Cu toate astea, nu înfăptuiam mai nimic. Înfăptuiam. Îmi place cum sună. L-am pus aici tocmai pentru că aveam zero realizări. Mai corect spus, continuam să nu fac nimic serios. Mă obișnuisem așa. Iar timpul trecea impasibil, trecea pe lângă mine, sau împreună cu mine, spuneți-i cum vreți, da, anii trec cu repeziciune, fie că faci ceva, fie că nu faci nimic, trec al naibii de repede… mda, poftim marea realizare de-a fi ajuns filosof!

De fapt, ce făcusem în ultimii ani? Nu mare lucru. Reușisem, într-un final, să termin de scris o carte… Nu, nu un roman istoric sau o poveste de dragoste în vreme de război, cum visam, ci una inspirată – cum altfel? – din aventura mea erotică cu Denisa Iuga. Pe ea, pe Denisa, n-am mai căutat-o niciodată, cum lăsam să se înțeleagă la sfârșitul cărții. Am urât-o. Pentru o vreme chiar am urât-o. Nu-mi trecea nici când scriam despre ea, căutând să mă descătușez. Dimpotrivă, devenisem destul de acid pe alocuri, de unde și părerea unora care mi-au citit cartea că aș fi cam misogin. N-ar fi, oricum, prima dată când sunt acuzat de misoginism. Înadins am păstrat titlul În așteptare, ca să-i fac ei în ciudă. O copilărie, știu. Parcă mai mult îmi plăcuse să scriu despre Ilie. Era și asta o formă de descătușare, în plus făceam un pas înainte în elucidarea teribilelor evenimente petrecute la Troița, în vara lui 1999. Manuscrisul mi-l corectase iar Sânziana, pe când era în concediu de maternitate; ea a fost, de altfel, prima care m-a făcut misogin, pesemne nemulțumită de portretul schițat. Totuși, în calitate de lector, nu mi-a sugerat să fac modificări pe text, a insistat doar să nu mă duc cu el la Calistrat Iuga. „Eu pot să trec peste anumite lucruri, a zis ea, dar cu unul ca Iuga nu cred să-ți meargă. Caută-ți și tu alt editor, doar e plină țara asta de edituri, biserici și farmacii!”

Până la urmă, nici n-a mai trebuit să-mi caut editor. Am auzit că, de fapt, și Iuga ne scotea cărțile la o tipografie din oraș, că doar nu era să țină o tiparniță în beci, și atunci m-am dus direct la tipografia respectivă, care era și editură. Am colaborat excelent cu cei de acolo, mi-au tipărit cartea exact așa cum am vrut, fără greșeli de tipar și fără să-mi modifice coperta, bineînțeles la un preț mai mic. Treizeci de exemplare. Doar atâtea. Zece le-am păstrat pentru mine, restul voiam să le dăruiesc unor scriitori și critici literari din țară, aveam în minte câteva nume. Pe cei din urbea noastră i-am scos din calcul, nu-mi păsa de ei, de țâfnele și certurile lor interminabile, eram pur și simplu scârbit de felul în care țineau cu tot dinadinsul să asocieze personajele și întâmplările din carte cu cele din realitate, ce le inspiraseră într-o oarecare măsură. De asta e bine, poate, ca cititorul să nu știe mare lucru despre autor, unde stă, pe unde muncește, cine-i sunt prietenii și dușmanii, cu cine se iubește, ca să nu fie tentat să-l vadă pretutindeni în carte și să tragă concluzii deplasate. În sfârșit, am mai scris despre asta, nu vreau să mă repet, să zică iar cineva că mă învârt în jurul cozii. Nu mai voiam să am de-a face cu scriitorii locali, nu voiam nici măcar să-i văd, darmite să-i aud, tocmai din cauza asta nu organizasem nicio lansare de carte… În fine.

