Anul 2000: încă un an aparte (10)

(dintr-un caiet vechi)

Impresia că ceea ce gândesc și doresc profund se împlinește în cele din urmă în real, în măsura aproape exactă în care am gândit și am dorit. Așa mi s-a întâmplat și în decembrie ’89. Am dorit să cunosc Puterea de aproape, și am cunoscut-o atunci, la Revoluție și imediat după, dar nu am dorit-o intens, deci nu am avut finalmente Puterea (din fericire). Am dorit să trăiesc la Paris și iată-mă la Paris. Mai am și alte exemple, dar mă opresc.

De aici senzația că, în realitate, trăiesc în interiorul creierului meu, că lumea pe care o văd eu în afară e lumea pe care o pot concepe eu înăuntru, cu slăbiciunile și impreciziile ei în ce privește oamenii peste care dau, nivelurile de spirit cu care mă întâlnesc – e chiar măsura interiorității mele destul de mediocre acum. Deci, realitatea o configurez eu cu gândurile mele anterioare după cum acum configurez realitatea ulterioară în care voi locui.

Concluzia e că va trebui să fiu mai atentă la ce gândesc, iar dorințele mele spirituale vor trebui să treacă din faza călduță în faza intensă, puternică, ca să mă depășesc și să ajung să mă ating de o realitate superioară.

Bizareria acestei constatări, pe care nu știu dacă am reușit s-o pun bine în cuvinte, încă mă frapează fizic cumva. Dar cred că în anumite perioade, poate cele decisive pentru evoluția fiecărui om, există o concordanță între evenimentele externe și cele interne, care se reflectă unele în altele cu o stranie potrivire, pentru a ne ajuta poate să înțelegem și să evoluăm. (1995)

23 octombrie, luni

Robert Burton, conducătorul Școlii gurdjieviene din USA, a venit în România vinerea trecută, pe 20 octombrie. Când am aflat că Robert va veni la București, m-a fulgerat o stare de întrebare și îndoială, căci tocmai vorbisem cu Daniela G., care a ieșit din Școală de trei săptămâni și mi-a transmis îndoielile ei. Mi-au trecut repede prin minte iarăși ideile de sectă religioasă, comparația defavorabilă cu Hristos, ideea de Anticrist. Tocmai îmi zbura gândul spre altceva, când am simțit o dâră de miros suav în nări. Dacă n-aș fi avut experiențe anterioare, n-aș fi dat importanță acestui vag semn. Dar acum, știind eu mai multe, am fost surprinsă în mod bucuros. Mi-am spus că e un semn bun, o încurajare, chiar dacă după aceea îndoiala și teama difuză de dezamăgire față de dineul cu Robert ce urma să aibă loc au revenit ușor. Seara m-am rugat totuși să fiu ajutată să mă aflu într-o stare mai „prezentă”, mai „înaltă” la dineu. Asta, după ce toată ziua de vineri n-am mâncat nimic, doar am băut ceaiuri, post pentru care am cerut ajutor de la „Maica Luminii” cu o seară înainte, la rugăciune.

Nici sâmbătă n-am mâncat nimic, am băut numai ceaiuri. Toată ziua am citit, am stat în pat, am meditat. Din revistele răsfoite, iarăși mi s-a trezit regretul că am refuzat postul de ambasador în Irlanda propus de Andrei Pleșu, dar am înțeles că asta s-ar putea să fie „ghimpele” de care am nevoie ca să am o suferință permanentă legată de vanitatea mea și de hipnoza lumii. La un moment dat am adormit ușor, apoi m-am trezit și m-am simțit curățată de drojdia părerii de rău de mai înainte. M-am gândit la iminenta întâlnire cu Robert Burton. Și în acel moment am avut o percepție ciudată, ca și cum din centrul adânc al pieptului meu m-aș fi perceput într-un spațiu imens de forma unui caliciu oval de floare, ca în interiorul unei lalele albe imense, în adâncul căreia eram un pistil minuscul central, de forma unui stâlpușor – ca un lingam, mi-a trecut prin minte. Senzația asta de dezmărginire din interior spre afară, din centrul pieptului meu spre exterior, a fost foarte clară, dar scurtă. Apoi mi-am revenit. Am considerat că a fost un semn bun, realizând că asemenea lucruri mi se întâmplau înainte în somn sau semi-somn, iar acum încep să mi se întâmple și pe trezie.

