Enigma legionară    

Profesor de excepție, dar persoană modestă, tata era foarte legat de cei șapte frați ai săi și se mândrea cu cei mai performanți. Toți erau inteligenți și muncitori, dar nu pierdeau ocazia să-și arate dezamăgirea când iar apărea în familie o fată nedorită, incapabilă să ducă mai departe gloriosul lor nume. Mă gândesc cu amuzament la frații Adameșteni, părinți, bunici și străbunici cărora Dumnezeu le-a dăruit, spre pedeapsă, o groază de fete. Ce altă pedeapsă cerească putea fi mai mare pentru orgoliul lor bărbătesc decât să vadă că, după prima generație masculină, cu o singură fată la nouă băieți, natura, compensatoare, a oferit  ultimei generații din familia de azi, pe cât de lărgită, pe atât de dezlânată, cu ramuri germane, italiene, daneze, doar un băiat la șapte fete?! Work in progress.

Și tata căzuse în păcatul acesta. Îmi pregătise nume de băiat și-a făcut mutre când m-a văzut, pentru ca apoi să fiu preferata lui. Și mama ar fi vrut să fiu băiat, mi-a  spus, pentru că  fetele suferă mai mult. Probabil m-am născut în noaptea de 1 spre  2 aprilie, dar  m-au sărbătorit mereu pe 1 aprilie pentru că am fost  păcăleala lor. Medievist, tata îmi alesese numele de Gelu – „un oarecare vlah” spune autorul anonim al manuscrisului Gesta Hungarorum despre această căpetenie a românilor din Transilvania secolului 12. Mai târziu, am recuperat numele Gelu de la trash, l-am lustruit și l-am dat adolescentului din Dimineață pierdută.

Absorbisem, datorită tatei, din copilărie, cultul unchilor (Oiță, Dinu) ajunși la vârful profesiilor, în ciuda tracasărilor politice: ei mi-au fost modelul. Alte modele tot masculine, pe lângă cele ale scriitorilor – de la Balzac și Tolstoi până la Proust. Toată adolescența am trăit între neliniștile politice ale casei, fanatismul bucureștean al mamei (singurul ei „blazon” în fața elitismului tatei), și sentimentul unei orgolioase și apăsătoare „aristocrații intelectuale” a Adameștenilor pe care  trebuia s-o confirm. Dar mai ales să n-o fac de râs. Așa trec, prin adeziune sau prin respingere, existențele dintr-una într-alta. Grea moștenire, pe care eram decisă să n-o împing mai departe.

Mai târziu, am descoperit că viețile alor mei nu conțineau doar muncă și glorie, ci, așa cum se întâmplă în viață, și erori omenești. Dăruirea și devotamentul față de profesie, corectitudinea și onestitatea fraților Adameșteni într-o țară mereu suferind de corupție, nu i-a scutit la vârsta tinereții de o orbire politică pe care o împărtășeau cu mare parte din generația lor – simpatia pentru Mișcarea legionară. În grade diferite, aveau s-o ispășească în comunism, la maturitatea lor chinuită. 

Acasă, despre legionari s-a vorbit puțin, așa că doar mai târziu am devenit conștientă de proporția acestei erori de familie. Când am început să aflu câte ceva, mi-a fost greu să pun alături performanța intelectuală cu apropierea, fie ea și limitată în timp, de o ideologie pe care o repudiam intens. S-a întâmplat la Frankfurt, cred că în ʼ86, când l-am întâlnit singura și ultima dată, după ce emigrase, pe unchiul Nicolae, fermecătorul frate al tatei din adolescența mea, Acolo firește că el a vorbit mult mai liber decât în țară, iar eu l-am contrazis vehement atunci când mi-a spus că toți frații Adameșteni au fost apropiați de legionari, că  tineretul universitar era acolo, iar eu nu vreau să cred fiindcă sunt educată de comuniști. Mai bine tăceam și ascultam, fiindcă era mult adevăr în ce spunea.