Mă împrietenisem pe facebook cu câțiva critici literari din Oradea, Cluj și București și i-am întrebat dacă sunt de acord să le trimit cartea. Criticii au zis bine, trimit-o, așa că m-am apucat să fac colete, în care am pus și primul meu volum, rugându-i pe destinatari să treacă, dacă se poate, cu vederea greșelile de tipărire. Apoi, în naivitatea mea, am așteptat să primesc răspunsuri favorabile din partea lor. Să curgă laudele, ce mai! Să-mi spună: Bravo, domnule Petrescu, aveți două cărți excelente, felicitări, o să scriem niște recenzii grozave despre ele! Aiurea! N-am primit decât confirmarea că au ajuns cu bine coletele la ei și o simplă, formală mulțumire. Am încercat eu, după vreo lună, să-i trag de limbă, curios să aflu dacă începuseră să mă citească. „Mă tot întreb, pe care dintre cele două cărți ale mele ați citi-o prima, îi scriam criticului din Cluj, care titlu vă ispitește mai tare?” Om cu frică de Dumnezeu, scriitorul clujean nu se lăsa ispitit prea ușor. În orice caz nu de cărțile mele, fiindcă răspunsul lui sună așa: „Încă nu v-am citit, din lipsă de timp, prins cu alte probleme.” Păi, da, criticii aveau și ei ca toți oamenii problemele lor cotidiene, durerile și bucuriile lor, aveau proiecte la care trudeau din greu, doar nu era să le lase baltă pentru scrierile lui Petrescu! Unul care nu-i nici Cezar, nici Camil, nici Radu, nici măcar Răzvan, ci Mario Petrescu. Le-am dat pace, păstrând totuși speranța că într-o bună zi, cândva, voi primi un semn bun din partea lor, un semn sub forma unei cronici sau a unei recenzii corecte, poate chiar elogioase. Altfel, eram sătul de vorbăria lor, adesea mincinoasă și lingușitoare, cum se practică pe la evenimentele noastre literare. Verba volant, scripta manent. Măcar că și recenziile astea, unele corecte și dure, deloc avantajoase pentru autor, altele scrise în doi peri ori cu o neascunsă adversitate la adresa autorului, pot să le dea apă la moară confraților invidioși și frustrați. Uite ce-a spus criticul cutare despre Mario Petrescu, l-a desființat de-a binelea, eu în locul lui m-aș lăsa de scris! Pot, în același timp, să-i alunge pe cei curioși, atâția câți sunt, să te citească. A, păi dacă așa spun critici avizați despre cartea lui, de ce mi-aș mai irosi timpul să-l citesc?…

Până să fiu lăudat sau desființat de critici, renunțasem eu, de bună voie, să mai scriu cărți. Îmi luasem o vacanță prelungită. Uneori chiar mă întrebam: ce folos că sunt scriitor? Cui folosesc cărțile mele? Am două până acum. Dacă aș avea cincisprezece – cum se tot lăuda un tip pe facebook, probabil suferind de atelofobie, îndemnându-ne cu orice ocazie să nu îngropăm talantul primit în dar, ci să-l valorificăm cât mai bine – s-ar schimba oare în vreun fel lucrurile, aș fi văzut altfel de către semenii mei? Ce ar spune colegii de breaslă? Uniim-ar lăuda sau, mai degrabă, m-ar înjura mai mult. Alții poate ar evita să aducă vorba despre mine zicându-și: Dă-l încolo și pe ăsta, că nu-i decât un Stahanov al scrisului și atâta tot! Mi-am amintit pentru o clipă de Stanov și, la gândul că s-ar putea să ajung ca el, un biet rob al unei meserii oarecare, ba mai mult decât atât că s-ar putea să nu scriu niciodată o carte mare, de referință, cum visam dintotdeauna, pur și simplu neavând suficient talent pentru asta, m-am întristat de-a binelea. Și apoi, chiar dacă aș scrie, să zicem, câteva cărți bune, foarte mulți tot n-ar avea habar de mine, la cât de puțin se citește în ziua de azi. Oamenii nu-i mai citesc pe greii literaturii contemporane (de clasici ce să mai vorbim?), dar o să-l caute prin librării pe Mario Petrescu? Hai să fim serioși! Abia dacă mai avem două librării în tot orașul.