Dineul a fost fericit pentru mine. M-am îmbrăcat într-o rochie lungă somptuoasă, toată în blanc cassé, culoarea untului, cu ceva auriu la gât și la piept. Purtam pentru prima dată ținuta asta și mi-am adus aminte că și la Apollo în USA, la primul dineu cu Robert, am purtat tot o ținută de aceeași culoare, pusă pentru prima dată pe mine – ca la nuntă, mi-a trecut prin minte. În sala mare de restaurant, cu vreo sută de „studenți” ai Școlii din țări diferite, Robert a venit întâi singur, iar suita lui de tineri acompaniatori l-a urmat mai târziu. A venit simplu, a rămas mai întâi stingher, cu prezența lui înaltă și ușor masivă, apoi s-a conversat cu o studentă germană, Maria Machado. Văzând că nimeni nu se apropie de el, toți îl priveau sfios de la distanță, m-am dus la el și l-am salutat. M-a sărutat pe frunte, apoi a trecut la ceilalți, sărutându-i pe frunte. A urmat ritualul cu cupele de șampanie, ciocnite muzical între „studenți” într-un gest atât de emoțional, apoi micile gustări servite de chelneri, conversația reținută, cu voci joase. Apoi am fost așezați la masă de către Robert și invitații săi.

A început dineul, la care Robert a vorbit aproape continuu, cerând întrebări de la noi din când în când, și primind câteva la intervale mari de timp. Robert a fost într-o pasă bună, părea destins, ca de obicei își juca responsabil rolul de maestru spiritual, totuși parcă cu mai multă bucurie aici, departe de Apollo, într-o situație inedită. Vorbea cu plăcere, iar printre multe lucruri pe care le mai auzisem, care țin de ideile fundamentale ale Școlii și de permanentul „Self-Remembering” – atenția la sine -, a mai spus și multe lucruri noi, pe care nu mi le mai amintesc în totalitate. Printre altele, a spus că mulți dintre cei prezenți se află în a opta lor viață, când zeii obișnuiesc să se arate (am aprobat în sinea mea); alții se află în a șaptea, a șasea, a cincea, a patra lor viață, și de aceea au o prețuire diferită a Școlii și o putință diferită de lucru. A spus că simte, știe că zeii iubesc această țară, România, nu știe nici el prea bine de ce, probabil pentru că oamenii sunt mai „în esență” aici și au o esență blândă, binevoitoare. Același lucru ar fi valabil și pentru Europa de Est, unde a fost poate necesară perioada comunismului ca să creeze o distanță față de civilizația occidentală decadentă și față de religia iudeo-creștină instituită, prea bătrână și coercitivă ca instituție, pentru ca unele suflete din această zonă să poată să aibă un acces genuin, nealterat, la „higher forces”. Religiile de multă vreme instituite, ca și televiziunea, sunt „opiul popoarelor”, a citat el vorba lui Marx (aici m-am gândit că totuși el nu cunoaște creștinismul ortodox profund, cu extraordinarele lui resurse inițiatice păstrate intacte). A subliniat că mai devreme sau mai târziu vom ajunge, noi „studenții”, cu toții la Apollo în California, loc care e piatra de temelie a unei noi și ultime civilizații din actuala Rază de Creație a universului nostru. Civilizația actuală e aproape de final, iar finalul va fi nuclear. Zeii trebuie să ne ajute, și ne ajută să evoluăm, să ne trezim, pentru că numai astfel Raza de Creație poate să continue. Acum, în sala de restaurant sunt îngeri, a spus el, dar sunt și zei, care au grijă de noi cu înțelepciunea lor extrem de înaltă și surprinzătoare, paradoxală și adeseori provocatoare de multă suferință (aici iarăși i-am dat dreptate în gând). La o întrebare a unei studente olandeze, Robert a răspuns că femeile au aceleași șanse de evoluție spirituală precum bărbații, dar lor li se dă de obicei mai multă suferință ca să scape de „dominația feminină”, adică conformismul de obște, supunerea la mentalități și norme, care la ele e mai puternică (ceea ce iarăși am aprobat tăcut).

