astfel de oportunitate. De altfel, încă din prima seară când s-a decis noua configuraţie, Roatiş şi-a exprimat în plen ostilitatea şi rezervele cu privire la capacităţile noastre editoriale şi filologice, dar şi cu privire la competenţele noastre de explorare a operei lui Steinhardt. Irina a rămas vizibil afectată, iar eu m-am urcat în maşină şi m-am întors la Cluj. Însă, în aproape toţi anii care au urmat, am continuat să merg la Rohia, o dată pe an, la festivităţile desfăşurate în memoria scriitorului.

Fiecare colocviu organizat, adesea în parteneriat cu Editura Polirom, urma, la rându-i, un grafic ritualic, respectat cu sfinţenie: monografia lui Ardeleanu (4) (apărută în 2009) era invariabil elogiată minute în şir de către Florian Roatiş, care, cu mijloacele unui limbaj de lemn, făcea mereu „oficiile”, deschizând colocviul prin etichetarea ei în mod repetat drept „inconturnabilă”, şi îl încheia la fel. Îmi era foarte greu, încă de pe atunci, să percep sau să accept că acest mediocru profesor de economie ajunsese, ca un soi de cenzor şi / sau delegat direct din partea mănăstirii, să decidă sau să se ocupe de editarea „ştiinţifică” a lui Steinhardt, autor care – culmea ironiei – era îndeobşte cunoscut drept un spirit prin excelenţă anti-pozitivist şi profund livresc, cu o scriitură sofisticată, subversivă, barocă şi uneori chiar alambicată. Până la finalizarea proiectului, Roatiş avea să primească în grijă cam un sfert din seria de Opere. Despre inadecvarea „prefeţelor” sale sau despre erorile de editare comise am mai scris, deşi marginal şi fără să insist, în câteva note de subsol din cartea mea, însă cel mai deranjant rămâne stilul discursului său. În cam toate ediţiile îngrijite de Roatiş, encomionul e la el acasă: „splendid eseu”, „seducătoarea interpretare”, „sclipitor exeget”, „greu egalată competență”, „mare critic dublat de un filosof, la el acasă în acest domeniu” ş.a.m.d. Nu lipsesc nici intruziunile de limbaj colocvial sau de opinii formulate într‑o manieră incompatibilă pentru o prefață la un volum din seria de Opere: „Apoi, scriitorii în general, criticii literari mai ales, sunt extrem de sensibili și repede supărăcioși”; „Degeaba a admirat și a scris în dreapta și în stânga monahul, a fost suficientă o mică inflamare, un simplu […] dezacord cu elita păltinișană [sic!]”; „Steinhardt va prefera tăcerea […], chiar dacă simțea că nu procedează corect ca critic [sic!] literar” etc. Dincolo de împiedicările şi de poticnirile lingvistice, nici opiniile avansate nu pot fi probate. Când citim, de pildă, că Steinhardt „analizează cu greu egalată competență ontologia lui Noica”, ne pufneşte râsul. Dimpotrivă, Steinhardt îşi asumă mai tot timpul poziția nespecialistului atunci când comentează ideile lui Noica, adesea divagând ori, în unele cazuri, eşuând în abuzuri asociative. Ce să mai spunem despre teza că Steinhardt ar fi fost un „competent, ba chiar sclipitor exeget” al lui Eliade? Cât despre polemica din „Catharii de la Păltiniș” şi despre halucinanta pretenţie că, dacă „admiri în stânga și în dreapta”, vei fi admirat la rându-ţi, nu mai rămâne de spus decât că devoalează implicit o poziţionare amendabilă etic a celui care o vehiculează. Dar să vrei să elogiezi nemăsurat un autor şi să ajungi să-l discreditezi, în fapt, prin astfel de practici – iată una dintre performanţele monografismului de tip Roatiş (care se auto-revendică de la tezele „subtile” ale lui Alex Ștefănescu, operând impropriu până şi cu noţiunea de „ortodoxism”) şi, totodată, unul dintre marile riscuri ale oricărei monografii care, procedural, se refugiază în factologia seacă, iar stilistic, preferă triumfalismul encomiastic în dauna gândirii critice.

