Anca Pârvulescu, Manuela Boatcă

Argumente pentru o creolizare a teoriei (interviu)*

Alex Goldiș: Dragă Anca Pârvulescu, dragă Manuela Boatcă, vă mulțumesc din nou pentru că ați acceptat invitația revistei „Vatra” de a răspunde acestor întrebări și de a participa la numărul nostru special. E un număr special care își propune să interogheze modul în care au fost reinterpretați scriitorii clasici sau canonici români în ultimele decenii. Evident că volumul vostru, Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor, apărut în Statele Unite în 2022 și recent tradus și la noi**, reprezintă un reper în această direcție, fiind semnalat ca atare deopotrivă în receptarea internațională și din România. De aceea vreau să vă întreb de unde a pornit ideea acestei cărți și, mai mult, cărei nevoi a corespuns ea în proiectul vostru inițial?

Manuela Boatcă: Mulțumim și noi pentru invitație. Ideea s-a conturat treptat, pornind din dorința de a scrie împreună întâi un articol, apoi mai multe, în care să îmbinăm perspectivele noastre, aparent provenite din domenii diferite, dar care, cu cât discutam mai mult, cu atât ne păreau mai compatibile, ba chiar se suprapuneau. Ne preocupau aceleași întrebări: locul Estului Europei în abordări despre Uniunea Europeană (dar și despre proiecte europene trecute), chestiuni legate de rasializare, postcolonialism și cum se pliau toate acestea pe concepțiile de modernitate și modernism la care se raportează obsesiv sociologia, respectiv studiile literare, disciplinele în care activăm oficial. Anca citise un articol de-al meu despre colonialitate în România secolului al XIX-lea și îmi trimisese prin poștă cartea ei The Traffic in Women’s Work. East European Migration and the Making of Europe cu mesajul că ar fi vrut să-mi fi citit articolul mai devreme, pentru a-l putea include, și că speră să colaborăm pe viitor. Am citit pe nerăsuflate cartea, al cărei titlu deja mă cucerise, și am inclus imediat unul din capitole – despre cetățenie și pașapoarte cu „valoare” inegală în Europa și nu numai – în lectura obligatorie pentru un curs despre dinamici ale inegalităților globale pe care l-am ținut mai mulți ani după aceea la Freiburg și la care Anca a fost ulterior și invitată. De aici și până la a decide pe ce obiect, eventual din literatura română, putem diseca mai multe din aceste teme comune din perspectiva critică pe care o împărtășeam, nu mai erau mulți pași, dar mai bine să spună Anca de ce și cum l-am ales pe Ion al lui Rebreanu.

Anca Pârvulescu: Mulțumim mult de invitație! Un număr special care interoghează modul în care au fost reinterpretați scriitorii canonici români este binevenit. Am scris această carte, printre altele, pentru a iniția o astfel de conversație. Ne-am dorit să creăm un dialog intre dezbaterile critice de care vorbește Manuela, în care participăm în disciplinele noastre, și unul din textele cele mai canonice din cultura română, Ion a lui Liviu Rebreanu. Datorită canonicității lui, Ion este un text formativ. L-am citit cu toții in liceu—sau am pretins că l-am citit. Puțini critici literari români nu au oferit o lectură a acestui roman. Este peste tot in cultura română. Fie că ne place sau nu, fie că suntem conștienți sau nu de valoarea lui, Ion ne-a format. Este, prin urmare, imperativ să ne re-întoarcem la acest text, cu ochi/metodologii noi. Miza e foarte mare. O reinterpretare rezonantă—care să ajungă în clasele de liceu, de exemplu—are potențialul de a schimba unele premise esențiale, cum ar fi problema pământului dintr-o perspectivă inter-imperială, sau violența împotriva femeilor, sau istoria romilor.

A.G.: De ce a fost necesar ca această carte să fie scrisă la două mâini și cum ați scris-o, propriu-zis? Ați fost întotdeauna în acord sau au fost și momente când ați negociat anumite cadre teoretice, concepte, interpretarea unor scene etc.?

