Prima întâlnire cu Mircea Eliade

A doua terfeloagă pe care am scos-o din cufărul familiei Papadopol (familie alcătuită, la fel ca a personajului meu, Letiția Branea, dintr-o mamă și un unchi, cu tatăl dispărut), era un roman, fără copertă și fără pagină de titlu, drept care mult timp n-am știut ce-am citit. La un control riguros, ar fi existat motive să trezească și ea suspiciunea mamei, dar, cu excepția fasciculelor de educație sexuală ajunse în foc, lecturile nu mi-au fost niciodată cenzurate. Am categorisit romanul drept  ușurel, dar nu l-am putut uita, îmi impregnase mintea de 15 ani cu o senzualitate exotică și o nelămurită nostalgie a Indiei. A trecut  mult timp până să pot deduce că din cufărul mirosind a praf și a vechi, selectasem o bună lectură de adolescență: Maitreyi a lui Mircea Eliade.

Însă și dacă aș fi văzut coperta cărții, numele autorului nu mi-ar fi spus nimic. Legăturile lui Eliade cu legionarii și faptul că trăia în Occident, făceau din el un subiect dublu de periculos. Nu-mi amintesc să-i fi auzit pomenit numele acasă, unde despre legionari nu se povestea nimic: simpatia față de ei în anii interbelici atârna greu în dosarele Adameștenilor.

O excepție este doar momentul asasinării lui Armand Călinescu, povestit, fără suficiente explicații de context, de tata, în bucătăria noastră de vară: mi-amintesc și locul unde stăteam la masă. L-am utilizat ulterior în Provizorat, dar a trebuit să mă documentez ani de zile pentru ceea ce aș fi putut afla din familie, fie de la tata (însă el a murit repede și, dintre frați, a avut cele mai puține apropieri de legionari), fie de la ceilalți frați, mai implicați, fie și pentru timp limitat, în Mișcare. Dar despre subiectele periculoase, frații Adameșteanu vorbeau doar între ei.

Pentru protecția copiilor, cenzura funcționa și în spațiile private. Ca urmare, cei crescuți ca mine în comunism au trăit nu numai cu imaginea lacunară și distorsionată a istoriei naționale, ci și cu cea la fel de necunoscută a propriilor familii. Ascunși după cravata roșie de pionieri (dacă se mai închideau ochii în școli și o primeam), căram resemnați în ghiozdane dosarele familiale proaste, o traumă transgenerațională.

Cine merge acum la CNSAS, descoperă că Securitatea avea o structură specială (S) care i-a urmărit pe membrii fostelor partide politice din ʼ46 până în ʼ89: legionarii au fost cei mai mulți. Nici azi nu am impresia că se recunoaște amploarea mișcării legionare, vreme de  un sfert de secol, firește, cu fluctuații. O mișcare de masă, ale cărei umbre au tot apărut: – în ceaușismul târziu, în anii ʼ90, cu partidul România Mare, în PSD-ul lui Liviu Dragnea, în AUR-ul lui George Simion, în alegerile din noiembrie 1924 și mai 1925, cu fascinația remanentă pentru Georgescu (un fenomen mult mai complex).

În cartea sa Secrete, minciuni și consecințe  (2024) Bruce Lincoln, succesorul la catedra lui Eliade, la Divinity School, Universitatea din Chicago, după asasinarea lui I.P. Culianu,  vede  România polarizată astfel cultural de la origini:

„Încă de la revoluțiile din 1848, tendințele românilor au fost divizate: să se modernizeze și să se occidentalizeze sau să reafirme cu tărie trăsături cheie ale identității lor naționale distincte.”*

Dispărut în spațiul public după război, numele lui Mircea Eliade va reapare într-un entuziasm general, prin anii ʼ70-ʼ80, când îi vor fi reeditate câteva cărți. Între ele, și Istoria religiilor, tradusă de poetul Cezar Baltag, rodul stagiului său la Iowa City, în International Writing Program. Primul volum l-a publicat chiar Editura Științifică și Enciclopedică unde lucram. Apoi Eliade a fost din nou interzis, fiindcă, din ce am auzit de la colegii mei, după mai multe ezitări, consiliat de Cristinel, a doua lui soție, și de Monica Lovinescu, ar fi refuzat vizita în România, unde i se promisese nu doar reeditarea tuturor cărților, ci și înființarea unui Institut de Istoria Religiilor, sub patronajul lui. Așa cum am povestit episodul în Anii Romantici, atunci mi-a părut rău că Eliade n-a venit în țară. Dar, ținând seama de involuția continuă a regimului Ceaușescu, care cine știe unde i-ar mai fi târât imaginea, decizia lui Eliade de a refuza întoarcerea, pare că a fost înțeleaptă. Așa cum o probează cărțile, nostalgia i-a rămas. 

