3.II.95

Întrerupt. Timp fărâmițat și tensiuni. Înainte, procesul, care s-a amânat pe 2 martie (devreme), ieri celălalt proces, despre care nu am nici o veste. Trebuie să mă deprind cu ideea despărțirii. Întoarcerea acolo e, oricum, o durere. Nici o veste de la Joy. Th. pleacă luna asta la Budapesta, apoi la Cluj. Îi scriu o lungă scrisoare. Pe urmă, îmi dau seama că e fără rost. Mi-a scris Patrick, a fost plecat în Siria și în Statele Unite, habar n-am pentru ce. Zicea că i-a plăcut teribil Siria (fascinația Orientului pentru acești occidentali n-a încetat), dar i-a părut rău că e dictatură. Iar eu care, îi scriu, am trăit aproape toată viața mea sub trei dictaturi, din copilărie, adică viața mea conștientă, ce să zic?! J’en ai si marre, i-am scris în final. De la alții, nimic. Poștă săracă. Nici eu n-am putut scrie cele promise pentru Gelu, „Vatra”, „Familia” și Alecu. De altfel Lungii au și plecat în Canare. Ferice de ei, aici iar e înnorat și frig. De două ori, flanat prin Köln, fără rost. Doar ieri am reușit să văd Exotica lui Atom Egoyan, frumos. La Cannes, anul trecut a luat Premiul criticii. Povestea e subțire, la urma-urmelor, dar frumos construită, ca un joc de puzzle, iar imaginea deși e – ca la toate filmele lui E. – fascinantă (de data asta e făcută de un ungur). Observ, în cast și alte nume ungurești (probabil unguri canadieni), iar printre „sponsori”, pe celebrul senator Lantos.

Apropo, vorbit la Cluj cu Petean, care e pe cale să plece din Editură. Cartea mea nu e încă trasă, nu au hârtie decât de ziar, sau foarte bună, pentru care nu au bani. Au mai cerut de la Soros (chiar fără costul hârtiei) o suplimentare a sponsorizării cu două milioane, sper să-i dea. Aș vrea să nu se pripească, e preferabil să mai aștept decât să mă trezesc cu hârtie proastă; dar actuala echipă nu-mi e favorabilă, știu. Totuși, P. zice că m-au prins în planul pe 96 cu vol. III (la care transcriu, dar încet). Cât despre Dicționar, ultimele vești, de la Marian, vorbesc de aprilie deja. Deci adio Paris! Aprilie, când, scrie el, Fundația vrea să serbeze cinci ani de la întemeiere. Iar noi să fim floarea la butoniera oficială. Nu, asta nu vreau! I-am scris lui M, în acest sens, dar, cum toate cele românești sunt relative, cred că nici aprilie n-are să fie o dată serioasă. Așa că,… Păcat de Paris, totuși! Nu știu dacă am să merg, de altfel, sunt multe dificultăți. Smaranda, căreia i-am scris, rugându-o să se intereseze de un hotel accesibil pentru punga mea, nu-mi răspunde. În genere, nu primesc răspunsuri la scrisorile trimise în Franța, Belgia etc. Apoi de la Bruxelles și surpriza, neplăcută, că Olivier n-a răspuns la rândurile mele, n-a dat nici un semn de viață, cred că data susținerii tezei lui a și trecut, s-a consumat. Deci, să înțeleg că nu voia să asist. Mă rog, asta pune punct unei relații. Nu cred că am să-l mai poftesc la mine acasă. Nu-mi pot explica totuși această volte-face. Ce se ascunde după ea? Nici cel din Liège nu răspunde. Nici cel din Bonn, despre care-mi scrisese laconic Joy și căruia i-am scris, e drept că oarecum la întâmplare. Mă simt obosit, hărțuit de griji, anxios, cu sănătatea stau prost iar în jur numai probleme și necazuri. Acum, boala lui Sergio, care ne dă gata. Simt că înnebunesc. Poate voi pleca la Frankfurt să-i caut. Când eu aș fi cel care trebuie ajutat, continuu să mă zdrobesc tot eu. Soartă de părinte.

7.II.

