2018

Răzvan ANDREI

Debut absolut: Galați, 2006.

Volume publicate: Jazz pentru iguane și alte poeme (ed. I, Timișoara: Editura Brumar, 2017 – deși are Descriere CIP pentru anul 2017, cartea a apărut efectiv în iunie 2018; ed. a II-a, București: Curtea Veche Publishing, 2019); Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+, Alba Iulia: OMG Publishing, 2022.

***

1)

M-am format singur, în afara oricărui cerc specializat. Motivele sunt mai multe și mai degrabă conjuncturale. În timpul liceului (Seminarul Teologic Ortodox din Galați) eram, ca orice elev de acolo, izolat de lumea culturală națională și internațională, motiv pentru care am avut acces doar la biblioteca școlii, bine dotată, dar în special cu cărți de teologie și cu literatură clasică. În afară de ce studiam la clasă – unde am avut o profesoară dedicată, cu care făceam și Istoria Literaturii Universale și care ne aducea de acasă cărți care nu se găseau în biblioteca seminarului, mai ales proză –, am avut mereu o sensibilitate aparte pentru poezia liturgică și pentru anumite texte poetice din literatura misticilor răsăriteni. E drept, era o pasiune despre care nu prea aveam cu cine să vorbesc. Apoi, la Facultatea de Filozofie, lecturile au fost cumva asemănătoare, adică texte teoretice, cu anumite valențe poetice. Le savuram ca atare, Hegel și Heidegger în special, și, via Heidegger, am ajuns să iau contact cu poezia germană, Hölderlin, Rilke, Trakl, să caut și să le citesc poemele „cu creionul în mână”, cum se spune. Tonul poemelor acestor trei autori, redat foarte muzical în traducerile românești, semăna, în urechile mele, izbitor cu tonul poeziei liturgice pe care o cunoșteam. Mă delectam cu poezia acestor nemți, alături de care i-am adus destul de repede pe Blaga, Arghezi și Marin Sorescu. Mă atrăgeau la germani mai ales tonul grandios, asemănarea cu simfoniile (aproape singurul gen de muzică pe care l-am ascultat multă vreme), la Blaga (& Rilke, evident) sunetul bisericesc, tematica teologică și mai ales imaginile din același univers pe care-l cunoșteam foarte bine, iar la Arghezi – pe care-l iscodeam mai degrabă, fiindcă inițial mă enerva ironia lui – balansul permanent între poziții contrare. Citeam și La Lilieci cu delicii. Am dat și peste Whitman, dar de descoperit cu adevărat l-am descoperit mai târziu, fiindcă e tradus fragmentar în românește; n-am ajuns să-l „simt” decât atunci când l-am citit în original și, ulterior, când am început să-l traduc sistematic. De asemenea, eram și încă sunt înnebunit după Nabokov.

Poezie contemporană și mai ales poezie contemporană românească citeam sporadic, aveam un coleg de facultate care frecventa cenaclurile și cercurile de poeți, însă n-aveam dezvoltați receptorii pentru a o înțelege sau aprecia, așa că, în primă instanță, am considerat-o irelevantă. Pur și simplu nu mă interesa. Ar trebui totuși să mai spun și că eram fan Pink Floyd și că-mi procurasem de pe internet versurile tuturor albumelor lor, pe care le studiam. Din ce citeam atunci, acestea erau textele care se apropiau cel mai mult de poezia contemporană. Ecouri din poemele lui Roger Waters și anumite strategii poetice, anumite chestiuni tehnice se regăsesc și în poemele mele. De asemenea, îmi procurasem lyrics-urile lui Paul Simon (Simon & Garfunkel). Nu mi-am dedicat timpul în mod special cititului sau studierii poeziei nici în liceu și nici în primii ani de facultate, deși asta nu înseamnă că nu gustasem din poezia mare a lumii. Trecusem în liceu destul de temeinic prin epopeile homerice, prin Eneida, prin tragedia greacă, prin Shakespeare, prin Baudelaire, aveam acasă diferite antologii de poezie străină (cele din BPT), inclusiv Panorama poeziei universale contemporane publicată de A.E. Baconsky la Albatros. Doar că citeam mai ales proză și filozofie. De scris, scriam (și, uneori, și publicam) eseuri și recenzii.

Târziu, pe la mijlocul facultății, după ce am realizat că sunt bi/gay și după ce, întâmplător, am citit Allen Ginsberg, s-a produs în mine o schimbare radicală și am început să scriu poezie. În primul rând pentru că mediul mi se părea adecvat vârstei, gândurilor și formației mele de până atunci și, în al doilea rând, pentru că se potrivea personalității mele, mie lipsindu-mi disciplina de-a mă ține în frâu pe spații prea vaste. Evident, eram și în momentul în care simțeam că trebuie să vorbesc pe șleau despre viața mea. Revenind la Ginsberg, textul tutelar din Jazz…, primul poem închegat pe care l-am scris, folosește forma și anumite ritmuri și teme din „Howl” și din alte poeme importante ale americanului, iar conținutul e un mix de elemente biografice pe care am încercat să le pun în text fără să mă ascund, mai ales că nu mă gândisem niciodată să public sau să arăt cuiva ce scriam. În jurul meu nu părea nimeni interesat în mod deosebit de poezie. Cu toate astea, în timpul unuia dintre seminarele private de filozofie pe care le organizam la mine acasă alături de câțiva prieteni, unde citeam și comentam „verset cu verset” texte pe care nu le studiasem aprofundat la facultate, Confesiunile lui Augustin, Critica rațiunii pure, Fenomenologia spiritului, eseuri de Nietzsche, Foucault, Habermas, Rorty, am citit și poemul meu. Prietenilor le-a plăcut foarte mult, iar ei m-au încurajat să mai scriu. A ajutat întregului proces de creație (deși nu mie, personal) și că mă îndrăgostisem pentru prima oară de un tip (în situația în care de trei ani eram cu o fată – care nu locuia cu mine în București, rămăsese la facultate în Galați; despărțirea de ea a fost groaznică, mai ales pentru că ne iubeam), relație intensă, dar care s-a încheiat repede și abrupt. Am trăit evenimentele astea din viața mea cu înfrigurare și ele mi-au oferit tensiunea necesară pentru a scrie mai des. Am continuat să le citesc poeme din când în când prietenilor. După vreo trei ani, se adunaseră multicele. Iar unul dintre ei mi-a sugerat la un moment dat să le public. Și mi-am zis „De ce nu?”.

2)

Nu a existat niciun fel de proces de editare în cazul debutului meu. În schimb, au existat peripeții.

Nu știam pe nimeni din lumea literară, habar n-aveam cui să mă adresez. Evident, am apelat la Google, și am dat de câteva edituri „specializate” în publicarea de poezie. Am „aranjat” manuscrisul, i-am dat o formă și l-am trimis către șase edituri. De răspuns, mi-au răspuns trei. Cu reprezentantul uneia dintre ele, căruia n-are rost să-i dau numele, am vorbit mai mult. Mi-a transmis că lui îi place volumașul, că este „bun, uneori – foarte bun, dar are și poeme mai puțin reușite” și „imagini gratuit violente, cu scop evident epatant” și alte lucruri în direcția asta. Concluzia inițială a reprezentantului editurii a fost următoarea: „cartea e, indiscutabil, valoroasă. Lucrurile mai puțin bune pot dispărea la redactare”, dar că e ocupat cu târgul de carte (suntem în mai 2017) și o să discutăm după. A revenit, spunându-mi că va propune manuscrisul către „referenții editurii”. În urma „deliberărilor”, aceștia au hotărât să spună NU publicării. Citez: „din păcate, referenții noștri nu au fost de acord cu includerea volumului dvs. în planul noastru editorial. Am încercat să-i conving că merită publicată cartea, însă nu am reușit. Poate un alt volum, mai omogen valoric, va avea un destin mai fericit”. O fi fost vorba de contextul politic, habar n-am. Cert e că nu mă așteptam ca o editură celebră de poezie să aibă atât de puțin curaj. În fond, trecusem testul „estetic”, testul „valorii”…

În schimb, Editura Brumar a spus că publică manuscrisul (cam în aceeași perioadă, mai-iunie 2017). După ce le-am trimis o ultimă variantă și am semnat contractul (am primit pe drepturile de autor 420 lei – ceea ce, trebuie să recunosc, a fost o mare surpriză și încă este, fiindcă, am constatat mai târziu, editurile românești mici care publică poezie abia dacă fac contracte, darămite să mai dea și bani), l-am rugat pe Mihai Iovănel (pe care nu-l cunoșteam personal, dar cu care eram prieten pe Facebook) să-l citească și, în cazul că i-ar fi plăcut și ar fi dorit, să scrie un blurb pentru coperta 4. Lui i-a plăcut și a și scris un text. Printre altele, textul lui făcea o legătură între cartea mea și Referendumul pentru familia tradițională (era campanie, tam-tam, votul urmând să aibă loc în octombrie 2018), o corelație la care eu, să fiu sincer, nu mă gândisem.

În fine, cartea a fost paginată, a obținut fonduri AFCN, descriere CIP de la Biblioteca Națională, însă nu mai apărea. După îndelungi insistențe, a apărut abia în iunie 2018, în luna Pride, deci la un an de la paginare. Am insistat fiindcă voiam să contribui și eu, după posibilități, la susținerea comunității LGBT în contextul acela complicat și încărcat de ură de dinainte de votul de la referendum.

Am programat o lansare, editura a trimis cam 100 de exemplare la Cărturești, unde urma să se țină evenimentul, însă cărțile au ajuns cu numai vreo două ore înainte. Ca reprezentant al editurii a fost trimis în ultimul moment un domn „ziarist” din București, destul de dubios (ulterior aveam să aflu, căutându-l pe internet, de simpatiile lui naționalist-legionaroide), care nu citise cartea (a răsfoit-o cu 10 minute înainte de lansare) și habar n-avea cine eram și la ce tip de eveniment participă. Când a luat cuvântul, deși au vorbit înaintea lui doi gay, inclusiv un reprezentant al Asociației MozaiQ, „jurnalistul” a spus câteva banalității despre „poezia înaltă” etc., adăugând că se bucură că ce scriam eu era „o altfel de poezie” și că nu făceam, în carte, „propagandă cu homosexuali, cum se face azi”. Ceea ce a fost cel puțin ironic. Și enervat. Și amuzant. Și trist.

La un moment dat, în 2019, mi-a scris Mihai Iovănel spunându-mi că ar fi vrut să mă propună pentru Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opus primum, dar că n-a putut face asta fiindcă pe volum scria că a apărut în 2017. Editura lăsase pe carte anul apariției 2017 (scris pe pagina de titlu cu cifre romane, wink, wink), pentru că luaseră deja banii de la AFCN. Nu pot fi sigur că ăsta a fost motivul, dar e singura explicație plauzibilă. În schimb, au scos cartea într-un tiraj minuscul (mult sub înțelegerea din contract, de 500 exe.) în 2018, la insistențele mele. Când am întrebat-o pe doamna directoare a editurii dacă a trimis, cum se trimite, manuscrisul la juriul vreunui premiu literar, mi-a spus că da, dar că „manuscrisul a fost respins”. Nici până azi nu am înțeles ce a vrut să spună cu asta. Mai mult, cartea nu se găsea nicăieri la vânzare, nici online, nici în librării. Eu însumi n-aveam niciun exemplar.

În perioada aceea lucram la Curtea Veche Publishing și directorul editurii citise recenzia lui Marius Chivu (căruia îi mulțumesc din inimă fiindcă i-a făcut reclamă cărții și a scris despre ea fără să mă cunoască și fără să i-o fi cerut) și ar fi vrut s-o cumpere sau măcar s-o citească, dar n-o găsea. I-am dat eu un Pdf și dumnealui mi-a propus să scoată o nouă ediție la CVP. Am anulat pe cale amiabilă contractul cu Brumar și Jazz pentru iguane a apărut în 2019 la CVP, într-o ediție revizuită (de mine) și cu câteva poeme în plus. Între timp, cartea a ajuns cunoscută și doamna de la Brumar o vinde și azi, deși ilegal, în paralel cu ediția de la CVP.

3)

Îmi doream să scriu poeme care să producă în mine același efect pe care îl produceau poemele autorilor pe care-i citisem sau de textele cărora mă atașasem și pe care, într-o anumită măsură, le „studiasem”. În cel mai înalt grad mă interesau muzica textelor mele și arhitectonica acestora. Ca iubitor de muzică simfonică, mă delectam, cum o fac și azi, introducând din când în când în textele mele ritmuri culese din Beethoven, din Orff, din Mahler sau din Bartók. Cine citește cu atenție, le va găsi acolo. În plus, voiam să mă pun pe mine în ele, cu experiențele și gândurile mele, dar și cu bagajul meu lexical și cultural. Țineam să introduc în poemele mele vocabularul arhaic și pe cel biblic-teologic, care sunt profunde, au avantajul îndelungii folosiri și sunt al naibii de expresive dacă sunt folosite cu cap.

La vremea respectivă, faptul de a fi gay mi se impunea ca diferență estetică radicală. Mă întrebam, de exemplu, dacă există un mod de a reda experiența mea ca bărbat gay astfel încât aceasta să nu poată fi redusă la sau înlocuită cu o experiență heterosexuală.

A mai existat și ambiția de a lega poezia mea de cea a marilor autori gay din trecut, pentru că voiam să transmit că n-am picat din pom, că homosexualii nu-s niște apariții aberante, niște erori ale prezentului. Am vrut să topesc în textele mele cât am putut (și cât cunoșteam la vremea respectivă) din poezia trecutului, ca să mă înscriu într-o tradiție, ca să arăt că există o tradiție și că această tradiție e una neîntreruptă – o idee care seculariza și, în mintea mea, „gay-ifica” teoria teologică a transmiterii neîntrerupte a harului divin de la Iisus/ Dumnezeu la apostoli, episcopi, preoți, credincioși. 