Să-mi văd mai bine de pictură, unde chiar am talent, după cum mi-au mărturisit-o de-a lungul anilor atât cunoscătorii, cât și profanii, și să las naibii scrisul, pentru care, poate, nici măcar n-am chemare. Poate că nu fac altceva decât să îngroș rândurile veleitarilor care, dacă au publicat și ei o carte, altminteri neluată în seamă de nimeni, se și cred mari scriitori, din convingerea prostească, cum spunea cineva într-o revistă literară, că scrisul mai înseamnă azi ceva nobil, deosebit, ce sporește importanța persoanei. Da, scrisul și pictura continuau să însemne ceva deosebit pentru mine, însă întrebarea era dacă, prin ele, urmăream să mă dau mai important decât eram? Bineînțeles că voiam, iar pentru asta, și pentru asta exista facebook-ul.

Facebook părea să-mi înțeleagă la perfecție frustrările și se oferea la orice oră din zi și din noapte să-mi fie un aliat de nădejde în alungarea lor; sau mai degrabă în ascunderea lor sub un preș atrăgător, hrănindu-mi și sporindu-mi totodată puseurile narcisiste. A fost suficient să dau lovitura cu câteva texte, scurte și oarecum hazlii, plus câteva fragmente din romanele publicate și două, trei picturi, ferite până atunci de ochii lumii, chipurile ca să nu-mi fure cineva ideile, ca frenezia mea virtuală, cum o numeam cândva, să revină în forță, încurajată de numeroasele like-uri primite, însoțite adesea de comentarii dintre cele mai măgulitoare. Adică exact ce-mi trebuia mie: lucrurile nemărturisite de confrații sclifosiți și invidioși mi le transmiteau acum, cu prisosință, oameni de pretutindeni, de toate profesiile. Numărul prietenilor mei virtuali creștea neîncetat, de la câteva zeci a ajuns la câteva sute și apoi, ușor, fără să-mi dau seama, la peste trei mii. Mă onorau cu prietenia lor virtuală chiar și câteva personalități ale vieții culturale românești. Încropeam texte de o banalitate debordantă, ceva de genul m-am trezit cu noaptea-n cap, afară se aude huruitul unui camion, luna-i a nopții stăpână, dar undeva, departe, se aud tunete înăbușite de furtună, prostii de astea, apreciate însă de foarte mulți amici. Despre majoritatea lor nu știam ce hram poartă, nici nu mă interesa să aflu, voiam doar like-ul lor, eventual o felicitare. Atât. Fără să-mi pună nu știu ce întrebări deplasate, fără să-mi atragă atenția asupra unor greșeli gramaticale, scăpate în text, fără să-mi dea sfaturi binevoitoare, cele mai multe inutile. „Ar trebui să adunați toate textele astea minunate într-o carte, ar fi păcat să se piardă pe aici”, mi-a scris o doamnă vârstnică, aprobată și de alții. „Da, bine, o să mă gândesc”, am expediat-o, politicos. „Pictați foarte frumos, m-a lăudat altcineva, ați avut vreo expoziție personală până acum?” Avut pe dracu, mi-am zis, poate pe capota mașinii lui domʼ Vasile, când băteam coclaurile în căutare de clienți. Nu eram membru al Uniunii Artiștilor Plastici, deși tot trăgea de mine un pictor profesionist să mă înscriu în filiala din orașul nostru. „Vezi, încerca Mitroi să mă lămurească, în felul ăsta încă mai poți să organizezi, gratis, expoziții în toate galeriile Uniunii (încă, spun, fiindcă nu știm cât o să se mai poată face lucrul ăsta din cauza cheltuielilor), iar la pensionare beneficiezi de o indemnizație de 50% din pensia cuvenită, nu trebuie decât să fii membru și să cotizezi anual cu o sumă derizorie.” Și mie îmi venea să râd, ce pensie, domʼle, că eu n-am nicio zi în cartea de muncă; dar mi-am ținut gura, din respect pentru maestru. În schimb, mă înscrisesem, pe internet, în două grupuri de pictură, sufocate de amatori, unde eram destul de apreciat și unde, din când în când, mai vindeam câte o lucrare.    