Ambiguități  

Dacă n-am știut, mult timp, „păcatele politice neispășite” ale lui Eliade, de comportare cinică față de femei l-am suspectat de când am citit Maitreyi. Firește că am confundat autorul cu naratorul   căruia îi purtam pică din cauza purtării cinice față de iubită (așa am apreciat-o eu). Dezinvoltura sexuală livrescă a asistentului universitar Mircea Eliade, dat afară de la catedra de Logică și Metafizică a Universității bucureștene sub acuza de pornografie (pentru Domnișoara Cristina și Întoarcerea din Rai) nu se potrivea cu morala mea victorian-comunistă de adolescentă provincială. Voi găsi mai târziu argumente și în Huliganii, și în biografia tânărului  Eliade („omul fără destin”, acuzația lui Cioran după ce o părăsise pe Sorana Țopa pentru Nina Mareș) ca să-i reproșez în mintea mea vitalismul exacerbat și revendicativ al intelectualului stătut între cărți, față de viața care „este în altă parte”. 

Însă această imagine pe care mi-o creasem despre Eliade citindu-i cărțile poate să fie falsă, așa cum sunt de obicei imaginile cititorilor despre scriitori, construite din  stereotipuri și prejudecăți.

În fapt, alegerea între două femei care-l iubeau pare să fi fost traumatică și pentru Mircea Eliade, de vreme ce va deveni o obsesie literară; la o vârstă înaintată, i-a dăruit-o profesorului Gavrilescu, personajul amnezic din La țigănci.

Opțiunea pentru Nina Mareș, care îl amenințase cu sinuciderea, mi se pare acum nonconformistă în raport cu societatea românească (o femeie divorțată, cu o anumită „experiență de viață” și ca atare prost văzută, inclusiv de familia lui). Dar și generoasă (Nina avea un copil, Adalgiza, pe care Eliade îl va crește). Politic, e drept, Nina era o opțiune confortabilă: simpatizantă a legionarilor, mai pasionată decât Eliade, a reușit să-l extragă din lagărul de la Miercurea Ciuc prin intervenții multiple (nu doar la unchiul ei, generalul Condeescu, consilier la Palatul Regal și președinte al Societății Scriitorilor Români, ci și la Alexandru Rosetti și Mihai Ralea, demnitari în acea perioadă) și apoi să-l trimită atașat cultural la legațiile noastre din Londra și apoi Lisabona. Nina a fost mereu o soție docilă, ceea ce actrița Sorana Țopa n-ar fi ajuns probabil niciodată.

Poate cancerul uterin al Ninei nu s-a tras de la avortul (raclajul, se spunea în epocă) impus de Mircea, care îi ceruse același sacrificiu și Soranei când rămăsese însărcinată, ci constituției sale ori vieții sexuale anterioare. Dar el și-a asumat o vină care l-a chinuit mult, după cum povestește în Jurnalul portughez.

Din ce am auzit de la cei care îl întâlniseră (Alain Paruit, Ioan Petru Culianu, Marius Robescu), Eliade era un om bun și deseorinaiv. A murit cu doar câțiva ani înainte să ajung, împreună cu Mircea Cărtărescu, în apartamentul lui, în camera care semăna cu una din casa unchiului lui Dinu, de la Policoro. Cristinel, cea de a doua soție a lui, ținea în permanență aprinsă o candelă pentru cercetătorul religiilor lumii despre care nimeni n-a putut să spună dacă el crezuse între-adevăr în vreuna.

Iar eu continui, așa cum am spus și în Anii Romantici, să am un sentiment de apropiere față de el, de parcă l-aș fi întâlnit cândva. Poate datorită lui Maitreyi, citită la adolescență, pentru că nici restul cărților lui nu m-au pasionat. Poate fiindcă îmi amintește de unchiul meu, Dinu, devenit, ca și el, celebru în exil. Și chiar a derivelor legionare, mult timp neștiute, din familia mea.

