Luiza Petre Pârvan & Alexandra Pârvan

Poeme-Jurnal

Pe lângă cărți și articole de teorie literară publicate ca universitar și cercetător, Luiza Petre Pârvan (1943-2017) a lăsat și jurnale: 6 agende groase, din cele care au pagini pentru fiecare zi a anului. Am folosit pasaje din ultimele două asemenea caiete, care traversează perioada (2002-2015), spre a compune din ele poeme-jurnal. Cuvintele de jurnal, rămase neschimbate, sunt întrerupte, reunite, reiterate, spre a fi eliberate din cimentul prozei și al rațiunii discursive. Pe alocuri, poemele preiau din jurnale și vocile altor autori, citați acolo, fiindcă și acestea sunt reprezentative pentru identitatea scriiturii biografice a Luizei Petre Pârvan: de pildă, în poezia Viață de o zi, din acest grupaj,fontul diferit marchează inserția unui fragment dintr-un poem borgesian, redat în jurnal. Volumul rezultat, „Centimetri de viață” (depus la Editura Eikon), afișează din start lista de persoane (personaje?) care populează scena jurnalelor (de pildă, Felix-fiul, Ada-fiica) și întâmpină cititorul cu o Prefață menită să îl pregătească pentru intrarea subită într-o viață trăită mereu sub iminența morții și sub variate alte forme de asediu – moral, psihic, emoțional, estetic, metafizic, existențial. Luiza Petre Pârvan și-a trăit ultimii aproape 23 de ani fiind ținută în viață artificial prin tehnologia dializei, proces ce solicita ca, pentru tot restul vieții, câte trei zile pe săptămână, să petreacă 4-5 ore legată de un aparat care îi curăța sângele de toxine.

Astfel, când scrie într-unul din poemele-jurnal de mai jos „e ziua liberă”, asta pentru ea însemna o zi din săptămână când nu era în spital, făcând dializă. Pe parcursul celor două decade trăite astfel a suferit multiple, complexe, ultimamente nelămurite și iremediabile stări limită medicale, printre care și un accident vascular cerebral (în 2003) care a lăsat-o hemiplegică luni de zile. Universul în care intră lectorul este unul în care fiecare centimetru de viață este câștigat cu greutate și virtute, nu doar datorită asaltului bestial și haotic al morții, ci și datorită lumii năruite care o împresoară din toate părțile pe cea care scrie: universitatea, societatea, cultura, simțul estetic, viața de cuplu sunt în ruină. Totul e dezgustător, meschin și jefuit de orice înălțime, chiar și moartea, care împrumută lipsa de temeinicie și credibilitate a întregii realități, așa cum se impune ea celei ce o trăiește și o suferă. În acest peisaj, ce sper eu să ofere Poemele-Jurnal cititorilor este o variantă de rezistență în fața conștiinței fruste că viața umană este o boală cronică, fiindcă este degenerare progresivă și perpetuă, este ne-ajungere și continuă și multiformă limitare, este, s-ar putea spune, o punte creată centimetru cu centimetru peste un neant vorace, nedomesticit. Am realizat acest volum sui generis, deoarece am dorit ca Luiza Petre Pârvan să scrie după moarte ceva ce nu scrisese încă, deși nu e nimic altceva decât ce scrisese deja, ca o manieră de a-i duce la capăt, și triumfător, rezistența neînduplecată (deși lehămetită) în fața rafalelor nimicului care suflă tăios peste orice se cheamă viață umană.

Alexandra Pârvan

Totul e decolorat și prăfuit

Ce petreceri și zaiafet erau altădată

de 1-2 mai. Ieșeam cu toții

la defilarea obligatorie și, după asta,

în compensație,

toată lumea se elibera în fel și chip,

mai precis, specific românesc –

mititei și bere la „iarbă verde”

idealul românului până la adânci bătrâneți:

să bea și să mănânce din greu.

Mă gândesc la Felix și la duminica lui

ploioasă și singuratică

într-o mansardă de hotel, la Mayenne

… cam dificil la înălțimea lui, să umble

aplecat, toată ziua la muncă, pare cam dur

și primele impresii franceze de încântare

au devenit… hm, sper să fie și el

mai mulțumit de oferta vieții.