M.B.: De cele mai multe ori am fost de – și în – acord, de fapt am învățat multe una de la alta pe parcursul scrierii cărții. Nu prea a fost nevoie să negociem, mai mult ne completam și constatam că există adesea concepte foarte asemănătoare în literatură și istorie (sau sociologie istorică), și deseori am optat să le folosim pe ambele, așa cum facem cu noțiunea de ignoranță sancționată (cum o numește Gayatri Spivak) sau asimetrică (în termenii lui Dipesh Chakrabarty) a literaturilor „minore”. De altfel, Anca gândește foarte sociologic și nici eu nu sunt străină de studiile literare, deși a trecut mult timp de când am absolvit filologie engleză și germană la București. Deseori mi-am dorit, ascultând-o pe Anca, să avem și la macrosociologie cum da seamă de faptul că naratorul are acces la anumite limbi, dar nu la altele, la fel cum Rebreanu nu poate reda ce vorbesc muzicienii romi din scena de deschidere a romanului dincolo de a menționa ce limbă vorbesc – ce dovadă mai clară pentru inegalitățile structurale pe care le reprezintă o astfel de scenă?

A.P.: Capitolele cărții au trecut prin mai multe variante (unele au fost publicate ca articole), proces prin care ideile s-au dezvoltat, iar conversația dintre noi s-a aprofundat. Ne-am dat seama că disciplinele noastre (studiile literare și sociologia) au conversații paralele despre modernitate, imperii, rasializare, religie, gen. Aceste conversații, de cele mai multe ori, rămân separate. De la draft la draft, în procesul scrierii acestei cărți, am combinat aceste perspective. Uneori, una dintre autoare a adăugat la ce a scris cealaltă. Alteori, am scris „una peste alta”, rescriind efectiv propoziții. Această carte nu ar exista, în această formă, fără acest proces de scriere și rescriere, pe parcursul a câțiva ani.

A.G.: Volumul vostru e interdisciplinar în sensul cel mai concret al termenului, în condițiile în care interdisciplinaritatea e unul dintre acei termeni care sună bine în proiect, dar pe care prea puțină lume îl pune în practică. Mai mult, cartea se pare că se bucură de recunoaștere din partea ambelor zone de specialitate, din moment ce a obținut premii deopotrivă din partea cercetătorilor literari (premiul René Wellek pentru cea mai bună monografie din partea Asociației Americane de Literatură Comparată) și a sociologilor (premiul Barrington Moore la secțiunea sociologie istorică și comparată, respectiv mențiune specială a premiul Immanuel Wallerstein al Asociației Americane de Sociologie). Nu v-a fost teamă că demersul vostru ar putea să fie privit ca o ciudățenie din ambele direcții sau să fie considerat neapropriabil de niciuna dintre disciplinele așa-zis clasice?

M.B.: Ba da. Eu eram chiar convinsă că așa va fi privit. Am pornit de la premisa că scriem această carte mai întâi pentru noi și așa cum ne-o dorim, pentru că la sociologie oricum nu va conta. Dat fiind că romanul Ion este axa în jurul căreia este structurată analiza noastră, nu aveam nici un dubiu că demersul nostru va fi considerat, în cel mai bun caz, ca ținând de sociologia literaturii, de care eu nu mă ocup de fapt, și care nici nu este ceea ce am dorit să facem în carte, deci chiar speram să nu conteze deloc la sociologie, decât să fie încadrat greșit. Într-un fel asta ne-a eliberat de presiunea de a scrie cu exigențele unui anumit public în minte. Eu, cel puțin, am avut mai pe toată durata scrierii cărții senzația că mă dedic unui hobby care nu va juca nici un rol în cercetarea sociologică din Germania și pe care nu-l voi putea valorifica nici la cursurile de macrosociologie pe care le predau, dar pe care voiam să îl ducem la bun sfârșit în primul rând pentru dialogul dintre noi două și apoi pentru cel cu alte perspective care nu se autodefinesc disciplinar.

Analiza sistemului mondial inițiată de Immanuel Wallerstein, perspectiva decolonială pornind de la Aníbal Quijano, dar și conceptul de interimperialitate propus de Laura Doyle – toate foarte importante în cartea noastră – sunt critici explicite la adresa geopoliticii cunoașterii, care stă la baza separării științelor naturale de cele umane și a creării disciplinelor care oglindesc structura inegală a sistemului mondial modern în decursul secolului al XIX-lea. Prin raport cu aceste perspective, am vrut să analizăm ponderea unei semiperiferii ca Transilvania – pe care o definim ca regiune nu prin relația ei cu unul sau mai multe state naționale, ci cu imperiile care s-au întrecut să o controleze de-a lungul secolelor – în producția de cunoaștere la nivel mondial, în dezbaterile despre modernitate și modernism, ruralitate și exploatare a muncii agricole, dar și despre inegalități de rasă și gen, despre educație, secularizare și, nu în ultimul rând, multilingvism. Spre surpriza mea, exact aceste aspecte au fost apreciate de adepți ai sociologiei istorice, care încă are o bază importantă în Statele Unite, de unde au venit și cele două premii de la sociologie. Dar chiar și la prezentarea premiului Barrington  Moore s-a spus că analiza noastră se încadrează în tradiția inițiată de Lewis Coser în volumul Sociology through Literature din 1963, tradiție care „încă are prea puțini adepți”. Cum stau lucrurile în Germania, unde sociologia istorică e aproape inexistentă, rămâne de văzut – traducerea în limba germană, semnată de Miruna Bacali, este în curs de apariție luna aceasta.