Un capitol închis

Cu ocazia Centenarului Steinhardt (2012), Roatiş şi stareţul mănăstirii aveau să coordoneze apariţia unui volum colectiv în care reuneau o bună parte din textele comunicărilor rostite la Baia Mare (v. Centenar N. Steinhardt: studii și comunicări, ediție de Macarie Motogna și Florian Roatiș, Editura Eikon, Cluj‑Napoca, 2013). Deşi în cuprinsul acestuia erau incluse şi texte lipsite de un elementar ori minimal simţ critic sau vagi istorisiri cu iz memorialistic, eseul meu despre receptarea lui Steinhardt de către Norman Manea a fost refuzat, fără să mi se dea vreodată o explicaţie (5). Când l-am întrebat pe domnul Ardeleanu dacă ştie ceva în acest sens, a dat mirat din umeri. Mai târziu, înscris la doctorat fiind la Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea lui Mihai Zamfir, mi-am înfăţişat liniile de fugă ale viitoarei mele teze academice într-una din sesiunile de discuţii şi comunicări ţinute la Zilele Steinhardt, iar Roatiş a avut acelaşi tip de reacţie ostilă în plen: „Ce e aia subversiune? Ce legătură are Steinhardt cu subversiunea?”.

Însă ruptura cea mai adâncă şi explicaţia pentru care am decis să nu mai dau curs invitaţiei stareţului mănăstirii de a mai participa la sesiunile „rohiene” a sosit abia în vara lui 2022, la final de pandemie. Atunci s-a întâmplat ceva ce a depăşit puterea mea de a înțelege. Am dobândit sentimentul că, fie şi peste 50 de ani, dacă vor mai trăi, oamenii aceştia vor emite invariabil aceleași discursuri şi, uneori, aceleaşi banalităţi despre Steinhardt, se vor tămâia şi gratula între ei aproape identic, castalian, aşa cum o faceau și acum zece ani sau acum cincisprezece sau acum douăzeci. Receptarea lui Steinhardt nu ar face astfel decât să bată pasul pe loc, la nesfârşit. Aceeași rețetă, același ritual: Roatiș, conducând discuţiile nestingherit, în acelaşi limbaj de lemn fără cusur, omagiindu-l în etern pe Ardeleanu, ca singur depozitar al adevărului despre Steinhardt, răspunzându-i-se cu acelaşi ton caragialian peste măsură, în aburii băuturilor mănăstirești, şi bucurându-se mereu de toată centralitatea posibilă. Elogiile lor privilegiau mai cu seamă ceea ce aş numi mănăstirismul viziunii unora despre Steinhardt, adică o mixtură conservator-tradiţionalist-ortodoxistă – explicabilă până la un punct de efigiile patriotismului local –, dar care exagera rolul (presupus) eminamente pozitiv al mănăstirii Rohia în viaţa lui Steinhardt (6). Se cuvine să adaug: deşi îmi spusesem că nu voi mai participa la respectivele sesiuni de comunicări, am făcut greşeala de a mai da o şansă acelei porniri interioare, acelei evidente vanităţi personale, dornic fiind să întrevăd măcar o mică schimbare. Ieşise între timp şi cartea mea, în 2020, la doi ani după susţinerea doctoratului cu summa cum laude, trecut printr-o comisie cu însuşi George Ardeleanu, Ion Bogdan Lefter, Viorica S. Constantinescu şi Nicolae Mecu. După rescrierea tezei şi publicarea cărţii în varianta actuală, volumul a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, la premiile „Observator cultural” şi la Premiul PEN Club România, şi a fost recompensat cu Premiul „Marian Papahagi” al USR Cluj, respectiv cu Premiul pentru critică şi istorie literară al revistei „Ateneu”. Cum fiecare sesiune a „Zilelor Steinhardt” are de regulă o tematică, impusă de Fundaţie, iar în acel an tema era „Discursul lui Steinhardt în actualitate”, şi cum cartea mea investighează încă de la primele pagini tocmai posibilele noi piste de cercetare în domeniu, fiecare cu ancadramentele şi raţiunile ei, am început din nou să sper. Trimisesem cartea deja, de o bună bucată de vreme, câtorva dintre membrii Fundaţiei, stareţului, episcopului, părintelui Iloaie, lui Ardeleanu, care o cunoştea destul de bine de dinainte. Aveam să fiu anunţat de către Alex Ciorogar, amicul şi editorul meu de la OMG, că Roatiş şi-o comandase printre primii, chiar de pe site-ul editurii. Ei bine, nu faptul că nimeni nu mi-a propus să facem o lansare acolo m-a deranjat cel mai tare. Şi nici faptul că abia după intervenţii multiple, dintre care câteva aproximative, lungite şi fără mare legătură cu tema colocviului, Roatiş mi-a dat cuvântul. Ci faptul că, dată fiind apariţia de aproape doi ani a cărţii la care muncisem îndelung, care fusese foarte bine primită şi în presa culturală, cu numeroase şi favorabile cronici, şi care acoperea întocmai tema anunţată, ea nu exista, în fapt, pentru cercul iniţiaţilor în Steinhardt şi nu merita defel atenţia lor. Eram deci pus în situaţia ridicolă ca, atunci când în sfârşit am fost invitat să vorbesc, să mă auto-promovez. Am reuşit să rezist, nu fără dezgust, respectivului impuls şi am vorbit câteva minute, referindu-mă la destinul ideilor lui Steinhardt în postcomunism, un proiect pe care îl aveam pe atunci în minte, fără să fac însă vreo referire la cartea mea. La final am plecat, promiţându-mi (şi ţinându-mă de cuvânt de astă-dată) că nu o să mă mai întorc vreodată acolo.

