Către Zeițe

Dați-mi încă o dată o ultimă înflăcărare,

 o, Frumoaselor, Înaltelor, Puternicelor,

   Voi care trăiți în adâncul meu și în tot universul

    și insuflați energie gesturilor noastre de pulbere.

Dați-mi un ultim incendiu în această inimă

  care va părăsi în curând scenografia vastă a Terrei –

     zorii, curcubeiele, aurorele boreale –

Ca să mai savurez o ultimă dată

   cu trupul acesta aproape bătrân,

gustul ardorii, focul acesta lichid, băutura cea arzătoare

   pe care și Voi o iubiți, o, Veselelor, Jucăușelor,

Ca prin corpul meu incendiat, gata să moară,

  să puteți și Voi să beți, ca dintr-o cupă fierbinte,

acest sânge aerian, vinul cel rar care se evaporă repede,

   care poate să ne facă să țâșnim până la stele.

Acolo mă așteptați Voi, Strălucitoarelor,

  ca să vă hrăniți cu dorința mea dulce-amară,

cu suferința mea atât de terestră,

   ca de o hrană care întinerește.

Și să-mi dați în schimb, poate, Viața adevărată.

A trăi, a trăi, ce e viața ?

E a aduce pe lume lent, dureros,

  prin incinerări și morți repetate,

Sufletul divin.

*

Bărbatului frate

Bărbat grăbit, cu buze subțiri, disperate,

  sunt femeia care te cunoaște fără să te fi întâlnit,

  care te iubește fără să te dorească,

sunt cea care vrea să deschidă în tine, furtiv,

   odaia mica, ardentă

   ascunsă în pieptul tău închis și zidit.

Bărbat obosit, de cenușă, înstrăinat,

  a cărui gură febrilă mă face să îmbrățișez universul,

sunt femeia pe care o așteptai încă dinainte de naștere

  ca să poți să renaști ție însuți, fără s-o știi,

sunt mica ta oglinjoară în flăcări

  îngropată în odaia ta din adânc.

Privește-te în mine

Acceptă-te în mine

Purifică-te în mine

Împacă-te cu tine în mine

Renaște în mine

Sunt femeia care te iubește fără să te dorească,

sau care te dorește altfel, ciudat, de departe,

ca și cum aș fi în tine de mult

ca și cum tu erai în mine de mult

și acum putem fi împreună din nou

o lumină unificată.

Și împreună am forma din nou

    fulgerul unic

       ce țâșnește strălucitor, orbitor

din soarele care îmbrățișează în sfârșit luna.

*

O altă Euridice

De când el a adus-o înapoi și a reînceput s-o iubească

și cu cât plăcerea, ca o apă freatică, urcă, urcă –

o cuprinde încet o disperare tăcută;

ca și când, împotriva voinței, ar urca din adânc la lumina violetă a zorilor

femeia carnală pe care, cu mult timp înainte, ea o îngropase

în tărâmul morților; în propria-i carne.

Ieri încă, transparentă, ușoară, cealaltă femeie din ea, plămădindu-se lent

sub bolta pulsatilă a inimii, în micul uter misterios de sub oasele pieptului,

tocmai încerca să-și ia zborul spre cupola întredeschisă a cerului;

și redevenită fecioară, copilă,

înflăcărată de iubire pentru lumea întreagă,

se pregătea fremătând pentru ultimul salt, cea din urmă ieșire,

lăsând bucuroasă în urmă greutatea dulce-amară a

energiei joase, carnale.

Și acum că el a întors-o înapoi din locașul ei pur

cu mâinile lui arzătoare, cu buzele lui aspre, avide,

ea simte cum prinde iar pământ, cum devine vizibilă, muritoare,

prizonieră din nou în iubirea unui singur bărbat

care o dorește doar pentru panica lui trecătoare.

Și ea riscă totul din nou, coborând în regatul adormiților, morților,

cu speranța imposibilă, nebunească,

că poate într-o zi, prin stângaciul ei sacrificiu,

însărcinată de el cu el însuși,

va putea să-l ducă cu ea

ca pe un fugitiv renăscut, depus ca o umilă ofrandă

la malul lumii plutitoare, ușoare, de deasupra

cupolei explodate a cerului.