A.P.: Cred ca termenul interdisciplinaritate este folosit atât de mult, încât își pierde coerența analitică. A înlocuit un alt termen abuzat în mediile academice, excelența, criticat de Bill Readings în The University in Ruins. Pe acest fundal, în care interdisciplinaritatea este peste tot și nicăieri, nu ne-am făcut iluzii că proiectul nostru va avea rezonanțe în cele două discipline ale noastre—jurnale academice, conferințe, premii. A fost o surpriză mare să vedem că o parte a lumii sociologice e dispusă să dialogheze cu critici literari și că o parte a lumii literare consideră o lectură sociologică a unui roman relevantă.

A.G.: Citind Creolizarea modernului, nu-ți dai seama niciodată unde cade accentul: pe partea teoretică sau pe partea de aplicație, pe conținutul literar sau pe detaliile istoric-politice ale problemei? M-am amuzat, într-o recenzie („Vatra”, nr. 7-8/2024), să-l numesc OAN („obiect academic neidentificat”), în măsura în care cred că poate fi citit în același timp ca studiu al lui Ion adnotat politic/ economic/ lingvistic, ca istorie globală a Transilvaniei documentată prin Ion, respectiv ca pledoarie pentru metoda interimperialității ancorată în situația Transilvaniei. Ce primează aici ca fir roșu în proiectul vostru, există o ierarhie a mizelor cărții?

M.B.: Exact asta ne-am dorit, să facem o ofertă pe mai multe planuri (teoretic, empiric, metodologic) și din perspectivă interdisciplinară. Ne-am simțit foarte bine înțelese când ai numit volumul „obiect academic neidentificat”, ba chiar „interstițial” și ne-ai comparat „optica palimpsestică” a izolării câte unui detaliu din realitatea transilvană sau din roman, urmată de analiza sedimentele lor lui istorice, politice și economice, cu perspectiva unui entomolog care deduce evoluția întregii specii uitându-se la o insectă! Deci nu, nu există o ierarhie a mizelor, este într-adevăr un palimpsest care poate fi citit în scopuri diferite – dar poate, sperăm noi, să ofere și scopuri sau măcar întrebări noi tocmai prin diversitatea dimensiunilor abordate. Dat fiind că volumul este critic la adresa ierarhiilor, pledează, alături de alte lucrări transdisciplinare, pentru o creolizare a teoriei, deci o regândire a mizelor teoretice și a pozițiilor structurale de pe care multă vreme nu se putea produce nici teorie, nici literatură de largă circulație, pentru că nici semi-periferiile sau periferiile sistemului mondial modern, nici literaturile lor nu erau privite ca subiecte care produc cunoaștere, ci doar ca obiecte de studiu.   

A.P.: De acord! Miza este teoretică, dar ne-am dorit să regândim statutul teoriei în disciplinele noastre. Într-un cadru tradițional, o lectură a romanului Ion ar fi considerată o „aplicație” a perspectivei postcoloniale sau inter-imperiale. Ne-am dorit să destabilizăm această distincție, să scriem o carte în care „Ion adnotat politic/ economic/ lingvistic,” cum spui, să funcționeze ca un mod de teorie.

A.G.: De ce v-ați aplecat asupra lui Ion și nu asupra altor opere și ce alte exemple – din literatură română sau din literatura lumii – s-ar preta la o practică de lectură asemănătoare? Este conceptul de interimperialitate translatabil la alte spații sau fiecare context ar trebui să-și genereze propria metodă?

A.P.: Pentru mine, Ion e unic în canonul literaturii române, așa că nu a avut competiție în cadrul acestui proiect. Primul capitol pe care l-am scris a fost cel despre ecourile robiei romilor în roman. Odată ce am recitit romanul în contextul acestui capitol, nu a mai fost cale de întoarcere. A trebuit sa scriem și despre pasajul în care Ion comite un act sexual cu pământul, despre violul Anei, despre lăcomia preotului Belciug. Dar metoda pe care o dezvoltăm în acest proiect e mobilă. Ea poate fi adaptată pentru a reciti textele lui Ioan Slavici, de exemplu, sau dintr-o altă regiune a literaturii române, cele ale lui Panait Istrati. Într-un cadru global, predau un curs la Washington University sub titlul „The first modern novel”, în care studenții citesc romane din jurul lumii care sunt considerate, ca și Ion, „primul roman modern”. Multe din aceste romane sunt inter-imperiale, cum ar fi Zainab, de Muhammad Husayn Haykal, în Egipt. 