Adevărul e că desenele și picturile mele mai mult erau admirate decât cumpărate. După ce le-am arătat prietenilor tot ce realizasem în gimnaziu și-n liceu (noroc că-mi păstrasem lucrările), plus ce mai pictasem în ultimii ani, de când aveam PFA-ul, și ei s-au cam săturat să vadă tot aceleași postări, m-am apucat să fac desene de 10 – 15 minute, autoportrete, nuduri, portrete de bătrâni, de copii, care s-au bucurat de un neașteptat succes, chiar și cele făcute de mântuială. Nu-mi păsa de observațiile și criticile adevăraților artiști, iar pe cele ce veneau din partea unora mai puțin talentați decât mine, le consideram răutăcioase. „Maestre, m-a ironizat o dată un fost coleg de facultate, tu ai vrut să iasă desenul așa, sau urmărești un stil anume? Din câte-mi amintesc, în facultate erai mai bun la studiul corpului uman.” „Nu mă pot eu compara cu tine”, i-am răspuns, la fel, fiindcă tipul cu pricina nu depășea, în privința asta, nivelul clasei a opta. (Preda totuși educația plastică la o școală din oraș.) Treceam mai departe. Câte like-uri aveam? 587. Excelent!

Uneori făceam calcule: împărțeam numărul de like-uri la numărul de prieteni, înmulțeam cu 100 și obțineam procentul celor ce-mi apreciau postarea. Calculam și pentru alții. Uite, tipul ăsta, cu postarea lui de doi bani a strâns peste 200 de like-uri, cum dracu? Ia să vedem câți prieteni are. Aha, aproape 4000! Atunci procentul e… puțin peste 5%… slab! Asta dacă cel în cauză își afișa numărul de prieteni, căci mulți preferau să-i arate doar pe cei comuni. Dar tot îmi dădeam seama că au sute și mii de prieteni când își puneau moaca pe facebook și încasau sute de aprecieri… Altul posta zilnic zeci de chestii luate de pe internet și abia dacă strângea două, trei like-uri pe toate. Încerca, pesemne, să compenseze lipsa aprecierilor cu numărul mare, sufocant de postări. Greșit. Strategia mea, perfecționată în timp, era să am postări cât mai reușite. Petreceam ore întregi făcând zeci de poze până să fiu mulțumit de una singură, apoi lăsam să treacă cel puțin 24 de ore până postam altceva, ca să-mi vadă cât mai multă lume textul sau pictura și să adun cât mai multe aprecieri. Eram dezamăgit însă că primeam like-uri cam tot de la aceeași oameni. Mă bucuram ca un copil când mă aprecia cineva după mult timp și eram de-a dreptul extaziat dacă se nimerea ca respectivul să fie un mare scriitor sau un mare artist. Nu-mi păsa când observam că mă ștersese un neica nimeni din lista lui de prieteni, pagubă-n ciuperci, îmi ziceam, tot nu era nimic de capul lui, dar mă durea când o făcea o personalitate, pentru mine era ca o înfrângere, ca un eșec, însemna că postările mele, adică gândurile, preocupările și realizările mele nu erau suficient de bune încât să fie apreciate de cei pe care îi admiram și-i respectam. Unora le purtam pică pe urmă. Evitam să comentez la postările altora, ca să nu fiu dezamăgit pe urmă văzând că punctul roșu de pe ecran n-avea legătură cu ceea ce postasem, ci doar mă înștiința că și X a adăugat un comentariu la postarea lui Y…

O, Doamne! Unde, ce ajunsesem?! Uneori parcă îl auzeam pe taică-meu: Ce faci, măi pierde-vară? Nimic, tată, chiar nimic, îi răspundeam în gând, pierd vremea pe facebook, mă ratez cu bună știință. Erau zile în care îmi ziceam cu seninătate (departe de mine gândul sinuciderii!): Ce rost mai am eu pe lumea asta? Consum resursele planetei doar ca să le transform în îngrășământ natural? Nu tu serviciu, nu tu familie, copii ioc! Pentru ce trăiesc eu? Dar mă apăram numaidecât: Ce prostii tot îndrug?! Am scris două cărți și am realizat sute de desene și picturi, multe dintre ele aflându-se în casele semenilor mei, și o să mai scriu și alte cărți, o să mai pictez și alte tablouri, care să-i încânte pe mulți… Când? Mâine! Dar a doua zi iar uitam de mine în fața laptopului.