Se apropie Sărbătorile Pascale

și nu se vede decât

o goană după alimente și bunuri materiale

cartea e oricum un capitol nu prea vizitat

„Paralela 45” n-are stand în propriul ei oraș

tot centrul împânzit de negustori ambulanți

multă agitație care m-a obosit

au înflorit magazinele second hand

unde totul e decolorat și prăfuit

am descoperit

venind pe jos, aleea „Augustin Z.N. Pop”

o străduță asfaltată, cu trei vile foarte grațioase

mirosind a nou și bunăstare… pe vremuri,

era groapa de gunoi a orașului

o străbăteam de-a lungul

când veneam de la facultate.

Mi-am propus

să-mi scriu testamentul

la sfârșitul acestui caiet.

O zi care se scurge greu,

neinteresant.

*

Toate blestemele în lipsa mea

Calvarul verii continuă cu restanțele din iulie,

la Facultate, mare scandal și plânset

după afișarea rezultatelor la Teorie

toate blestemele în lipsa mea

o epocă a mediocrității evidențiată

ca normalitate, scoasă mereu în relief,

mi se sugerează „s-o las mai moale!”

merg înainte, nu cedez,

același aer învechit, șefii trebuie lăudați

dialog inexistent, critica se înghite greu,

epocă a superficialității depline și a

vanității excesive, ședință de catedră

ca și cum eram la o ședință de partid,

am fost, prin urmare, polemică.

Pofta mea de viață s-a micșorat simțitor,

cu noul titlu s-ar putea să am un an mai ușor

… sau mai greu… conducere doctorat…

la dializă, nimic îmbucurător

sistemul corupt și plin de inerție

nu lasă prea multe uși să se deschidă

la nivel național incertitudine totală

aurea mediocritas, o normă de viață,

am adormit greu, la 4 dimineața.

*

Viață de o zi

Vara trăiesc după programul solar

nu pot dormi cât timp el luminează

m-am trezit întâi la 4 dimineața

Cactusul se pregătește să înflorească

două flori superbe, pe același bulb, cu

viață foarte scurtă, de o zi,

va trebui

să produc un articol pentru toamnă

am și o invitație de la Ileana Oancea

pentru revista lor de semiotică,

mai e de lucru, text în prima formă,

Înaintez cu greu

prin Cvintetul din Avignon

abia am reușit să înghit (pe la dializă)

două volume, prea forțat și artificial

obsesii muzicale, cvartet, cvintet

să fi fost vorba de un muzician ratat?

Ada a realizat, în sfârșit, că timpul

trece repede și se pierde

în lucruri mărunte

Nu ți-e oare timp neoprit, același timp

de râu în care Heraclit

văzu simbolul Fugacității?

Trăiesc după programul solar

viață de o zi.

*

În aer – tensiune și mister

Iată, scriu din nou,

urât, inegal, chinuit: AVC –

accident vascular cerebral,

iarna cea mai grea pe care am trăit-o

piciorul drept și mâna dreaptă

rigide

amintindu-mi mereu că

nu mai e „ca înainte”

apare și o recenzie la Don Quijote

ce importanță mai are acum?

dacă aș putea domoli ritmul gândirii

aș scrie mai încet și mai frumos

nu credeam că voi urî iarna

anotimpul meu,

nu-mi vine să fac nimic

privesc în urmă ultimele însemnări

cu 2 zile înainte de AVC

nimic nu părea să-l prevestească

și totuși…

Suntem în așteptarea zăpezii

la dializă e foarte frig și sufăr

la ieșirea de sub pătură

merg cu taxiul și mă întorc

cu salvarea

ieri a murit o pacientă

în aer – tensiune și mister

nu voiau să se afle

era o prezență de care

nu avea nimeni nevoie.

______________________

¹ Luiza Petre Pârvan, Don Quijote – un metaroman, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.

*

Pictând literele

Iată, am un an de pensie!

Câți vor mai fi de viață?

La întrebarea lui Felix

„ce mai fac?” mi-am dat seama

că nu pot răspunde decât „nimic”.

Zilele se scurg repede și fără haz

câte o scurtă plimbare cu cine

se nimerește

lectură la orizontală

un telefon convențional și…

nimic.

Scriu încet, pictând literele și fac pauze,

mâna se contractă prea tare

adaosul de ani e un adaos de

neputință pentru mine

ieri a murit o pacientă

când s-a dat jos din ambulanță,

bine de ea,

viitorul e în ceață

aceeași spaimă de moarte

de ce nu ne obișnuim cu ea, doar

ne înconjoară din toate părțile?

Pictând literele, fac pauze

și … nimic.

Adonis, cel mai important poet

sirian contemporan

m-a cucerit.

