S-au împlinit anul acesta douăzeci și cinci de ani de la dispariția lui Mircea Zaciu, critic și istoric literar, profesor universitar, scriitor, fost director de onoare al revistei „Vatra”, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române contemporane. E un prilej de a examina încă o dată personalitatea și opera sa, mobilitatea exercițiului exegetic, disponibilitatea și rigoarea, acribia filologică descinsă din noua școală ardeleană critică a Clujului, în care figuri tutelare sunt Ion Breazu, D. Popovici, Mircea Zaciu însuși, Ion Vlad, Ion Pop, Ioana și Liviu Petrescu, Marian Papahagi etc. Expresia calofilă și seducția scriiturii se desprind dintr-un model călinescian complinit printr-o paradigmă morală, prin spirit asociativ, exercițiu analitic auster și opțiune fermă a demnității intelectuale. O caracterizare excelentă a lui Mircea Zaciu oferă Al. Cistelecan: „Critica lui nu face niciodată simple prestații tehnice; ea năzuiește întotdeauna la valorile existențiale din operă, sedusă de mirajul acelui impact inefabil dintre om și operă. Deși n-a privilegiat poezia, e foarte probabil ca propria sensibilitate să-l fi tras mai mult într-acolo; căci Zaciu e atent la mlădierea lirică nu numai a prozei (fie ea a lui Sadoveanu, fie a lui Bacovia), dar și a exegezei ca atare. Subiectele lui Zaciu sînt destul de amestecate, toate cărțile fiind întocmite pe principiul culegerii de articole; toate sînt, de fapt, niște miscelanee. Puse însă în ordinea cronologică a literaturii, ele ar arăta o istorie a acesteia aproape închegată.”

Spirit polemic, Mircea Zaciu își motivează demersul prin asumarea unei exigențe morale ce se întretaie cu o comprehensiune sigură a valorilor și cu recuperarea tradiției, temei simbolic al unei restitutio benefice. Edificând ipoteze, conexiuni și scenarii hermeneutice printr-un instrumentar analitic adecvat, autorul restaurează figura unui scriitor, relieful unei cărți, revoltându-se față de poncife, față de idei și intuiții gata primite. „De ce să fim tributari unei imagini făurite în altă epocă despre un scriitor?” se întreabă Mircea Zaciu în Cine se teme de Heliade?, și continuă: „De ce să preluăm, împreună cu opera și aderențele ei contemporane, ranchiunele, animozitățile, deformările producătoare de mituri negative sau pozitive?”. Ofensiva împotriva „tiraniei clișeelor dogmatice” este punctul de plecare al afirmării elementelor de modernitate ale scriitorului pașoptist, emise de diverse voci critice, dar și prin argumente proprii („tânguirea, sarcasmul, protestul”, „elevația cosmică a fanteziei”, „invocații grotești”, „temerități lexicale pamfletare”, „desenul gingaș al frăgezimii”, „înfiorarea unei nemărginiri întrezărite” etc.), toate acestea fiind revelatorii pentru actualitatea lui Heliade. De multe ori, criticul apelează la scenariul narativ, la schița biografică pregnantă. Astfel, Kogălniceanu pare un „prozator manqué”, Costache Negruzzi este un „independent” (în Negru pe alb), iar Octavian Goga e privit în cele „trei ipostaze” majore ale scrisului (poetică, epistolară și epică). Relevante pentru harul asociativ și pentru flerul analitic al lui Zaciu sunt, de asemenea, studiile despre Filimon, Hasdeu, Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici sau Liviu Rebreanu.