Vorbit cu Bubu la telefon. Procesul e evaluat la 1.300.000 lei. Tradus, face o mie de DM, pe care ar trebui să-l suportăm solidar cu A., dar acesta cred că se va deroba. L-am căutat, să-i spun ce și cum, se eschivează. M-a amânat pe azi după masă, deși B. aștepta de ieri răspunsul. Oricum, A. va pleca la Cluj spre finele acestei luni. Mă gândesc că dacă refuză participarea, să suport eu toată suma, jucând însă ultima carte. Mai departe nu pot merge. Și așa, am presentimentul că sunt puține șanse să câștigăm. Avocata îi tot spune lui B. că cei din Cluj au impresia că nu ne prea interesează casa, că nu facem nici un „efort” pentru acest proces. În limbaj românesc, „efort” înseamnă – cum ea însăși mi-a mai spus să „ungem” unde trebuie, pentru a forța o sentință favorabilă. Așa au făcut cei din Oradea pentru tribunal, și iată că acolo au câștigat ei, împotriva evidenței dreptății noastre. În țară, justiția e o simplă fațadă pentru corupția generală. Ce e de făcut? A. nu se bagă, eu nu am bani, pe C. n-o prea preocupă casa, decât pur sentimental. Îmi repet că trebuie să-mi educ voința pentru a renunța. Pierd și nu mai calc în țară. – Scrisoarea de la G. din București, de fapt scrisă în mare parte de Jeana, căci P. spune că frigul îi dă stări foarte proaste. Au o iarnă rea, cu frig și gaze fără presiune, trebuie să se spele noaptea și să se scoale pe la 4-5 în zori, să facă foc în casă. Singuri, căci Ligia e în Canada, viața lor e tristă, ne invidiază, noi suntem totuși aproape de copii – Vorbit cu Olivier, m-a sunat să-mi spună că nu m-a uitat dar că doctoratul lui s-a amânat pe 2 martie. Ziua procesului! Când – teoretic – avocații zic că ar fi bine să fiu prezent. Totuși, nu-s decis, risc prea mult, în țară februarie și primele zile din martie sunt geroase și capricioase. M-aș duce la Bruxelles pentru mai multe motive. Îi spun lui O. că am să-l sun, să-i spun ce am decis. Oricum, în 22 fiind celălalt proces, unde eu sunt „intervenient” va trebui să merg la Cluj. Asta înseamnă că iar pierd Salonul cărții la Paris. Și cât aș fi dorit să merg! Îi promisesem și lui V. că am să vin. Mă gândesc și la eforturile lui Carmen, care zicea că ar vrea să ducă acolo primul tom din DSR. E drept că M. nu pomenește despre asta, dar s-ar putea totuși să se ambiționeze Carmen și să ducă măcar un semnal. În acel caz, prezența mea acolo ar fi fost oportună. Câte ghinioane, suprapuneri, cu acest proces nenorocit! – Banii pe care îi credeam asigurați pentru o fugă în Sud, iată, se duc pe proces, pe avocați și fără a avea măcar o vagă certitudine că ar folosi la ceva!

Lungă plimbare, duminică, până în Beuel, la cinematecă. Pustiu. Rinul s-a retras, promenada e practicabilă. Bate un vânt călduț și e un aer de primăvară promițătoare. Când eram copil, îmi plăcea să gândesc că acest vânt ar fi „austrul”. Citisem undeva despre acest vânt (cald, prevestitor de ploaie și primăvară) și, livresc cum sunt, vorba m-a fascinat, am reținut-o, o foloseam în primele mele încercări de scris. Dar ce e de fapt acest austru?

Ieri, vocea. Nehotărât, ca totdeauna. Prea mult calculez și raționalizez.

Transcris poemele lui Th. deși am impresia că am rătăcit câteva. Vreau să i le trimit lui Dan D. să le traducă, împreună cu cele aduse de la R. (deși acela nu dă nici un semn de viață). Bine, am să încerc. Eu nu mai am chef să fac acest efort de tălmăcire, iar D. traduce foarte frumos (dovadă poemele, mult mai complicate, ale lui Aichelburg). Nici o veste. Nu mă sună nimeni, nu am scrisorile în care speram (una singură, de la Patrick, căruia îi răspund, deși cred că zadarnic, din multe motive).

Dor de Belgia. Nu știu de ce. Îi ascult seară de seară la TV. Franceza lor greoaie, accentul țărănesc mi-i fac apropiați.

Vorbit la telefon cu V., la Paris. Pleca la un dejun cu ambasadorul Japoniei, la Academia diplomatică. Din Cluj nu știa nici el mare lucru, dar a vorbit cu Carmen, care i-a repetat că ei vor să vină cu vol. I din DSR la Paris, chiar dacă aduc doar câteva exemplare. Deci… ar fi cazul să merg și eu? Însă, procesul.

Scrisoare de la Țeposu, revista apare curând. Mulțumește că am acceptat să fiu în colegiul lor. De la Hormière, încă un număr din „Cahiers” P. Istrati, cu câteva rânduri, scrisoarea urmează (răspuns la ce-i scrisesem eu, inclusiv probabil la rugămintea de a căuta urmele străbunicului meu Loy, alsacianu. Acul în carul cu fân…).

8.II.

Vorbit cu A., am luat o cafea împreună la „Bristol” amuzându-ne că în jur erau numai babe. De altfel, localul, în pseudo-rococo, e făcut pentru clientelă feminină parcă. Îl prind în bună-dispoziție, promite să participe bănește la proces, însă suma i se pare exagerată și zice că vrea să se consulte cu avocatul lui, astă seară. Pe urmă mă va suna și va dispune trimiterea banilor. Numai să se țină de cuvânt, cu el nu știi niciodată. Vorbit apoi cu Bubu la telefon, să-i spun. Iar azi i-am scris o lungă scrisoare, i-am explicat de ce nu pot veni pentru proces ș.a. Merg acum la risc, nu am altă soluție. Probabil voi merge totuși, pe 2, la Bruxelles. Ieri, primit de la Thomas o scrisoare, mă invită la el la Leipzig pentru Wochenende. Întâi, bucuros și oarecum euforic, fac planuri. Pe urmă, entuziasmul meu se răcește treptat. Mă costă mult și nu văd rostul, în fine. De fapt, am impresia că o revedere ar curma apoi relația epistolară, care, așa cum e, rămâne oarecum tonică, ba mai prezintă și eventualitatea prelucrării ei epice. (Dar când? Căci eu mă simt tot mai rău). Indeciziile mele, care mă scot din sărite pe mine cel dintâi. Ieri seara, spre pildă, am dat telefon. Vocea era acolo, poate mă aștepta. Am pretextat ora târzie, oboseala, am pus întrebări, mi-a răspuns degajat și afabil, e drept că n-a insistat să vin, a zis doar să mai telefonez. Seara, noaptea, fac planuri. Dimineața ele se risipesc ca fumul. Vreme morocănoasă, înnorată, deși aerul e primăvăratec, au înflorit arbuștii japonezi și am văzut din autobuz marile și frumoasele magnolii cu bobocii stând să pleznească. B. zice că nici în țară nu e frig, a fost zăpadă, se topește, la meteo văd aseară că la București sunt 13 grade, deci cam ca aici. Însă știu că mijlocul lui februarie aduce în România un val periculos de ger. Nu pot risca.