Ce vreau să spun cu toată povestea asta? Paradoxal, atunci când intenţionăm să scriem o monografie, riscurile pot fi uneori mult mai mari decât atunci când avem în vedere o sinteză sau un alt tip de perspectivă. Este foarte posibil să deranjăm stratul anterior al receptării (cu toate adstratele şi suprastratele posibile), chiar dacă probabil aceasta trebuie să fie miza, adesea. Este foarte posibil să ne lovim de orgoliile teritoriale ale altor cercetători sau de agresivitatea dogmatismului lor interpretativ. În alte situaţii, dialogul critic este descurajat de cantonarea absurdă sau de izolarea epistemică în chingile propriului proiect ori ale propriei naraţiuni. Povestea de mai sus nu a fost nici prima, şi nu va fi nici ultima. Există atâtea alte cazuri de teritorialism critic printre monografişti, şi poate că e normal să fie aşa, până la un punct. Şi oricum, naraţiuni unice în literatura critică, neanunţate de nimic ori neîndatorate unei tradiţii interpretative nu prea există. Deşi între mine şi Ardeleanu lucrurile ar fi putut decurge altfel (în cazul meu prioritară este o monografie a operei, în cazul său prioritară e o perspectivă biografică), respectul pentru munca pe care a depus-o a rămas mereu intact. Nu aş putea spune că şi reciproca e valabilă. Cât despre viziunile concurente în materie de monografism, ca întotdeauna, timpul va decide.

Note

1. v. Adrian Mureşan, „Steinhardt şi Noica: contradicţiile unei prietenii”, în Dilema Veche, nr. 783, 21-27 februarie 2019, p. 16.

2. Idem, Vârstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG Publishing, Alba-Iulia, 2020.

3. În pragul unui proces pentru drepturi de autor între Humanitas şi Rohia, fiind pus într-o situaţie delicată, probabil şi de către strângeri cu uşa pe cale ierarhic-bisericească, Pintea decide să cedeze mănăstirii manuscrisele, considerând că un scandal nu i-ar face bine receptării operei mentorului său, deşi proiectul publicării Integralei la Humanitas fusese deja demarat. Abia după publicarea neadecvată, în ediţii deficitare şi împânzite cu greşeli de tehnoredactare, la editura mănăstirii Rohia, şi după reunificarea tuturor manuscriselor, Fundaţia Steinhardt, mănăstirea şi episcopul Maramureşului şi Sătmarului vor face, totuşi, un pas important şi inspirat, adresându-se editurii Polirom, cu care vor încheia un parteneriat prin care seria de Opere Steinhardt va apărea la această editură prestigioasă, „în colaborare cu Mănăstirea”.      

4. George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii: o perspectivă monografică, Humanitas, Bucureşti, 2009.

5. L-am publicat ulterior – poate surprinzător pentru unii – tocmai în presa criticistă de stânga, profitând de amabilitatea aceluiaşi Alex Goldiş: v. „Cu pistolul sub pernă. N. Steinhardt văzut de Norman Manea”, în Cultura, nr. 2, 24 ianuarie 2013, pp. 19-20.