Hotărât lucru, devenisem dependent de facebook. Numai de ăsta, alte rețele de socializare nu mă interesau. Ajunsesem robul Like-ului. Uneori închideam ochii, număram până la zece și, când îi deschideam, uite like-ul! Mă uitam cu un ochi la televizor și cu celălalt în laptop, citeam câteva fraze dintr-o carte și iar întorceam capul, ca la un meci de tenis, după punctul roșu de pe ecran, de câteva ori l-am văzut chiar și când lipsea. Îmi scriam textele, desenam, pictam, făceam curat prin apartament și găteam câteodată, așa cum mă învățase mama, mereu atent la laptop. Nu-i de mirare că am ars de vreo două ori mâncarea, iar mobila era ștearsă în bătaie de joc. Altfel spus, nu mai făceam nimic cum trebuie. Pierdeam ceasuri întregi, furat de lumea virtuală, rămâneam în urmă cu ceea ce-mi propusesem să fac în ziua respectivă, nu cine știe ce, totuși nu făcusem mai nimic, apoi încercam să recuperez, haotic. Devenisem superficial, grăbit și chiar stresat din pricina facebook-ului. Când intram în polemică cu cineva, fremătam de emoție și căutam cu febrilitate să-i dau cea mai bună replică, cea mai devastatoare, consumându-mă teribil. Când mi se arunca vreo jignire, sufeream zile întregi pentru propria imagine pătată, fără să mă apăr însă în vreun fel, așteptând să-mi sară altcineva în ajutor și să-l pună la punct pe obraznic, ceea ce rareori se întâmpla.

Mă ambiționam uneori să nu postez nimic câteva zile, dar stăteam ca pe ghimpi, parcă intram în sevraj. Totuși, luam aproape în fiecare zi o pauză de un ceas, două, când ieșeam să mă plimb prin oraș sau să alerg prin parc. N-am strâns bani ca să-mi cumpăr și eu un smartphone, cum avea toată lumea, de la prichindei la seniori, tocmai ca să nu fiu mereu conectat la facebook. Aveam încă un telefon cu butoane, cât să vorbesc, rar de tot, cu părinții, mai mult să le răspund, dacă aveau să-mi transmită ceva. Cu ceilalți, cunoscuți sau clienți, comunicam tot prin intermediul facebook. Reveneam acasă și mergeam direct la laptop, să văd noutățile. „Facebook-ul ăsta îți mănâncă ție zilele, spunea mama, din fața televizorului. La laptop te las când ies din casă, la laptop te găsesc când mă întorc. Era mai bine când nu-l aveai și-ți vedeai de pictură.” „Pictez și acum, știi foarte bine.” „Ei, pictezi! Ai mai vândut ceva? N-ai mai expediat un tablou prin poștă de săptămâni întregi.” „Poate că am avut clienți din oraș.” „Ai avut?” „Nu prea.” „Ei, vezi? Nu te lasă facebook-ul!”

Totuși, nu ne certam niciodată. Cu excepția weekendurilor, ne vedeam doar dimineața și seara, când mai schimbam și noi două vorbe. Renunțase să mă mai piseze cu găsirea unui loc de muncă și întemeierea unei familii, asta pentru că nu mai era tata de față, să-i țină isonul, ca în trecut. „Tot n-ai servici?” mă întreba el, când ne întâlneam, plictisit și resemnat, știind dinainte ce răspuns o să primească.