14.II

Întors duminică seara de la Leipzig. Adri s-a mutat la Köln, casa îmi pare pustie. Sper să se simtă bine acolo, la ea acasă, în fine. Sper de asemenea ca opțiunea ei pentru măritiș să fie într-un ceas bun. Întors cu sentimente amestecate. Cu un enorm regret mai ales. Care mă obsedează, mă torturează, fiindcă vina a mea e. – Primit de la Marian o lungă scrisoare. Vești: DS va apare curând (speriamo!), dar nu va fi dus la Salonul de la Paris, ci la Salonul de carte de la… Ierusalim. Firește, acolo n-aș putea merge. De altfel nici M. nu vorbește de vreo participare a noastră acolo. El oricum pleacă în Italia aproape toată luna martie (cu Jean). Mi-a trimis și textele pentru prezentarea noastră, care nu-s rele. I-am răspuns azi să-l rog să adauge pe lisa de critici care au scris despre mine, pe L. Ulici (cu toate că s-a purtat cum s-a purtat apropo de Conferința scriitorilor). Aflu așadar că adunarea a avut loc, Ulici a fost reales, dar atmosfera pare să fi fost penibilă. În scrisoarea lui M. impresii convingătoare pentru ce s-a petrecut acolo. Încă un cerc de care mă despart. – Azi, telefon de la Marta, care îmi confirmă primirea (după atâta timp!) recomandării pentru volumul de corespondență Blaga – Breazu (să fie sponsorizat de Soros). A primit sponsorizări de 60 %. Mă întreabă dacă Curt mi-a răspuns. Aș! El și răspunsuri! Îmi spune câte ceva de prin Cluj, dar nu e nimic interesant, mă tot întreabă când vin. Îmi spune de cărți ce au apărut: Breban, trilogia, memoriile lui Nemoianu (tip imposibil, vanitos și gol), opere de Mateiu (ed. Barbu Cioculescu) și Bacovia (la Fundația culturală) etc. Gelu, cu care am vorbit mult aseară la telefon, sunându-l eu, îmi vorbește despre o carte a unui tânăr prozator, numele l-a uitat, care face însă vâlvă: Amantul Colivăresei. Să încerc să-mi fac rost de toate aceste cărți. Albumul cu avangarda, pe care mi-l doream, zice Marta că nu arată deloc grozav, așa că renunț, costând și prea mult. – Lungă scrisoare de la Dan Dănilă, care va traduce poemele. E bine! Îi scriu și lui, tot azi. Vorbit și cu Lungu, să-i fac o vizită, pentru impresii. Vreme primăvăratică, frumoasă, caldă, prietenoasă, ieri, când am flanat prin Köln. Voiam să-mi adun gândurile. Azi plouă, dar nu e urât totuși, se simte primăvara. Am decis să mă resemnez cu casa și să las totul a v-au l’eau. A. n-a mai telefonat, n-a mai zis nimic cu banii de onorariu și pretinde (i-a spus Corinei) că nu-l găsește pe avocatul lui. În realitate, cred că nu vrea să sacrifice 500 DM – și poate are sentimentul că ori câștigă fără nici un ban, ori dacă tot pierdem casa, măcar să nu piardă el banii. Așa că am decis să încerc să-mi scot casa, Clujul, România din cap. Îi scriu lui M. că nici de lansarea DSR nu mă preocup, fie cum o fi, las totul pe seama lor. Îmi scrie că nu e mulțumit de copertă, spre pildă. Fie și ea cum o fi. Trebuie să-mi adun resturile de puteri pentru a supraviețui și a încerca (hedonist) câte o mică bucurie, pe cât posibil, nu să mă frământ și să mă distrug pentru o fantasmă. Casa nu interesează de fapt pe nimeni, numai eu oftez după ea, numai eu speram să pot reveni în ea. C. ar veni, ocazional, dar e nedecisă. Copiii nu sunt cu nimic interesați să mențină casa, poate Radu ceva, dar fără a sacrifica bani. A. cu atât mai puțin. Astfel, am decis – cu inima strânsă. – să nu mai fac nimic. Fie ce-o fi! Visul avut în noaptea de 10/11 la Leipzig cred că asta și spunea. Poarta, mare era larg deschisă, pe iarba de la intrare erau scaune albe (unele răsturnate în iarbă) așezate cu fața spre stradă, ca și cum ar fi așteptat un „public”, știam în vis că cineva urma să vină pentru casă, că nebunii din Oradea erau deja în casă, jos, așteptând să vadă rezultatul, veniseră din vreme să pună la cale o sentință favorabilă lor și pentru totdeauna. Nu se vedea nimeni nicăieri, scaunele – de grădină – erau albe și plăcute, cineva avea să se bucure să șadă pe ele. Nu eu, firește. Eu veneam ca un intrus, intram parcă cu stânjeneală și cu sentimentul că nimic nu-mi mai aparține.