M.B.: Conceptul este categoric translatabil. Ne-a interesat exemplul Transilvaniei ca spațiu interimperial și ca o modalitate de a aplica critica naționalismului metodologic, deci de a nu porni automat de la un stat național ca unitate de analiză a oricărui studiu, ci de la câmpul de forțe care a structurat relațiile de putere, conflictele, negocierile și ierarhiile rezultate din ele. Or, acest câmp de forțe a fost dat în cazul Transilvaniei – care nu a fost niciodată stat național, ci doar revendicată de alte state, și independentă timp de doar o lună în toată istoria ei, în 1918 – de imperiile cu care se învecina. Asta însă nu înseamnă că vrem să înlocuim naționalismul metodologic cu un relativism metodologic, unde fiecare regiune în parte să genereze o metodă proprie. Dimpotrivă, exemplul Transilvaniei, cum discutăm și în carte, este al uneia dintre regiunile interimperiale, ca Galiția sau Bucovina în Europa, ca Taiwan, Caraibele sau Sudanul pe alte continente, pentru care noțiunea de interimperialitate este rodnică din punct de vedere metodologic. De la apariția cărții, ni s-au dat multe alte exemple – de la Silesia și Dobrogea până la Coreea. 

A.G.: Ce proiecte de viitor aveți, individuale și/sau în aceeași formulă?

A.P.: Un proiect cu care avem o afinitate deosebită este un proiect colaborativ desfășurat la Universitatea Babeș-Bolyai, în Cluj: „O istorie globală a comparatismului românesc.” E un proiect colectiv, finanțat de PNRR, în care revizităm momente importante din comparatismul românesc—canonul comparatismului regiunii care este astăzi România, dar și figuri marginalizate. Edităm, de exemplu, un număr tematic în revista Transilvania, dedicat primei  reviste comparatiste din lume, editată de Hugo Meltzl și Samuel Brassai și publicată în Cluj, Acta Comparationis Litterarum Universarum.

M.B.: Avem de toate, dar și alte proiecte tot colective sunt, în cazul meu – un proiect cu Ananya Jahanara Kabir, în care Anca este expert invitat, despre creolizare pornind de la migrația romă din India în Europa și de la migrația muncitorilor din India în alte colonii britanice după abolirea comerțului transatlantic de persoane sclavizate. Un proiect interdisciplinar despre imperii și dinamica transformării lor cu colegi de la istorie, științe politice și literatură în Freiburg. În aceeași formulă, pe lângă pregătirea traducerii în germană, tocmai terminată, și un simpozion de recenzii la ediția în engleză, în curs de apariție la International Sociology, la care avem de scris o replică, am putea spune că lucrăm la volumul II, provizoriu intitulat Enslavement in Interimperial Moldavias. Asta, pentru că unul dintre capitolele din carte la care am avut cele mai multe reacții a fost cel despre sclavia romă, care în Transilvania reprezintă mai mult un ecou al instituției sclaviei în Regat, mai ales în Moldova. Dat fiind istoria interimperială a Moldovei și a scindării ei, un studiu despre sclavia de peste 500 de ani în Europa, migrație și rasializare în Moldova a părut să se impună, cu atât mai mult cât perioada imediat anterioară emancipării romilor a fost și una prolifică în opere literare, de la traducerea Colibei Moșului Toma din ediția franceză la romanul neterminat al lui V.I. Urechia despre o sclavă romă, Coliba Măriucăi, până la piese de teatru.

___________________

*Această contribuție a fost finanțată de programul Uniunii Europene NextGenerationEU prin Planul Național de Redresare și Reziliență al României – Pilonul III-C9-I8, gestionat de Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, în cadrul proiectului „A Global History of Romanian Comparatism: A Case Study in Inter-Imperial Comparative Literature (1877-1944)“, PNRR-III-C9-2023-I8-CF 22/27.07.2023, nr. contract 760276/26.03.2024.

**Anca Parvulescu, Manuela Boatcă, Creolizing the Modern: Transylvania Across Empires, Cornell University Press, New York, 2022. Versiunea în limba română: Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor, tr. de Ciprian Șiulea, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2024.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 74-77]