4)

Nu-mi puneam probleme strict ideologice. La vremea respectivă, de exemplu, nu ajunsesem la teoriile queer, puțină lume din jurul meu citea așa ceva. De fapt, cred că nu citea nimeni. Până la urmă, nu studiasem nici Kant și Hegel temeinic, darămite Judith Butler, Eve Kosofsky Sedgwick, Jeffrey Weeks, Leo Bersani și alții. Însă, e adevărat, îmi puneam probleme teoretice – cum ziceam în răspunsul la întrebarea precedentă, pendulam între universalism și o anumită teorie e identității specifice (gay) în cadrul speciei. În plus, resimțeam tensiunile din afară, tensiunile din societate. Și-mi doream să am poziția mea, oricât de marginală, oricât de neimportantă în conversația generală.

5)

Pe mine m-au ajutat câțiva dintre criticii de la noi, unii chiar neașteptat de mult. În primul rând, blurb-ul lui Mihai Iovănel a constituit prima confirmare din partea cuiva „de specialitate” a faptului că ce scrisesem conta. Nu era vorba de „valoare”. Eram suficient de matur încât să-mi evaluez lucid scrisul (am păstrat intenționat în carte și poeme mai puțin izbutite, fiindcă voiam să am acolo, tipărită, evoluția mea estetică – textele din volum fuseseră scrise, totuși, pe parcursul câtorva ani). Dar confirmarea venită de la Iovănel a contat enorm. Semnalul entuziast al Luizei Vasiliu, scris pentru Scena 9, a contat și el, fiindcă a venit imediat după lansare, în luna Pride, și probabil a atras atenția publicului sensibil la subiecte LGBT+ related. Apoi, recenzia lui Marius Chivu și faptul că a distribuit Pdf-ul cărții către un public la care eu n-aveam acces au fost, cred, decisive pentru parcursul volumului. La fel, recenzia de la radio a lui Cosmin Ciotloș.

De asemenea, la vreo lună de la lansare, după ce am citit din volum în timpul unui open mic la Institutul Blecher, Sorin DespoT (mai ales), Ligia Keșișian, Tiberiu Neacșu, apoi Claudiu Komartin, Anastasia Gavrilovici, Răzvan Țupa, Ștefan Manasia și alții m-au primit alături de ei, m-au invitat în comunitatea lor, să citesc la evenimentele lor, m-au încurajat și susținut și m-au tratat ca pe un egal. Și, cu toate că nu le ajung nici până la glezne, le sunt recunoscător pentru prietenie. Spre deosebire de comunitatea poetelor și poeților, unde am fost primit cu brațele deschise, în comunitatea LGBT+ lucrurile au stat pe dos (ca să zic așa).

Au apărut și texte în care se băteau câmpii, dar cine a scris, a scris empatic. Totuși, spre deosebire de alte cărți de poezie, a mea a avut foarte puține recenzii. Cel puțin în perioada de după publicare. Nu știu de ce s-a întâmplat așa. Evident, n-a ajutat nici faptul că volumul nu se găsea nicăieri. De altfel, așa au stat lucrurile și cu a doua carte. Lăsând cronicile de întâmpinare laoparte, de recenzii mai consistente n-am avut parte, din păcate, deși mi-ar fi plăcut. Iar ăsta a fost un factor inhibitor. Pentru că-ți spui, uneori, că n-are rost să scrii poezie dacă lumea nu face efortul de-a intra în adâncurile textului, dacă nu-i acordă cărții timpul și empatia și gândirea necesare cititului de poezie. Dar, după ce au fost publicate, cărțile au drumul lor – habar n-am ce-o să se întâmple cu Jazz pentru iguane peste ani. Înțeleg că sunt persoane care au analizat-o în lucrările lor de licență sau de master. Din păcate, aceste studii n-au ajuns și la mine.

Totuși, dacă mă descumpănește ceva cu adevărat e faptul că scriitoarele și scriitorii gay/queer care au publicat după mine n-au intrat deloc în dialog cu cartea mea. Și nici cu mine, de altfel, dar asta e o altă poveste. Și nu e vorba că-mi pare rău că n-au descoperit cartea mea de dragul cărții mele sau că nu se revendică de la ea. E vorba că proiectul meu inițial, cel de a arăta că există o tradiție a sensibilității poetice gay, n-a avut ecou (cel puțin așa mi se pare acum) în rândurile celor care scriu poezie din perspectiva unei experiențe asemănătoare, a unei experiențe gay/queer.

***

Elegie pentru copilul homo

Bărbații care iubesc alți bărbați sunt o deviație a umanului,

După cum femeile care iubesc alte femei sunt mutații ale florilor de magnolie.

Spre voi mă îndrept – diformi, anormali, monștri cu inimi temătoare,

Scheletice chipuri, paria cu aureolele făcute cercei la urechea dreaptă

Și mucenici ai bolilor cu transmitere sexuală!

La picioarele spânzurătorilor de care atârnați, scuipați în obraz de părinți, urâți de prieteni, mă așez

Și pe voi, copii cu frica în oase, vă îmbrățișez din inima propriei mele frici.

Eu nu sunt eu dacă voi nu sunteți și contradicțiile mele sunt mai groaznice

Dacă nu-s și contradicțiile voastre, coșmarurile mele mai negre dacă nu se-ntâlnesc cu ale voastre!

*

Frica asta pe care-o purtăm desenată pe frunte, în travestiurile noastre

Și-n fluturările de mâini ori gene e blazonul unor lungi suferințe, pentagrama unei antice boli

Care n-a rămas necântată de poeți și nici nesfințită cu sânge.

Noi nu, noi n-am fost niciodată o ramură a biologiei, nici un capitol al psihiatriei!

Noi nu, noi n-am vrut niciodată să îngroșăm pur și simplu domeniile morții cu alte            și alte cadavre!

Noi ne-am îmbrățișat în locuri umbroase cum mușchii pământului îmbrățișează scoarțele de copaci,

noi ne-am mușcat limbile și ne-am sugrumat gemetele printre ploșnițe și în veceuri publice,

noi ne-am ținut frica în zăbală și ne-am fript măruntaiele, ne-am înăbușit lacrimile și am tăcut

până când sufletele ni s-au încovoiat și, supuse, au îngăduit și ura și blestemul și muțenia.

Spre voi mă îndrept, poeți din adâncurile pământului, din baruri și garsoniere homosexuale!

Vă iau de mână, vă scot la lumină! Să urlăm, să strigăm în toate cartierele și pe toate străzile,

să cântăm cântecele celor de dinaintea noastră, să găsim cuvintele care să ne numească teama,

să aducem la vedere literele care, amestecate, vor putea boteza despărțirea noastră de ceilalți,

care vor rupe dependența sclavului de stăpân și a stăpânului de sclav, care vor face țăndări

gardurile între care am fost învățați să ne cunoaștem, cerșind aprobare pentru orice bătaie de inimă și pentru orice strop de pișat!

*

Eu n-o să vă mint: și noi vom muri! Cu corpurile noastre frumos lucrate sau cu pielea zbârcită,

Cu ochii noștri înțepători sau cu strabismul și miopia noastră, toți vom crăpa!

Da! Și-n carapacea ta de twink se țese pe tăcute o moarte cu aripi de fluture negru și

o armată de viermi se antrenează chiar acum să-ți sfâșie carnea!

Dar cuvintele astea și strigătul fricii din noi – ele nu, ele nu vor muri! Pentru că ele sunt

procesul verbal al suferinței tale mute, sunt plaga deschisă în mijlocul cerului,

rana care se va face mai mare și mai adâncă și mai adâncă și mai adâncă până va fi reperată de sateliții extratereștrilor,

de locuitorii altor dimensiuni, iar grozăvia ei va sta ca un stigmat pe obrazul umanității.

*

N-am timp de ironie! Ce spun sau scriu aici e născut din fuga nebună a copilului homo

Și, de dragul lui, această grimasă arțăgoasă apărută în colțul gurii trebuie îndepărtată.

E nevoie să spun iar și iar: crima nu e îmbrățișată de ei decât dacă e pusă-n scenă de un poet!

Acum, ia-ți cuțitul dacă ai două sau câteva tunuri, dacă poți să găsești –

Te aștept la capăt de linie! Iau cu mine mașina de scris, stiloul, hârtia!

*

Hei, tu, copil al anilor în care ne-am chinuit să trăim, spune-mi dacă mai e cineva a i c i!

Hei, tu, copil al părinților heterosexuali, tu care stai gol în tăietura ferestrei

și privești peste acoperișuri cu poftă de canibal, copil al veștilor triste,

dacă ajungi mai devreme,

așteaptă-mă!

Hei, tu, din satul în care te sufoci îndrăgostit de brațele tatălui, de coapsele lui protectoare,

Tu care ștergi cu mâneca hainei tale luminile de pe lucruri,

așteaptă-mă!

Hei, tu, care porți în tine o vină mai veche decât a străbunicilor, tu care n-ai voie să fii,

așteaptă-mă!

Raport către Walt Whitman (fragmente)

Sunt printre voi ca să v-arăt, să vă învăț mecanica și fiziologia iubirii deviante,

Să vă aduc sub nas, sub ochi, lângă urechi sunetele, imaginile, mirosurile

Perversiunii, ritmurile & melodiile căderii –

Arhanghelii nu se fut, iar heruvimii sunt voyeuri.

Rămânem cu poeții.

În pat, printre cearșafuri, sau la vreun colț de stradă, noaptea, un el & un alt el

Se sug, se ling, se fut în cur și se alintă: iată o imagine politică

În stare să acopere un canion & să desfunde alte cinci.

Sperma rezultată & saliva & deșeurile ultimului meniu se amestecă toate

În malaxorul planetar și, la temperaturi ridicate, se pot preschimba în bombe atomice:

E nevoie de un poet care să lucreze la programul nuclear al deviaților!

E nevoie de un poet ca să ne-ajungă tuturor buchetul de zambile la os!

E nevoie de un poet ca o capodoperă să ia naștere-n timp & să trăiască în afara timpului!

Eu sunt poetul care n-are vreme de hlizeli,

Eu sunt poetul care o să vă fută una-n gură,

Eu sunt poetul care n-are chef de ironie,

Eu sunt poetul care privește catastrofa-n ochi,

Care-i dă nume și care o vestește-n mijlocul drumului,

Profetul care-i netezește calea!

*

Pe deasupra cutiei negre a orașului planează

Twincii cu chakrele turate la maxim și cu pulile-n

Vânt – lucioase ca niște ștechere șmechere.

Pe sub asfalt și prin conducte mișună

Episcopii bunului simț chitiți să-i deconecteze

Pe cei înaripați de la priza sfințeniei, să le deșurubeze

Fasungul înfipt în cireașa câte unui efeb

Crescut cu mcpuișor și aripioare picante.

Aleile și bulevardele se scurg alene

Cu pietoni cu tot

În canalizările nevolniciei, în semn de protest.

Cică sufletul n-aduce pagube materiale –

Haida-de! Să ne uităm cu atenție la procesiunea homosexualilor

Și să batem mătănii, să ne pocăim:

Desfigurările încep cu palme alcătuite din litere!

Sufletele lor ca niște marsupii, inimile lor

Bezmetice sar, țop-țop, din miliar în miliar

Spre dubla lor sorginte angeloandrică – răspândind odoranți de jivine rănite.

Și chiar așa cum sunt ei, tunați cu câte un plug-in strecurat

În prostată, poezia tot trebuie extrasă din măduva lor,

Cu forța a cel puțin șapte cai-putere,

Pentru a-i reda plajelor de nudiști și sculptorilor,

Țesălați bine și mirosind a Prada,

Alergând la trap sau în galop

Pe hipodromul câte unei aplicații de dating.

Vracii specializați în tratarea catastrofelor cu ironii și grimase

Vor sări ca arși auzind că un poet lucrează la efigia copilului homo

Cu hărnicia albinelor și determinarea hienelor –

Vor da din picioare, vor scoate hlizeala și invectiva la luptă:

Toți o apă și-un pământ!

Puterea unui twink e surata marilor forțe din univers

Și obrazul lui pistruiat ca un soare la care te uiți cu ochiul liber

Pulverizează poezie așa cum o bucată de grafit împlântată

Într-un reactor emană radiații.

Corpul lui /corpul LUI de twink/ e un obiect imposibil –

Are mai multe trupuri:

Unul dedat la desfrânări, altul dedat la dragoste, altul făcând

Ape-ape în lumina stroboscoapelor, altul

Scânteind ca o supernovă aninată-n cel mai întunecat ungher

Al orașului, unul dedat la suflet, altul dedat la spirit

Și tot așa –

Uită-te prin găoaza lui ca printr-un caleidoscop! –

Lumea devine fluidă și musonii își toarnă gălețile cu apă

Din zare-n zare până ajungem să ne murăm bine de tot

Și, deodată, el ne adună cu milă din ascunzătorile noastre neputincioase

Și ne bagă pe toți în arca de la pieptul lui /făcută din doaște de santal/

Să ne lăfăim acolo, la loc uscat și la căldură.

*

Mina DECU

Credit foto: Cato Lein

Debutul absolut: desprindere, Bistrița: Editura Charmides, 2018.

Alt volum publicat: Tagliatelle allegro, Chișinău: Editura Cartier, 2024.

.