*

Ascult timpul

Altă dată, pe vremea maminei

se serba ziua regelui; de fapt,

a Regatului României. Acum –

după manifestările ample de ieri (ziua Europei) –

trece neobservată. Nabokov

cu finețea lui aristocrată

Julio Cortázar cu virilitatea lui agresivă…

conferințe ținute de Borges la Harvard

în anii ’65 – totul e literatură,

ce scriu aici n-are aproape

nicio legătură cu stările

prin care trec, cu gândurile

încâlcite care încearcă

să se ordoneze în timp

ce ud puținele flori

de pe balcon sau pur și simplu

stau lungită în pat

și ascult timpul.

E ziua liberă… ieri la dializă

n-am avut lumina de neon și

cu o veioză la cap, mă simțeam

în colțul meu de acasă, culcușită

citind ceva ce-mi place.

Aș vrea să fac multe în ziua asta

dar o pornesc lentamente.

Ascult timpul.

*

Încă o zi

Un veac de la nașterea lui Salvador Dali,

marele artist al secolului XX.

Ar fi oare posibil să fii

original în fiecare clipă trăită? Pentru mine

momentele originale sunt rare,

pentru alții, cei mai mulți, lipsesc

totdeauna, fac doar ceea ce „se face”,

mi se pare extrem de monoton, desigur.

Viața – o mare oboseală – care trece

în goană!

Parcă ieri făceam canoane la pian; disciplină

și dorință de perfecționare + sentimentul datoriei,

nu m-au părăsit

doar că se adaugă mereu

straturi de oboseală

care te fac să guști inutilitatea lucrurilor.

A fi bătrân = a lăsa oboseala

să te învingă.

Eu nu sunt foarte convențională

și nici foarte originală

sunt o femeie de vârsta a treia

care nu are

ceva mai important de făcut

decât să se trezească în fiecare dimineață

și să respire –

încă o zi.

*

Mulți în jur se mirau de liniștea mea

Zi noroasă, friguroasă

scriu cu greutate, dacă las mâna

să meargă mai repede pierd controlul,

volumul 2 din jurnalul lui Pessoa

te face să te simți ca el

un nimeni, un om de prisos, un nefericit

care nici nu vrea să fie fericit

și nu crede că ar putea fi cineva

decât inconștient și idiot fiind,

introspecția

ajunge până la urmă la senzații

ai un corp care te îngrădește

te determină în gesturile mici

aparent neînsemnate, zile

foarte întunecate, se împlinesc 10 ani

de când am făcut prima dializă – îmi amintesc

ce prăpădită eram și fără speranță

complet resemnată la perspectiva

morții, nu-mi venea

să mă întorc la toată corvoada de acasă

mulți în jur se mirau de liniștea mea,

sentimentul de neputință

grija copiilor, nesiguranța totală în căsnicie

dar eu eram împăcată cu lumea,

scriu cu greutate,

o carte a tristeții absolute

a totalei lipse de speranță,

o lipsă organică

suferința fizică

fiind

iremediabilă.

*

Timpul meu trist

Zi goală, fără proiecte, fără program

fără impulsuri,

n-am mai ieșit de vineri din casă

de două zile frig și plouă întruna

Sfârșitul de săptămână petrecut cu Ada

în discuții literare și proiecte personale

vrea să umple ea timpul meu trist

să-i schimbe tonalitatea…

seara, ca de obicei, jucăm scrabble

cuvinte dificile și lungi,

cea mai profundă și mai umană nevoie

a omului – aceea de a

comunica cu ceilalți

vacuum…

singură în cea mai mare parte

mâna zgârie foaia

cu greutate

parcele ale necesității spirituale

neacoperite

singurătate în doi

cu aceeași senzație de oboseală

și inutilitate

eșecul comunicării – esențial și de aceea

distructiv

Vom greși oare mereu

într-o orbire continuă?

un strat mai profund

decât lecturile

atinge

timpul meu trist.