Eu însă am avut o respingere constantă a Mișcării, de la doctrină până la, firește, acțiunile ei criminale. În politică, în felul cum mă comport și văd lumea, am fost profund influențată de cea pe care o consider mama mea adoptivă, profesoara de matematică Sanda Bădulescu, botezată de mine Dodia: celibatară, progresistă, generoasă, venită dintr-o familie de boiernași cu înclinații spre stânga comunistă (până i-au confiscat moșia și s-a refugiat la țărăniști), cu deschidere culturală și tinerețe sufletească. Trecuse binișor de 70 de ani când a intrat în PAC și vorbeam cu ea despre șeful partidului ei, Nicu Manolescu! A distrus-o rapid moartea neașteptată a surorii ei, într-un accident stupid. Am văzut de aproape fragilitatea bătrânilor când sunt loviți de destin. Mi-a fost tare dragă, vrusesem să plec la ea de pe la trei ani.

Creangă  vs. Caragiale

Când era profesoară la Școala de Menaj Teiuleanu (maestră, era titulatura), mama mă lua uneori cu ea la clasă. Mă atașasem de o elevă care îmi spunea povești țărănești cu strigoi și camere secrete, pline de sânge. Am rămas cu regretul unei pierderi irecuperabile după ce mama, convinsă că din cauza lor mă trezeam noaptea din somn plângând, i-a interzis să mi le mai spună. Toți copiii au coșmaruri nocturne, basmele sunt ficționalizări ale unor realități străvechi, pe care poate, confuz, în somn, și le reamintesc. Ori spaima din vise să provină de la traume transgenetice, transmise la fel ca predispoziția la anumite boli. Dar reacția copiilor față de atrocitățile din povești este alta decât cea a adulților. Chiar dacă misterul morții îi preocupă pe unii (psihologii spun că ar fi dovada unui IQ ridicat), ei îl interiorizează altfel.

De la poveștile lui Ispirescu mi-a rămas tristețea, cu gust de praf, din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte – un basm neplăcut copiilor, dar plin de sens pentru adulți. Încă sufăr lângă micuța sirenă din poveștile lui Andersen, făptura nemuritoare care renunță la eternitate ca să trăiască o poveste de iubire, atât de repede pierdută. Mă identificasem cu această fată acvatică, varianta feminină a luceafărului, ca și cu nimfele visate în copilărie.

Între puținele cărți din biblioteca tatei scăpate de bombardament, făcea figură aparte ediția G.T. Kirileanu, superb ilustrată, a poveștilor lui Creangă, pe care tata îl adora: era organic aproape de lumea satului care mie îmi va rămâne străină. Ne-a citit el poveștile lui Creangă de timpuriu, fără a ne putea transmite și entuziasmul lui; doar frumusețea ilustrațiilor îmi creștea apetitul de ascultat. Harap Alb era prea lungă, iar Soacra cu trei nurori m-a derutat total. Știam că trebuie s-o admir, dar cruzimea celor trei femei tinere față de o bătrână și ipocrizia lor finală care, culmea, păreau aprobate de narator, îmi creaseră o repulsie de neînvins față de această probă a violenței în idilica familie rurală.

Când am descoperit ediția G.T. Kirileanu, mai bine păstrată în biblioteca viitorului meu soț, mi-am simțit confirmată alegerea sentimentală: intram în aceeași familie! Dar cu timpul mi-am dat seama că valorile lor erau diferite.

Lexicul lui Creangă îmbătrânise și se regionalizase și mai mult atunci când nepotul meu ajunsese la vârsta la care li se citesc povești copiilor. Limba scrierilor lui Creangă are nevoie de un dicționar tot mai extins, iar civilizația patriarhală descrisă de el e tot mai departe de copilul de azi care trăiește în prezent și viitor. Pe de altă parte, părinții de azi, adepții alimentației și lecturilor sănătoase, sunt oripilați de cruzimile din Capra cu trei iezi. Creangă rămâne un mare scriitor clasic, dar nu văd de ce poveștile lui să mai intre în manualele de școală primară sau gimnazială: cred că locul lor este doar la clasele umaniste de liceu. Este un adevăr pe care unii profesorii de română îl știu, dar cea care și-a exprimat părerile astea pe facebook, a  fost pusă la punct de  voci autorizate în România Literară. Interesul față de scrierile lui Creangă ar coborî, cred, dacă profesorii de literatură și specialiștii (modernii rafinați și tradiționaliștii naționaliști), nu l-ar crește artificial prin manuale școlare.