***

1)

Propria instruire, în domeniul poeziei, a fost, în mare parte, exact cum zice în întrebare, proprie, făcută prin intermediul lecturii de poezie, de proză, cu precădere poetică, pentru că asta era și este apetența, și prin intermediul cinematografiei, a filmelor, eu fiind o poetă care lucrează foarte mult cu partea vizuală, cu imaginile, de multe ori întâmplându-mi-se să fiu atât de sedusă de un cadru, încât să-i pun pauză și să încep să scriu, plecând de la acea imagine, ceva ce se ducea în interior, de unde trăgea după sine te miri ce construcții care se înșirau în fața ochilor mei într-un fel care semăna destul de mult cu metoda avangardistă a dicteului automat, dar care nu era chiar identică, pentru că în permanență aveam (și am) activat cenzorul lucidității, supraeul care veghează până și procesul poetic. Apoi, evident, urma editarea, lucru care s-a întâmplat considerabil mai puțin la „desprindere”, decât la „Tagliatelle allegro”.

Cât despre catalizatorii demersului creativ propriu, singurul cenaclu pe care l-am frecventat a fost Institutul Blecher, dar frecventat la modul că mai mergeam, sporadic, la unele ediții, ca spectatoare, nu ca poetă implicată. Nu am activat în nicio grupare literară și nu am apărut în nicio publicație de gen, online sau pe hârtie, până la debut. În continuare nu activez în nicio grupare literară.

2)

Procesul editării cărților s-a limitat strict la predarea manuscriselor, în ceea ce privește relația cu editorul. „Desprindere” a fost văzută de 2 prieteni scriitori, un poet și un poet-prozator, și de încă un prieten IT-ist, înainte să fie publicată; cu ei m-am mai sfătuit și sugestiile lor le-am mai aplicat pe texte, acolo unde am considerat că e cazul. Cu „Tagliatelle allegro” a fost cam la fel, numai că prietenul nescriitor, de data asta, a fost arhitect, nu IT-ist, și nu a fost chiar nescriitor, pentru că, între timp, a debutat și el ca poet, într-o antologie. La fel și unul dintre poeții cu care m-am sfătuit, inițial licean și poet nedebutat în volum, acum student și poet debutat în volum.

3)

Termenii cheie ai crezului artistic pe care mi l-am conturat până acum ar fi: imagine-sunet-emoție-text-editare-poezie, cu halte prin oameni dragi și apropiați.

4)

Scriu cu preocupări ideologice extraliterare, dar nu exclusiv. Mă preocupă, evident, mersul lucrurilor și am senzori destul de sensibili la încălcarea drepturilor și libertăților, cu precădere cele ale minorităților de orice fel, parțial fiind și eu parte integrantă. Diferența dintre scrisul meu și unul evident manifest, din perspectivă ideologică, este că scrisul meu nu este evident manifest, ca să-l parafrazez pe Dali, cu celebrul lui „singura diferență dintre mine și un nebun e că eu nu sunt nebun” (no pun intended).

5)

Din perspectiva poetului debutant, relația cu critica literară, în cazul meu, aș putea spune că a fost surprinzător de bună, dar asta în mare parte datorită premiilor literare pe care le-a obținut prima mea carte, fapt care a propulsat-o instant în atenția criticilor, având, până acum în jur de 20 de cronici, din câte știu eu. Critica de întâmpinare prinde ce vrea ea să prindă și de multe ori surprinde poetul, care află și el, cu acea ocazie, ce a vrut să spună. Stimulează sau inhibă, intimidează tânărul creator? Depinde de creator, aș putea spune. În cazul meu s-au întâmplat toate trei, pentru că, la început, m-a încurajat atenția sporită îndreptată înspre cartea mea, apoi au început teama și inhibarea, dovadă stând faptul că cea de-a doua carte a ieșit la aproape 7 ani după prima. Am așteptat atât pentru că am vrut să scap de orice urmă de „desprindere”, eu considerând că fiecare nouă carte pe care o dai ar trebui să vină și cu o formulă nouă de scriere. Iar la această a doua carte, „Tagliatelle allegro”, critica de întâmpinare pot spune că nu a reușit deloc să prindă esența textelor, acestea fiind un dialog între generații, nicidecum o mărturie a unei iubiri neîmpărtășite, lucru pe care, într-un fel, îl înțeleg, pentru că este mult mai la îndemână să te duci în locuri comune, cum ar fi tema iubirii, mai ales a celei neîmpărtășite, decât să vezi ce îți stă în fața ochilor încă de la primul text al cărții, ba chiar de la motto-uri.

***

tălpile lasă în iarbă urme de zambile smulse din rădăcină 

când eram mică o fetiță mă întreba dacă nu mi-e frică să omor așa florile

îmi priveam degetele murdare de pământ și clorofilă

o să crească o grădină în mine 

îi ziceam

acum nu înțeleg de ce mă mai ridic atunci când mă întind să adorm între flori

cu iarba mângâind-mi aspru pielea

*

la zid

aproape căzut

nu mai vorbești cu ea aceeași limbă 

nimic nu mai ajunge la tine

s-ar zice că nu vrei

e ca o transmisiune ce se tot întrerupe

ce pică din cer pică pe tine

în mâinile copilului din fața ta e sânge

și

nu te mai poți ridica

nu vrei să

îl ajuți

în gând

îi bandajezi rana

capul tău nu e pe umeri

la zid nu ești tu

copilul nu se naște

și ce poți face tu

doar ce pică din cer acum și sângele

din palme

transpirația rece

transmisiunea întreruptă

la zid

aceeași limbă

nu mai există vorbire

everything you want is at the other side of fear

*

într-o zi o să stau și o să termin tot ce am de terminat

o să fie o zi cât vederea unui ciclop

n-o să-mi mai simt pielea de pe sâni cum arde

gâtul nu o să mi se mai strângă 

nici mâinile nu o să-mi tremure

o să stau la marginea unei ape și o să fiu mulțumită 

ce va ieși atunci la suprafață va fi tot ce nu am putut decât să ascund

te voi auzi cum te apropii de mine și cum într-o altă limbă îmi spui totul

apoi doar zgomotul corpului tău

întâlnind apa

totul voi spune și totul voi face

și nu va mai rămâne nimic după mine

și tot în limbi străine le voi vorbi și eu celor care vor veni după tine

va fi clar

cât se poate de clar

că de unde am plecat nimic nu mai era de cunoscut

că toate treburile au fost terminate

toate mâinile strânse 

toate șireturile legate

*

soarele îmi luminează fața

aproape că nu mai contează nimic din ce a fost

înainte

găleata asta am s-o scufund calm încet și sigur

nu voi tulbura apele

o voi scoate plină la suprafață

voi bea și pentru cei care nu mai sunt

și îmi voi aminti cum le turnam să-și spele picioarele

voi simți mirosul narciselor și un curent de aer în păr

nu voi scoate niciun cuvânt

despre ce urmează să se întâmple

*

suntem contemporani

.

visăm conținuturi venite din același informații diurne

ne încurajăm să devenim cei care suntem 

când vrei să mănânci prăjitură să scoatem prăjitură 

o femeie matură îi spune femeii mai tinere de lângă ea în tren

ce ai scoate tu de aici

stă foarte comod cu mâna pe piciorul celei tinere

ce aș scoate eu de aici

confortul liniei de sânge probabil

ceva funcțional 

sau poate doar o disfuncțiune în plan apropiat 

urmează crăciunul

cu mesele lui și amintirile despre ce nu s-a făcut

despre ce înseamnă să fii cu adevărat alături 

ce am scoate noi de aici

suntem contemporani mâncăm încă sarmale de sărbători

ne stau lacrimile în gât 

și mai băgăm niște cozonac să ne treacă

un text cu toate ale lui și cu ce îți e propriu doar ție dar care să stea marturie timpului său

care e marca ta înregistrată 

în căști îmi cântă tel aviv indie music femeile gesticulează în română în fața mea

eu merg la mama

depresie și o coroană de crăciun pusă pe-o cruce mâine

la tata

o lumânare de crăciun

apoi niște rude

își vorbesc la ureche

roi keidal muskal le acoperă oricum

totuși intimitatea cere șoaptă foarte aproape de obraz

staționăm în câmp 

suntem contemporani

ce scoatem noi de aici

stai drept pentru timpul tău citește ce e mai bun și dă mai departe tribut asimilat dar dacă n-ai talent să știi ca oricât faci colaj nu trece de pagină nu intră în sânge 

ești sau nu ești oricum se scrie totul se scrie

eu și cu tine ieșim în viață de aici

*

Albert DENN

Volum de debut: Îmi pipăi cu frică tălpile, București: Casa de pariuri literare, 2018.

Alte volume: Antes de que desaparezcan los polos, București: Casa de pariuri literare, 2019; Refuzul necontrolat al uitării, București: Casa de pariuri literare, 2022.

***

1)

Până la debutul meu editorial, instruirea în poezie nu a urmat un parcurs formal, ci mai degrabă un drum personal, marcat de întâlniri neașteptate și revelații care au funcționat ca adevărați catalizatori ai drumului meu către poezie. Un moment esențial a fost în perioada studenției, la Universitatea din Valencia. Într-o zi, am intrat într-o librărie din apropierea facultății de filologie și am descoperit, întâmplător, romanul La sexagenaria y el joven. Numele autoarei, Nora Iuga, nu mi-a părut spaniol, iar când am deschis cartea, am găsit confirmarea: escritora rumana, Bucarest (…). Traducerea fusese realizată de Rafael Pissot și Cristina Sava, două persoane care, câțiva ani mai târziu, aveau să-mi devină colegi la Institutul Cervantes din București.

Așadar prima mea întâlnire cu Nora Iuga a fost prin intermediul romanului ei, tradus și publicat în Spania.

Eram deja stabilit în România și începusem să predau la Institutul Cervantes din București, când, într-o zi de joi, cu câteva ore libere între cursuri, m-am hotărât să mă întorc acasă. La metrou, în Titan, urcând scările, am zărit-o pe Nora Iuga. Nu-mi imaginam că o femeie de 86 de ani putea să aibă o asemenea prezență: plină de energie și cu o ușurință aproape dansantă în mișcare. Din acea întâlnire spontană s-au născut discuții la cafeneaua de lângă metrou și conversații telefonice despre viață, univers, moarte, politică, stele, poezie, galaxii și pitici roșii.

La un moment dat, Nora m-a întrebat dacă scriu. I-am spus că nu, dar i-am povestit de câteva texte din liceu și facultate. M-a rugat să le aduc. Când ne-am revăzut i le-am citit cu o oarecare reținere, iar reacția ei a fost neașteptată, mi-a spus că ceea ce scrisesem și adunasem nu erau simple texte, ci poezie. Acel moment a fost ceea ce aș putea numi declanșatorul, nu al impulsului de a scrie, pentru că deja scriam, ci al momentului în care mi-am dat seama că ceea ce scriam, din când în când, nu era doar o înșiruire de cuvinte, ci poate chiar poezie. De atunci a început căutarea poeziei în propriile mele gânduri, un fel de vânătoare a gândurilor în căutarea poeziei. În săptămânile următoare a urmat o avalanșă de poezie care a dus, în cele din urmă, la volumul meu de debut.

Nu am frecventat cenacluri și nici nu am publicat în reviste, pentru că, până atunci, nici măcar nu consideram că textele mele ar putea fi poezie. Scriam dintr-o nevoie și plăcere interioară, fără intenția de a publica, fără să cer validare. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să scriu, pur și simplu.

2)

Procesul de publicare a fost, în ansamblu, destul de simplu și natural. Îmi amintesc că mi-am întins poeziile pe podeaua sufrageriei și le-am aranjat în ordinea în care îmi doream să apară în volum.

Am structurat poemele mele în două etape distincte. Prima corespunde perioadei de dinainte și din timpul facultății de filologie din Spania, o etapă în care scriam fără să acord o semnificație profundă acestui obicei, în afară de plăcerea imediată a rezultatului. Nu urmăream să scriu, nu așteptam inspirația, și nici nu știam, ori nu mă interesa, dacă acele texte puteau fi considerate poezie. Pur și simplu scriam de plăcere, fără a avea un scop anume.

A doua etapă a început odată cu reîntoarcerea mea în România, în vara anului 2015. De atunci, scrisul a căpătat un alt sens și o altă intensitate. Totuși, chiar și așa, procesul editorial nu a fost unul complicat. Singura solicitare venită din partea editorului a fost să reduc numărul de poeme. Am renunțat la o parte din poeme, dar am găsit și o soluție pentru a putea păstra mai multe poeme și a respecta, totuși, cerința editorului: am regrupat mai multe texte pe aceeași pagină, oferindu-le o formă unitară, ca și cum ar fi fost concepute astfel de la început. A fost un compromis care a funcționat.

Poate cea mai dificilă parte din tot acest proces a fost, de fapt, găsirea unei edituri. Dincolo de acest pas, totul s-a desfășurat firesc, fără negocieri intense și fără presiuni externe asupra textului. De asemenea am putut să-mi pun amprenta asupra graficii copertei, ceea ce a fost o mare bucurie pentru mine.

3)

Nu mă revendic ca poet al angajamentului social sau politic. Nu pentru că această direcție nu ar avea sens, ci pentru că nu pot scrie autentic despre un război pe care nu l-am trăit ori despre o suferință sau o bucurie care nu mi-a traversat carnea sau poate asta gândesc până în acest moment, mereu sunt deschis să merg dincolo de tabla de șah a propriei minți. Poezia mea se naște dintr-un spațiu interior, este o poezie a propriei lumi, uneori onirică, adesea existențială și profund filosofică. Nu percep scrisul ca pe un lucru fără de care n-aș putea trăi, dar cu siguranță e ceva ce îmi oferă plăcere și uneori sens. Poate că e curios sau interesant că eu nu simt nicio nevoie să scriu când cuțitul mi-a fost înfipt. Aștept să-l scot, să treacă timpul și abia de la distanță, scriu.