De bine, de rău, banii ne ajungeau. Nu cred că mama punea ceva deoparte, dar măcar trăiam decent. Eu nu eram cheltuitor, nu beam, nu fumam, nu jucam la păcănele, doar la loto 6 din 49, de două ori pe săptămână, fără să câștig vreodată. Nu aveam mașină, nu voiam să călătoresc nici în țară, darmite în străinătate, nu ieșeam în cluburi, nu-mi trebuiau gadgeturi, mă îmbrăcam de la second-hand, încălțările îmi erau încă bune, iar din vânzarea picturilor puteam, de cele mai multe ori, să-mi cumpăr pânzele și vopselele necesare și să-l plătesc pe domʼ Vasile, mă rog, să-i dau banii pentru benzină când ieșeam să facem comenzi. Slavă Domnului, eram sănătoși, mai mult sănătoși decât bolnavi, căci mama se plângea tot mai des din cauza reumatismului, pomenea uneori și de osteoporoză, iar mie tot îmi venea să urinez când deschideam apa la chiuvetă… Vedeam jetul și-mi trebuia imediat să mă piș, apoi să scuip, dar pentru asta, firește, nu deranjezi niciun doctor din lume, așa că nu cheltuiam mai nimic cu medicamentele. Dormeam bine, făceam mișcare, încercasem să nu mai mănânc carne, dar n-a ținut figura, așa că am încercat să reduc din calorii, mâncam mai puțin, dar mereu pe fugă, în fața laptopului, iar rezultatele se lăsau așteptate. Eu, care toată viața fusesem numai piele și os, mă îngrășasem peste măsură în câțiva ani. Timp de un an, am arătat bine, aveam greutatea normală pentru înălțimea mea, 70 de kilograme la 1, 80 cm. Dar nu m-am oprit aici, și am ajuns să fiu cu 15 kile mai gras decât era normal. Mai ales burta-mi căpătase de o vreme dimensiuni impresionante. La început nu-mi vedeam de ea vârfurile picioarelor, pe urmă sexul, ca apoi să nu mai văd nimic din mine de la burtă în jos, abia mă aplecam să-mi leg șireturile, gâfâind gata să-mi dau sufletul. În mod caraghios, brațele și picioarele mi-au rămas la fel de subțiri ca înainte, așa că vă puteți imagina cum arătam, lung și umflat la mijloc, un fel de Asterix… Ba nu, celălalt, Obelix, grasul, jucat în film de Gérard Depardieu; am zis bine, Cinefilo? Nu reușeam să slăbesc, dar măcar mă mențineam la greutatea aia, nu contează cât, căutam să văd partea plină a paharului, spunând-mi că, la urma urmei, încă stau bine, că aș fi putut avea cu 20, 30 de kilograme în plus tot gravitând, mare parte din zi, în jurul frigiderului plin cu mâncăruri. Mă rog, să trecem peste asta.

Cel puțin o dată pe lună, ieșeam cu domʼ Vasile pe teren, mai mult să vadă maică-mea că mă implic cât de cât în afacerea cu pictura. Fiindcă afacerea mergea tot mai prost în ultima vreme. Uneori mă întorceam acasă fără nicio comandă, eram complet descurajat, dar cel puțin petrecusem câteva ceasuri cu vecinul meu atotștiutor. „Azi unde mergem, Mario?” mă întreba el după ce urcam în mașină. „Te las pe dumneata să alegi.” „Ca să alegi, trebuie să ai din ce, mi-a zis el odată, pe un ton filosofic. Or, pentru noi, tot un drac e dacă o luăm încolo sau încoace. Săraci și unii, și alții. Că doar nu le-o fi crescut niveluʼ de trai de acum o lună. Fii atent. Se întâlnesc doi pensionari, la începutul primăverii. Ce mai faci, zice unul, așa-i că aștepți cu nerăbdare vara? Da, zice celălalt, măcar atunci nivelul nostru de trai va fi mai ridicat cu 50%. Cum adică cu 50%? Păi, astă iarnă am răbdat de frig și de foame. La vară vom răbda numai de foame.” „Ăsta-i banc sau constatare, domʼ Vasile?” „Facem și noi ce putem, Mario: haz de necaz.” „Cu atâta rămânem.” „Numaʼ cu atâta. Gata, pornim. Doamne ajută!”