***

Irina Nechit

Un loc în casă

De ce-aș ieși,

de ce-aș mai ieși din casă,

cui să-i arăt puiul înfricoșat,

puiul care tresare la orice zgomot,

cui să mă laud că nu l-am strivit cu talpa,

nu l-am lovit cu piciorul,

dimpotrivă,

l-am ridicat grijuliu

în dimineața când îl zărisem ghemuit pe podea

i-am vorbit cu blândețe,

i-am dat apă să-și potolească setea,

nu l-am întrebat cum a pătruns în cameră,

l-am hrănit și l-am îmbăiat

solzii lui verzi strălucind sub fereastra deschisă

alege-ți un loc în casă, i-am spus

și puiul de balaur și-a rotit privirea

scâncind abia auzit,

lacrimi limpezi i-au țâșnit din ochi,

nu-i venea să creadă că nu strig la el,

nu-l alung

a mers spre ungherul cel mai întunecos,

acolo a găsit o haină mică

o flanelă de bebeluș,

s-a ghemuit pe ea

privindu-mă neîncrezător

cum să ies cu el în oraș,

cui să i-l arăt,

ce vor spune oamenii care își plimbă câinii,

cine are timp să se uite

la un pui de balaur,

cui să mă laud că seara îi citesc povești

*

Elegie

Când mă privești îmi pare că sufletul meu

se uită la mine dintr-o parte

rușinându-se de lacrimile

pe care le șterg.

Ochii mei trebuie să se prefacă senini

să te mintă că nu deslușesc

tristețea din ochii tăi.

Să ne privim deschis

pentru că amândoi știm

să ne închidem în noi înșine.

Adevăratele noastre gânduri

nu ne vor auzi vocile.

Adevăratele noastre voci

nu ne vor cunoaște gândurile.

*

Primăvară

Într-o vale adâncă

mi-am amintit că nu mă privisem demult

în oglindă,

am mers și am tot mers

până am văzut un pârâu,

am stat încremenită pe o punte,

am ascultat clipocitul,

susurul,

zbaterea șuvițelor de apă,

lunecarea lor între maluri

Zăpada se topea ca zahărul,

se scurgea în pârâu,

soarele îmi încălzea spinarea încovoiată,

ore în șir

am stat cu capul plecat

peste apa aceea

În țara vecină,

peste câteva dealuri

bubuiau tunurile,

șuierau gloanțele,

treceau pe cer bombardierele,

iar eu stăteam în valea adâncă,

ascultam susurul,

murmurul,

clipocitul,

privind cum sălciile atingeau cu pletele lor

norii albi oglindiți în apă.

*

Arșice

Aruncate în sus

păstrând căldura mâinii

unul prins din zbor

celelalte pe pământul neted

adunate și iarăși aruncate în sus

oase de miel

urmărite de ochii celor ce așteaptă să ieși din joc

nerăbdători să-ți ia locul

să arunce și ei cât mai sus oasele

desprinse din picioarele mieilor

din scheletul lor tremurător

numai din mieii mici poți obține arșice

nu-i lăsa să crească

doar să atingi vena jugulară cu lama cuțitului

și tot sângele se va scurge

și va rămâne carnea mirosind a lapte

și vei desface articulația genunchiului

vei scoate osciorul cu margini rotunjite

vei aduna cinci arșice

le vei da copilului

să se joace în praf

apoi căpcăunii

pun la cale o operație militară specială

ne invadează dis-de-dimineață

desfac scheletele noastre

ne sug oasele

le aruncă în sus

*

Medalion literar

Flori din Mana,

zice consăteanca lui Goma,

le-am rupt azi dimineață.

Ne mai povestește că au pus în sfârșit

o placă memorială pe casa lui,

ne anunță că școala se va închide,

copii tot mai puțini.

Rudă îndepărtată a lui Goma,

doamna învățătoare are un glas catifelat,

nici nu izbutește să-și termine discursul

că ne repezim să-i smulgem florile din brațe.

Pusesem ochiul pe un trandafir

dar până ajung la doamna învățătoare,

altă mână îl apucă,

alt chip se apleacă deasupra potirului roșu,

se poate să-l miros și eu?

un ghimpe ascuțit îmi străpunge degetul.

