Mihaela Vancea – Second hand reading cu Emilian Galaicu-Păun

Volumul de față* cuprinde o parte din ,,biblioteca vorbită” a lui Emilian Galaicu-Păun, fiind o materializare în plan fizic a rubricii sale, Carte la pachet, de la Radio Europa Liberă. Din peste 750 de titluri despre care autorul a vorbit în ultimii 15 ani, acesta selectează un sfert din ele pentru a fi incluse în Cărțile pe care le-am citit, cărțile care m-au scris. Mai precis, el se angajează în întocmirea unei liste scurte a celor mai bune cărți străine de beletristică din ultimii 10 ani, care au intrat pe piața de carte din România. La o primă vedere, demersul e redundant întrucât textele sale reprezintă copia fidelă a discursului de la radio, cu același caracter oral și limbaj simplu, natural, adresat oricărui tip de ascultător/cititor. De cealaltă parte, din perspectiva obiectivului personal de promovare a literaturii, cartea vine în completarea unui proces de marketing literar constant care lansează deviza scriitorului (Carte Diem) și sub formă scrisă.

Citește în continuare →

Emilian Galaicu-Păun – Terre-à-Mer*

Tonul: „…pentru că acolo trăiau oameni de cele mai diverse origini – într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi.”

                                                                                 (Elias CANNETI. Limba salvată)

Marea era schimbătoare, încât a fost nevoie de câteva râuri bune pentru a o lega de ţărm, dar şi aşa-i trasă când la un mal, când la altul, în funcţie de apele teritoriale. Grecii antici i-au zis Ospitalieră (Pontus Euxinus) dintr-un malentendu cu persana axaena (neagră), care lor le suna ca axeines (neospitalieră); modernii, mai cu picioarele pe pământ, au mers totuşi pe mâna perşilor, Marea Neagră; chit că dacă stai să te gândeşti are tot atâta întunecime pe cât cerneala albastră – acesta fie-i numele! – negreaţă, în ideea că prin inversarea termenilor – Cerneală pentru Neagră, şi Albastră pentru Mare – suma ecuaţiei rămâne aceeaşi. Prinsoarea vânoasă a râurilor, departe de a fi slăbit de-a lungul timpului, se simte şi ea în mod diferit, mai puţin influenţată de cotele apelor, cât de popoarele ce trag de ele, disputându-şi astfel malurile sau cursul superior/inferior, după cum le-a fost aşezarea. Rareori de-o apă curgătoare trage un singur neam, şi – de cele mai multe ori – nici măcar în acelaşi sens; de regulă însă, se înhamă două sau trei naţii, la nevoie şi o duzină întreagă, opintindu-se din răsputeri s-o stăpânească, vai! cu riscul de a fi luate la vale şi duse, fiecare pre limba lui: Danubius, Donau, Дунай, Dunărea…

Citește în continuare →

Emilian Galaicu-Păun în dialog cu Ion Pop

„…Relaţia mea cu Maeştrii a fost a unui ucenic ascultător-neascultător, cum cred că e pentru orice scriitor care, maturizându-se, se descoperă tot mai mult pe sine”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Ion Pop: Exemplele pe care le oferiţi pentru a ilustra relaţia dintre Maestru şi Discipol mă cam intimidează. Citește în continuare →

Simona Popescu: „Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură…”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Emilian Galaicu-Păun: poeme din grădina de rodii

