Cele Patrusprezece sonete (postume) prin care-și lua rămas-bun

de la limba română, în ’34, Voronca, trecând la franceză

înainte ca Eduard Marcus (și nu Mărculescu!) să n-o ia în freză

(și nu fraise), nu-s expresia cea mai înaltă a ceea ce criticii spun:

„Minunata putere de-a te proiecta altfel decât cum ești”? (O proteză

à croquer la mort, limba străină? sonetul? – tot ea, nuielușă de-alun

ce te duce la sursa de apă, oricât de ascunsă în lutul străbun.)

După care-și va fi schimbat Imnul regal pe o Marsilieză…

Și franceza mea, cât e de bună încât să închei – en beauté – c-un sonet

în română, și după, s-o iau de nevastă, la belleétrangère – mot-à-mort

cum ți-ai alcătui, fără baremi să-l fi văzut nici la roentgen, un schelet,

doar punând cap la cap substantive și verbe, ca pe-o legătură de chei.

C’estparti! Tragi ciubotele de șapte poște, sonetul – mereu pe picior

de plecare. Cât ți-o fi rămas? Un sonet, poate două… nici vorbă de trei.

[Vatra, nr. 5-6/2025, p. 1]