6. Sper să nu pară „ocultă” observaţia mea documentaristă, dar extrem de puţină lume cunoaşte faptul că Steinhardt era departe de a fi fericit la Rohia şi că, în ultimii săi ani acolo, luase în calcul chiar decizia de a pleca de la mănăstire. Scrisorile trimise prietenilor săi îndepărtaţi (de pildă, lui Nemoianu) probează frecuşurile la care era supus, adesea din cauza informatorilor care nu-l slăbeau nici acolo, ori din cauza reticenţelor şi opacităţii anumitor feţe bisericeşti. De aceea, anexarea triumfalist-mănăstirească post-2000 a scriitorului, manifestată mai ales prin vocea de astăzi a episcopului Iustin Sigheteanul, deşi are argumentele ei, nu trebuie în niciun fel absolutizată. E adevărat că Steinhardt a fost sprijinit de către episcopul maramureşean Iustinian Chira şi de către stareţul Serafim Man, care l-au consiliat constant şi l-au protejat în anii cât a fost vieţuitor al obştei de monahi de la Rohia, dat fiind trecutul său de întemniţat politic, din cauza căruia putea fi mereu expus şicanelor ori interogatoriilor Securităţii, şi îi putea expune, fără să vrea, şi pe cei apropiaţi lui. Însă actualul episcop, dincolo de implicarea benefică în susţinerea editării Integralei la Polirom, instrumentalizează ideologic eronat discursul lui Steinhardt, orientându-l artificial în postări pe facebook împotriva minorităţilor (precum cele LGBTQ), în care face din mondenul şi europeanul Steinhardt un argument pentru discursul politic „suveranist” şi populist, pe fundalul unei adeziuni făţişe la trumpism şi în contextul în care Constituţia României interzice feţelor bisericeşti să facă politică. 

7. Între timp, s-a născut şi un eseu pe această temă, pe care l-am publicat recent: „Destinul ideilor lui N. Steinhardt în postcomunism”, în Dilema, 4 – 10 decembrie 2024, p. 16.

*

Irina-Roxana GEORGESCU

Cum mai citim azi scriitorii români clasici?

Cum îi mai citim azi pe clasici? Cât de familiară este lumea pe care o recuperăm din literatura clasicilor? În ce măsură este Creangă contemporanul nostru? Dar Caragiale? Întrebări legitime, în condițiile în care, în ultimii ani, e o forfotă a schimbărilor cu orice preț, a desființărilor literaturii canonicilor, a stigmatizării literaturii române clasice. Cui prodest? Aș tinde să spun că nimănui, în fond, fiindcă fronda împotriva literaturii clasicilor este una iluzorie. Fără să-i fi citit pe clasici, nu cred că îi putem înțelege pe deplin pe scriitorii contemporani.

Zilele trecute, după ce l-am lăsat la creșă pe băiatul meu, Lucas (era prima sa zi), m-am așezat la o cafenea din preajmă, în așteptarea semnalului că e momentul să îl recuperez. Luasem cu mine un roman feminist, politic, greu de încadrat într-o categorie, în tot cazul, Oamenii eternității nu se tem niciodată de Shanni Boianjiu, tradus în mai bine de 20 de țări. Am cerut un cappuccino grande și am încercat să citesc. De la radio se auzea o știre referitoare la semnarea unui acord privind mineralele, apoi că România este pe locul 1 la analfabetism funcțional și că e ultima țară din Europa în care se citește. Dacă rămânem la ultima știre, conform unui raport al Uniunii Europene, România ocupă ultimul loc în ceea ce privește lectura. Motivul principal invocat de către persoanele care nu au citit nicio carte (11125 de persoane) este lipsa timpului (35,2%) și lipsa de interes pentru cititul cărților (32%) (1). Mai mult decât atât, potrivit raportului publicat de Institutul Național de Statistică (2), deși tehnologia a ajutat la dezvoltarea activității de citit, prin platforme și aplicații, nu a stârnit interesul românilor pentru lectură. Chiar dacă lectura este influențată pozitiv de tehnologie, prin utilizarea cărților electronice, a celor audio și a platformelor de lectură online, pe categorii de vârstă, 39% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 16 ani și 24 de ani au declarat că nu sunt interesate să citească și 29% nu au timp. Cei mai dezinteresați de lectură par să fie cei între 65 și 74 de ani, în proporție de 40%, iar cei cu vârste între 25 și 49 de ani declară că motivul principal pentru care nu au citit este că nu au timp (în proporție similară de aproximativ 50% pentru ambele categorii de vârstă).

Plecând de la aceste „date” ale problemei, la care se adaugă și discuțiile referitoare la reducerea numărului de ore la limba și literatura română pentru trunchiul comun, echivalându-se cu numărul de ore de la limba modernă, se poate ca perspectiva reinterpretării scriitorilor „clasici” – sau a „scriitorilor canonici”, într-un sens mai larg – să devină una secundară în raport cu comunicarea corectă în limba română și chiar cu decodarea corectă a mesajului în diverse situații de comunicare.