Leg de poezie comunicarea prin tăcere, sugestia, spațiile dintre cuvinte, forța parantezelor. Nu cred într-un singur sens al poeziei. Mă joc cu pluralitatea semnificațiilor, fiind pe deplin conștient că, odată publicat, poemul nu-i mai aparține autorului. Sensul îi revine cititorului, care, în lectură, nu ar trebui să-l caute pe poet, ci pe el însuși.

Poezia mea se construiește în jurul acestor sensuri multiple, care nu cer să fie înțelese imediat, îmi place să cred că e o poezie care te pune pe gânduri.

În fond, poemele mele se hrănesc din cele două spații care m-au format: România și

4)

Scriu fără o miză politică sau socială, dintr-o nevoie interioară de a explora gânduri, tăceri, întrebări și sensuri multiple.

5)

M-am simțit norocos din acest punct de vedere, volumul de debut a fost nominalizat la premiile Observator Cultural, m-am bucurat de primele cronici din viața mea și am fost invitat la Cenaclul literar Cosmose de la Paris unde am citit poezie scrisă de mine și am aflat cum e văzută și simțită aceasta de oameni care se pricep cu adevărat. Mă bucură nespus cronicile și nu le judec din perspectiva sensurilor atribuite poeziei scrise de mine, tocmai pentru că iubesc această posibilitate de coexistență a sensurilor multiple ale sale și a faptului că cititorul ar trebui să citească pentru a se întâlni pe sine, așa cum am mai spus, nu neapărat pe autor. Consider că e mare nevoie de oameni care să sprijine în acest sens debutanții, e un sentiment foarte plăcut să vezi că nu ești singur pe lume în acest sens, chiar și atunci când nu faci parte din nicio gașcă literară.

***

1.

eu sunt acel șobolan inocent

care caută în labirint

iluzia primei bucăți de cașcaval

2.

vreau să găsesc un loc

un spațiu 

o încăpere sigură

o vreme în care să te găsesc

cu râsul tău

cu dorul tău de a cutreiera lumea 

cu pofta ta nebună de viață

cu vorba ta spontană

un colț de lume în care să fii 

un loc în care să-mi răspunzi

un loc în care să te văd mergând 

mai repede ca mine

un loc în care să-mi lipsești mai puțin

3.

gura lumii e lupul cu burta plină 

care încă stă la pândă

4.

liniștea e lipsa oamenilor

sau lipsa oamenilor nepotriviți

te mulțumești cu amintirile

și-ți spui că nu e puțin

nu vreau să cânt în cor

ce nu înțelegi

te caut cu gâtul îndoit

cum caută plantele lumina

cu gura uscată

cu speranța

că încă n-a dat în foc

de un día para otro

nos prohibieron abrazar

5.

în Spania câinii nu mai au covrigi în coadă

în România n-au avut niciodată

nimic din ceea ce a fost nu se mai întoarce

și nu știu dacă-mi aparține ceva

poate nici gândul

poate nici pielea

poate nimic

iubirea e un pui de găină care are nevoie de mâncare

un mușchi ce trebuie antrenat

ceea ce alegi nu mereu te alege

6.

la capătul tunelului se află o liniște copleșitoare

lipsa iubirii

nu înseamnă

non-dorința ei

mecanismele de supunere

se confundă cu mecanismele de siguranță

îmi plac despărțirile pentru că mereu anunță

o casă în care praful nu va avea timp să se rostogolească

7.

ești singur pe o bancă oarecare din Cișmigiu

nu auzi nimic în jurul tău

nu vezi nimic în jurul tău

câteva raze de soare se strecoară

pe piele printre copaci

și-ți ating ochii

doar gândul vede

doar gândul aude

nu știam că ești un poet atât de nebun

mi-ai spus

și de atunci mi-am dorit să fiu din ce în ce mai descreierat

dacă muști din măr s-ar putea să se repete povestea

8.

am visat că au venit extratereștrii

și ne-au prins într-o cafenea prin Viena

am visat că au venit extratereștrii

pe balcon

cu pâine proaspătă

și-un vin

în boxe sună Sfiorivano le viole de Francesca Gramegna

am visat că au venit extratereștrii

și încă eram îndrăgostit

nimic nu e al nostru

nimic nu ne aparține

totul se duce pe apa sâmbetei

*

Onisimus LANG

Debut absolut: Sfidarea stafidelor, Max Blecher, 09.2018.

***

1)

Eu am început prin a asculta rap. Prin 2008 am început să scriu și să înregistrez primele piese sub numele de scenă „Pumn De Țărână”. Primul contact cu poezia contemporană în forma ei scrisă a fost prin 2015 la clubul de carte „O carte pe lună” din Timișoara. Acolo am ajuns oarecum accidental, întâlnirile lor având loc într-un bar pe care îl frecventam. Până la debut eu nu am avut alte publicații, dar am avut șansa unor întâlniri fericite cu oameni din breasla asta. Am început să scriu poezie fără prea multă ghidare. La un moment dat s-a conturat ceva și simțeam o fluență în ceea ce scriu. Probabil ceea ce știam eu din rap a început să respire ușurat în formele mai libere ale poeziei contemporane. Am continuat să scriu fără să știu prea bine ce fac. Nici acum nu știu.

2)

Nu am nimic interesant de spus legat de procesul editării. Am rămas șocat de precizia cu care Claudiu Komartin mi-a înțeles intențiile și am acceptat cu ușurință toate îmbunătățirile pe care le-a propus.

3)

Pentru mine poezia e o joacă, nu ceva existențial. Am nimerit aici și o tratez cu lejeritate. Nu am povara vreunui standard cum e cazul unor poeți mai angajați în disciplina asta și vreau să cred că refrenul bibliografiei mele va rămâne până la final unul dansabil. Asta nu vrea să însemne că nu am episoade depresive sau că totul e o veselie de sus până jos, dar atitudinea mea intimă față de scris e una care implică multă joacă. Fie că vorbim de forma pe care o prinde un poem, de conținutul sau de vibrațiile acestuia, vânez ocazii în care să sucesc ceva pentru a produce un zâmbet. Uneori e un zâmbet inteligent, alteori un zâmbet banal sau chiar un zâmbet sec. Poezia mea e un zâmbet, eu cred în zâmbete, uite așa ca un clișeu enervant de nepopular în generația mea de poeți.

4)

Nu știu cum să răspund la asta. Eu sunt creștin neoprotestant și cine e alergic la idei care vin din zona religioasă, poate spune că am agendă ideologică deși, sunt extrem de discret atunci când scriu și fac eforturi să-mi înving instinctele de moralist pe care, nu neg, le am. Apoi, dacă e să vorbim de ideologie într-un sens pur politic sunt clean 100%. Eu nu m-am aruncat la subiecte mari și nici nu vreau să fac dreptate în lume, dimpotrivă, am încercat să fac cumva să se simtă toată lumea binevenită în versurile mele, ceea ce e văzut tot mai mult ca un minus pe oriunde merg. Lumea, mai ales cea literară, vrea poziționări tot mai radicale față de subiectele politice de actualitate (care nu-s puține). Eu nu intru în această horă, că ei se pare că mai mult se calcă pe picioare decât dansează.

5)

Cărticica mea a avut parte doar de vreo 2-3 recenzii și pot spune că, în cazul meu, criticii literari sunt mai calificați să-și dea cu părerea despre munca mea decât eu despre a lor.

***

Ok

matematica

până într-a cincea

a fost pe filmul meu

cum

s-o dau

să nu par ultimul necioplit

joc un rol

pe fundal de UK drill

întreabă-l pe Central Cee

cum arată un V-Class

full option

noaptea prin London

eu

baiat din Bucecea

care am cunoscut hate-ul

de mic

roșcatul

pocăitul

n-am ripostat

am râs cu ei de mine

acum

suntem egali

la numărul de măsele lipsă

o pungă de semințe

și un film de pe filelist

fiecare cu apogeul lui

ținând piept

unei apocalipse

care parcă nu mai vine

*

Ok 2

prietenul meu

cel mai bun

e un înger fără ureche muzicală

care cântă apăsat

melc melc codobelc

și eu tac

deși am ureche muzicală

tac

și tot ce vreau

e să aud

și eu

ce aude el

*

Ok 3

să mor dacă înțeleg

vreo iotă

din veselia

gurmanzilor de logos

văd în gura lor

perdele laminate

din care se preling

spirale de piele moartă

se mai trezesc unii

să spună că

furnizorii de cancer

au contribuit

la sănătatea mintală

și n-am altceva decât

boală

pe toți

care

gândesc ca mine.

*

Ok 4

tu ești abstractul meu geamăn

care se naște

în absența mea

tu ești varianta mea bună

spre care aspir

și care se coboară

peste mine

în fel și chip

când

îmi plec capul înaintea

ta — orizontul meu

care vii spre mine

tu ești lipsit de chip

pură forță

ca un cutremur

care culcă la pământ

toate aspirațiile

șubrede

tu ești subtitrarea celui ce este

tu, dacă vrei, poți

să faci acest poem demn de tine.

*

Andreea MAFTEI

Volum de debut: Lebede roșii, Iași: Editura Junimea, 2018.

***

1)

Până la debut, am scris poezie doar pentru mine, urmărind câteva cenacluri literate online, precum qpoem al poetului Călin Vlasie sau Rețeaua literară a lui Gelu Vlașin. Am publicat primele poezii pe Rețeaua literară, pe site-ul Poezie.ro, pe Qpoem, Parnas XXI și altele. Critica unor poeți consacrați, aflați în aceste grupuri online, îmi impunea dorința de a scrie mai mult și mai bine, de a șlefui fiecare vers până la perfecțiune. Mă ambiționasem să intru și în alte cercuri literare, și astfel am propus un poem („Chihlimbar”, 2016) la un concurs organizat pe un site al poetei Ottilia Ardelean, Literaturitate.ro, obținând premiul al III-lea, și publicarea în revista „Literadura”. Acesta a fost debutul meu publicistic care m-a făcut cunoscută în mediul literar. Poemul a fost tradus în maghiară și în franceză. Am continuat să scriu. Așteptam cu nerăbdare fiecare apreciere sau observație literară ca pe un dar pentru inima mea. De la a scrie pentru mine, pentru liniștea mea, ajunsesem să scriu pentru a fi o bucurie și pentru alții. Și așa am ieșit din online, arătându-i primul manuscris de poeme domnului Lucian Vasiliu, editor, pe atunci, al editurii Junimea. M-am înscris la un concurs pentru poezie, la Festivalul internațional „Tudor Arghezi”, Târgu-Jiu, câștigând premiul pentru volum în manuscris. Așa a ieșit la lumină volumul de poezie „Lebede roșii”, la editura Junimea. Volumul a fost apreciat, având peste 9 cronici de întâmpinare în foarte puțin timp de la publicare, cele mai răsunătoare fiind în „Convorbiri literare” ( cronică de Gellu Dorian) și în „Tribuna” (cronică de Adrian Lesenciuc), dar și în „Banchetul” (Angela Nache-Mamier)… la fel de importante și în alte reviste.

2)

Domnul Lucian Vasiliu a fost un adevărat mentor. Sfaturile sale și selecția critică au fost importante pentru ca volumul să fie apreciat ulterior. Relația cu dumnealui a fost una de un profesionalism desăvârșit, lăsându-mă să decid asupra fiecărei modificări sau îmbunătățiri (titluri, așezare în text etc.).

3)

Poezia este viața însăși, cu emoțiile ei diverse și trăite intens. De aici titlul care pentru unii este frapant. Dar ce frapează pentru mine are sens. Iar sensul poeziei mele este sensul existenței înseși, scăldat în ape calme sau mai tulburi și în culorile apusului de un roșu intens. Poezia a fost și este oaza mea de liniște, rupându-mă de rutină, de faptele mărunte ale vieții, salvându-mă de aglomerarea de sentimente și de gânduri rutiniere, îmbrăcând forma unui act artistic, cu tot ce implică literaturitatea, desigur. Dar acolo, în fiecare vers sunt eu, cu toate stările mele, cu feminitatea mea dezgolită, cu balaurii interiori sau cu mimarea unor idei profund interioare, mai pudice ori nu.

4)

Fiecare are o ideologie, mai mult sau mai puțin conturată. Desigur, și eu. Însă pentru mine, poezia este literatură. Sper că a influențat pozitiv doar anumite stări de reflecție asupra fondului interior al fiecăruia.

5)

Pentru mine a contat fiecare reflecție critică, orice idee critică (favorabilă textului sau nu), și asta pentru că, în laboratorul propriu de creație, ele au zămislit ceva. Au schimbat sau au întărit. M-am bucurat de fiecare demers critic și încă mă bucur. Poeziile mele au fost publicate în reviste precum Convorbiri literare, Vatra, Feedback, Banchetul, Hyperion, Scriptor, Zona literară și altele, doar pentru că am ținut cont de ceea ce prinde la publicul de azi, așadar ținând cont și de critica de întâmpinare ale unor personalități literare. Azi, ca doctor în filologie, sunt și mai convinsă de faptul că aceste reflecții critice revelează subtilități pe care nu oricare cititor le-ar putea pricepe, iar asta, referitor la poezia proprie, mă face să cred că am ceva de spus și de adus în lumina literelor și de acum înainte. Poezia nu este explicit, ci revelare, simbol, sugestie, metaforă, sublim, absolut și emoție la cald. Ea vine brusc și, dacă nu vine, nu o caut. O perioadă nu am putut să scriu tocmai din acest fapt. Nu am căutat-o, ci mă caută când știe că am ceva de spus, de simțit.