15.II

Scandal cu banii investiți în Est. Miliarde care s-au „evaporat”, nu se știe unde s-au dus, căci de văzut rezultate acolo, nu prea. Deci, presa, t.v. etc. confirmă ceea ce eu observasem de la prima vedere, zilele trecute. – Primăvara se anunță totuși, deși intermitentă, cu ploi și vânt, dar aer cald, plăcut. – Vorbit cu Lungu, a scris textul despre Aichelburg, dar între timp Cis mă anunță că a dat la tradus poezii de A. lui Pi. Traducerile lui Dănilă le voi da deci Martei. Scrisoare de la Cis. Vorbit ieri cu Vasile, care-mi promisese să se intereseze de hotel convenabil la Paris. Salonul de carte e din 17 martie. Ar trebui deci să plec pe 16. Încă nu sunt decis, căci ar însemna să stau măcar o săptămână, altfel nu merită oboseala. V. insistă să vin. Îmi promite să mă resune când are vreun răspuns cu hotelul. Tot acum, să-i scriu Smarandei. – Marta, la telefon, îmi spune că Liviu a vorbit cu Doina Uricaru pentru un volum al meu de interviuri sau așa ceva. D. U. e la Cluj, s-a operat pe inimă, risc mare, n-am înțeles de ce a venit la Cluj, când Tg. Mureș și chiar București ofereau mai bune garanții. M. zice că e bine, deși nu fără peripeții. Aștept o veste de la Liviu. – Ieri m-am interesat despre o călătorie la Bruxelles prin Reisebüro. M-ar costa un week-end vreo 600 DM, plus ce mai cheltui cu mâncare ș.a. astfel că va trebui să renunț să merg la doctoratul lui Olivier. Mă arde prea tare la buzunar, oricât mi-ar fi plăcut să asist și să mă mai baladez prin Bruxelles.

Văzut aseară la „Arte” o „Thema” cu Yehudi Menuhin excepțională (3 filme, între care primul, făcut de Idéal-audience, La 7 și Arte, a fost de departe cel mai bun). Yehudi Menuhin l-a evocat în multe rânduri pe Enescu, cu o căldură emoțională, venerație și dragoste care m-au impresionat. Imagini cu Enescu. Un asemenea film ar merita să fie difuzat în România. M. e evreul cosmopolit, deloc „fundamentalist”, deloc fanatizat ori obsedat, ca alții, dovadă că s-a dus imediat după ’45 în Germania, a concertat cu Furtwengler, căruia i-a oferit astfel un gaj, când marele dirijor era atacat din toate părțile, dovadă ce spune despre holocaust, chiar în kneset, la israelieni acasă, amintindu-le că acolo n-au murit numai evrei, dovadă ce crede despre însuși fenomenul nazist (care, zice, e o malformație a puterii date pe mâna unor bandiți și că s-ar putea naște oriunde, nu doar în Germania, că el poate fi oricând posibil în Franța, în America, în alte țări. De căutat cărțile lui, precum și casete.)

A apărut jurnalul integral al lui Nijinski sub titlul Cahiers. Versiunea editată anterior, și care a făcut totuși vâlvă, era cenzurată” de soție.

Lacarrière (poetul): „La poésie c’est quand un mot rencontre un autre pour la première fois”. Frumos!  

De pregătit un ciclu de traduceri din Jean Tardieu. „Arghezianismul” lui.

Se apropie aniversarea mare a lui Jünger: o sută de ani la 1 martie. Îi va prinde? Cei mai mulți n-au putut ajunge la potou. Dar el? Ascultat o emisiune a Sigridei Löffler violent contra J. Împotriva pretenției, întâi, de a-l considera un „clasic”, numai fiindcă atinge centenarul. J. a trăit tot secolul nostru, ambele mari războaie, a împletit știința și contemplația cu acțiunea și reflecția filosofică, a lăsat o operă compozită, dar unitară totuși, impresionantă. Löffler însă vede în el o întrupare a spiritului germanic de dreapta, cu riscurile și viciile sale. E revoltată, spre pildă, de un spectacol berlinez recent, care reface simbolic viața (biografia) scriitorului și dă apă la moară neonazismului (crede L.). Îl numește „anarcho-dandy”, „estet”, „chic” mixtură de conservatorism și estetism „modern”, „spirit baroc și suspect”, care dă apă la moară noii drepte germane și exercită asupra multora un efect combinat (simultan) de repulsie/fascinație.