Ca valori și atitudini ale programei pentru cursul inferior al liceului, la clasa a IX-a, se numără cultivarea interesului pentru lectură şi a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii, stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate, formarea unor reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii române, cultivarea unei atitudini pozitive faţă de comunicare şi a încrederii în propriile abilităţi de comunicare, abordarea flexibilă şi tolerantă a opiniilor şi a argumentelor celorlalţi, cultivarea unei atitudini pozitive faţă de limba maternă şi recunoaşterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală şi îmbogăţirea orizontului cultural, dezvoltarea interesului faţă de comunicarea interculturală (3). Deopotrivă, finalitățile disciplinei limba și literatura română se reflectă în competențele generale și în setul de valori și atitudini enunțate în programă, din care derivă întreaga structură curriculară: de la competențe specifice, la conținuturi ale învățării, până la sugestii metodologice. Continuitatea față de programele anterioare de limba și literatura română (pentru învățământ primar, gimnazial și ciclul inferior al liceului) este asigurată de studiul integrat al limbii, al comunicării și al literaturii, în vederea consolidării competențelor de comunicare orală și scrisă și a deprinderilor de lectură (capacitatea de a înțelege și de a interpreta textele, de a fi un cititor competent și autonom, capacitatea de a înțelege dintr-o perspectivă personală viziunea despre lume, despre condiția umană sau despre artă exprimate în textele studiate)(4).

În manuale, clasicii continuă să existe și să fie citiți grație arhitecturii programei școlare actuale, unde regăsim cu preponderență figuri de „bărbați albi, morți, heterosexuali” (5): Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Maiorescu. Efectul programei este de „clasicizare” și a unor scriitori aparținând altor epoci, de la Lovinescu, Călinescu, Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Arghezi, Blaga, Barbu, la Nichita Stănescu, Marin Sorescu ori Marin Preda. În definitiv, canonul, „înțeles ca relația dintre cititor ca individualitate și scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris, și nu ca listă de cărți obligatorii în școală, s-ar putea identifica doar cu Arta Memoriei în forma ei literară […]. Memoria este întotdeauna o artă, chiar și atunci când funcționează involuntar”(6).

În ceea ce privește literatura clasicilor, pe care o putem face mereu atractivă pentru elevi, apelând la diverse mijloace de conștientizare psihologică, este notabilă inițiativa Muzeului Literaturii Române Iași, de a readuce în discuție unii autori, în interpretarea scriitorilor contemporani, de la Povestea lui Vasile Pogor (Mihai Buzea), Povestea lui Ion Creangă (Andrei Crăciun), Povestea lui Nicolae Gane (Iulian Ciocan), Povestea lui Vasile Alecsandri (Adela Greceanu), Povestea lui George Topîrceanu (Alex Tocilescu), Povestea lui Mihail Sadoveanu (Tudor Ganea), Povestea Otiliei Cazimir (Simona Antonescu), până la referințele intertextuale din colecția „Parodii originale”, care îi aduc în prim-plan pe Eminescu, Alecsandri, Otilia Cazimir ori pe George Topîrceanu. De asemenea, colecția „Biografii romanțate”, în care titluri ca Anton Pann. Până când nu te iubeam de Cosmin Ciotloș (2024) ori Caragiale. Scrisoarea pierdută de Bogdan-Alexandru Stănescu (2019) demonstrează puterea de fascinație a unor scriitori extrem de proteici și posibilitatea unui dialog în afara timpului între figuri de scriitori din alte secole, volume care reflectă interesul pentru relectura operei lor.

În noua arhitectură a programelor școlare, cred că ar fi de neevitat „marii clasici”, care pot fi citiți atât sub raportul valorii estetice, cât și din perspectiva unei deschideri spre dezvoltarea personală, pusă în relație cu mecanisme de conștientizare psihologică. Pe lângă aflarea unor modalități de dezvoltare a capacității de apărare, de autocunoaștere, de revenire la normal după suferirea unui șoc, literatura clasicilor este și un prilej de descoperire a unor resorturi noi, fiindcă generația actuală de „luptători ninja multimedia” (recte elevi educați media – prin eforturile Centrului de Jurnalism Independent din ultimii ani, alături de profesorii de la diverse discipline, dar mai ales de la limba și literatura română, care s-au alăturat echipei de formare) știe să treacă de la o informație la alta, să navigheze printre platforme și aplicații și să le înțeleagă capcanele. Trebuie, deci, să ne adecvăm la exigențele unei programe din viitor, descoperind strategii noi de predare a literaturii române și să nu ne fie teamă de schimbare.

Note

1. https://www.edupedu.ro/ins-111-milioane-de-romani-au-declarat-ca-nu-au-citit-nicio-carte-in-ultimul-an-35-nu-au-avut-timp-32-nu-sunt-interesati/.

2. https://insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/conditiile_de_viata_ale_populatiei_din_romania_in_anul_2022.pdf.