*

Inimă

Fericite inimile cât o sămânță de mac

pulsând sub inimile calde ale mamelor,

fericite inimile cât pumnul

ascunse vederii noastre,

inimi cărora începem să le vorbim

abia după ce simțim împunsături în piept,

fericite inimile

prin care trec tone de sânge,

fluxuri neîntrerupte

îmbogățite cu oxigen,

inimi zbătându-se între coaste,

în cel mai de nepătruns întuneric,

fericite inimile fetelor care-și pun busuioc sub pernă

și ale fiilor de împărați,

fericite inimile soldaților scăpați din încercuire

și ale astronauților zărind cum se desfac parașute colorate

deasupra capsulei lor intrate în atmosferă,

fericite inimile alergătorilor ajunși la finiș

care ating panglica și se trântesc la pământ,

fericite inimile celor ce cântă pe scenă

și ale celor ridicați cu grijă din pat,

scoși la plimbare

în cărucioare cu rotile,

fericite inimile celor care descoperă între grămezi de fier vechi

un mac înflorit,

fericite inimile așteptând un pahar cu bere blondă

și cele care se opresc noaptea, în somn

*

O iau în brațe

Am fost la piața Tiraspol,

la cea de pe Independenței

și la Flacăra,

trecut-am și pe la talcioc,

văzut-am lume vânzându-și lingurile de aluminiu,

pantofii scâlciați, cerceii cu pietre false,

eu însă căutam altceva,

am mers pe Ismail, pe Armenească, pe Tighina

și am intrat,

nu am putut să nu intru

în Piața Centrală,

aici am găsit-o

ușoară și albă –

sintepon în husă de bumbac,

am înlăturat din calea mea niște frunze palide

apoi am luat-o în brațe,

mi-am îngropat fața în ea

zicându-mi asta e plapuma mea,

dar m-am mințit, firește, în fiecare zi mă mint,

chiar prin somn mă mint că asta e plapuma mea,

de fapt undeva mă așteaptă

una pufoasă și caldă

neagră și adevărată,

sub ea voi visa fără întrerupere

vise care tremură de nerăbdare

să le visez.

*

Am început să scriu cu greșeli

Să nu mai scriu despre moarte,

să vă spun mai bine

cum se scufundau lișițele

în lacul liniștit,

ciugulind larve de pe buruienile acvatice

și cum strălucea iarba după ce burase în parc

unde aș fi rămas dacă nu primeam

invitația la mămăligă

„alo, vino repede, o răsturnăm acum!”

În taxi mirosea a semințe de floarea-soarelui,

șoferul mânca și vorbea cu cineva la mobil

în timp ce apăsa pe accelerator,

întrecurăm toate amșinile, uite că am scris amșinile

în loc de mașinile,

ajunserăm foarte repede pe strada Florilor,

am dat banii cu inima strânsă – vitezomanul ceruse

prea mult,

în casă mă așteptau cei adunați în jurul mămăligii

Era și pește cu mujdei,

așa că uitai de taximetristul ce scuipa în pungă

cojile semințelor,

tăvălii boțul de mămăligă prin smântână și brânză,

luai din toate câte erau pe masă,

mă gândii să amestec timpul trecut cu prezentul

imperfectul cu mai mult ca perfectul

imperativul cu conjunctivul

viitorul cu nesfârșitul,

pentru că nu mai vreau să scriu despre maorte,

nu mai vreau să scriu corect sau cu o sută de greșeli

despre moarte,

ci să mai scot un oscior din pește

ascultându-l pe omul de vizavi

cum zice:

„astă-noapte am văzut un OZN,

atârna deasupra șoselei Poltava,

avea un fel de reflectoare,

o lumină puternică în centru, albă

și cele din părți, roz”.

*

Solstițiu

O pantă cu ierburi uscate,

o livadă sălbăticită,

alunecări de teren,

zvonuri că vor începe

și pe coasta asta

construcții ilegale,

un drum pustiu în lumina înserării

oamenii trec rar pe aici,

îmi fac cruce privind cum se lasă soarele,

îi spun lui Dumnezeu să ne mai rabde,

să nu ne uite,

știu că prin tufari trăiesc iepuri și fazani

dar ei nu se arată

la patru și șaptesprezece minute

soarele atinge dunga orizontului,

coboară brusc

tăiat de linia violetă,

valea îmi pare un amfiteatru în flăcări,

un lătrat scurt mă face să tresar

la patru și jumătate pornesc înapoi

spre oraș,

cerul mai pâlpâie o clipă și se stinge,

un cățel jucăuș merge din urma mea

o vreme

*

Balansoar

Ne potrivim pentru că ne împotrivim

punctului de vedere

al omului greu așezat pe genunchii omului ușor

care stă în brațele unei năluci uriașe

așezate pe genunchii unei năluci pitice.

Ne potrivim pentru că ne împotrivim

punctului de vedere

al nălucii pitice

care o leagănă pe cea uriașă

ținându-l în brațe pe omul greu

așezat comod pe genunchii omului ușor.

***

Nicolae Popa

Niciodată

Să mai vedem, să mai vedem ce

ni se mai poate întâmpla.