În timp ce Robert vorbea, observam că aveam un zâmbet larg și continuu pe față. Îmi plăcea tot ce spunea, și chiar dacă erau unele lucruri pe care nu le înțelegeam sau nu le aprobam, totuși le treceam cu vederea, mă bucuram. Cineva din mine se bucura profund de ce auzea și trăia. Observam în același timp figurile impasibile ale celor doi chelneri care ne serveau, mai ales a celui care se ocupa de sectorul unde eram eu, un bărbat uscățiv și fragil, și mă gândeam oare ce gândește acest om, auzind în traducere fragmente din spusele lui Robert, și cum se potrivesc oare ele și pentru el. Deși nu pot să spun că am fost în vreo „stare înaltă”, bucuria aprobatoare din mine spunea ceva.

Am aflat mai târziu de la niște tineri care l-au însoțit, că în momentul în care Robert a ajuns la București și a intrat în hotelul Hilton, tocmai atunci ieșea din același hotel președintele Emil Constantinescu! Ca să vezi coincidență, de fapt probabil o sincronicitate plină de semnificație.

25 octombrie, miercuri

Mi-am adus aminte să notez aici că în ultimele săptămâni, în călătoriile mele în străinătate dar și acasă, mi-am realizat propria meschinărie. Eu care mă credeam o generoasă și o magnanimă, cum probabil se cred toți, am realizat că în adâncul meu sunt pe dos. Mai ales chestiunea banilor stârnește în mine griji mărunte nenumărate și gesturi de economie de o micime neașteptată. Am înțeles că multe din aceste atitudini mi-au fost sădite prin educație, prin sărăcia relativă în care am crescut și am trăit, prin locul de baștină, prin precaritatea actuală a veniturilor mele. Și totuși… Amintirea și punerea cap la cap a atâtor gesturi incredibile, jenante, a atâtor gânduri meschine, m-au copleșit dar nu m-au mai mâhnit adânc ca altădată. Acum știu că trebuie să observ totul cu o anume, specială detașare, și chiar reușesc să o fac într-o anumită măsură.

31 octombrie, luni

O imagine lăuntrică obsedantă: eu, trasă în jos de tot felul de demoni invizibili, iar de sus, cineva spânzurat cu capul în jos îmi întinde mâinile spre ajutor și salvare, ca să mă tragă în sus; numai că eu nu pot să ridic mâinile, din cauza celor care mă trag de ele în jos. Cel atârnat cu capul în jos este Cristos.

O altă imagine, fugitivă, în timpul unei rugăciuni la Fecioară: o uriașă inflorescență pe deasupra unei ape – ceva rotund și larg, ca un fel de nufăr enorm, cu nenumărate petale scurte, rotunde la bază și ascuțite ușor la vîrf, de o culoare palidă, indefinită, poate un roz violaceu, luminos în întuneric.