16.II

Ieri, zi proastă, cu toate că soare și flanat. Seara însă, telefon de la Victorița, nu s-a depus suma pentru Curte, procesul e periclitat dacă nu reușim să depunem 1.300.000 până luni. A. de negăsit, C. nu pricepe nimic, enervare, iritare surdă, apoi mă simt rău de tot, o bună parte din noapte nu pot dormi, mă doare teribil capul etc. Dimineață, în fine, ceva mai limpezit, încerc să dreg ce se mai poate, vorbit cu Pupi care nu are această sumă (i-o cerusem pentru o săptămână doar) și va încerca să facă rost, apoi, altă complicație, s-o facă să ajungă la Cluj până duminică, la Bubu. Încercat să vorbesc și cu B., dar nu e acasă, Soruca îmi spune să-l sun la prânz, să discut cu el detalii. M-am decis brusc (nu văd altă soluție) să iau din nou drumul Clujului și să văd ce pot să fac. Am dat de dimineață peste Andrei, pleca la drum dar l-am prins când ieșea din casă. Cu totul indiferent, nici că-i păsa că din promisiunile de săptămâna trecută n-a ieșit nimic. Susține că n-ar fi reușit să-l prindă telefonic pe avocatul lui. Aș! În fine, promite să mă sune azi seară. E clar că pe el proces, casă ș.a. nu-l interesează decât în măsura în care ar câștiga scoțând castanele din foc cu mâna mea. Îmi risc viața, știu. O simt. Dar măcar să mor acasă. Las toate baltă, totul nerezolvat, o învălmășeală și o dezordine și în mine (nu doar în manuscrise, proiecte ș.a.). Și totuși nu am încotro. Nu am nici cui mă plânge, mă izbesc de indiferența și chiar ostilitatea celor pentru care m-am zbătut o viață. Finiș. E mai bine să nu mai notez nimic. După masă, întâlnirea programată cu dr. A. din Cluj (numai acesta îmi mai lipsea!) nu pot să dau înapoi. Afară soare, cald, primăvară, deși se anunță ploaie și revenirea unor zile reci. Fac un plan de bătaie pentru plecare, asta mă mai remontează. Orice plecare e pentru mine o schimbare, o șansă, o ieșire din cerc, poate o salvare. Poate plecarea cea mare (după vise asta mi se și arată!). Întrerup.

Paris, 19. III

Scris început de text pentru luni. Nemulțumit. Cer mai degajat, uscat și rece. Ies pe la 11, caut Hotel Athenée pe rue Caumartin, să-i întâlnesc pe Lungi, cum promisesem. La 13 vine și Vona, să ne ia la masă, cei doi nu s-au văzut de prin 45, dar emoția revederii dispare (ori nu se vede) la vârsta lor, când, cum îmi explica Prof. H., sentimentele se tocesc, sensibilitatea (emoția) e gâtuită de instinctul vital, al conservării. Mergem la Neuilly, cartierul unde stă Vona să luăm masa. Mic local semi-rustic, „Le Village”, unde e cunoscut de toată lumea, de altfel atmosfera e familiară, se pare că toți se știu ca într-un sat, fiind duminică, familiile vin să ia masa de prânz aici. Discuție animată: amintiri bucureștene de demult și pariziene, mai recente. După, la Vona acasă, să luăm o cafea. Mic studio cochet, dar relativ modest (față de cum îmi imaginam că stă), se vede și faptul că e singur (văduv de ani) și un pic de aer boem neresorbit. Tablouri foarte frumoase, unele de câțiva italieni (se pare, de bun renume) altele de Isaer, Perahim, Tomaziu etc. Istoria familiei lui, cu origini în Spania și Sudul italic, apoi în Balcani, Istanbul și de acolo în Principate. Evreu prin ascendență dublă, sefard desigur, ne arată portretele de început de secol 19 ale străbunicii lor materne, în costume somptuoase de epocă (negustori descinși din Sudul Italiei în Balcani). Un bunic fantastic, care, la București, devine astronom amator, scoate în 1937 o carte de astronomie în franceză – n-a învățat de altfel niciodată românește! Și e pomenit de Al. George (care știe și toaca-n cer) în cronica lui la „Ferestrele zidite”. Numele adevărat al lui Vona e deci Albert Samuel, așa cum și scrie pe cutia poștală a blocului și cum, cu ocol, îmi mărturisește mai apoi. Totuși Vona pare să fie un nume al unuia din[tre] ascendenți, asupra acestui detaliu va trebui să-i mai cer o lămurire – confirmare. Familie de „marani” din imperiul otoman, dar el nu se consideră „evreu”, evreitudinea e o componentă religioasă la care nu are, pare-se, aderență, mai degrabă îl bănuiesc de mason. Ieșim să-i ducă pe Lungi la o stație de metrou (erau așteptați într-o vizită) iar pe mine mă lasă lângă Trocadero, de unde fac o lungă plimbare pe jos pe o vreme caldă și calmă, cu lume de duminică, enorm de mulți magrebieni, meteci etc. în zona Chaillot. Vona fusese aseară la cenaclul lui Mămăligă, unde citise Basarab Nicolescu, deci Horia îl văzuse, fără să se cunoască. De altfel, Horia mi-a arătat dimineață volumul apărut al lui Nicolescu („Théorèmes poétiques”) cu aforisme în genul cioranian, unele foarte frumoase, l-am răsfoit doar. A propos de Cioran, Vona povestise despre relațiile lui afectuoase cu Eliade, mai distanțate cu Ionescu și reci cu Cioran, care îl înjura de mamă ori de câte ori se vedeau – fie la Ionescu, fie la Eliade – prin ani. Am stabilit cu Vona o nouă întâlnire pentru marți. La Horia, seara, telefon de la G. în lipsă, să-l caut la doamna Brătianu unde s-au dus cu toții. Cum acolo tot nu sosiseră, stau fără un program pentru seara asta, așa că notez impresiile acestea, mai mult pentru a le fixa decât cu chef să le dezvolt. Mi se întâmplă frecvent când sunt în afara țării și asediat de impresii diverse și tari. Vasile n-a sunat nici el, prins cu vizita Văcăroilor. Înserare blândă, peste un Paris tăcut-enigmatic, sau cel puțin așa apare de la geamul meu, de la etajul XIII al acestui Tour de Seine, de pe Quai de Grenelle, cu turnul Eiffel în față, aprins ca un pom de Crăciun. Armonie și pace.