3. http://www.rocnee.eu (Programa școlară limba și literatura română – clasa a IX-a – cursul inferior al liceului)

4. http://www.rocnee.eu (Programe școlare – ciclul superior al liceului. Limba și literatura română – clasa a XII-a)

5. Harold Bloom, Canonul occidental, traducere din limba engleză de Delia Ungureanu, București, Editura Art, 2007.

6. Ibidem, p. 44-45.

*

Alina PETRI

Cum literatura vorbește (și) despre prezent. Transmedialități și literatura văzută de departe

„Ficțiunea își păstrează vitalitatea culturală doar atâta vreme cât poate aduce publicului cititor vești semnificative despre ce anume presupune să trăiești în prezent.” (Sven Bierkerst)

Subiectul studiului scriitorilor clasici este parcă mai actual și mai oportun ca oricând, în contextul regândirii planurilor-cadru pentru învățământul liceal care, sper eu, nu vor transforma literatura în joc secund, în favoarea unei perspective funcționale, cum este cazul limbilor nematerne. În scenariul pesimist al diminuării numărului de ore de literatură la clasele a XI-a și a XII-a, este evident că s-ar reduce și lista canonicilor, care acum cuprinde 17 autori. Acest lucru ar fi dăunător mai ales din cauza faptului că, pe terenul didactic al învățământului preuniversitar obligatoriu, canonul nu este doar lista „autorizată”, bazată pe criterii valorice intrinseci operelor, și nici doar setul de reguli prin care se asigură reprezentativitatea temelor, a genurilor, a speciilor și a epocilor literare. Ci, mijlocul prin care se formează profilul cultural identitar și apoi gustul estetic.

Profilul identitar, vizat mai ales prin intermediul disciplinei limba și literatura română, se construiește prin vizitarea unui patrimoniu literar, pe care Alina Pamfil îl pune în legătură cu canonul școlar și pe care îl definește ca „totalitatea bunurilor spirituale de natură literară moștenite de la înaintași” (1). A reduce canonul este ca și cum ai vizita două-trei încăperi ale unui muzeu și ai pretinde că așa se înțelege un fenomen care are atât o logică sintagmatică, dată de sintaxă, de înlănțuirea elementelor, cât și una paradigmatică, pe verticală, istorică, de profunzime.

Pe de altă parte, a milita pentru abordarea unui canon cu un nucleu dur, dar și cu o periferie parțial volatilă, așa cum voi dezvolta mai târziu, este o atitudine justă care nu impietează direcțiile actuale către mondialitate și world litterature. De aceea, nu văd o amenințare a canonului nici de către un sentiment al alienării, nici de confuzia valorilor (2), ci doar de decupaje pripite care nu ar putea presupune nicio posibilitate de generalizare, de construct identitar. Susțin așadar ideea că literatura – mai ales prin componenta ei canonică, validată estetic și etic-, poate construi ontologic, așa cum afirma Tzvetan Todorov: „Obiectul literaturii fiind condiția umană însăși, cel care o citește și o înțelege nu va deveni un specialist în analiza literară, ci un cunoscător al ființei umane” (3).

Invocata scuză că elevilor de astăzi canonicii sau autorii clasici în general nu le mai spun mare lucru, pentru că nu scriu despre lumea lor, despre interesele și domeniile lor de cunoaștere contravine actualei teorii a receptării, asumată de paradigma dezvoltării personale, în care cititorul contribuie la construirea de sens. Un text canonic poate fi terenul construcției de sens atâta timp cât profesorul și elevii se angajează în demersul hermeneutic. Este adevărat că aici, în ceea ce privește abordarea unui text, trebuie făcute modificări care chiar să ofere rol prim cititorului implicat în dialogul cu textul. Și despre câteva dintre aceste demersuri voi scrie mai jos, ca exemplificare de conciliere a universului textului cu cel al receptării.

E de recunoscut faptul că ne aflăm însă într-un context definit de către David Damrosch în Cum comparăm literaturile (4) ca epoca „postliterarului”, în care se produce firesc migrarea textelor literare spre alte medii. Puterea literaturii scade, preocuparea pentru esteticul literar devine marginală, literatura nu mai este vehiculul unic și important de valori umane, se pierde gustul pentru gândirea critică, iar cultura literară este înlocuită de cea a comunicării. Profesorii se zbat pe acest teren al Purgatoriului, între nevoia de a educa estetic, prin literatură, și viziunea pragmatică prin care se cântărește interesul pentru texte în măsura în care sunt relevante pentru prezentul cititorului. Acest teritoriu este unul nu labil, nesigur, ci de graniță, care poate deveni fertil într-o direcție oricum de neoprit. Este terenul „transmedialităților” despre care vorbește Mihaela Ursa în Indisciplina ficțiunii (5). Una dintre soluțiile prin care literatura poate să rămână un discurs relevant care să creeze un efect de contemporaneitate este a-și depăși granițele disciplinare, a profita de intersecția cu alte medii pentru a produce „artefacte culturale hibride de tip colaborativ și multimedial, fără excluderea practicilor literare tradiționale” (p.17). Așadar, profitând de narativitate, de pactul ficțional, de referențialitate și autoreferențialitate, de descriptiv, vizual, textele literare pot fi accesibilizate cu succes intersectându-le cu terenul media: producând, pornind de la ele, articole de ziar, clipuri, recenzii multimedia, afișe, adaptări scenografice, scenarii de jocuri video.