20 noiembrie, luni

La un meeting gurdjievian cu „studenții” și cu o temă emoțională – iubirea ca o considerare exterioară a celuilalt – am avut pentru o clipă aparte senzația fizică de uimire că cei prezenți se aflau în afara mea și nu în mine! Ca și cum ceilalți studenți ar fi fost proiecții de-ale mele în spațiu, devenite autonome într-un mod misterios. M-am gândit atunci că poate fiecare dintre noi toți, umanii, suntem de fapt câte un minuscul gând al Divinului din miliardele Lui de gânduri, suntem câte un gând materializat, prinzând consistență concretă în planul terestru și devenit astfel de sine stătător, autonom și chiar opus emitentului său, spre uimirea și încercarea disperată a Acestuia de a ne trage înapoi în Sine. De unde și toată istoria chinuită a lumii.

Acum câteva zile, citind din Maurice Nicoll, am făcut un moment de self-remembering, m-am privit cumva înăuntru și dinăuntru, cum ni se recomandă în Școală. Probabil că eram liniștită și mai unificată ca de obicei, căci mi s-a întâmplat să am o imagine interioară. Din acelea foarte fine și vagi, dar speciale, pe care experiența m-a învățat să le discern. Am perceput, parcă, în lăuntrul meu, o altă ființă, ceva ca o prezență vie și sensibilă care era închisă în carcasa de carne, prizonieră în făptura mea, și care mă privea dinăuntru cu o privire extraordinară, copilăroasă, fragedă, în așteptare. Am fost uluită, parcă sesizasem în mine o altă „entitate”, de o calitate diafană  și pură, de o textură imaterială, care aștepta să fie născută, eliberată. Aștepta încrezătoare, sau numai uimită.

21 noiembrie, marți

Săptămâna trecută a murit Laurențiu Ulici. A murit stupid, împreună cu șoferul lui, intoxicați cu monoxid de carbon într-o casă de țară unde înnoptaseră după un miting electoral. A fost mare jale în lumea scriitoricească, căci Laurențiu era iubit, astfel că i s-au acordat toate onorurile post-mortem. Am suferit foarte mult de pe urma pierderii lui, nici nu știam că țineam atâta la el. Când l-au depus în holul din faimoasa clădire a Uniunii Scriitorilor, am stat multă vreme lângă sicriu, privindu-l. Arăta foarte bine, parcă dormea. Îl văzusem cu trei zile înainte, și atunci remarcasem ce culoare cenușie, palidă, stinsă, are pe față, care mă cam pusese pe gânduri. Laurențiu fusese un bărbat frumos, falnic, dar îmbătrânise cam tare, la cei 57 de ani ai lui, din cauza fumatului excesiv și a uzurii vieții nebunești, ambițioase, de senator și de președinte al Uniunii Scriitorilor, pe care o ducea în ultimii ani. Acum, în sicriu, arăta proaspăt, aproape rumen, nu știu dacă îl machiaseră după autopsie. Am simțit în preajma sicriului o mare apăsare sufletească și multă jale. După o vreme, am început să vorbesc lăuntric cu el, am simțit nevoia să mă descarc astfel de gândurile pe care dispariția lui dintre noi mi le sugera. I-am amintit de momentele frumoase ale prieteniei noastre, de ce importanță anume au avut pentru mine convorbirile cu el în vremea adolescenței mele, de generozitățile lui ulterioare etc. I-am lăudat faptele bune și i-am cerut iertare că l-am judecat uneori și că și alții l-au judecat. I-am spus că a făcut mult și îndeajuns pentru el și pentru ceilalți, l-am rugat să nu-i pară rău că s-a terminat brusc. Să se desprindă, să se elibereze de această lume căzută a noastră. I-am spus să aibă grijă în noua lume în care a intrat, să-și folosească inteligența ludică excepțională ca să treacă cu bine probele celeilalte realități și mai ales „vămile văzduhului”. I-am dat sfaturi „pentru lumea cealaltă”, i-am spus ce m-a dus mintea pentru o vreme îndelungată, după care m-am simțit ușurată. Eliberată de presiunea aceea emoțională teribilă. Ori poate că spiritul lui Laurențiu primise ceva din ce-i transmisesem și se mai liniștise și el.