***

DECENIU NAUFRAGIAT

Aglomerări necesare

Îmi era un cer teama aceea pe care

o îmbrăcasem curând, de la un anticar

universitar,

ca pe o rochie transparentă. Mi se vedeau firicelele

de sânge care circulau cu o viteză ilegală inimii.

Ș-apoi nu asta era intenția celui care-mi vindea idei.

Nu în forma aceea a bizarului gol ce îmi anihila viața.

Precis își ordona totdeauna cărțile în spațiul aglomerat,

prăfuit și cu iz de mucegai pentru a umple, de fapt, acest gol –

golul meu. Un ucigător instrument de manevrat minți.

Un uzur-pator nefericit de la colțuri obscure,

comune străzilor pe care eu pășeam vehement și

de care nu mă mai debarasam, acel anticar deveni

ghidul esenței lucrurilor.

El se va elibera de meandrele lui, de cărți,

eu, niciodată

de golul meu, de haosul meu,

de pleoapele transparente, de vechi și nou…

nici de cărțile sale.

(2019)

*

Deceniu naufragiat

Mă cheamă strigătul acesta al nopții, 

percutant, ca un orologiu ancorat pe turnul de fildeș…

Joc triumfal, ultima tragere a femeii soldat, 

dar prăbușirea va urma, cum nu se va scrie zilnic. 

Nu scrie fericirea, nu ea, fata cu părul de stele,

cu praful lor etern care o face mirifică,

fata care mi s-a lipit de suflet,

cum suferința crescândă ca un aluat copt, frământat cu grijă.

Iată, un nou deceniu naufragiat  în inima de / femeie –

soldat cu armele înscrise între riduri și  rânduri.

*

M-am visat zăpadă albă

Și am atins vârful cel mai înalt cu atâta ușurință

incredibilă, ca atunci când, amorțită de frică, 

am născut tatuând pe pântece numele mamă.

Am luminat zarea de la un capăt la altul, 

când mi s-a dat timp, am priceput 

că imposibil e doar un cuvânt aruncat în gol, 

fără niciun efort care să îl facă 

credibil. Adevărul.

Adevărul e 

că am colindat alături de norii de plumb și 

nu mi-a fost greu să-i întrec. Când, din urmă,

mi s-au așezat ca un nod de gleznă, 

am știut că viața este deplină. Nu am cedat,

ci m-am făcut zăpadă 

să bucur copiii și câmpiile,

să fac din râsul lor soare și din pământul fertil rod.

*

Selfie

La etajul trei nu este loc.

La etajul trei nu este timp.

La etajul trei cafeaua se răcește

prea repede ori prea greu.

De multe ori blocul se surpă,

din trei în trei ore,

fără a deranja. Cifra trei este magică,

un efect-fluture.

Ne este bine…

la ora trei, cuvintele lovesc

pereții pictați cu degete firave.

La trei ani, la șase, la nouă ani

avem, cumva, voie să ne purtăm vina.

Ne naștem vinovați.

Cunoaștem efectul fluture,

Minciuna –

râsul știrb al răsăritului

îngenuncherile obosite,

în lumina frustă a apusului.

Trei zile la rând, cât trei clipe.

Tensiunea scade treptat.

La etajul trei,

așteptările ne mistuie,

tac, lovesc greu.

Nu arătăm decât că ne este bine.

Perfecți, surâdem crispați

într-un selfie

repetabil, dintr-un haos vital.

*

Ioana VINTILĂ

Debut absolut (loc, timp): cenaclul Zona nouă, Sibiu, 2010 (lectură).

Volume publicate: Păsări în furtuna de nisip, Casa de Editură Max Blecher, 2018; Buncărul de origami, Casa de Editură Max Blecher, 2022.

***

1)

Am considerat mereu că am fost privilegiată atunci când am început să iau în serios literatura, fiindcă au fost oameni lângă mine care mi-au pus în brațe cărțile potrivite, care mi-au întins uneltele potrivite pentru a putea lucra serios pe texte (și, implicit, de a nu mă mulțumi cu primele variante ale poemelor). Crucial a fost cenaclul Zona nouă din Sibiu, coordonat de Radu Vancu, dar și alte tabere sau ateliere de scris la care am participat, tot prin intermediul Zonei, cu scriitori precum Rita Chirian, Dan Coman, Răzvan Țupa, Claudiu Komartin sau Cosmin Perța. Țin minte că se aduceau cărți de poezie extraordinare la cenaclu care se împrumutau, se disecau texte, se discuta intens și argumentat de ce scârțâie treaba, lucru care m-a determinat să fac două lucruri pe care le consider esențiale în scrisul meu: să nu mă opresc din citit & să lucrez mereu, cu exigență și disciplină, textele.

2)

În cazul ambelor volume, am colaborat cu editorul în editarea manuscriselor și a fost o plăcere – uneori, dacă e să fiu sinceră, parcă îmi face plăcere mai mare să lucrez și să tai textele decât să le scriu. Consider că un editor bun este esențial pentru un volum bine conturat și șlefuit. În cazul debutului meu, au fost atât dezbateri, cât și negocieri – cu ce schimbări sunt sau nu de acord (minore, în orice caz) – însă rezultatul final mi se pare net superior manuscrisului inițial, scăpat, astfel, de balast în varii locuri, cât și de versuri melodramatice sau clișeice pe care, din cauza faptului că lucrasem textele respective până la os, nu-mi mai săreau în ochi. Cred că textele au nevoie, după perioada de gestație, în care să te detașezi de ele, și după lucrul asiduu pe ele, de o privire fresh, fără ca tot procesul să altereze în vreun fel volumul.

3) –

4)

Ideologia își face loc, oricât de mult am vrea să o împingem la o parte poate, loc printre rânduri. Nu scriu niciodată cu o agendă ideologică prestabilită, însă cred că se observă, din temele pe care le abordez, în care direcție virează textele mele. O temă pe care o abordez frecvent în ultima vreme este cea a femicidului, și a măsurilor legale ce lasă femeile fără apărare, indiferent de regiunea în care acestea suferă. Desigur că se poate discuta aici despre influențe, despre ideologie, însă nu scriu cu gândul la lucrurile astea – deși asumate – atunci când citesc despre ultimele cazuri atroce de pe glob.

5)

Critica nu e, în primul rând, suficientă – se scrie mult mai mult decât se recenzează. Sunt recenzii on point, dar și care trec razant pe lângă texte, unele excesiv de măgulitoare, altele, care desființează cu prea mult zel. Nu cred că poate fi vorba de stimulare, ci doar de intimidare sau, cel mai des, de indiferență din partea debutantului. Firește că e importantă raportarea fiecăruia la critici însă, ce am observat, în multe cronici literare, e că cele care demolează cărți sunt, de multe ori, lipsite de argumente solide (nu toate, evident), fapt care nu are cum să stimuleze vreo schimbare în scrisul debutantului – pentru simplul fapt că nu are justificări pentru criticile aduse. Totuși, un ecosistem literar sănătos șchiopătează fără critică, de aceea mi-aș dori ca debutanții să fie întâmpinați de cronici echilibrate, argumentate solid, lipsite de tonul batjocoritor adesea prezent.

***

(din Păsări în furtuna de nisip, 2018)

sinusoidă

am deșurubat capul de păpușă al generației ăsteia

l-am așezat cu grijă pe masa cu mușama înflorată

i-am pictat pleoapele de plastic cu multă dragoste

l-am așezat în cuptorul electric

(căldură superioară & inferioară – 250 °C)

am privit fericită cum fardul ăla de acuarelă

se dezintegrează primul

& am așteptat cu pumnii strânși

 [

explozia

urechea stângă aruncată violent de ușa de sticlă a cuptorului

jumătate din urechea dreaptă – descompusă și căzută prin grilaj

nasul pulverizat

buzele schimonosite & curgând ca un ruj care nu-i waterproof

doar ochii să mai rămână

ieșiți din orbite și țâșnind

niște mingi de ping-pong care nu încetează să lovească sticla

în care

încet

încet

apar mici fisuri

]

nu s-a întâmplat nimic

capul s-a topit lent

o dâră de asteroid care se stinge la ani-lumină depărtare

(Din buncărul de origami, 2022)

curry vegan & masala chai cu lapte de soia

mai întâi a fost pledoaria mâinii drepte

& pensia de handicap retroactivă pe 3 luni mai mică decât salariul meu de newbie pe o lună

apoi a venit proliferarea incontrolabilă a celulelor

invadarea țesuturilor adiacente

fără să conteze măcar puțin sutele de articole studiate

și orele nesfârșite de lucru în laborator 

pentru cele mai noi nanotehnologii care ar stârpi și ultima rădăcină

pentru cele mai avansate nanoparticule care merg exact la țintă

& neputința a fost prea mare

așa că vreau să te implic în toate studiile clinice

în toate terapiile revoluționare

m-am săturat să învăț doar

despre celulele stem care pot uni orice falie din inimă

și să nu pot face mai mult

m-am pregătit o viață întreagă doar ca să asist la declin

cu celulele pregătite-n cultură

cu o strategie pusă la punct în stadiu experimental

nu vreau terapii clasice care te pun în genunchi

când viitorul e aici

condiționat de o mână de legi și de puțină etică

nu cred în etică atunci când e o chestiune de umilință totală

& nicio șansă reală

viitorul e aici

pitit după aprobări, comisii & norme de siguranță

care vin, de cele mai multe ori,

prea târziu

& cum să-ți explic toate astea

cu autocontrol

e din ce în ce mai greu să scriu

mă concentrez pe job

pe cursurile repetitive

pe ce rețete de pe net să mai încerc

/orice mic univers e o utopie/

am aprins două lumânări din ceară de soia

mi-am făcut un curry vegan

am spălat o tură de haine

totul e sub control

nu vorbim de automatisme

vorbim de inimi de filigran,

de ce ne-mpinge mai departe

de zelul cu care recurgem la orice mediu artificial 

doar să nu mai fim aici

când se surpă-n pizda mă-sii

toate 

(inedit)

*

Clotilde

aici, în Plaza de la Reina,

unde în sfârșit mirosul de urină și pește stricat de pe străzi pare să se fi estompat

clopotele catedralei din Valencia fac statuile sfinților să tremure,

așa cum îmi tremură mie carnea

uneori – de plăcere

dar cel mai des de durere

pielea sărată se rumenește în soarele aspru,

corpurile îmbrățișate miros a spf

în momentele astea vreau să mă pot gândi la ce se găsesc femeile de vârsta mea:

căsătorie, copii, un credit, un living de redecorat, vacanțele de când vor crește cei mici

dar adevărul e că știu că nu voi ajunge acolo

un viitor în care terminațiile durerii rămân amorțite,

/ despărțite de centrii de comandă /

e un viitor fals

mă gândesc în schimb la cum lemnul sicrielor îngropate unele peste altele

se uzează, se subțiază

iar într-un final, când e mâncat de carii, corpurile ajung în contact

se freacă unele de altele

se dizolvă unele în altele

își amestecă sucurile

asta mă liniștește

până la urmă, pielea sărată ajunge, din nou, în contact cu altă piele sărată,

iar asta va trebui să fie de-ajuns

*

Vitalie VOVC

Debut absolut: și în realitate s-au întâmplat următoarele… / „et voici ce qui s’est réellement passé…”, București: Editura Vinea, 2018.

Alte volume publicate: Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole, Chișinău: Prut Internațional, 2017 (proză scurtă); Masaje pentru burta de rechin, Chișinău: Univers Educațional, 2022 (poezie).

***

1)

Calea e într-atât de lungă încât îmi este imposibil să efectuez o jalonare exactă. În ceea ce mă privește nu a existat un mediu literar specific și determinant, dat fiind faptul că sunt fizic departe de forfota literară tradițională. Există totuși un element fundamental fără de care nimic nu s-ar fi întâmplat: lectura. Chiar și în cea mai lungă perioadă în care nu am scris o silabă și care a durat cam zece ani cărțile au fost întotdeauna o sursă care a alimentat presiunea creativă. Bănuiesc că la un moment dat supapa a cedat. A existat și un element declanșator, dar e deja o altă poveste, mai puțin literară.

2)

Pe de o parte, parcă s-a întâmplat de la sine, fără concursul meu direct. Pe de alta – anevoios și dureros. În 2010 am decis să-mi fac un blog online (și acest blog nu a fost unul poetic) unde publicam varii texte pe care le postam și pe rețelele de socializare. Din când în când printre aceste texte se mai strecura și câte un poem. Unele din aceste poeme au plăcut și a apărut, ca din senin, și o propunere de a aduna un manuscris. Apoi acest manuscris a ajuns și la editor, iar elementul esențial a fost că nu eu l-am trimis (adevărul e că nu aș fi îndrăznit s-o fac vreodată). Apoi a început un proces anevoios de „negocieri” cu editorul și drept rezultat din manuscrisul inițial nu a rămas mare lucru, pentru care îi sunt recunoscător editorului. După ce manuscrisul a fost ca și finalizat, editorul mi-a propus să efectuăm o lansare dublă: varianta română și varianta… franceză!, ceea ce a însemnat că mi-am tradus volumul și nu a fost o sarcină tocmai ușoară, căci nu am avut decât câteva săptămâni la dispoziție. Iar lansarea volumelor (în română și franceză) a avut loc la Salonul Internațional de Carte de la Paris (de altfel, volumul a fost cea mai vândută carte de la standul României din acel an). Povestea încape în câteva rânduri, dar acest proces a durat cam 4 ani de zile!