În curând s-ar putea să ne vedem

pentru ultima dată

și nici să nu știm că e ultima dată, așa, 

din fugă, cu ochii pe mobil,

împărțind pupici prin aer

cu „Hai, pa! ne mai vedem! ne mai auzim!”

deși nu ne vom mai vedea niciodată,

cum nu-i mai vedem și nu-i mai auzim

pe atâția și-atâția alții cărora le-am zis din fugă

 „Pa-pa, ne mai vedem, ne mai auzim!…”

dar nu ne-am mai văzut

și nu ne vom mai vedea

în vecii vecilor.

*

Visător

Iată-mă pășind visător pe o mare fără de păcate,

visător cu mâinile la spate,

și nu mă împiedic de niciun val,

căci nu-l împinge pe niciun val păcatul

să mă împiedice să ajung la țărmul unde

oamenii se iubesc, se ucid, se înmulțesc special

pentru a ucide și a iubi în continuare

până la venirea următorului visător

capabil să treacă printre ei

numaidecât cu mâinile la spate

toți dându-se la o parte

și minunându-se

că numai atâta știe și numai atâta poate –

să treacă printre ei visător

cu mâinile la spate.

*

Fragil

Și deodată îți apar în cale grămezi 

de fragilități. Apare și un buldozer,

destul de fragil, care împinge totul

spre un morman al tuturor lucrurilor fragile.

Nu-ți vine a crede că există pe lume

atâta fragilitate încât poate fi grămădită

în mormane cât munții…

Mormanele  cresc și cresc.

Ești gata să urci și tu

pe un asemenea munte,

însă imediat  îți dai seama

că e un munte fragil

și acoperi totul cu palma ta de copil.

*

Cucuvea de Cucuteni

De ce strigi și mă tot chemi,

Cucuvea de Cucuteni?

Plângi și strigi iar eu nu pot

întoarce capul ca tine –

numai capul, nu și trupul,

căci trupul mi-l ține lutul

încleștat  între ruine,

cam pe unde ai cobit fără rușine

și toate s-au împlinit:

numai cioburi, nu și oale sau ulcioare,

au ajuns  până la mine,

nu și tainice uzoare,

nu și linii în spirală neînțelese de nimeni.

N-are cine să te certe, Cucuvea de Cucuteni,

că mă chemi și mă tot chemi

să-ți arăt ciobul pe care

l-am scos eu cu mâna mea

din pământ lutos la soare

să nu știe nimenea,

să nu știe nici noaptea

că îl pot vedea ziua,

u-huhu! și bu-haha!

De ce plângi și mă tot chemi,

Cucuvea de Cucuteni?

*

Tu adormi

Adormi

și nu-ți mai aduci aminte că ai adormit,

adormi și-ți vezi mai departe de-ale tale,

ale tale fiind la fel de adormite ca și tine,

adormi și-ți lași mișcările

puse-n mișcare cu încetinitorul

și n-ai cum să-nțelegi că nu te prinde somnul.

Te întinzi la nesfârșit cu mâinile înainte

să prinzi găina ce se duce să se culce

odată cu găinile,

iar prietenii te visează în somnul lor adevărat,

în așternuturi adevărate,

cum arunci peste ei o găleată de apă rece

și imediat se trezesc și-ți sunt recunoscători

că azi nu vor întârzia la serviciu.

*

În liniște

Uneori vine o liniște care mă tem că nu-i liniște,

ci e cu totul și cu totul altceva –  e tăcere.

Diferența dintre liniște și tăcere am simțit-o

când tata mă privea  liniștit de pe căpătâiul lui

și i-am zis că trebuie să plec.

– „Hai, du-te, du-te…”  Și am ieșit din casă,

am ieșit pe poartă. Iar la Chișinău

printre colegi m-a ajuns din urmă tăcerea:

tata murise în liniște.

El a avut parte de liniște,

eu urmând să suport tăcerea –

o diferență strigătoare la cer.

*

Până la magazin

Oricum, vom pleca.

Vom pleca până la magazin să cheltuim

niște bani pe ceva de mare trebuință.

Și odată cu ieșirea noastră din casă

casa va rămânea fără noi,

iar mai apoi,

când vom reveni de la magazin,

vom vedea încă din prag cum e în casă

fără noi,

unde mâna ta nu s-a atins de nimic,

nimic nu s-a atins de tine,

respirația ta a lipsit de aici,

privirea ta nu a putut vedea

cum e aici fără tine.

Așa va fi când vom pleca de acasă

mult mai departe decât

până la magazin.

