Mircea Zaciu, Ion Pop – Scrisori recuperate (IV)

Buc[ureşti] 9 V 75

Dragă Jeane,

Te rog să nu fii supărat că de atâta vreme nu ţi-am scris. Mi-a fost imposibil şi mă vei înţelege într-o zi. Sunt şi foarte bolnav şi foarte demoralizat, aşa că nu mă pot nici măcar concentra pentru o scrisoare. Când voi reuşi, vei fi primul căruia o să-i scriu, atât cât voi putea, din tot prin ce am trecut de două luni aproape. Te îmbrăţişez,

                                                                   Mircea.

Citește în continuare →

Mircea Zaciu- Ion Pop – Scrisori recuperate (III)

                          Cluj, 1 II 75

            Dragul meu Jean,

            Îţi mulţumesc pentru scrisoarea din 21 I a.c., pe care am găsit-o întorcându-mă din Bucureşti alaltăieri. Am fost la o comisie de validare la Uniune, mai mult ca să ies din inerţia nacopeană (!) şi să încerc a vedea Danton-ul lui Camil-Horea Popescu, dar cum spectacolul era chiar în seara şedinţei, evident, n-am putut pleca de la comisie şi am amânat pe altă dată teatrul. Am asistat în schimb la veşnica comedie a lui Fănuş Neagu, dezlănţuit în trivialitatea lui habituală şi de data asta, agăţându-se de Croh şi de mine, fiind noi singurii critici de faţă şi luaţi drept tête de turc1. În rest, cu toții erau porniți să-și bată joc de conuʼ Virgil2 , care pare și mai Trahanache decât era înainte de avansare. Tristă priveliște să-l vezi pe fotoliul unde înainte găseam statuia de împărat roman (fie şi de decadenţă) a lui Zaharia3, care măcar avea o masivitate şi o demnitate şi o privire umană.

Citește în continuare →

Eveniment editorial: Mircea Zaciu, Jurnal, vol. 5-6 (1990-1994)

Nicoleta Sălcudeanu

Marea crăpelniță culturală

Nu vreau să cred că doar un anume tip de voyeourism intelectual mă face să consider cele mai recente două volume de jurnal1, ce cuprind  anii postcomuniști 1990-1994, al lui Mircea Zaciu, un eveniment cultural major și incitant. Deși, în linii mari, conform unor semnale venite pe cale electronică, o parte din generația cea mai nouă și mai activă de tineri critici – vorbesc aici despre cei cu adevărat semnificativi – pare să perceapă omul & opera drept obiective culturale perimate, modeste, lipsite de valențele revizitării sau de personalitate și, dacă se poate cita din surse de ”socializare”, și se poate, monada Zaciu nu ar reprezenta mai mult decât ”multe dureri înăbușite, un personaj mai curând mediocru, ros de resentimente ca de gastrită, narator necreditabil, dar util totuși pentru informație.”

Citește în continuare →

Mircea Zaciu, Ion Pop – Scrisori recuperate (II)

                               Cluj, 19 III 73

            Dragul meu Jean,                     

            Acum câteva minute am primit şi citit pe nerăsuflate ambele tale scrisori, din 15 şi 19 crt., mirându-mă că poate în acelaşi moment îţi scriam şi eu, tot cu mâna, tot indescifrabil şi chinuit, aşa că n-ai nicio grijă. Manuscrisul tău mi-a făcut o bucurie în plus, de descifrat te descifrez doar! Ceea ce mă întristează e însă starea ta proastă, sufletească, acea criză de care scrii şi care sper să fi trecut. Ţi-am mai scris că te rog să te bucuri cât mai mult de marile posibilităţi ale Oraşului şi să nu te gândeşti acasă. Suspendă orice sentimentalism, dor etc., fii mai lucid şi mai egoist. Nu ştiu cum să-ţi spun mai mult.

Citește în continuare →

Mircea Zaciu/ Ion Pop – Scrisori recuperate

După publicarea, anul trecut, a corespondenţei Ion Pop-Mircea Zaciu, sub titlul Ore, zile, ani de prietenie (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2020), unde semnalam, din loc în loc, că o scrisoare sau alta s-a “rătăcit”, am descoperit acum, într-o altă cutie cu hârtii amestecate, încă vreo douăzeci de epistole primite de la Profesor, între anii 1973-1975.  Mă grăbesc să le public acum, prin bunăvoinţa revistei Vatra, ca să nu rămână prea departe de  cele tipărite.  Scrisorile expediate de mine de-a lungul vremii îmi fuseseră restituite cu ani în urmă de destinatar şi de familia sa, şi cred că nu lipsea niciuna. (Ion Pop).

Citește în continuare →