3)

Nu mi-am formulat vreodată o „artă poetică”. „Stilul este renunțarea la orice formă de stil”, zicea un francez (Jules Renard) și cred că îi voi da dreptate. Voi prefera să las cititorilor (câți or fi) să aprecieze. Unii din ei, opiniile cărora chiar contează pentru mine, afirmă că poezia mea ar fi cerebrală, iar din cei mai critici chiar ar adăuga și un „prea” în față, fapt care ar știrbi din tencuiala poetică a scrisului meu („poezia e altceva” îmi zicea unul din ei). E o doză de adevăr în spusele lor. Consider că orice text, inclusiv poetic, trebuie să fie performativ: dacă poetul (sau scriitorul la modul general) nu are intenția să schimbe lumea, s-o facă mai bună, atunci scrisul său este zădarnic. Textul trebuie să strige, să biciuiască, să vindece, să chestioneze. Iar dacă după lectura lui cititorul nu pleacă decât cu aprecieri „tehnice”, fie și elogioase, atunci acest text este un rateu al autorului.

4)

Înainte de a răspunde la această întrebare, ar trebui să ne înțelegem asupra definițiilor. Și aici lucrurile se complică nițel: ce înseamnă ideologie în ziua de azi? Și dacă aducem o definiție ar trebui imediat să facem și clasificări sau categorizări… Sunt ele oare aceleași că și acum 50 de ani? Ca și acum 100 de ani? Ori poate că literatura și poezia au o altă menire, alte imperative: universalitatea și atemporalitatea? Și de îndată ce am spus asta, care sunt acele valori general umane, universale și atemporale? Cumva am și răspuns la această întrebare mai sus, dar astăzi apare o altă dilemă, mai acută: cât de moral este să ramâi „în afara evenimentelor” pe timp de război? În ce măsură dezangajamentul artistic (nu doar la poezie mă refer), „ars gratia artis”, este responsabil de cataclismele zilelor de astăzi? Ce legătură există intre hermeneutica savantă artistică și copilul omorât de o bombă? Orice război este o înfrângere devastatoare a artelor în fața ideologiilor. Ce facem? Abandonăm câmpul de luptă? Eu am ales lupta. Chiar și în detrimentul „poeziei”…

5)

„Critica literară” mă interesează prea puțin pentru ca să-mi influențeze cumva scrisul. Nu vreau să par ipocrit: dacă apar opinii publice (sau private) despre textele mele sunt foarte fericit și le citesc cu mare curiozitate. Poate din cauza că nu am căutat atenția criticilor sau „turnurilor de cristal” literare nu prea am fost criticat și puținele recenzii au fost toate foarte binevoitoare. Nu am intenția să-mi fac un loc în panteonul literaturii române. Toate se întâmplă și se vor întâmpla (dacă se vor întâmpla) de la sine. Unicul lucru care contează cu adevărat este numărul cititorilor și efectul textelor asupra lor. Este, fără îndoială, o poziționare prea orgolioasă și păguboasă. Până la urmă economia literară este ce este și criticii literari sunt vameși nemiloși în acest circuit. Dar eu am probleme mari cu vămile la modul general. Nu prea știu să negociez…

***

când vei ajunge la mine să fii cu gâtul gol

nu reușesc să vă urăsc

nu-mi iese

mă-ntreb dacă aș putea trage în voi

nu cred

e prea tehnic

mă-ntreb dacă aș face ceva pentru voi

nimic

m-aș uita cu dezgust cum se scurge seva

din voi

aș aștepta fumând o țigară

apoi aș suna serviciile abilitate

să vină

să curățe fața locului

aș ajuta cu ce pot serviciile abilitate

aș face și voluntariat

din motive igienice

nu cred că aș putea trage în voi

e prea tehnic

prea premeditat

nu am suficientă ură pentru așa ceva

dar dacă, dacă s-ar nimeri,

dacă ați apare în fața casei mele

mi-aș înfige dinții de lup

în gâtlejul vostru

v-aș sugruma cu mânurile mele

de țăran uitat

până la capăt

apoi aș chema serviciile abilitate

să vină

să curățe fața locului

nu am ură

nu am premeditație

aș fi un foarte rău soldat

nu cred

și e prea tehnic

*

mă uit la firul de păr

de care atârnă acum

universul

și îmi spun că nu poate fi

decât un fir de păr

de femeie…

*

Insuportabilele ființe lejere

Ce mărunți au devenit poeții!

sunt într-atât de mici

încât de-abia de mai pot potoli

setea de greu

Și ce mare e setea de greu!

Ce de-a Euri în cărțile lor!

dar conservanții, oricâți n-ai aduna,

nu-i fac mai durabili

și nici mai grei

Totuși „Insuportabila lejeritate a ființei”

era despre altceva…

*

mi-au luat cuvintele și au împletit din ele biciuri

mi-au luat cuvintele

și au împletit din ele biciuri

cu care sunt lovit cu cruzime

de fiecare dată când

încep a da din coamă

imitând trecerea vântului

printre firele pline de bătături

dar vântul nu mai vine

împietrit în urmă de ciubota

stacojie

vântul așteaptă să-i sar în cale

și să-l ridic

de printre ținte de bocanci

în coarne de cerb

arhetipic

și să-l arunc în slăvi

și să ne luăm la-ntrecere: eu și vântul!

dar de fiecare dată când

îmi iau a-vânt

mă arde cineva cu biciul

limbii mele

și mă frige

și urlu de durere

și mă întorc fioros

ca taurul din Andaluzia

spre matadorul

care-i fâlfâie o cârpă roșie

ademenindu-l spre pierzanie

ah, de-aș putea să-mi iau

cuvintele înapoi

în loc de biciuri

să fac din ele fraze înaripate

să leg din litere silabe

și din silabe – salbe de mărgăritar

să le înșir cicori-cicori

pe luncă

printre micșunele și bujori!…

dar atunci când mi-au luat cuvintele

au împletit din ele-un bici

pe care îl aud din nou

șuerând la ureche

*

Va-Mă

aerul s-a rarefiat

poți trece prin el

fără să respiri

fără să exiști

dai de un vameș

care-ți cere să declari

o expirație

și te taxează pentru

CO2 -ul produs

dai de un grănicer

care-ți cere viză

de lucru

și îi spui că tocmai ai expirat-o

în vamă

ai vrea să inspiri

vidul din jur

să devii vid

să nu te vadă

dar el îți bagă

un formular în față:

„Aveți intenții păguboase?

Transportați arme?

Produse perisabile ale vieții?”

de unde să știu eu

ce-i paguba?

orice aș face

doar se adună.

anii.

am o armă distrugătoare

de sensuri în masă

rău împletite

am și testat-o

pe oameni

am fost atent:

nu m-am legat

de animale

port și un produs

perisabil:

pe mine însumi

dar nu pot să vi-l las

parcă aș mai avea nevoie de el

dar dacă insistați

rămân să putrezesc

aici cu voi

să umplu cu putrefacție

acest vid al vostru

măcar ceve-ceva conținut

dacă tot nu aveți nimic

mai bun

***

2019

Marion BOLD

Draga mea Revistă Vatra,

Numele meu este Mariana-Carmela Fola; m-am născut în Reghin în anul MCMLVIII și trăiesc în Târgu Mureș din anii șaptezeci. Mă simt onorată de invitație și mai ales foarte emoționată să-mi retrăiesc debutul.

Am studiat pianul treisprezece ani și am fost profesor suplinitor la același instrument cinci… în tinerețe. Am concertat în Sala mare a Palatului Culturii de trei ori… horiblimente și am renunțat.

După implementarea sistemului educațional Bologna, am devenit psiholog clinician cu un master în Consiliere și Psihoterapie și o formare în Terapia Scurtă Sistemic-Strategică după Școala de la Palo Alto a Institutului Gregory Bateson din Liège, formator Dany Gerbinet. De peste cincisprezece ani sunt membră a Colegiului Psihologilor din România. Am fost angajata unei fundații americane de asistență socială pentru copii și tineri defavorizați, ca psiholog clinician, și apoi a unei fundații românești pentru copii supradotați, ca psiholog și consilier vocațional. (Toate acestea în cel mai frumos și bun oraș din lume… urbea noastră dragă.)

Debutul meu absolut literar-poetic a avut loc în 2019, cu o plachetă de autor, la editura Charmides din Bistrița, cu titlul „#” (diez), sub pseudonimul Marion Bold, cu un Cuvânt înainte de Al. Cistelecan, înainte de toate.

***

1)

Propria „instruire” până la debut…?

Nu am o instruire formală în litere. Doar lecturi avide și nesupravegheate și poate marota școlii vechi de a avea o cultură generală onorabilă (naiva superbie!). Îmi amintesc din adolescență rolul formator în cele ale poeziei pe care l-au avut unii autori și unele cărți: „poemul” Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry; Saint-John Perse, Poeme (1969); Ion Barbu, Joc secund (ediția bibliofilă, 1986); George Bacovia, tot; Nina Cassian (de manual-polimat-destin) re-recitiți oricând cu plăcere… acum atât îmi amintesc din moda veche.

Catalizatori, elemente determinante? Nu știu, studiez și acum acest fenomen, acea stare de după lectură, în timpul scrisului… Cred că mă bucur de o minte creativă a unei persoane retrase.

Cenacluri, medii literare… în junețe poate puțin, apoi nimic…

Cei care au contat au fost mama mea – devoratoare de „cele mai frumoase poezii” –, fiul meu cu încurajările lui și mai ales șansa unei întâlniri de grație, nu prea târzii, cu cel ce mă va debuta. Mulțumiri.

Mica mea viață discretă prin profesie, retrasă prin fire și secretă prin teama de ridicol literar, în momentul acelei întâlniri s-a dat peste cap, când am intrat în lumea scrisului poetic publicat la care nu mai îndrăznisem să visez de mult.

2)

Procesul editării cărții s-a petrecut foarte lin, bine și frumos mulțumită generozității maestrului și editurii astfel: pseudonimul mi l-a ales fiul meu, titlul plachetei a fost dat de prefațator după câteva propuneri ale mele, iar structura și conținutul au fost stabilite de același, cu disponibilitate princiară și răbdarea unui înger păzitor fumător. Îi datorez o reverență, dar mă tem să nu turbur cu elogii lungi laconismul elegant al domniei sale.

3)

Termenii cheie ai aproximărilor estetice, crezul artistic la debut… Nimic din toate acestea… „Tânăra poetă” ce mă aflam, la șaizeci și unu de ani, aveam doar cheile sol, fa și do, socraticul „să mă cunosc pe mine însămi” (cu mari surprize și bucurie cardiologice, prea intense pentru gustul meu) și psihologicul „non nocere”.

Aproximările estetice?… vagi… Mai bine las criticii acest demers (specific altei profesii).

Crezul meu artistic…? Doar dintr-o plachetă, of! Voi fi având ceva imbolduri, dar un crez se va cristaliza după mai multe scrieri, sper. Poate ceva gânduri despre originalitate, limbajul propriu, libertatea bine înțeleasă… dar fatalmente sunt „de școală veche”, însă trag cu ochiul la mileniali și ce se scrie după ei… chiar și la gen. Z! Îmi plac și îi înțeleg.

4)

La întrebarea despre ideologie aș răspunde că nu. Simțul civic și conștiința naturală a propriei identități, nu cred că merită să fie liricizate (ale mele cel puțin). Am scris în schimb liberă de orice tentație ideologizantă pentru că eu sunt – americănește – Baby Boomer, cu un debut cam printre Millenials, dar – românește – „o mimoză ciumpăvită” a „societății socialiste multilateral dezvoltate”. (Ce naiba face „Mama Poetului poeților” cu simțul lui civic, cu unicitatea lui și conștiința planetară când moare – în timpul vieții mele – Marea Aral, Lacul Aral, Balta Aral…? O vom vedea trist și în scris și din satelit.)

5)

Relația cu critica… atunci, la debut? Credeam că e o non-relație, de teama de a se corupe reciproc. Nu știu…

O s-o citez pe dna pedagogă ce ne ducea încolonați la Concertul educativ de duminica dimineața, de la zece: „Înlemnești, taci, ș-asculț! Silențium!”. În Sala mare, urmau muzicologul, Filarmonica, soliștii… și ascultam.

Gândirea critică e culmea minții omenești.

Subiectivismul creatorului are nevoie de erudiția, obiectivitatea și gustul literar al profesiei atât de dificile a criticului. El este ochiul limpede care îți arată geamandura, vama, roza vânturilor și prinde nuanțe unde poetul are doar intenții. Alege universalul din bovarism, veleitarism, pensionarism…

Am avut privilegiul unui Amfitrion al Lumii Poeziei înzestrat cu toate darurile literare, generos și exigent, laconic, cu humor și tact pedagogic; sub autoritatea căruia… am încremenit (de bucurie și cu gratitudine), am tăcut (cu respect) și am ascultat (cu încredere).

Despre stimulare, inhibare ori intimidare știu doar că eu m-am bucurat de șase-șapte recenzii bune și una rea care a lovit în prefațator și editură din „rațiuni” foarte extra-literare… (După scandalul ipotescian din 2019, când laureatei pentru debut i s-a reproșat altruismul, cu un limbaj SĂPTĂMÂNA-lesc, de a coclit poleiala unei publicații la care ne-am închinat decenii… De altfel, nu a fost recenzie, ci un rebut de verdict nejustificat și anonim curajos.)

Despre critica de întâmpinare de acest fel, mizerabil (a unui laureat!), eu am scăpat ușor. Și zic că a fost stilistic „cu Drujba și drujba năpustire după lujeri de esențe scumpe”.

