Voce singulară și exemplară în poezia de azi, Aurel Pantea își înscrie cărțile în orizontul post-expresionismului, mizând, așadar, pe gravitate, tragic, anticalofilie și pe explorările abisurilor fiziologicului.Pentru Aurel Pantea realul e agresiune iminentă, iar materia proliferare absconsă. E aici un radicalism al viziunii, o sensibilitate perceptivă la ultragiul realului, în timp ce imersiunile în labirintul corporalității sunt expuse într-o scriitură neagră, intransigentă, neutră, lipsită de veleități retorice ori de vertijul ornamentelor expresivității gratuite. E limpede, astfel, că poetul are alura unui vizionar al derizoriului, al damnării și suferinței identitare, care e o proiecție în oglinzile răsfrânte ale poemului, în care se regăsesc revelațiile traumei și extaza neconcesivă a autocontemplării. Lumea însăși este pregnant vizualizată, intensitatea frazării alcătuind un scenariu inițiatic al descinderii în bolgiile unei existențe infernale, lipsite de șansa redempțiunii. Materialitatea sumbră a imaginilor e în consens cu fluența aritmică a dicțiunii, fascinația depoetizantă a textelor traducând o autentică vocație a depoetizării, prin repudierea retoricii calofile, astfel încât textul liric trăiește din această tensiune între trăire și imagine, între spasm și verb, asumându-și o stilistică aritmică, striată, tensionată așa cum este însăși anatomia și fiziologia realului.

Nimicitorul (2012) legitimează scriitura traumatică a lui Aurel Pantea, în care suferința, tragismul unei corporalități agonice se întretaie cu zvonurile transcendenței, în poeme de revelatorie concizie („Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii”). Nu puține poeme poartă amprenta sacralității, Dumnezeu fiind interiorizat, subiectivizat, expresie a unei exasperări iconoclaste, într-o poetică a textului duală ce exprimă când contracții, densități și concizii, când reprezentări convulsive, învolburate, arborescente, autobiograficul fiind transcris în tușe groase, crispate, spasmodice. În același timp, sugestiile neantului sunt recurente, în timp ce reflexele transcendenței pogoară în cotidian, într-o mixtură afectivă (derută ontologică, exasperare, angoasă). Tensiunea lirică e fundamentată de instanțele fiziologicului, de stazele corporalității, dar și de aura negativității în care sacrul e textualizat, într-o autoreferențialitate postmodernă. Obsesiile sunt aceleași: thanatos, fractură, rană, embleme ale unor trăiri insurmontabile, în care se dizolvă reveriile neantului și înfiorările unui tragism liminar din care se naște intensitatea viziunilor poetice, încărcătura lor reflexivă și concentrarea substanței unei poezii a crizei, rupturii și damnării ontologice: „Sînt sediul Tău precar,/ Mîntuitorule, păcatul a construit în mine multe/ fortărețe, în fiecare din acestea eu sînt soldat împotriva Ta,/ în fiecare, voi muri luptîndu-mă cu Tine, nu întreb,/ dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întîmpla, Doamne,/ cu partea din mine, care Te iubește și va cunoaște nimicirea,/ și totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sînt aproape bătrân/ și încă n-am învățat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvîrșită”.

Semnele textualității și ale textului sunt destul de frecvente în volum („propoziții”, „semnificații”, „scriitură”, „limbaj moale”, „verbe” etc.), după cum obsesia thanatosului are forme diverse (fractură, rană a viețuirii, reverie a neantului): „Am vorbit, Doamne, și am scris, până m-am înnegrit / cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele / mele au crescut în mine și mi-au pus trupul în hău, / stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adâncește, / că văd mișcând timpul și moartea, mâinile mele sînt întunecate, / Doamne, de vor­bă­rie, îmi port trupul ca și cum propria-mi groapă / aș purta-o, în el, limbajul se în­­tâl­nește cu sine și înnebunește”. Există aici și o doză de depersonalizare, în ciuda recurenței imaginilor sinelui ultragiat, configurându-se o stare limită, un „absolut al întunericului ce se descifrează încifrându-se, semnifică surpîndu-se în nonsemnificație. Un doliu înmulțit cu sine însuși. O deznădejde ce refuză a se dedubla renunțînd la propria-i reflectare” (Gheorghe Grigurcu).