20.III.

Dimineața la Centru, cu Horia, vine și G. cu Mircea A. și Carmen F. Cunoscut pe Paul Dumitriu. Plecat împreună la Salonul cărții, la Porte de Versailles. Când ne îmbarcăm în mașina lui Hăulică (Unesco) vedem trei din cei o sută de membri ai suitei Văcă, trei țigani sadea cu mutre de filatori Secu, despre care șoferul râde și ne spune că ar fi „ziariști”, adică în orice caz așa sunt „legitimați”… Salonul: un Babilon de culori, zgomote, impresii copleșitoare. Obosesc repede și nu pot reține nici un titlu. Văd cărți românești traduse: Eliade, Bujor Nedelcovici, un Eminescu (Sărmanul Dionis, Cezara) romanul lui G. Drumul cenușii, Gorila lui Rebreanu (în traducerea lui Couriol, care e harnic foarte la traduceri, nu știu cât de bine le-o fi făcând însă). Termin „acasă” (la Horia) textul pentru seară. Aștept acum să merg la Centru pentru festivitate (19,30) unde prezint DSR. Nu am emoții, ceea ce mă intrigă și-mi spune că nu e semn bun.

Seara: completez impresiile de peste zi. Am mâncat frugal, m-am odihnit și, la 18,30 am fost la Centru, în așteptare. Pe jos, prin spatele turnului Eiffel și alungind niște străzi pașnice, apoi prin St. Dominique, în rue de l’Exposition. Conferință de presă a primului-ministru, care blochează o vreme – spre ciuda lui Horia – sala. În fine, țiganii pleacă și se eliberează spațiul pentru lumea care vine, multă. Nu cunosc decât o parte: e dna Le Nyr, prințesa Caragea, prințul Cantacuzino, Iluțiu, Dinu Flămând, Matei Vișniec, Breban cu soția, Cristina, care-mi pare altfel decât mi-o imaginasem, e rău fanată biata, Hăulică, Paul Dumitriu și alții mulți pe care nu-i mai rețin, sunt și mulți francezi pe care aș fi dorit să-i abordez, dar va fi imposibil. Seara se deschide cu un speach al lui Horia, urmat de prezentarea lui M. Anghelescu, de un cuvânt al lui Hăulică din partea Unesco (în stilul lui cântat, dar cu elogii multe la Dicționar), apoi urmez eu, care-mi citesc textul pregătit, dar mă simt stângaci și obosit. Ulterior aflu totuși că am făcut pentru mulți o bună impresie – așa zicea George Banu cel puțin, și că numeroși ar fi venit pentru prima oară pe aici numai pentru că fusesem și eu anunțat, cu DSR. Din păcate, ambasadorul Dragomir l-a trimis pe Vasile să ne „răpească” din mijlocul adunării, când ea s-a terminat (cu multe întrebări din sală, nu rele) și a început cocteilul tradițional, să ne ducă la dineul dat de el pentru Văcă și miniștrii lui. Masă cu impresii diverse: sunt șape miniștri cu înfățișare cam ponosită, între care Florin Georgescu de la Finanțe poartă un pulover de lână de casă, împletit mare, ca un „piețar” de București! Și asta la un dineu de ambasadă! E și Păunescu, venit de la Strasbourg, gras și unsuros, care comandă ca la el acasă să le aducă un casetofon cu muzică de Zamfir (al lui Gh., craioveanul). Casetofonul e unul de târg, cum poartă cu ei piețarii, hârâie și deformează muzica, ea însăși lăutărească și sunând grotesc în decorul de secol 18 al salonului aurit, unde cei ce servesc felurile de mâncare par mult mai distinși decât cei pe care îi servesc! Stau lângă Sever Mureșan, celebrul îmbogățit, un soi de Vautrin modern, cu ghiul, costum Yves St Laurent, de departe cel mai elegant și „de lume” din societate, tăcut și cu un zâmbet ironic în colțul buzelor când privește spre bietul Văcă și ceata lui… Altfel, tăcut, ceremonios și rezervat, nu pare să știe exact cine e G., cine sunt eu etc. Sper să-l revăd la Cluj (îi spun) cu un anume plan, dar nu se știe dacă o să-i vină în gând să mă caute acolo. În fine, se sparge societatea. În picioare, Văcă se întreține cu G. și cu mine, ne spune didactic de ce nu a semnat tratatul cu ungurii, ce i-a zis el lui Horn ș. a. Îmi pare un funcționar cuminte, mediocru și cu destul de mult bun-simț în sărăcia lui mintală și de cultură. Politicos, în stilul activiștilor mărunți, cu simțul ierarhiilor și superstiția (încă) a culturii și a celor ce se prevalează de ea. Cu mare ceremonial se ridică masa și societatea e condusă la ieșire, cu gorilele de rigoare până la îmbarcare în mașini, noi cu G. reintrăm la Centru, unde lumea se risipise în răstimp, așa că facem o lungă plimbare cu Ioana Cr., Vasile, Mircea A și Carmen F., oprindu-ne pe Bosquet la o cafenea, la bere, până târziu, când ceilalți riscă să piardă ultimul metro. Întors pe jos, frânt.