Profesia mea principală m-a salvat again – am luat-o ca material didactic pentru studiu de caz… Și totuși, acea „copită” cu victime colaterale… mă bântuie și azi, cum se vede.

Criticilor care folosesc un stil diferit, fără invective și fără prejudecăți invalidante le mulțumesc și le doresc tot ceea ce Mariana Nicolescu ne ura de fiecare dată la Brindisi: „Amor, bani și glorie!”.

***

ADAGIO

Absurd ca un penibil candelabru

Delir în echilibru instabil

Angoasa mea e un bătrân Azil

Grotesc Novembre cu un dans macabru

Infirm de inefabil merg dactil

Orbesc încet amurgul in-cinabru

Precum penibilul meu candelabru

Sunt abandon sub un plafon luxos

Din oda bucuriei marș funabru

Se-aude sus din josul cel mai jos

Ecou-copil de Internat delabru

Mi-e tot mai greu să-mbătrânesc frumos

Ascund un echilibru instabil

Nu pot claviatura digitală

Distinsul clavecin timid vinil

Doar Bach e orga mare catedrală

Mi-aduc pianul vechi dintr-un april

Și sala goală pare triumfală

Angoasa mea de un bătrân Azil

Diez la „Eau givrée” retropliabil

Deși sunt Prada Hermes, știu Kill Bill

Să emigrez în viitor dimabil

Adun ocean într-un ecran tactil

Catastrofez și caut alt Contabil

Novembre vine cu un dans macabru

Vestala Senectute Cine-Astru

O Misogină lângă un Misandru

În Templul Paliat deși dezastru

Un spectru Calendar mai vechi palavru

Din lustru-n lustru scrie alt Cadastru

Lipsit de inefabil merg dactil

Am chiciură pe gene și văz dublu

Să ies dintr-un stereotip facil

Adorm Copil intern interminablu

Cum sunt tratat Bătrân dar infantil

În cadru policandru mă pre-umblu

Rugina din amurg o in-cinabru

A.I. & photoshop you to be chill

Regizorul gen hybrisul nubil

Echo la un Narcis abru-cadabru

Poem Ovid mit Freud sapiofil

Am rol secund în filmul meu casandru

Adorm același anticar Album

Dragon decerebrat dar delirând

Angoasa Abandon-Azil agrum

Gravat giuvaergiu grotescul Gând

Infernul Internat imund inund

Orfan oftând obnubilat oricum

*

Artur COJOCARU

Volum de debut: un cap pentru un coș de gunoi, București: Tracus Arte, 2019.

***

1)

Până la debut singurul contact cu poezia erau textele incluse în programa școlară în care nu mă regăseam și de aceea nu îmi dorisem niciodată să scriu poezii, mă preocupa mai mult proza. Primul contact cu o formă de poezie care să mă fascineze a fost filmul Paterson. După ce am dat de William Carlos Williams am început să caut și poezie contemporană românească, așa am dat de atelierul de scriere creativă Vlad Ioviță condus lui Dumitru Crudu și de cenaclul Republica condus de Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski, astea sunt mediile literare în care m-am format. Un rol important l-au avut și festivalurile de literature din

Republica Moldova și din România unde am avut ocazia să mă împrietenesc cu mulți dintre scriitorii pe care îi citeam.

2)

Procesul de editare a cărții de debut a fost unul mai stresant pentru mine, fiind foarte tânăr și indecis referitor la unele aspecte ale manuscrisului nu am avut o comunicare eficientă cu editorul. Am negociat forma unor texte și titlul volumului, pe care defapt la propus el și cu care încă nu m-am obișnuit, dar pe care din cauza nesiguranței mele de atunci și în lipsa unuia mai bun, l-am acceptat.

3)

Crezurile mele se schimbă destul de des și radical, dar la moment cred în faptul că literatura este o muncă asiduă continuă. Literatura trebuie practicată în fiecare zi într-o formă sau alta, scriu rescriu și gândesc fiecare cuvânt și virgulă. Meseria mai mult se fură decât se învață, pentru a scrie trebuie să fii efectiv obsedat de texte bune și să cauți mereu în profunzimea lor, cuvinte, structuri narative, instrumente, mecanisme. Sunt atent la ce se întâmplă în jurul meu, înregistrez și sunt deschis către noi experiențe, încerc cât mai mult posibil să nu intru într-o zonă de confort, uneori regret în ce mă bag, dar oricum pentru un scriitor nu există experiențe proaste.

4)

Mereu mă preocupau zonele mai dark și mai abjecte ale vieții, marginalitatea, niște situații limită pe care sunt curios să le explorez sau care de multe ori pur și simplu apar în viața mea.

La moment scriu mai mult scenarii pentru film decât literatură și mi se pare că atât în literatură cât și în film implicarea politică a scriitorului sau al scenaristului este foarte importantă. Cred că scriitorii și scenariștii ar trebui să gândească această dimensiune a textelor lor mai mult. Politica este prezentă chiar și la nivelul structurilor narative pe care alegem să le folosim. În textele pe care le scriu acum încerc să explorez mai profund niște povești, personaje și perspective alternative care după părerea mea sunt reprezentate mult prea puțin.

5)

Mi se pare critica literară un lucru absolut necesar, dar din păcate mi se pare că se scrie din ce în ce mai puțină critică de întâmpinare. Pe mine, mai ales la început dar și acum, m-a ajutat mult să citesc cronicile care sau scris despre debutul meu și cronicile scrise la cărțile colegilor și scriitorilor pe care îi citesc. Mă ajută să contextualizez și să poziționez diferite demersuri poetice mult mai bine, să înțeleg unde ne aflăm și îmi pare rău că avem puține voci importante care să scrie despre literatură.

***

după antrenament te-am petrecut până acasă

în deal lângă stația meteo am găsit un cal mic legat de gard am sunat la poliție

a doua zi era în grajdul nostru antrenorul spunea că-i o mârțoagă prăpădită

ambii știam că are dreptate l-am spălat cu furtunul

ne-am dus să-l paștem în pădure seara m-am dus să mă schimb

am găsit mănușile tale în dulăpior

în martie ți-am arătat pista de decolare te sărutam

ți-ai descheiat cămașa

nu departe era livada cu piersici două avione stăteau în rând să decoleze

aveai sânii mici era frig

ai dat la second rochia în care ai venit de ziua mea de o săptămână mă trezesc odată cu răsăsritul ne-am văzut peste câțiva ani undeva în centru fumam pe o bancă cu scânduri putrede

vinul era pe terminate

mi-ai arătat cum e sărutul țigănesc ai spus

asta nu insemană nimic

la ieșire din oraș am prins o mașină și am mers la mine

era spre dimineață fumam la balcon

aveai o cutie de chibrituri cu Kafka am început să te dezbrac

eram cu altcineva mai refuzat

ne-am îmbrățișat am dormit puțin trebuia să vină la 11

am ieșit să te petrec la stație

făceam dragoste pe mașină de spălat a început să-i curgă sânge

tot încerca să-mi prindă privirea

ieri seara ți-am arătat scările pe care îmi place să scriu încercam să deschid sticla de vin

m-am descălțat

am pus-o cu fundul în pantof și o băteam în perete

*

te-am văzut în aeroportul din Veneția

m-am apropiat și te-am atins pe umăr o săptămână în urmă

mă plimbam prin parc

câțiva polițiști călare au trecut pe lângă m-am oprit

pe o clipă mi s-a făcut frică nu am dormit de câteva zile trebuia să pleci în seara aceea

ne-am uitat pe tichetele de îmbarcare aveam locurile alături

nu știam ce să zic

tot drumul mă uitam la fularul tău mi-ai întins niște felii uscate de papaia îmi doream să trecem prin turbulență când am aterizat la Chișinău ningea

*

mă durea burta

am oftat toată noaptea ca bunelul

după moarte bunica a luat telefonul lui l-am sunat

am zis

o să vin de 8 martie am întrebat

ce să iau

1 kg de hake

când mă duceam la înmormântare rutiera s-a stricat

șoferul a trebuit să meargă doar în vale

am intrat în curte câinele lătra

bunelul bea la bucătărie am intrat

s-a uitat la mine i s-a făcut rușine mi-a turnat

nu trebuia să plâng

i-am zis bunicii

o să dorm în patul lui

*

eram cu Dima la 7 lucky pub

am luat câte o bere

era multă lume și muzică proastă

câteva zile în urmă te-ai văzut cu o fostă după care ai suferit mult erați în același bar

apoi ați luat un taxi

și ați mers la ea acasă

barmanul încerca să jongleze cu o sticlă goală de rum și o tot scăpa câțiva ani în urma mama ta a murit de cancer

prietenii mi-au povestit că nu plângeai și că arătai fals

ne-am dus să ne plimbăm prin parc

ți-am spus

îmi pare rău că n-am venit atunci am băut multă bere

ne plimbam prin parc brusc am vomitat din mers ambii am râs

*

Sașa mi-a trimis câteva fotografii din spital

jumătate de față era arsă mâinile

picioarele m-a sunat

peste 2 minute am pus receptorul

într-o primăvară a nins foarte tare au căzut copacii

tot Chișinăul a rămas fără lumină ascultam muzică

scrumiera a alunecat de pe masă și s-a spart de colțul ușii

bucătăria era plina de sticle

îi tot spuneam că lucrurile o să se aranjeze așa și a fost

atelier de tâmplărie în Breansk soție copii

ieri am vrut să-l sun să aud până la capăt povestea cu tancul bombardat de ucraineni lângă care a ars

și cat de mult așteaptă să se întoarcă

*

Mihai IVAȘCU

Debut: pe cer jetoane, București: Casa de pariuri literare, 2019.

***

1)

Prin liceu eram consumator de poezie, dar nu participam la cenacluri. Scriam însă, iar poezia era forma de expresie și gratificare cea mai rapidă pe care cineva talentat, dar nu și răbdător, cum sunt eu, o putea accesa. Un reper a fost, pe-atunci, Festivalul de Poezie Gellu Naum, care-mi amintea anual – deci totuși rar – că, iată, există poeți de vârstă mea, și că dacă aș face asta mai consecvent, dacă aș citi mai mult, dacă m-aș apropia mai tare de lumea asta, poate mi-ar ieși și mie să fiu unul. Am participat în anii de liceu la Gellu Naum, făcând astfel cunoștință, cu titlu de „lectură de pregătire/inspirație”, cu poezia contemporană, cu nume precum Claudiu Komartin, Miruna Vlada, Cosmin Perța, Moni Stănilă etc. Decisivă însă în formarea mea și în girul pe care l-a dat debutului a fost întâlnirea cu Nora Iuga, cu care am avut numeroase sesiuni de lectură pe niște zeci de poezii scrise în anii de liceu și facultate. Ceva ce a pornit ca un gest de simpatie „accidentală” din partea ei către mine s-a catalizat ușor-ușor într-o mână întinsă, providențial, către scris. Chiar dacă, ulterior debutului, nu am mai publicat un al doilea volum (ci doar grupaje în reviste, când și când), scrisul a rămas cu mine, mă „găsesc” momentan în teatru, unde profesez de ceva vreme ca dramaturg.

2)

Între editorul meu, un cristian de la Casa de pariuri literare, și „autorul” care eram/sunt a existat această minunată terță „interfață”, Nora Iuga, alături de care am trecut majoritatea poemelor printr-o editare. Nu foarte apăsată, dar suficient de sensibilă cât să facă diferența – motiv pentru care și azi îi mulțumesc. Așa că ce a primit un cristian erau poeme curățate, îndeajuns cât să ne asumăm „riscul” de a nu le mai trece prin alte editări. Și ar mai fi ceva! Am fost și rămân de părere că un volum este o expresie a unei perioade de sensibilitate, a unei etape de creație. Nu sunt adeptul ideii că orice ciornă merită să vadă lumina tiparului, dar nici al fenomenului de obsesivă prolongație a editărilor – pentru a scoate, vezi-Doamne, „volumul perfect”. Ce „scot” eu (volume, grupaje sau piese poematice care servesc scena de dans și teatru) sunt texte de care nu mi-e rușine, perfectibile, da, dar „contemporane” mie, celui care le-a scris. Cred că fiecare creație își are momentul, și între a-i onora vremea și a o „perfecta” aleg, de cele mai multe ori, prima variantă.

3)

Să fiu personal, adică să cred fiecare cuvânt și fiecare idee pe care o scriu. Să cred eu, în primul rând. Să nu fac compromisuri simpatice, cu care să mă arăt mai deștept, bun, empatic decât sunt, dar nici mai cinic sau mai justițiar. Să rămân indiferent la moda zilei, adică să nu fac din asta un etalon. Să nu-mi „regizez” poemele – cu alte cuvinte, să nu fac dintr-un text un șantier de la 9 la 5, să nu caut efecte, măsuri. Să nu fie căutat. Să scriu când simt că s-a umplut coșul pieptului și să găsesc, fără mai chinuieli, justa expresie a ce vreau să transmit. O! Și să nu răcesc emoția. Pe mine mă interesează ca la un text, fie el de volum sau de scenă, omul să zâmbească ori să i se prindă o lacrimă. Revolta, emoția intelectuală, contemplația etc. sunt dispoziții secundare. E bine dacă există, dar nu fac din ele centrul de greutate a ce și cum vreau să scriu.