Știa că iar n-o să facem mare brânză, dar își păstra buna dispoziție. În fond, pentru el ieșirile astea erau relaxante, mai scăpa de gura neveste-sii, adică putea și el să vorbească, și se simțea bine între oameni, își făcuse cunoștințe noi prin satele cutreierate de atâtea ori. La drept vorbind, multe comenzi i le datoram lui. Fără el, cred că m-aș fi lăsat păgubaș de mult. „De ce nu merge bine țara asta, domʼ Vasile?” „Multă vreme am crezut că nu merge din cauza conducătorilor noștri, mi-a zis el, atent la drum. Eram nervos pe ei, îi înjuram de mama focului, daʼ îmi era ciudă și pe mine, ce prost am fost că l-am votat pe ăla și pe ăla, niște mafioți și unul, și celălalt, cum s-a dovedit după scurtă vreme. Daʼ acuma îmi dau seama tot mai bine că adevărații vinovați sunt cei din conducerea Uniunii Europene, iar președintele și guvernanții noștri, indiferent de culoarea politică, sunt slugile lor. Am intrat în horă, trebuie să jucăm cum ne cântă uie. Nu joci cum vor ei, nu-ți mai dau bani! Adio, Românie independentă și suverană!” „Era mai bine cu Rusia lui Putin?” „Doamne ferește! Nu-i bine nici cu unul, nici cu altul. Țară mică, la cheremul celor mari, nimic nou sub soare. Dar tot trebuie să fii de partea cuiva. Am vrut în uie, am vrut bunăstare, acuma suportăm consecințele aderării. Că industrie nu mai avem, agricultura-i pe ducă, turismul așa și așa… Exportăm puțin, la prețuri de nimic, și importăm masiv, produse pe care le produceam chiar noi pe vremea bietului Ceaușescu, Dumnezeu să-l odihnească în pace. Nu mai avem nimic. Te duci la magazin să-ți cumperi, de exemplu, o conservă de pește. Altădată era plin de ele pe rafturi, făcute la Tulcea și la Constanța. Și acuma vezi că-s aduse tocmai din Tailanda, sau de nu știu unde! Păi ce, nu mai are Marea Neagră pește? Ba are, cum să n-aibă, are din belșug, numaʼ că alții au considerat că-i mai bine să-l cumpărăm de la ei. Păi, de ce să nu mai facă niște milioane pe seama noastră? Că și așa o duc ca vai de ei! Râd eu râd, daʼ nu-i râsuʼ meu! Să-ți dau alt exemplu. Se întâmplă să avem un an bun la cultura de grâu. Foarte bine, zice Brucselu. Cum tot n-aveți unde să-l depozitați, că nu v-am dat bani să construiți silozuri, iar de industria românească a morăritului și panificației s-a ales praful și pulberea, sunteți nevoiți, ca să nu vi-l mănânce gărgărițele, să ni-l vindeți nouă, ungurilor, nemților etc, la prețul nostru, bineînțeles mic de tot, ca noi să-l măcinăm și apoi să vi-l vindem frumos ambalat. Du-te numaʼ la Cisa, să vezi grâul românesc pus în pungi ungurești pe care scrie Liszt, 4 – 5 lei kilogramul, nu mai știu exact, că se tot scumpește. Nici legume și fructe nu trebuie să mai comercializăm noi, românii, am ajuns să le cumpărăm de la greci și turci, deși n-au niciun gust. Suntem și noi proști, că mergem la supermarketuri, în loc să cumpărăm din piață…” „Dumneata de unde cumperi?” „Și din piață, și de la magazin. Când, cum. Că uneori sunt mai ieftine în magazin decât la piață. Bun. Portocalele și măslinele înțeleg să le aduci din afară, că n-avem în țară, dar și roșiile, mă, și merele, și carnea de porc?… Vine Paștele, pac! apare și gripa aviară în România. Vine Crăciunul, pac! și pesta porcină! Crezi că nu există leac pentru ele? Există, dar n-au interesul să-l folosească. Să nu mai poți tu, fermierule român, să-ți vinzi carnea de pasăre și de porc în țară, iar noi să fim nevoiți s-o cumpărăm din marile lanțuri de magazine străine! Și nici măcar nu-i de aceeași calitate ca-n Occident. Dublu standard. Ei câștigă, iar noi suntem simpli consumatori, buni să-i îmbogățim și mai tare pe nemți, pe franțuji, pe… Și nu se vor opri aici, Mario dragă, ascultă-mă pe mine! Vor da legi prin care bietul țăran să nu mai aibă voie să crească vaci și porci decât de la o sută de capete în sus… Zic și eu o sută, dar pot să fie două, trei sute, cum li se năzare lor… Tocmai pentru că știu că românașul nostru nu-i în stare să le crească și va trebui să renunțe de tot la ferme. Că le dau bani la fermieri! Subvenții. Le dau pe dracu! Doar se prefac că-i ajută. Le aruncă ceva puțin, praf în ochi, la câte nevoi au fermierii noștri. Scopul lor e același: vor să nu mai avem nimic, să cumpărăm totul de la ei!” „Bine le mai știi, domʼ Vasile, pentru cineva care locuiește la bloc!” „Păi, eu mă informez, ascult și judec lucrurile. Plus că mai avem rude la țară, ții minte doar ce ne-a zis văru-meu când am fost la el cu tablourile, mai bine să nu-ți aduc aminte.”