Cartea O înserare nepămînteană (2014) aduce cu sine o infuzie de transparență a limbajului și de serenitate aparentă, chiar dacă mai persistă urme ale dezacordării ontice, cu trăiri acute, armonizate cu același registrul neoexpresionist al viziunii. Există o deosebire majoră față de poemele din Nimicitorul: angoasa se resoarbe în concizie, în versuri clare, tensionate și dense, în care se înscriu „apusul graiurilor”, „sărbătorile trupurilor”, „liniști mari” și melodii ce se aud cu „auzul de pe urmă”: „Simți că e iarnă/ și că se desparte suflet de suflet,/ iar partea din noi/ ce nu se va arăta vreodată/ se îndepărtează,/ fără explicații,/ astea, tot timpul, au avut ultimul cuvînt/ și au încurcat lucrurile,/ privește acest apus al graiurilor și taci/ pentru că, iată, vin sărbătorile trupurilor,/ și rămîn liniști mari,/ și trupurile îndură tăceri,/ și pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ cînd o divinitate privește în limbajele noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri fără îndurare,/ și în privirile ei se aude un plîns fără seamăn”. Versurile redau, în notații fragile, tensiuni și contemplații într-un imaginar angoasat disciplinat prin ritmare a seninătății resemnate și a propensiunii spre o metafizică a nedefinirii ce rezumă exilul corpului în cuvânt: „Intră în viețile noastre ceva nelămurit,/ ne atinge, parcă în treacăt,/ în trupurile noastre vine atunci o nepămînteană înserare,/ parcă am pleca,/ dar ne însoțește o nehotărîre,/ lîngă noi, după stările astea,/ se aude, așa, un fel de oftat/ și o muzică”.

Poetica spasmului, a rupturii, a alienării și negativității reprezintă traseul unei fenomenologii dereglate, deconstruite, aflate la limita dintre nimicire și tăcere, într-un discurs iluminant care girează compromisul dintre senzație și intelect, dintre percepție și idee, identitatea însăși fiind un alibi al oboselii de a fi, cu diferite înfățișări (chip, nume, trup, viață), toate regăsindu-se în desenul aluziv și atroce al unui destin iluzoriu: „În cele din urmă ne despărțim/ de numele noastre,/ dar ele continuă, cutremurate,/ să caute un trup,/ și, înspăimîntate, găsesc alte nume,/ ca niște neîndurători stăpîni,/ în tremurul lor se văd imagini de odinioară,/ depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,/ și încep să cînte melodii sfîșietoare,/ ca toamnele în care iubirile se schimbă la față/ și chipurile nu se mai recunosc”. Sugestia parabolei nu e deloc absentă din versurile lui Aurel Pantea, după cum nici maniheismul aluziv sau elocvența traumei, dată de o conștiință fermă a lumii și a istoricității; de aici sintagme sau cuvinte cu reverberații ale unei etici negative. Diafanul sugerează o lume a transparențelor beatitudinale, în care lumina provine din „solitudini izbăvite”, din miracole neauzite și indecise: „S-ar putea ca surîsul Katiei, stă pe terasă, cu fața spre grădină, să prindă ceva din seara ce se anunță, lumina e subțire ca pielea de copil, dar poate veni din solitudini izbăvite, iar în acele singurătăți nu se știe cine și ce hotărăște”. Spațiul diafanului atemporal e redat în imagini fulgurante și fragile („E o destindere mare,/ ca după o moarte/ învinsă”). În acest fel, convulsiile dramatice par să se resoarbă în resemnare, trauma decantându-se în percepția rafinată ce transcrie inventarul neputințelor, al insignifianțelor și neantizărilor. O aură a lentorii se arată aici, un spectacol al virtualităților și al contemplației tensionate ce face parte din registrul însingurării esențiale („Ies din noi negustori/ și dispar în mesagerii opace,/ vindem lumină, cumpărăm lumină,/ pe chipurile noastre înfloresc surîsuri de cămătari,/ dintr-un cer de cifre/ cad peste noi fîșii de suflete numărate,/ imaginea mielului ce se va naște/ se oglindește pe lame de cuțit”). Poet de autentică vibrație neoexpresionistă, Aurel Pantea distilează în versurile sale freneziile corporalului și ale traumei în imagini tensionate și crispate nelipsite de iluminări subite, de decantări ale spasmului existențial, de reverii cu detentă metafizică de o puritate nelumească.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 158-159]