Oricum, am suferit și după aceea, gândindu-mă că probabil plecase nepregătit în multe sensuri. Nu știu dacă avea viață religioasă. Mi-am amintit că mai avusese un accident de mașină destul de grav acum doi ani, care fusese poate un avertisment. M-am rugat pentru el pe drum, apoi acasă și de câte ori am putut. M-am gândit din nou că moartea celor cunoscuți e un fel de „șoc necesar” pentru noi ca să ne trezim la adevărata noastră condiție, care este teribil de mizerabilă, de joasă, și aproape lipsită de speranță. Și am observat iar și iar cât de repede amortizăm șocul acesta. Mă uitam la oamenii care-i fuseseră foarte aproape, dintre care unii nu realizau încă ce se întâmplase iar alții se gândeau deja cum să-i ia locul la Uniune. Dar pentru mine mâhnirea provocată de dispariția lui Laurențiu a funcționat și ca un fel de catalizator.

Căci în zilele următoare acestei tragice întâmplări m-am „separat” mai ușor de mine, m-am observat de dinafară cu mult mai mult succes ca de obicei. Ba chiar mi s-a întâmplat, pentru prima oară, să mă separ de mine și să mă observ aproape continuu preț de aproape o zi întreagă. Am văzut astfel intrând în joc diversele mele „persoane”, pe care acum le-am perceput distinct. Am putut de asemenea să mă observ vorbind cu alții, dar cu fluctuații de atenție, ceea ce mă făcea uneori să mă bâlbâi. Mi-am observat centrul de mișcare, centrul motor al corpului, cum se spune în Școală, care în timpul rugăciunii sau meditației mă făcea ca brusc să mă duc încolo și încoace prin cameră, numai să nu stau liniștită. Am mai observat ce gânduri îmi vin în cap, cele mai multe meschine, unele de nespus, și am început să le tratez ca pe ceva diferit de mine, atât erau de insuportabile, și m-am trezit chiar interpelându-le, întrebându-le cine sunt, de unde vin, certându-le, alungându-le. Ba chiar într-o seară, stând de vorbă cu Horia tot despre asta, am realizat că în majoritatea timpului, trăind mecanic, automat, mă comport de fapt ca un om nebun, sau labil mental, căci nu-mi controlez conștient, intențional, mișcările și reacțiile și de fapt e altcineva care se manifestă în afară, în lume, ceva ca o mașină automată groaznică, ca o marionetă teribilă. Am observat cât de smucită, de nervoasă, uneori animalică sunt în gesturi și comportamente. Am continuat să mă observ mai bine și a doua și a treia zi, și parcă începeam să mă trezesc dintr-un fel de BEȚIE profundă, ceva greu de descris, din care din când în când reușeam să mă extrag. Preț de două-trei zile mi s-a părut că tot ce fac, tot ce spun, ce gândesc e rău, e prost, e greșit, e aiurea, e semi-conștient, semi-automat, necontrolat, ca în vis, ca după beție. A fost foarte dureros. Totuși curățitor.

Nu știu cât voi reuși să susțin această relativă „trezire” din inconștiența de obște, dar mă rog în continuare, mă rog intens să nu cad la loc la fel de adânc ca înainte. Observ de altfel că fiecare eveniment trezitor e urmat ineluctabil de unul adormitor, ca să-ți ia „roada” efortului adesea penibil (după priveghi la Laurențiu, m-am dus la o întâlnire pre-electorală la GDS, căci sunt alegerile pe 26 noiembrie). Mai observ că fără SUFERINȚĂ, această relativă trezire nu e cu putință. Bănuiesc de aceea că după ce durerea dată de pierderea lui Laurențiu Ulici se va atenua, și putința observării mele de sine va scădea inevitabil. De unde necesitatea „suferinței voluntare” despre care se vorbește în Școală.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 29-31]