…în care (grădină) „o femeie-și/ cultivă cica-/ (ci)tricele made in/ Cântarea Cântărilor” – este o revenire triumfală a lui Emilian Galaicu-Păun în „(bib)laica” temă a erosului și a morții. Dragostea este tare ca moartea, axioma pipăită pe toate p(h)ărțile ei livrești în cărțile anterioare, cunoaște în A(II)Rh+eu / Apa.3D (Cartier, 2019) adevărata ei măsură ontologică. Dacă în Arme grăitoare kamasutrele scriiturii sunt exerciții erotice de textualizare a corpului și corporalizare a textului („mângâiam trupul ei kaligrafic de parcă aș fi urmărit, bifurcându-se-n copulative/ și subordonate, o frază”), în A(II)Rh +eu biblioteca se transformă în mod miraculos și, mai ales, emoționant într-o „pădure/ fermecată și unde de jur împrejur, ᾿n toate tufele de păducel, printre spini,/ înflorește pasiunea lui Merlin vrăjit de frumoasa Niniane”. Pasiunea, născută „din prima frază – la prima vedere” deține două elemente cardinale ale simțirii erotice: adâncimea și fulguranța. Adică esența transformatoare, de experiență-limită, pe de o parte și străfulgerarea emoției, cu mirarea și revelația, pe de alta. Iubirea se esențializează și îmbogășește în carate, trecând prin nesfârșite filtre culturale, iar congruența dintre referința savantă, încărcătura enciclopedică, grafica spectaculoasă și amprenta senzuală, convulsivă, orgasmatică fac excepționalitatea acestei cărți.

Citește în continuare →

Emilian Galaicu-Păun – Două sonete (ne)pereche

Prima                                       Pudriera cu

moarte,                                    oglinjoară

pe care                                     (dintr-odată,

retrovizoare)

am pri-

mit-o, a                                    a Mamei,

fost cea                                    singura ce-

i păstrează

a mamei                                   chipul, aşa

Eleonora –

în chiar                                    cum arăta

seara de                                   în timpul

vieţii –

8 Martie,

cu dreptul                                nu praful

de primul                                 şi pulberea

născut.                                     s-alege, ci

 

(po)Em dat peste cap              Odore di femina

 

Citește în continuare →

Poeme de Emilian Galaicu-Păun

 

Liebestod

februarie-i luna făcută din streşini şi lume cu capul în nouri[sprezece].

încă n-ai scăpat bine de Valentine’sDay şi-ai dat de Dragobete.

după-amiaza de miercuri împarte oraşu-n bărbaţi [pe]trecuţi de… şi fete.

50 (neîmpliniţi). (încă) 19.

nu în ciuda, ci graţie – tot aşa cum, din amonte-n aval, diferenţa

de nivel face râul să curgă –, şi dragostea stă-n diferenţa de vârstă.

„tu de unde ştii toate anecdotele-acestea despre impotenţă?!…”,

l-a-ntrebat ea, c-un tremur abia perceptibil în glas. (rima: vâr – stă Citește în continuare →

Emilian Galaicu-Păun – Tânărul. Parca

Din fereastra mea de la cămin se vedea, la o azvârlitură de băţ,

falnic, turnul Ostankino – ditamai ţurţur la streaşina Rusiei, tot o

„închisoare-a popoarelor”, însă cu gratii din ce în ce mai transparente –,

despre care, în trecere, Cioclea spunea: „Au şi ruşii o sculă erectă, şi aia

de beton!” (pentru mine, un ac de pick-up mai degrabă, şi Moscova –

cu Садовое şi, pe centură, БольшоеКольцо – un vinil de la firma «Мелодия»)

Gorby tocmai schimba, ferm convins c-o întoarce doar, placa.

Şi încă puteai să-ţi mar-

quez*-i poemele: „Made in USSR”.

 

Citește în continuare →

„ …eu, Şerban Foarţă, voi fi debutat ca unul dintre foarte mulţii heteronimi ai lui Paul Valéry!”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi. Iar acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-ţi dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Şerban Foarţă:Sunt într-o situaţie uşor privilegiată: „Mallarmé”-ul meu a fost Mallarmé însuşi. (Vor mai fi fost, desigur, şi alţi câţiva: numai fanaticii sunt „homines unius libri”.) Cât despre „tânărul Paul Valéry”, tot eu mi-am fost… Paul Valéry-ul propriu! Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Sang d’encre

O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, realul și corporalitatea (adusă în poziție privilegiată, ca victimă a unui vampirism textual) sînt explorate în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă (ba chiar cu un fel de exasperare sarcastică atunci cînd atinge deplina alienare); pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de țesătură deopotrivă densă și lăbărțată în care impetuozitățile sînt administrate de migală iar somațiile gravității ultime de o conștiință a artefactului și jocului. Citește în continuare →