Acolo unde adevăratele îmbrățișări generează

numai fulgerul, eliberarea și saltul

pe pragul vieții nemuritoare.

*

Iosif și Maria la Paris

Când, la sfârșitul peregrinării,

se vor opri pentru ultima oară, prăfoși, la marginea

autostrăzii primăvăratice, ca să prânzească

înainte de a intra, pe jos, în Cetatea cea luminoasă,

La capătul atâtor halucinații, încercări, suferințe,

deja vârstnici, obosiți de teamă, de așteptare,

odihnindu-se puțin, întinși unul lângă altul,

în fața porților misterioase, abia întredeschise,

fiecare cu visul său imposibil, cu speranța sa fără măsură,

ascunsă adânc în închisoarea trecutului.

Și pe iarba aproape uscată, prăfoasă,

să se îmbrățișeze o ultimă dată,

corp lângă corp, în mod pur, ca odată demult

când ea i-a povestit o viziune temerară, ciudată,

i-a promis ceva enorm, imposibil.

Și acum, la capătul lungii călătorii,

în fața porților aurite, înalte,

el să descopere virginitatea ei intactă, eternă,

ca roua tămăduitoare de la fiecare apus-răsărit,

iar ea să aducă în fine pe lume, pentru amândoi,

– ca o iluminare bruscă în centrul creierului și inimii

în sfârșit reunite,

ca un cutremur liberator în străfundul cărnii lor adormite –

Ceea ce ar fi trebuit să survină demult:

de la începutul curgerii lumii.

El, incredulul etern,

Ea, eterna însărcinată.

*

Amorul curtean

Când pe stradă, în mijlocul fluviului de bărbați și femei

  femininul etern vede brusc, în flașul unei privirii

  masculinul etern, această rară esență,

    oare ce se întâmplă?

Tunete grele? fulgere orbitoare?

  încheierea lumii acesteia fără memorie

printr-un enorm trandafir cu un milion de petale

  resorbindu-și undele roșii într-un sorb infinit?

Când femininul etern întâlnește dintr-o eroare divină

  pe stradă, în fluviul de oameni, masculinul etern,

  oglinda sa înflăcărată,

ce se întâmplă în lume atunci?

Nu se întâmplă nimic. Nu se întâmplă nimic.

Pentru că bărbatul a uitat asta de multă vreme,

  a rătăcit prea mult timp prin meandrele terestre.

Iar femeia își amintește doar vag, doar prin pântec

  și în ciuda ardorii nu poate face nimic.

Cuvintele sale fragile nu mai ajung să întredeschidă

  mica odaie secretă

  din adâncul pieptului celui iubit;

nici tăcerea nici plânsul nu mai pot spăla

  privirile îngreunate ale bărbatului frate.

Nici chiar un eventual sacrificiu nu mai poate trezi

  viața adevărată

în inima bărbatului ce i-a fost ei destinat

  din adâncul timpurilor,

    de la fundarea lumii.

O, iubire, care creezi universul

  și ne creezi perpetuu prin grația ta,

ajută-mă să renasc ca Doamnă curtând Cavalerul,

  care-i inventează povești și legende

amintindu-i răbdător o speranță îmbătătoare

  arătându-i blând calea adevărată.

Cântecul salvator astfel să se desfoaie

  de la galaxii până la uituca noastră planetă

și să unească în bucurie, fiecare bărbat și fiecare femeie

  predestinați de o eternitate

să refacă împreună, în micuța lor monadă

  Perfecțiunea divină a lumii.

O, Iubire, ajută-mă.

*

Romeo și Julieta bătrâni

Uniți trecător în meandrele trupului,

fuzionați prin privire, cum într-un fulger

obscuritatea transmută-n orbire,

ei ar fi trebuit să scape din lume:

să cunoască de pe acum armonia divină,

întrucât uniseră deja între ei pământul cu cerul.

Pământul, acest straniu câmp aspru de bătălie

unde demoni malițioși și zei mândri

luptă încrâncenat, ei, eternii, prin

miriade de mărunte marionete casante:

joacă șah cu ardorile noastre.