Aveam să tot caut apoi ani de zile, în memorii și cărți de istorie, explicații: valorile conservatoare ale familiei de preoți, contagiunea mișcărilor de masă studențești, corupția și clientelismul elitei politice, criza economică care lovise generația lor de intelectuali veniți din zone rurale și, nu în ultimul rând, influența profesorilor carismatici, Nae Ionescu nefiind singurul, ci doar cel mai seducător dintre cei care au dus tinerii intelectuali interbelici pe drumul pierzaniei.

Dar astea erau teorii și eu nu puteam înțelege, empatic, opțiunea politică a modelelor mele. Fără să fac din asta o obsesie chinuitoare, ori să mă simt vinovată de orbirea lor, m-am străduit ani de zile să înțeleg cum de oameni cu remarcabile calități umane și intelectuale au putut fi atrași de o direcție politică extremistă. După 90 m-am trezit și cu derapajul legionar al lui Eliade pe care a trebuit, de bine, de rău, să-l gestionez, după ce am publicat articolul Felix culpa al lui Norman Manea. A fost ca o ecuație pe care a trebuit s-o rezolv și am lucrat la ea, cu intermitențe, dar cu perseverență. Și treptat am realizat că a fost o mișcare de masă în întreaga Europă interbelică și că tinerii se contaminau de la profesori și unii de la alții. Când am terminat Provizoratul, în care introdusesem Rebeliunea legionară, enigma familiei mele dispăruse: înțelesesem.

Felul cum s-au născut și au evoluat variantele extremismului interbelic, continuă să mă intereseze. Acum am sub ochi valul extremist uriaș din Occident și laboratorul extremist românesc, bine lucrat cu  strategiile expansioniste ale colonialismului rusesc.

O   racolare  neinspirată

„Adormirea Maicii Domnului!” mă striga unchiul Nicolae, în scurtele lui vizite la noi, la Pitești, care înviorau monotonia vieții noastre provinciale. De ce-mi spunea așa? Fiindcă eram visătoare, ori fiindcă eram veșnic cu nasul într-o carte? Oricum, nu mă supăram deloc, când venea el o țineam doar într-un râs.

Trebuie să-mi fi pescuit porecla din învățăturile căpătate la Seminarul Teologic unde îl vârâse bunicul, pe el și pe unchiul Dinu, ca să-și asigure urmași la frumoasa biserică pe care o construise, acum o sută de ani, în Toporu, satul unde avea parohie. Dar asta nu i-a mai reușit socotitului meu bunic, cei doi băieți își dăduseră diferențele de liceu și fugiseră la Universitate, păstrând sintagme teologice doar pentru glumele spuse, toată viața, cu bonomie. Poate să fi respirat acolo și aburul  legionar care, din ce am citit, plutea în Seminarul interbelic, altminteri garnisit cu înalți specialiști în teologie ortodoxă și buni cunoscători de limbi moarte.

La Facultatea de Litere, Siguranța antonesciană l-a fișat pe studentul legionar Nicolae Adameșteanu care „fusese semnalat în calitate de director al revistei Deceneu, fondurile pentru apariția ei fiind strânse de studentele legionare, conduse de Furtuna-Ioana Crainic, fiica domnului Ministru al Propagandei, Nichifor Crainic”. Siguranța fusese anunțată că „beneficiile realizate de revista Deceneu urmau să servească la ajutorarea legionarilor din închisori”, așa că, abia apărută, publicația studențească va fi suspendată în mai 1941, și începătorii în ziaristică, interogați. Nicolae Adameșteanu recunoaște că a făcut parte din grupul studențesc legionar de la Litere, dar nu și că a fost „terorist”, cum fusese acuzat, iar Corpul Detectivilor îi avizează, mai târziu, favorabil angajarea ca jurisconsult .

Tot jurisconsult va fi Nicolae și în timpul comunismului, când a ajuns releu pentru frați:  purta corespondența cu Dinu, arheologul din Italia, și el țintă a ambelor servicii de informații, Siguranța și Securitatea. Era firesc ca Nicolae, corespondentul lui Dinu, să intre în vizorul Securității care și l-a dorit informator.