*

Planetariu

O viață de om prost,

o viață trăită cu multă dăruire de sine

până când într-o zi face prostia să se ia

după capul unui deștept

și se pornește să descopere și el noi planete

cu ajutorul unei ferestre scoase

din peretele dinspre asfințit al casei.

Ideea e să pășească-n amurg spre asfințit

cu fereastra în față

și cu soarele mereu apunând în fereastră,

prevestind apariția unui cer înstelat.

Nu durează mult și descoperă Planeta Proștilor

colo sus pe creasta

unde își instalează fereastra

care până la urmă l-a și strivit

împinsă premeditat peste el de spațiul infinit.

*

Adăpost

M-am oprit undeva unde se oprise și vântul,

unde se oprise și ploaia.

Numai băltoace încremenite

înaintea pașilor mei.

Atâta neclintire nu mai fusese

încă de până la Facerea Lumii.

Am simțit că trebuie să fac ceva.

Și am făcut un pas înainte.

Și deodată totul s-a pus în mișcare,

vântul mi-a întors umbrela pe dos,

a smuls de pe undeva o bucată de tablă

răsturnând-o peste mine

să nu mă plouă.

***

Noemina Câmpean

Noemina Câmpean este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța, fiind membră a Școlii de Psihanaliză a Forumurilor Câmpului Lacanian (EPFCL Franța). Deține un doctorat Summa cum laudae în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, și o bursă de studii doctorale la Academia Română din București cu teza August Strindberg și Ingmar Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului, studiu publicat în 2018 la editura Școala Ardeleană & Eikon Cluj-Napoca. Este interesată de influențele și relațiile polimorfe dintre cinema, teatru și psihanaliză. A organizat Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023, Cluj-Napoca și București). A beneficiat de stagii de cercetare la Universitatea Jean Moulin Lyon III, Franța, și la Universitatea din Copenhaga, Danemarca. Volume de poezie publicate: Nudul lui Pilat (București, 2005); Culori ectopice (București, 2022).

***

despre eroi decapitați morminte micșorate când 

se toarnă lapte fierbinte peste crucea în formă de crin prea copt

celan împachetat frumos și trimis neamurilor de sărbători 

prin glovo cu un panaș dogmatic de seneca

timpul a început treptat să respire. nici urmă de deșirare prin

referințele voltaice în propria apărare

un cenotaf cu fragmente de pietre nestemate aruncate în pieptul partenerului binelui și-al răului

nu acoperă nici pe departe 

(deși se croiesc fir cu fir precum jerseul străbunicii un ochi pe față apoi fiecare al doilea pe dos)