21. III

Dimineață însorită deși rece. Întâlnire la stația Bir Hakeim, cu Dinu, pentru un interviu la France International, care e peste Sena, încât mergem pe jos. A ieșit bine. Discutat diverse cu Dinu, care zice că a citit toată noaptea Dicționarul și s-a emoționat/amuzat, încât unele nume de acolo îi par ieșite dintr-un timp antedeluvian, el însuși îi uitase, se mira ce de scriitori erau și nu mai sunt… După, la Salon, unde nu mai dau de Matei Vișniec și ceilalți, care în sectorul rezervat presei urmau să facă o altă discuție despre cărțile de la Fundație și DSR etc. Vorbit cu Born, editorul de la „Canevas”, care cedase un mic spațiu editurii Fundației culturale și urmează să scoată niște coeditări. La prânz, întâlnirea cu Vultur, cu care nu m-am văzut de la doctoratul lui (sau încă o dată, un an-doi după aceea, la Timișoara) și îl găsesc îmbătrânit. Mergem pe jos până la ei acasă, pe Avenue St. Charles, unde a închiriat un mic studio (minuscul în adevăr). Luăm masa împreună, povestit despre copii (băiatul e în Statele Unite, fata la București, după un an de Paris), fotografii, comentarii despre actualitate și altele. Mă conduc apoi cu ocol până la Grenelle. Seara, Vona, care mă duce la Flore, apoi la cină tot în St. Germain, la un mic local „Le Clocheu”. Povești, istorii, iar; și cronica familiei lui, încerc să-l conving să-și scrie memoriile, măcar istoria acestei familii așa de pitorești. Nu știu dacă o va face, nu pare convins. Deocamdată îl preocupă volumul de nuvele, dar nu e prea sigur pe texte, ar vrea să mi le arate, să le citesc și eu. În orice caz, cu romanul a reușit să obțină o traducere – a lui Paruit – la Seuil ori la Actes Sud (nu mai știu), cred mai degrabă la ultima, căci îmi vorbește elogios despre Irina Mavrodin. Îmi evocă nu fără emoție revenirea lui la București, unde s-a simțit deodată acasă, ca și cum n-ar fi plecat de acolo, dintr-un cu totul alt oraș, în 1947! Nu pare impresionat de schimbările, desfigurarea Capitaliei, el a regăsit ulițe și cartiere unde a copilărit și și-a dus adolescența, neschimbate. Îmi evocă relațiile lui cu Ileana Mălăncioiu. Liviu Călin, moartea acestuia l-a impresionat teribil, a rămas în contact cu văduva aceluia, Elena Ghirvu, scriitoare și ea, dar fără cotă. Ce a pățit în două rânduri venind noaptea pe jos spre hotelul „Ambasador”, unde avea cameră (era să fie jefuit, bătut etc.) încât acum îi e frică să revină în țară. „La Hune”, noaptea. Răsfoim cărți. Revenit după unu noaptea, condus cu mașina până pe Quai de Gr. de V.