Un informator își ia angajamentul că nu va povesti nimănui dispozițiile primite, contactele și acțiunile. Este ca un jurământ din vechime, pecetluit cu sânge, între frați de cruce. Dar ca și într-un cuplu creat convențional, Securitatea și informatorul său se suspectează și se înșală, dacă pot. Securitatea îl pune pe informator sub urmărire, iar informatorul încearcă și uneori reușește s-o înșele. Cu un  informator flecar și vanitos, ca unchiul Nicolae, poreclit de frați Papagalul, fiindcă vorbea mult, vrute și nevrute, riscurile profesionale sunt mai mari decât foloasele. În dosarul de la CNSAS, unchiul Nicolae nu părea deloc terorizat de profesioniștii Securității, îi cunoscuse din tinerețe, de la frații lor din Siguranța antonesciană, iar ca avocat se pricepea să-i ducă cu vorba, informațiile aduse de el serveau doar la  preamărirea fraților săi, în rest, apă de ploaie. Ofițerii de caz nu părea să-și fi dat seama ceea ce în familie se știa, că poveștile Papagalului  sunt „înflorite”, dacă nu născocite pe de-a-ntregul.

Să  fi vrut să intre sub pielea securiștilor sau doar să se laude atunci când i-a povestit unui amic, de care știa sau nu că e informator, tot felul de năzdrăvănii: că se află în raporturi perfecte cu trei echipe de securiști, că în desele convorbiri avute cu ei a fost mirat să descopere că au ținută de seniori, sunt culți, deștepți, prezentabili, știutori de limbi străine,  unul i-a vorbit în engleză, altul în germană (am îndoieli că unchiul meu le știa prea bine), hainele le sunt tăiate după ultima modă, cu butoni de aur împletiți la manșetele cămășilor. Că l-au și invitat într-un loc discret, la Snagov, la o petrecere, dar el  a refuzat. Și tot așa.

Când s-au văzut  descriși amănunțit, în situații inedite, căpitanii și coloneii de Securitate, a căror viață trebuie să se desfășoare în tăcere și întuneric, au luat foc. O  drastică notă din dosarul unchiului meu ordona ca informatorul Nicolae Adameșteanu  să fie lăsat baltă.

Au vânat-o și pe soția lui din prima căsătorie, Magda, fostă Petrulian, vară cu Catrinel Pleșu și cu Marta Damian, soția arhitectului Ascanio Damian. Magda și  Nicolae, unchiul și mătușa mea, l-au botezat pe Mihai Botez, fiul unor prieteni din studenție. Dezmeticită din aburul legionar (dacă l-o fi avut) dar mai ales de iubirea din tinerețe, mama ei, Magda divorțase de unchiul meu, Nicolae. A lucrat la Ambasada Argentinei unde a avut o prietenie de o viață cu ambasadorul acelui timp.

Pe fata lor, vara mea Roxana, mai mică decât mine cu câțiva ani, am văzut-o, prima dată, la noi, la Pitești, venită cu unchiul Nicolae. Roxana s-a mirat cu inocență că ciorapii mei de bumbac erau cârpiți de mama în genunchi, nu știu de ce se tot rupeau acolo, poate de la căzături. Mi-era rușine de ciorapii mei groși de bumbac peticiți, în timp ce tot încercam, umilită, să-i explic de ce  arată așa de ciudat. Am simțit atunci, concret, diferențele sociale care  uneori apar, de la un moment dat încolo, în viață, între frați. Pe Roxana am mai întâlnit-o când era studentă, poate la nunta mea, și pe urmă a emigrat în Germania, la unchiul Nicolae.    

Emigrase între timp și mama ei, Magda Petrulian Ioanovici (fostă Adameșteanu), și, după un interval în Argentina împreună cu cel de al doilea soț, arhitect sau inginer, a ajuns la Paris și încă mai lucra, la 70 de ani, într-o bancă argentiniană.