virtutea mea. o castitate sulimenită

în lunile anului când se poartă doar gecile maro sau negre și 

gențile de piele ecologică lăcuită

medeea mănâncă scoici crude numai după ce soarele apune. 8 martie marchează

reîncarnarea ei în toate femeile și

începutul celor șase săptămâni de post crunt

în absența coroanei de spini

postul în care femeile n-au voie să nască pe masa de operație 

ci pe scena teatrului decorată cu frunze proaspete

***

medeea mănâncă scoici crude și se înconjoară de șuvițe de păr 

în toate nuanțele posibile pe care le suspendă din tavan

becuri iluminatoare de speranță acută de viață până-n actul final

ce nu ar aduce – contrar așteptărilor – nicio lămurire

peste toți spectatorii cu ochi căscați sau crăpați de monologurile urii

nicio picătură de sânge vărsat din corpurile repudiate ale copiilor

ea pionieră a batistelor vetuste înlocuite cu șervețele de unică folosință

sprijin legitim în fața a ceea ce va urma

 copiii nici nu apucă să plângă. asfixierea nu se aplică numai aerului

ce unge viclean traheele ci și sucombării iubirii materne

copiii mor înainte să tragă fumul în piept 

niciodată drumul înapoi spre casă nu este însorit

tatăl meu fusese soarele și eu nu sunt în niciun caz liberă

într-al meu exil. nefericirea mea cuprinde harta lumii și

coastele animalelor de pândă din palatul lui iason

***

monologurile copiilor: mama plănuiește să nu ne mai servească

micul dejun nici la pat nici în salon. dacă va izbucni din nou războiul

de la granița tuturor marșurilor nupțiale

sperăm că va fi în stare să-și cumpere o mașină și

să ne ducă în altă țară. în fiecare nouă zi ea comite o nouă crimă

și face exces în toate nelegiuirile

golește cu nesaț contul bancar al lui iason 

mama o femeie funestă dorită și blestemată de toți bărbații 

nu a participat niciodată la vreo ședință cu părinții la școală

suportă frustrarea aparent tacit

ce valoare are o astfel de iubire când nu mai ai cui

să o dăruiești în urechile strivite ale copiilor răsună refrenul

medeea este femeia ce tânjea după atingerile languroase ale tatălui

chiar și după moartea noastră

***

Sandu Frunză

O, rămâi

Au plecat carele de foc 

Bestiarul biblic l-am 

eliberat la vreme de toamnă 

Una dintre primăveri 

și-a adus ofrandă 

toate zborurile 

la mormântul tău gol

Chiparoșii ard în întinsul cerului 

Rămâi acolo în abisul alegerii tale

Pe câmp iarba începe să dea 

verde crud 

*

Chipul

Urcai pe scara celor ce se nevoiau 

să depășească provocările văzduhului, 

Din când în când 

din mulțimea îngerilor 

câte o aripă,

fie de lumină fie de întuneric,

trăgea înapoi 

câte un trup de speranță 

din șirurile nesfârșite 

Ca într-o vâltoare 

valea plângerii pare să se fi stins 

Flăcările înspăimântătoare s-au înduioșat 

Amfore cu safirele nopții 

Vase nesfârșite pline cu viori roșii vibrând 

Voci rugătoare în ritmuri ale ieșirii

din viață și-ale intrării în ea

Când ai ajuns 

spre vârful cerului 

am întins și eu o mână 

Și-a alunecat între palmele mele 

chipul luminos al iubirii tale 

*

Suferința 

Fără ieșire 

labirintul numit viață 

Flăcări de cântece murdare 

Scurgeri înflorind din coasta 

cât o moarte, cât toată viața 

Suferința ștrengărește se apropie 

de Iov în varianta lui eternă 

și tocmai de aceea impracticabilă 

Pentru că el o duce cu sine și pentru sine

Lacrima tulbure alimentând cascadele 

Unei umanități a banalului cotidian 

experimentat ca apocalipsa

ce îl vizează pe fiecare personal

Se poate muri împreună 

Tot așa cum se poate iubi 

Se poate trăi împreună 

și se poate în comuniune să fii fericit 

Numai suferința este atât de 

personală că este dată

la fiecare purtător 

Ca iluzie a zborului 

Ca nimicul înălțător 

din care nu rămâne decât 

Viața 

*

Ziua cea însorită 

Soarele răsare de după NTT Data Group

ca o nălucă dansând 

a voie bună 

Lapte și miere și fructe din ținuturi 

îndepărtate 

Flori proaspete ca viața și moartea 

Legume în amețitoare culori 

O piață cât o viață 

Bariera ce se deschide cu zgârcenie 

Ușile zăvorâte de programul de vizită 

al Institutului 

Salonul albastru 

a cuprins marea și cerul

și dorința mea de a te ști fericită în zori

*

Chitara

Chitara în flăcări 

luminând extatic

Voluptatea vieții a învins în adânc 

Chitare roșii, albastre, sidefii

și de nuanța nucului înecat în 

cireșe amare

Toate puse în armonie de

cahonul cel nătâng 

Mângâiat de o mână rafinată și nebună 

înmuiată în visul violet

al fetei ce tocmai a plecat

*

Castelul 

În ascunziș te aștept la castel

în balconul plin de mușcate multicolore 

Nucul fidel pune umărul la intrarea în 

mister

Crengile-i pline de întrebări

îmbrățișează trecătorii

cu răspunsuri ce nu mai încap 

în mintea lor

Nimeni nu ar putea să se întrebe

între imaginar și aparență

Cine sunt eu?

decât la umbra paznicului de iluzii 

Nucul ce stăpânește taina morților 

a nașterilor și a nașterilor din nou

purtătorul de intimități înduioșătoare 

lăsând doar generoasele forsytia 

să lumineze cu o ploaie de lumină 

revărsând bucuria pământului 

*

Existențial

Stau pe marginea patului 

cum aș sta pe marginea lumii

Toți bolnavii luminii 

au coborât în gol

Ca în nebunia visului 

fluturilor albaștri 

Spitalul cailor și al zebrelor 

al girafelor și al puilor de elefanți 

e ascuns prin pustiul de-aproape 

hrănindu-se cu dorința de libertate 

Undeva printre pletele despletite 

ale depărtărilor simt

Visul tău înflorind

în umbra rugăciunii

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 114-123]