Da, ne-am dus noi într-o toamnă în satul unde locuia un văr de-al lui domʼ Vasile. „Mergem până la văruʼ, a zis el, că ăsta precis cumpără ceva, doar e patron!” Și când am ajuns acolo, omul, de supărare că a trebuit să arunce la gunoi vreo trei tone de roșii, că nu i le luase nici dracuʼ, oricât de jos a coborât prețul la kilogram, abia s-a stăpânit să nu ne dea afară din casă când a auzit de tablouri, atâta că-i era rudă domʼ Vasile. „Hai să vedeți și voi, să nu ziceți că mint”, a zis, și ne-a dus în spatele serelor, unde era într-adevăr un morman de roșii, ce începuseră să putrezească, o pagubă de câteva mii de lei, după spusele fermierului, nenorocit și el ca mulți alții de promisiunile deșarte ale guvernanților noștri.

„La fel și cu pădurile! a continuat vecinul meu, euforic. Vin ăștia, austriecii, să ne belească munții de păduri, și apoi tot ei ne vând mobilă din lemnul nostru! Noi, care exportam altădată mobilă de calitate superioară în toată lumea! Cu pământul, la fel! Pe noi nu ne încurajează nimeni să-l lucrăm, nu scoți atâta cât bagi în pământ, satele sunt pline de bătrâni neputincioși, tinerii trudesc prin Occident, și atunci, decât să-l lăsăm pârloagă, mai bine îl vindem la unguri, la italieni, la olandeji… Pământul țării, Mario, pentru care și-au vărsat sângele strămoșii noștri! Granițele României o să rămână la fel ca acuma, asta e mai greu de făcut chiar și pentru băieții deștepți de la Bruxelles, că se poate lăsa cu război, daʼ ce folos că ne păstrăm granițele neatinse dacă pământul nu ne mai aparține nouă? Și să nu crezi că unguruʼ o să-și aducă lucrători din Ungaria! Nu, tot noi, românașii, o să-i lucrăm pământul, o să fim iar sclavi în propria țară, ca pe vremea grofilor! Mario, eu să am putere, aș da imediat două legi de siguranță națională: unu, să nu se mai taie nesăbuit pădurile României, și doi, să nu se mai vândă pământ românesc străinilor! Adică să se taie și să se vândă până la o limită, puțin în orice caz și la un preț piperat, dacă se poate, să le piară cheful ălora de-a mai veni pe-aci. Daʼ eu n-am putere, Mario, eu sunt nimenea-n drum. Și tot niște nimeni în drum sunt și conducătorii țării, că joacă cum li se cântă de la Bruxelles. Ăia o să ne dea bani în continuare, că au de unde. O să ne dea de fiecare dată când o să cerem, tot mai multe miliarde împrumut. Și, cum noi nu producem și nu exportăm nimic, deci n-o să avem cu ce plăti împrumuturile, ei o să pună mâna pe bogățiile țării. Dacă până acuma ne-au luat pădurile de pe munți, acum o să ne ia și munții, cu tot aurul din ei! Ascultă-mă ce-ți spun eu, Mario!”

Știam că bătea câmpii de multe ori, dar îmi plăcea cum povestea, chiar dacă se repeta cam des. Și apoi, trebuia să treacă cumva vremea, la cât drum băteam împreună. „Domʼ Vasile, m-am uitat spre el, serios. După ce te-am ascultat vorbind așa frumos despre viitorul patriei, mai că-mi vine să-mi bag picioarele în toată afacerea asta!” „Lasă, Mario, a zis el, vioi, ne mai încercăm o dată norocul, dacă tot am plecat de-acasă! Hai, cu Dumnezeu înainte!”

(Fragment din romanul „Silvestru”, aflat în lucru)

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 14-17]