Un cuplu elegant cu care mi-a făcut plăcere să mă întâlnesc prin anii 2000, și la Paris, și la București. N-am pierdut ocazia să îi abonez la 22, abonamentele pe valută, cu mari diferențe la cursul de schimb, era una din soluțiile de supraviețuire a revistei. Magda Petrulian-Ioanovici era un mit feminin al familiei: cea mai elegantă cumnată. La frumusețe era în competiție cu Otilia Medrea, prima soție a lui Dinu. Cred că Magdei îi plăcea să stăm de vorbă, poate din curiozitate, fiindcă eram scriitoare, dar sigur și din nostalgie față de tinerețea petrecută cu  băieții Adameșteni, unii deveniți, între timp, celebri.

Și fostul ei soț, unchiul meu Nicolae, emigrase între timp. Securitatea îi dăduse până la urmă pașaport să meargă într-o vizită la fratele lui, Dinu, de unde nu s-a mai întors. Am pierdut atunci o sticlă de vin în prinsoarea pe care am făcut-o cu socrul meu, fostul locotenent-colonel Cezar Ionescu, ajuns inginer la Institutul de Documentare Tehnică (IDT). Făcuse doi ani de Canal și se pricepea mult mai bine la regimul comunist și la oameni decât mine – o papă lapte care visam în anii ʼ70 un comunism cu față umană: la mai mult nu mă ducea mintea atunci. Doar pe mine nu m-a citit socrul meu Cezar, n-a prevăzut că după 10 ani de locuit trei „suflete” într-o cameră de 4/4, la comun cu ei, fără masă de lucru, fără privacy,  și cu cărțile vârâte sub pat în loc de bibliotecă, o să-mi iau lumea în cap.

Ajuns în Frankfurt, după ce-și abandonase o iubită care se considerase, greșit, soție, plecat după cea cu care făcuse pe vremuri vizite la Câmpulungul lui Constantin Noica, și căsătorit cu a treia, o nemțoaică mult mai tânără, care îi va dărui la 65 o fetiță adorabilă, vara mea, Anke, unchiul Nicolae nu mai semăna deloc cu bărbatul șarmant și glumeț din adolescența mea. Își regăsise camarazi din prima tinerețe, poate cei grupați în jurul Bibliotecii din Freiburg și devenise drastic, propagandist și moralist. Nu mai avea niciun haz. La ceva timp după apariția Dimineții pierdute pe care cred că i-o trimisesem cu dedicație prin poștă, am primit de la el o scrisoare indignată.

„Ce- ar fi gândit tatăl tău dacă  ar fi citit cartea asta?” m-a întrebat retoric în finalul reproșurilor .

Referirea la tata, mort cu două decenii înainte, era o lovitură sub centură. Nu doar fiindcă fusesem foarte legată de el, dar și pentru că interesul meu pentru istorie venea de la „lecțiile” pe care mi le ținuse acasă, cât timp a mai avut să le facă. Dar lovitura nu și-a prea atins ținta, cartea avea succes și eu mă profesionalizasem, îmbrăcasem orgoliul meseriei.

Mă gândesc acum că putea să fi fost, pe lângă un gust literar mai desuet, și o gelozie profesională. Unchiul Nicolae își tot anunța cărțile, și în țară și în exil, dar nu pare să fi scris și altceva decât niște articole în reviste de exil. Dintre frații tatei, din mostrele de scrisori la care am avut acces, talent la scris mi s-a părut că avea doar unchiul Costică, inginerul agronom, și, mai mult ca sigur, străbunica Pena, adorată de băieții Adameșteni pentru poveștile ei. Poate să mai fi avut și Cornel, medic pe ambele fronturi, și-n Vest și-n Est, din păcate scrisorile lui, un prețios izvor de informații, au fost îngropate împreună cu soția, asta a fost dorința ei, și vara mea, Carmen, i-a respectat-o. Familiaritatea cu cărțile, pasiunea cititului nu-ți oferă, din păcate, și cheia spre cămara scrisului: e nevoie să te naști cu ceea ce altădată se numea „înclinație”, adică „talent”, un termen privit azi ca desuet.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 2-4]