În această ordine de idei, de exemplu, după o oră în care am discutat despre conținutul unei știri, despre structura acesteia, despre calitățile unui text jurnalistic (relevanță, acuratețe, claritate, echilibru, credibilitate), apoi despre pericolele știrilor false, despre dezinformare, propagandă și manipulare, le-am cerut elevilor să prezinte acțiunile din fiecare capitol al romanului Baltagul al lui Mihail Sadoveanu – un autor clasic, chiar dacă nu canonic –, ca știri care să respecte informațiile din text. Am colectat articolele într-un ziar cu 15 știri, cu titluri atractive, imagini sugestive, care recompun firul narativ al acestui roman. E inutil să spun că, în locul unei sarcini seci de tip rezumare, activitatea i-a implicat în mare măsură și a accesibilizat conținutul, pentru ca mai apoi să se așeze temeinic demersul interpretativ. Altcândva, am lucrat pe romanul Enigma Otiliei al lui G. Călinescu și le-am cerut să selecteze pasajele descriptive despre Otilia și să realizeze un album de designer de vestimentație pornind de la hainele purtate de personajul feminin. Albumul cu schițe a fost însoțit și de o paradă de modă în care elevele au prezentat zece creații vestimentare adecvate. Acesta a fost un bun exercițiu de analiză a cutumelor epocii, în ideea monografiei citadine pe care o realizează autorul și, în plus, un suport pentru caracterizarea personajului. Pentru Ion de Liviu Rebreanu am organizat înregistarea procesului în care era judecat pentru mai multe capete de acuzare: aici au adaptat textul în scenariu dialogat, au creat scenografia și costumele. Miza a fost aici identificarea conflictelor sociale, morale, utile pentru discuția despre lentila etică a prozelor realiste. Pornind de la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu am imaginat un proiect de istorie orală, numit „Mărturii de pe front”. Aici au creat discursuri ale personajelor care au participat direct la momentele dramatice de pe front, prezentate în roman, le-au înregistrat audio, în roluri de reporter și soldat. Interdisciplinaritatea cu discursul istoric i-a ajutat să înțeleagă bine raportul dintre realitate și ficțiune în romanele experienței. Am rescris și interpretat faptele din O scrisoare pierdută a lui Caragiale ca monologuri ale Cetățeanului Turmentat, al lui Agamemnon Dandanache și al Zoei. Miza a fost pluriperspectivismul prin care autorul construiește drama socială. Exemplele ar putea continua în acest sens, având în vedere că la niciunul dintre autorii clasici abordarea nu este doar în contextul producerii de text, ci mai ales aducerea textului într-un context actual al receptării contemporane. Precizez că această uzanță de recontextualizare se produce în etapa de comprehensiune, de atragere a elevilor spre conținutul textului, face parte dintr-un ritual onest de seducere a cititorului. Mă asigur ca, în etapa de interpretare, mizele estetice ale textelor să fie așezate corect, astfel încât să se poată decela retrospectiv toate însușirile pentru care un text este canonic, transmite valori, atitudini, creează lumi relevante.