22.III

Flanat pe Champs Elysées, luat micul dejun unde mai mâncasem acum doi ani. Zi luminoasă și plăcută. Intrat la „Virgin” pentru discuri și casete, dar nu mă pot decide, sunt și teribil de scumpe. Intenția de a merge să văd fie „Mizerabilii”, fie „Farinelli”, care rulează pe Champs. Amân. La 11 trebuie să fiu, din păcate, la Centru, promisesem dnei Le Nyr să-i ajut să descurce notele la traducerea ei din Steinhardt. Multe confuzii, pe care le limpezesc, mai rămân vreo zece note la care îi promit soluția după ce revin în țară. Durează vreo patru ore verificarea textului și discuțiile, comentarii. Simpatică, agreabilă femeie, care pare de-a dreptul – până și fizionomic – o româncă, cine știe… Tatăl ei a venit cu prima echipă a Misiunii franceze în România, din 1924, și n-a mai plecat decât, silit, în 1948, cu durere. A funcționat mult timp la Alba Iulia, la Sibiu etc. Discut cu dna. L. N. despre Mouton și Dupront, dar ea nu le știe datele, mă îndrumă însă spre prof. Godin, care face un studiu istoric al Misiunii franceze în România. Regret că nu l-am contactat mai devreme. Dna. L. N. pleacă în aprilie la fiica ei, la Roma, apoi se va retrage la casa ei părintească din Bretagne, nu departe de Quimper, unde vrea să lucreze, se pare că își cedează locuința pariziană fiului ei, care nu s-ar afla într-o situație financiară prea bună (acum lucrează la Musée d’Orsay). După drumuri. Revin seara la Centru, asist la vernisajul unei expoziții de covoare și icoane maramureșene; e cu totul altă lume acum, cam amestecată, venită și pentru gustări și țuică de Maramureș. Spre pildă, o fostă „trapezistă” de la circul bucureștean, acum bătrână și scriind poezii (!), cu prietena ei, franțuzoaică și soțul aceleia, român cu figură de mic funcționar la pensie. Un negru care a învățat ca pe apă româna și e îndrăgostit de Deltă, de români ș.a. Întâlnit pe Vicu I., cu care, împreună cu V. ieșim să flanăm pe Champs de Mars, traversând Sena pe Pont Alexandre, pe lângă Grand Palais în reparații, pe Champs Elysées, unde poposim la o bere până, după unul din noapte… Mă conduce până la Bir Hakeim. Trocadero noaptea. Noapte de primăvară.

23.III

Ultima zi înaintea îmbarcării. Din păcate. Vorbit la telefon cu Basarab Nicolescu. Ne promitem o întâlnire la proxima vizită pariziană. A văzut DSR, e entuziasmat, vrea să scrie textul despre Lupașcu. Vorbit și cu prof. Godin, simpatic, volubil, a fost în seara când am prezentat DSR, l-am ratat atunci în mod stupid. O regret acum, ca și alte cunoștințe ce aș fi putut înnoda atunci. Godin vine la vară în România și sper să-l văd atunci, îmi dă unele informații despre Mouton (foarte bătrân, internat într-un azil, practic nu se poate sta de vorbă cu el acum, iar Dupront a murit, din păcate, iar soția lui șade cu fundul pe un jurnal în care o parte e un jurnal din București, probabil foarte interesant, desigur conținând și relația lui cu Camil Petrescu, care m-ar fi interesat. Rodin susține că ea refuză să publice, ori măcar să lase să se citească manuscrisul, încât… Om mai vedea. Oricum, mulțumit că am dat de un capăt de fir. Întâlnit pe Vultur la „Odéon”, îi arăt casa unde a locuit Cioran (irecuperabil), vedem și fosta „Arléa”, acum de vânzare pare-se. Cutreierat librării. „La Hune”, „Presses…”, Gallimard, Julliard, în căutarea jurnalului parizian al lui Junger. La Gibertt. În fine, iau niște cărți, între care două titluri necunoscute de Jünger. Smaranda îmi dăduse numărul din Magazine litt., cu Cioran, unde sunt câteva fotografii foarte frumoase (inclusiv cu Jünger). Masă la V., cu toți ceilalți. După, discutat cu G., care mă înghesuie să accept să preiau direcția editurii Fundației, ceea ce nu mi-ar displace într-un sens, dar mi-ar crea mulțime de probleme, obligații și în situația bolii mele poate mi-ar grăbi sfârșitul. Ezit, îi cer timp de gândire, de altfel cu el nu ești niciodată sigur cât de certe sunt afirmațiile, promisiunile, garanțiile lui. Rătăcit prin Marais, pe la Beaubourg și nimerit în cartierul evreiesc de un „pitoresc îndoielnic și, cred, anacronic. La „Mona Lisait” îmi cumpăr un mic dicționar al dandismului. Întors pe Grenelle obosit.

27.III

Discutat cu Petean plata la editură. Crede că se va face în câteva zile, apoi îmi telefonează că Fundația Soros n-ar fi vărsat subvenția și că ei neavând bani, totul se amână. Contasem teribil pe acei bani, bine-știind că sunt puțini, dar totuși mă ajutau să subzist și eventual să mai plătesc din datoria pentru cele două tablouri V. La prânz, la BCU, o văd pe Doina C., teribil de nemulțumită de cum e prezentată în Dicționar, ea bănuind că ar fi „mâna lui Papahagi”, iar eu neștiind cum s-o contrazic, mai ales că nu-mi amintesc textul. Era piquée și pentru faptul că articolul îl dădusem lui Ilie R. N. – probabil. Întors acasă, citesc textul din carte și mi se pare cu totul onorabil, încât nu mai știu ce să cred, mai ales că ulterior, povestindu-i lui A. episodul, el îmi spune că Doina citise textul din exemplarul lui, când i-a arătat cartea și că, atunci, a fost cu totul entuziasmată și articolul ce îi era consacrat a mulțumit-o expres. Ce să mai crezi? Dacă de pe acum, și încă cu colaboratori apropiați, începe micul circ, prefer să nu am nici o întâlnire cu echipa și să nu facem nici lansare, nici altceva. – Vizită Vlad ca să discutăm numărul 1 din „Vatra”, cu observații care cam coincid.

(Fragment din volumul Jurnal 7, 1995-1996, în curs de apariție la Editura LIMES)

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 23-28]