„Bursa scriitorilor”, o rubrică înființată aproape în glumă în Bucureștiul cultural, suplimentul revistei 22 pe care am reușit să-l păstrez după ce fusesem împinsă spre demisie, îmi pare aplicabilă și la clasici. Interesul față de opera lui Creangă și a lui Caragiale s-a modificat diferit în timp. Caragiale își păstrează o vie actualitate, societatea românească are trăsături perene iar capitalismul nostru de tranziție semănă izbitor cu cel de acum 160 de ani, din opera lui. Și vederile lui Caragiale sunt ”corecte” în democrația de azi (față de răscoala din 1907, față de antisemitism), spre deosebire de ”reacționarismul” lui Creangă și Eminescu.

Am copilărit în Grecia antică

Lumea poveștilor tradiționale a fost acoperită de mitologia greacă. Biblioteca tatei era plină doar cu cărți de istorie, monografii, biografii, și colecții de documente. Din  fericire, printre ele se aflau și cele două volume ale lui Popa Lisseanu – poveștile zeilor și poveștile eroilor: a fost cartea copilăriei mele, am citit-o până am făcut-o ferfeniță. Hârtia plină, velină, reproducea minunat sculpturile și desenele din muzeele lumii cu care m-am familiarizat de mică și vreme de câteva decenii, până am putut călători în Occident, cu ele aveam să rămân. Sculpturile antice îmi creaseră o familiaritate senină cu frumusețea trupurilor goale de femei și bărbați tineri. Îmi amintesc condescendența dezaprobatoare cu care ascultam chicotele colegelor când dădeau cu ochii de ele.

Mi-am trăit copilăria în Pitești, pe o strada periferică, Fântânii (urca în pantă din dreptul bisericii Sf. Ilie, din strada Craiovei), și de fapt într-o Grecie inexistentă. Visam lumea în care zeii coboară, una-două, printre muritori și fugăresc nimfele, niște fete pe jumătate dezbrăcate care trăiesc în păduri și în  ape. Ca să scape de ei, nimfele celibatare se metamorfozează în plante, la fel încearcă să se salveze și soțiile caste pe care zeii libidinoși tot le prind, transformându-le în animale. Mitologia mea condamna discret, violurile, cel puțin cu ochii ăștia am citit-o eu, care mă identificasem cu altă celibatară, inteligenta Palas Atena Minerva.

Iliada mi-a rămas mai aproape de minte și suflet decât Odiseea citită pe sărite, dar reluată mereu. Ca suporteră a troienilor, am suferit pentru moartea lui Hector, de care mă îndrăgostisem cu atâta generozitate încât m-a întristat și soarta Andromacăi și a micului Astyanax. Nu m-am consolat până azi de distrugerea Troiei, șmecherul de Ulise mi-a fost profund antipatic, dar peste povestea peregrinărilor lui am suprapus poveștile familiei despre legendarul meu unchi, Dinu. Cum este să trăiești departe de țara unde ai crescut, o obsesie constantă a mea, s-a născută atunci, în copilărie. Ea explică și rescrierea, de trei-patru ori, a Întîlnirii, de la nuvelă la roman, de la experiment la ficțiunea clasică, așa cum explică și tema plecării, prezentă încă din Dimineață pierdută. Emigrarea era obsesia cercurilor burgheze oprimate în care mi-am trăit copilăria și prima tinerețe, iar în timp va deveni, tot mai mult, o obsesie națională. Mă voi documenta, ani de-a rândul, asupra ei, în mod spontan, prin nenumărate interviuri ori discuții cu plecați, din generații diferite.

Iar Grecia atemporală continuă să existe într-un colț al creierului meu: nostalgia țărilor în a căror cultură locuiești la primele vârste, e de nevindecat. Am ajuns prea puțin pe tărâmul elen, de fiecare dată doar pentru câteva zile, dar cu un sentiment de adâncă familiaritate. Necunoscuta mea străbunică din partea mamei, căreia i se spunea ”grecoaica”, trebuie să-mi fi transmis câteva rădăcini firave din nostalgia ei.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 2-4]