Ea acceptă repede pariul morții scurte și aparente

ca să poată să scape, să renască în eternitate cu el.

Însă el, speriat,  nu a putut crede până la capăt,

mesagerul sfânt nu ajunse la timp la porțile sale.

În fața corpului ei în așteptare, ca o sămânță abia germinată,

se grăbi, nelăsând misterul să crească, să se-mplinească

în lentoarea lui obscură, inviolabilă.

Tras în jos de crusta compactă a lumii

întoarse capul înapoi,

pierzând din vedere ceea ce tocmai se pregătea

să reînceapă, să izbucnească.

Ce mai putea ea să repare,

odată trezită, în mijlocul somnului greu al atâtor cadavre,

al morții doar trecătoare,

înaintea fugii lui înnebunite în urmă,

pe marginea abisului îngust unde se lăsase să cadă,

decît la rândul ei acolo să se coboare

– amestecându-și cu el sămânța și sângele –

ca să-l recupereze din nou?

Poate însă …

*

Ardoarea

La ce folosește iubirea dacă nu la ardoare ?

Dar ardoarea cum s-o păstrăm pură, intactă ?

Din acest fluid straniu nu primim decât câteva picături

  ca și cum ar fi prea fierbinte, prea arzător

pentru  slaba noastră materie, pentru dorința noastră nebună

  de a ne pierde făptura încă neterminată.

Dacă există ardoare, frate-iubit,

   primește-o ca pe un dar prețios, perlă rară

căzută prin hazard sau prin șansă în paharul tău murdărit.

Ca și cum invizibile forțe sau natura ta esențială

  te-ar pune la încercare, ar arunca în tine o sămânță de foc

ca să arzi încetișor, să te transfigurezi.

Combustibil rar, acest lichid volatil,

  mai prețios decât sângele,

pe care chiar Zeii-l doresc,

  nu trebuie risipit, împrăștiat

în stricăciunile lumii.

Este singurul drog care, distrugându-te lent

  te-ar ridica până la culmile tale sălbatice

încă necunoscute, în așteptare.

Și e singura scânteie care,

  incinerându-te brusc, ca pe un rug bucuros, eliberat,

ar putea să întredeschidă cerul adormit în venele tale:

pentru ca flacăra ta stinsă să se ridice din nou până la astre,

pentru ca un soare necunoscut să lumineze din nou

în pieptul tău întunecat.

Ardoarea, frate-iubit, bea-o, mănânc-o:

  este singura otravă care, asasinându-te tandru,

te-ar putea în cele din urmă salva.

Te-ar putea altfel naște.

*

Într-o bună zi

Iubirea mea mai presus de rațiune,

   o eroare pentru lumea asta rotundă,

     această sferă sidefie și iluzorie,

în care bărbații și femeile plutesc hipnotizați,

    adormiți, aproape morți

Iubirea mea fără măsură,

   o greșeală pentru voi,

      pentru mine o durere atroce,

Este mica piatră de unghi aruncată într-un colț,

  disprețuită de marii constructori,

    e micuța scânteie

sub scoarța acestui corp mincinos,

    sub murdăria groasă a lumii

Care va provoca și dezastrul:

  incendiindu-ne simțurile, gândurile,

     purificându-ne dorințele fără sfârșit,

       transfigurându-ne suferința.

Ea va da foc acestei lumi a noastre, imperfectă, căzută.

Ea va face transparente ființele noastre încă neterminate.

Prin acea iubire vom deveni iarăși stele.

*

Rugă

Zeii mei, Zeițele mele,

Nu mă lăsați!

Nu mă părăsiți!

Din femeia disperată care sunt

Faceți ca o femeie eliberată să apară în lume.

Și din bărbatul decăzut, iubit degeaba, în van,

Faceți să aduc pe lume din nou

Un copil și un zeu,

Purificat prin iubire.

Până ce sufletul lui înmugurit reînvie

Și-și ia zborul până la astre.

Și împreună vom fi

Bărbat evoluat și femeie trezită,

Fiu și fecioară, frate și soră,

Soare și Lună.

Mamă și Tată,

Imensitate în sfârșit reunită.

– în traducerea autoarei –

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 10-13]