Dacă fascinația clasicilor presupune o nevoie de echilibru și seninătate cu aspect cvasiprogramatic, explorarea modernității literare românești pune în lumină zone ale creațiilor mai puțin frecventate. Astfel, Bacovia e valorizat prin prisma prozei, percepută în corelație intimă cu lirica, două moduri de expresie distincte ale aceleiași sensibilități torturate, „structura definitivă” a prozei lui Bacovia fiind considerată aceea a unui „«jurnal indirect» în care liricul și reflexivul fuzionează fericit într-o febrilă și amară meditație asupra disperării”. O perspectivă hermeneutică excelentă e dedicată prozei lui Marin Preda în studiul Commentatio mortis: „«Dulcea ispită» a morții, în meditația lui Marin Preda nu e decât un alt termen pentru o «commentatio» reluată, niciodată istovită”. Arghezi e privit prin prisma „echivocității” ilustrată prin atitudini nonconformiste și texte analizate cu minuție, în timp ce la Camil Petrescu sunt relevate „aparențele clasice ale atitudinilor sale critice”, în măsura în care, „pornind de la postulatul ideii de valoare”, Camil Petrescu se întoarce la o „perspectivă clasică, prin însăși ideea restaurării unei esențe și a raportării la un criteriu”. S-ar putea spune că paradigma critică modelatoare a personalității lui Mircea Zaciu provine dintr-o mixtură de austeritate riguroasă și de discretă ceremonie confesivă, de reverie melancolică și detașare impersonală, ilustrative fiind multe pagini confesive structurate în regim al vizualității, în care sugestia și notația, spiritul bonom-ironic și contemplația picturalului se întretaie: „Traversez valea Crișului Repede, luncile, dealurile, pomii rotați, apele verzi, casele foarte albe, spoite de toamnă, printre frunzele pișcate de brumă – totul are o picturalitate ce ține de impresionism. Singura artă ce aparține blândeții.” În același timp, scriitura are o substanță rafinată și savantă, prin simplitatea ei construită, în care tensiunea ideii se destinde în miraj al melancoliei, refuzându-se oricăror încadrări categoriale, căci pentru Mircea Zaciu, critica e formă de viață în spațiul esteticului, la întretăierea ordinii cu aventura, dar e și „literaturizare”, în înțeles superior, a percepției exegetice. Nu sunt puține astfel de metamorfoze „literare” ale aserțiunilor și ipotezelor critice (travestirea problematizării în implicație afectivă, inserția documentului biografic, învăluit în halou afectiv, voluptatea conturării unor portrete morale, notațiile memorialistice, în care se reunesc reflecțiile filosofice și elanul emoției imediate ș.a.).

Vocația literarității provine din tentația impresionismului temperat de raționalitate, din calofilia fragedă a imaginilor sau din fluiditatea austeră a enunțurilor, dar și din diversitatea strategiilor textuale puse în scenă, cu portrete evocatoare, în desen afectiv și elevat. Reflecțiile criticului sunt alimentate de „bucuria de a citi” (Eugen Simion), registrul estetic al frazei detașându-se de rigorism formal, de precizia raționalistă, asumând reflexe afective, cu o mobilitate a privirii ce relevă suplețea stilului, mixtură de meditație gravă, referință livrescă, retractilitate și expansiune. Nu de puține ori, ca în Scrisori nimănui (l996), Mircea Zaciu își exprimă scepticismul, sarcasmul și inconfortul în fața vacarmului „tranziției”, în care valorile autentice sunt compromise de țipetele demagogilor și impostorilor de ocazie. În fond, „scrisorile” lui Mircea Zaciu au, cu toată degringolada epocii, o „adresă” precisă, textele critice transmițând un mesaj limpede, tranșant, al nevoii de adevăr, de moralitate și de frumos într-o lume ipocrită, meschină, derizorie, ele reconfirmând preocupări constante („istoria și critica literară, comentariul vieții și al mișcării cultural-literare, confesiunea”). De cert interes, prin puterea de sugestie a notației, prin vocația caracterologică ori prin vibrația afectivă ce le însuflețește sunt paginile confesive din Jurnal, în care notele de lectură și observațiile sociale și morale se află la confluență cu rememorările unei conștiințe artistice ce și-a asumat, programatic, dimensiunile probității morale. Apelând la resursele cathartice ale confesiunii, criticul pare a absorbi, în propozițiile sale esențializate, experiențe cotidiene ale unei vieți asupra căreia cultura și-a așezat o pecete indelebilă, astfel încât însemnările diaristice propun o realitate ce pare ecou al unei revelații culturale, fiind prelucrată prin filtrul emoției livrești. Comunicându-și, aparent fără vibrație interioară, într-o modulare neutră a expresiei, exasperările și frustrările („nu mai am ce căuta nicăieri”), Mircea Zaciu apelează la o retorică a prozaicului, consemnând fapte, întâmplări în aparență fără semnificație, dar care, în cele din urmă, își destăinuie un tâlc, o expresivitate sporită, fie prin accent confesiv, fie prin tonalitate a evocării apte să confere banalului un sens inedit, distinct.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 108-109]