Pe lângă această abordare transmedială a literaturii canonice, mai adaug încă un exemplu de apropiere de texte ce par indirect legate de universul cititorilor contemporani, cu ajutorul noilor teorii ale receptării. Dar mai întâi anecdota legată de prezența lui Franco Moretti la Cluj, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea „Babeș-Bolyai”. Prelegerea „Abstraction, Patterns and Interpretation. New and Old in the Future of Humanities”, dar și conferința de la Facultatea de Litere au fost ocazii de familiarizare a publicului (mai) larg cu teoria „distant reading”, cu „literatura văzută de departe”. Atunci, reacția de uimire față de o teorie atât de diferită de abordarea disciplinară consactată era dublată și de reacții de îndoială că o astfel de teorie va aduce vreodată beneficii didactice. Convingătoarele discursuri și apoi cartea lui Moretti tradusă de Cristian Cercel la Editura Tact în 2016 au fost bazele teoretice solide prin care graficele, hărțile conceptuale, schemele au fost integrate în abordarea textelor pentru a obține concluzii relavante. Mă folosesc de metodele de identificare a recurențelor ale lui Moretti într-un mod adaptat, în care nu panoramez atât de mult, la dimensiunile literaturilor, ci mai ales la poezie. Pentru că mi se pare irelevantă viziunea despre lume a unui poet studiind două- trei poeme cât prevede programa, mă folosesc de versiunile electronice ale volumelor de versuri ale lui Eminescu, Arghezi, Blaga sau Barbu și, în cadrul unui volum al aceluiași autor le solicit identificarea de elemente pe baza cărora să pot realiza comparații. Exemplific aici ceea ce am făcut într-un an când proiectul cultural al școlii (care implică toate nivelurile de învățământ, de la preșcolar, la liceal și toate disciplinele școlare) a avut tema „Albastru”. Le-am cerut elevilor să găsească în poemele lui Eminescu cât mai multe contexte în care apare referința la albastru. Am făcut o bază de date cu aceste versuri. Apoi am analizat recurența elementelor puse în acest context cromatic. Am identificat astfel relevanța motivului „florii albastre”, pe care l-am suprapus apoi cu fragmente din Novalis și Leopardi, pentru a înțelege intertextele. Faptul că au lucrat folosind tehnologia, că au înțeles facilitățile pe care le pot obține prin accesul la varianta electronică a textelor, că au realizat rețele de semnificații i-au determinat pe elevi să nu perceapă studiul acestor texte ca o sarcină anostă sau inutilă.

La final, se impun două concluzii. Una, din ipostaza de profesoară, presupune faptul că, dincolo de lista canonicilor care face referire la ce trebuie parcurs, preocuparea noastră este referitoare la scopul cu care citim acești autori (iar aici imperativul lui Sven Bierkerst nu prvede ca literatura să abordeze subiecte contemporane, ci să fie un discurs care luminează, clarifică aspecte relevante din cotidian, cu efect de dejà-vu, de recognoscibil) și deopotrivă la cum este condus demersul interpretativ (cu ancore contextuale ale receptorului în etapa de prelectură și comprehensiune și cu accent pe estetic în etapa de interpretare). A doua concluzie, care ar ține de decidenții canonului didactic (aici nu este locul să privim cum canonul critic se poate transforma în canon școlar) și care, în viziunea mea, seamănă cu arhitectura simbolică pe care o propunea Paul Cornea în cadrul unei conferințe a ANPRO, în 2009, la Cluj: canonul poate fi imaginat „sub forma unei piramide cu vârful teșit. Zona superioară ar fi cea a super-vedetelor, a nemuritorilor, a campionilor la toate categoriile… Zona mijlocie ar cuprinde de asemenea clasici, autori de notorietate durabilă, dar simțiți ca fiind de un profil inferior, mai puțin importanți. Zona de jos (baza piramidei) ar arăta extrem de populată, ea cuprinzând mai ales scriitori în viață, care au reușit să se desprindă din anonimat și se luptă să-și consolideze poziția, eventual să avanseze.” (6). Această perspectivă, adaptată didactic în programe, ar rezolva cel puțin două aspecte: ar rezona cu ceea ce presupun că se dorește în actuala viziune a planurilor-cadru: o libertate de alegere asumată a unor conținuturi, prin care profesorii și elevii să-și exerseze liberul arbitru. Pe de altă parte, ar valorifica, printr-o listă de opțiuni – de aceea ar fi „baza piramidei”, mai largă, din care să se aleagă-, inclusiv literatura contemporană, pentru a se întări ideea că literatura valoroasă nu se oprește odată cu generația ’60.

Note

1. Monica Onojescu, Alina Pamfil(ed.), Canonul literar școlar, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj- Napoca, 2009, p. 50;
2. Mircea Martin afirma, în „Canonul și valorile”, op. cit., că „Apărarea canonului astăzi poate fi considerată o reacție față de entropia crescândă social și intelectuală, o surdină pusă pe isterial milenialității, într-un cuvânt o formă de fundamentalism estetic opusă fundamentalismelor social- politice și religioase.” (p. 42);
3. Tzvetan Todorov, La litérature en péril, Flammarion, Paris, 2007;
4. David Damrosch, Cum comparăm literaturile. Studii literare într-o epocă a globalizării, Editura Tracus Arte, București, 2023;
5. Mihaela Ursa, Indisciplina ficțiunii. Viața de după carte a literaturii, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2022;
6. Canonul literar școlar, p. 25;

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 59-67]