4)

Scrisul e parte din mine, iar eu, parte din lume. Tot ce gândesc despre viață, societate, moarte, dragoste etc. e în deciziile mele, sau ca urmare a determinărilor de care am (avut) parte, dar se intuiește și în ce creez. Ce vreau să zic e că preocupările ideologice extraliterare, care or fi, locuiesc poezia mea la un nivel subteran. Ele nu fac „materia” principală din textele mele, nu le intenționez (nu scriu o poezie manifestă, politică sau socială), dar firește că pot fi „decodate”. Se poate citi un raport al poetului cu lumea ideologică chiar și în cea mai naivă poezie „vegetală”. Ca să răspund și dintr-o altă perspectivă, eu văd în poezie o șansă imensă dată libertății minții, imaginației, spiritului meu. A raporta în mod intenționat această șansă la sisteme, la influențe, la rute bătute – la forme de autoritate, în fond – mi s-ar părea masochist, mi s-ar părea că mă privez singur de exaltarea de a putea scrie orice, oricum. Invariabil, influențele sunt, pentru că nu se poate disociere totală între creator și cetățean sau între cititor și creator. Ce citesc, ca și privirea mea critică asupra societății, transpare în ce imaginez; artiștii nu trăiesc în eter. Pe de altă parte, eu aleg să mă „conectez” la adevărurile mele. Vorba dramaturgului, „nu pot să fiu onest decât la persoana I”.

5)

Pe mine m-a interesat să citesc ce s-a scris despre volumul meu, au apărut vreo 2-3 critici mai serioase, mai degrabă de încurajare, și mai citesc astfel de cronici/recenzii când îi apare ceva vreunui prieten poet/ă. Însă mă raportez prea puțin la critică. Eu îmi doresc să fiu un scriitor de public – asta neînsemnând de categoria B, sper! Mă situez mai pragmatic și mai „americănește” față de creație ca produs: mă interesează nu ce zice X sau Y critic, ci care e percepția generală, „media” tacită, care e poziționarea mea în sistem, mă interesează ca volumele mele să se vândă în continuare, ca oamenii să mă știe, ca textele pe care le scriu pentru scenă să vadă aplauze. Actul scrierii și actul publicării descriu butoane interioare distincte, oricum. O critică dură nu m-ar descuraja să mai public, așa cum o critică elogiativă nu m-ar încuraja să mai scriu, dacă aș simți că, momentan, nu mai am ce spune. A publica e o exhibare. Iar exhibarea e – la mine, cel puțin – indiferentă la sensul receptării. Adică nu poate fi vorba de intimidare, nici de stimulare. Eu mă consider mai mult artist decât scriitor pur-sânge. Mă propun, mă arăt (în scris) pentru că nu știu/pot altfel. E un motor care se auto-alimentează, nu ține cont de valoarea cu care ești văzut, ci doar de a fi văzut. Ce lipsește în acest „sistem” e alt personaj, din punctul meu de vedere: agentul literar, impresarul. Care modulează felul în care ești receptat, care spune cui trebuie să te arăți și când pentru a fi văzut în cel mai bun mod posibil, sau așa cum îți dorești. Care îți găsește diferența specifică, care are o privire laterală asupra lucrurilor. Există un public și un critic pentru fiecare artist, dar rarisimi intermediari între ei. Revin, ca să închei: nu aș zice că se bat câmpii în critica literară, e de admirat plăcerea lecturii și inteligența câtorva din cei care practică această profesie/ocupație, dar aș afirma totuși că, de cele mai multe ori, aceste „luări de poziție”, în scris, față de opera lui A sau B, sunt auto-referențiale (și sunt astfel fiindcă poezia e încă, în piața literară din România, o lume, nu un sistem – discuția e prea amplă s-o tratăm aici). Nu au agentivitate atât de mare, nu „declasează” un poet, nici nu-l fac „super-vedetă” peste noapte. Cel mai mult, ele spun ceva despre cel/cea care le scrie.

***

când eram mic mă știam foarte bine

știam de la ce-mi apare urticarie,

știam drumul spre piața dintre blocuri¹

unde ne tăiam

în podul palmei dinadins

ca să ne ghicim între noi cât e praf și cer

și cât sânge cu pietriș

(generația mea repeta

blânde jocuri comuniste

eram urmașii unor tipi

care nu fuseseră studenți la revoluție

ocheam avioane și strigam ura

mâine, la aceeași oră, vom fi tot aici)

iarna urmăresc bolovanii de nea

ce respiră pe ghenă

vara mestec vinars

mă rog sfântului pictat

într-o noiță pe unghia mare

învăț limbi sud-americane

țip când văd moartea că-și ia părul cu ceară

la mine-n cadă

când eram mic nu puteam să dorm

să mănânc cu tacâmuri

să cânt la ukulele

să-mi folosesc mâna stângă sexul și partea dreaptă a creierului

(generația mea e-o păpușă barbie

made in china

are facultate și master

câștigă un căcat de bani

citește rilke

prosoapele cu care

se șterge după duș

lasă scame

diferențiază bine

zigoții de fetuși

e fată bună, zic vecinii de palier)

zilele trecute

am ieșit mai mulți la o băută

dimineața ne-a prins la cineva

arătam consumați

ninsoarea din cer

se spărgea

în cozi negre de mâță pe trotuar

adunați în bucătărie

lipicioși străini

cu ochii mai târzii decât podgoriile mânăstirilor

stăteam cap pe umăr

priveam de la nouă

ocnașii strângători

dopul unei damigene de rachiu 

ciocănelul din mâna judecătorului

bolnav de parkinson

podeaua  mâlc

(generația mea e-o pereche de blugi pyramid

din care nu s-a scos și prezervativul,

e lihnită și cu gândul la moarte

s-a pus să curețe palme

ca să ghicim între noi

cât e praf și cer

și cât sânge cu pietriș)

*

sub soarele de carton

al concursurilor miss

nu departe de-aici

se ține minte

numai tentativa

dintre frunte și dinți

adevărul: imediat după bis

în pulpa străzii

suficient de tânără

cânți pentru mine

la mulți ani în esperanto

dacă dricul o ia

înaintea clopotului

părul descrește

și marea picură prin țeavă –

sunt omul de care-auzi

după ce visezi că-ți cad dinții

și nu te doare

care bea cola cu votcă

și-și lasă buzele pe buzele

paharului. ațipit

pe-un scăunel de circ

poruncește să i se

taie beregata

*

ca să scape de celulă deținuții

își bat cuie-n frunte

la spital noului complex de păr piele

cui os limfă i se răspunde plictisit

deasupra scurgerii ticsite de morcov tăiat cubulețe

și mama păstra aceeași măsură ușoară tăcerii.

la 7-8 ani o mințeam c-am mâncat

murdăream vasele și le lăsam în chiuvetă

las lumina să intre

lasă lumina să intre

scutură cearșaful rupe-l închide podul casei 

prin care trece marea

stăm cu degetele de la picioare sub pragul ușii

plecăm când vedem

apa că vine

_____

¹ mi-a venit să scriu „piața cerului”.

*

Timotei DROB

Debut: Tone de Aur, Alba-Iulia, editura OMG Publishing House, 2019.

(O parte din textele din volumul ăsta apăruseră într-un zine publicat de mine prin 2013, numit SEFEU X. Mă plictisisem să fac comicsuri așă ca am făcut un zine care mima o revista literară, iar în acest scop am inventat un număr de autori fictivi care să „scrie” texte de diverse feluri, printre care și poezie. Mai târziu cînd m-am gândit că ar fi distractiv să fiu scriitor (să apară o carte), am inclus și acele poezii în Tone de Aur.)

Alt volum publicat: Piatra Sângelui, Editura Jumătatea Plină, 2015 (al cincilea volum din seria Relații ceho-române în bandă desenată, proiect al Centrului Ceh din București, creat la inițiativa Ambasadei Republicii Cehe la București).

***

1)

Nu am participat la cenacluri. Nu văd ceva greșit în adunări, dar simt că nu e pentru mine genul ăla de distracție. Prefer să merg la sală să fac îndreptări sau piept (nu înseamnă că am mușchi admirabili, dar nici scriind atins iluminarea). Ca să revin la propria instruire, când eram în liceu mă distram scriind-citind cu Carmencita (o prietenă bună spiritual) pentru că amândoi aveam înclinație și scriam tot felul de tâmpenii, alintându-ne gen. Cred că așa am început efectiv să scriu lucruri cu cap și coadă, să construiesc ceva în mod conștient. Până atunci eram interesat de desen, pentru că ăsta era îndemnul meu demonic de când eram mic copil (demonic în sensul celălalt, nu ăla cu satana) .

O aproximare a ceva care s-ar putea numi un mediu literar în care zic că am trăit au fost forumurile de pe net pe unde bântuiam pe vremuri.

Mi se pare că scrisul seamănă într-un fel cu matematica, în sensul că unii oameni văd ușor numerele și relațiile dintre ele, frumusețea acestui lucru. La cuvinte e cam la fel, unii văd mai bine cum se pot combina, cum stau unele lângă altele, cum se construiesc – dar nu pot să explic de ce, probabil e ceva neuronal. Spre exemplu eu înțeleg foarte greu chestii matematice, dar pot să apreciez că sunt frumoase. La cuvinte îmi este ușor.

2)

Pentru moșirea a tone de aur nu au fost munci prea epuizante, cel puțin din punctul meu de vedere. Din câte îmi aduc aminte, au intrat toate textele pe care le-am trimis, fiindcă erau destul de ok. Eu scriam de fapt la cartea asta de câțiva ani, dar nu îmi făcusem gândul când am băgat tot felul de poezii manelistice în SEFEU X că acestea vor face parte dintr-un volum de poezii. Planul ăsta a apărut mai târziu, uite că sarcina a fost una îndelungată. Prin 2019 (sau 2018) mi-a venit ideea să devin scriitor, și pentru asta îmi trebuia o editură. Țin minte că am spamat niște edituri dar apoi mi-a venit ideea să particip la concursuri de debut. Băieții de la unul din concursurile astea cred că aveau în plan să facă o editură și așa ne-am sincronizat. Cred că legal vorbind nu aveam voie să câștig concursuri de debut din moment ce eram un comicsar publicat (Piatra Sîngelui), dar am prins un debut poetic cu Tone de Aur, fără premiu la concurs.

3)

Planul acestei cărți că s-a conturat la vreo 1-2 ani după ce scrisesem textele fake pentru SEFEU X. Conceptul din spatele zinului SEFEU X era „fanzin de comics care conține doar text” (foarte logic, știu, dar în DYI trebuie să fii experimental ca să ai clout). V-am zis la punctul precedent că deja in S. X lansasem o serie de poezii manelistice (prima dintre ele cred că o fost cea cu vara la mare cu șalupa). Deci aveam o oarecare experiență în poezie. Și trec 1-2-3 ani de la zinul ăla și mă găsesc într-un mall semi-părăsit din Suceava frunzărind niște cărți, care se întâmplă să fie de poezie. Nu citesc poezie în general, mai citesc sefeuri sau cărți pe care le găsesc pe twitter sau pe care mi le recomandă prietenii. La momentul ăsta trebuie să vă zic că deja publicasem mii de pagini de comicsuri din astea ilizibile, așa că nu mă consideram chiar un novice, în mintea mea analizam cărțile de pe rafturile mall-ului sucevean cu un grad înalt de discernământ auto-indus. Nu vreau să par stupid, dar atunci m-am gândit „pot să scriu și eu poezii din astea”. Ăsta a fost crezul meu artistic. Așa că în următorii ani, când aveam timp (chiuleam de la job) scriam pe iphone diverse titluri de poezii care să sune cool, și apoi umpleam restul cu versuri când îmi veneau ideile. Unde idei îmi veneau cu primele versuri, nu porneau de la titluri. Principiul era că trebuie să sune cât de cât mișto, așa că le mai lucram și în timpul liber (post-muncă). Dupa ce aveam ideea pe iphone mă puneam să le paginez în indesign ca să fac cartea (era un reflex din cauza zinurilor, pe care așa le făceam).

4)

Din ce țin minte la vremea la care am început textele din tone de aur eram un stângist basic de genul eat the rich (probabil defect de resentiment mic-burghez): adică îmi suna fain/exotic marx, dar e boring așa că mă uit la podcasturi cu marx etc. Țin minte că citeam criticatac (nu știu dacă mai există) și îmi părea rău că noi bărbații oprimăm femeile, mă simțeam neprihănit stăpânind în mintea mea dusă la facultate sloganuri din astea siropoase. Cel mai funny e că totuși îmi plăcea la nebunie să mă uit la Firing Line-ul lui Buckley fiindcă era uploadat integral pe youtube. Credeam că thomas sowell e lame, dar poate avea dreptate omul, nu știu ce să zic – important e să am eu dreptate la urma urmei.

Nu am gândit și nici acum nu gândesc în sens ideologic când vine vorba de artă, instinctul meu e să bag juice estetic. Acest obicei mă trage în spate din păcate, si e păcat și pentru buzunarul meu pentru că atunci când mergi pe ideologic am auzit că îți iei granturi mai bune sau ceva bani de plâns după nenorociri diverse care se întâmplă să fie trimise de la Dumnezeu ca să ne testeze puterea de argumentație. Am citit pe net că USA o să îndeplinească comunismul global, este clar că-i inevitabil, toți securiștii sunt de acord în asta (și mă refer la securiștii de calitate anglo, nu din ăștia mioritici). Îmi plac teoriile.

5)

Îmi place să văd ce zic oamenii de pe critică, sunt curios să aflu ce le mai trece și lor prin minte. Nu cred că la mine se aplică ultima parte a întrebării tale… în adevăr puteam fi considerat tânăr când am scris primele poezii din volum, prin 2012-2013, dar până a ieșit cartea și până a ieșit și ceva pe recenzie am ajuns destul de adult încât să nu mă mai oftic, sau măcar să mă prefac bine că nu mă oftic.

In alta ordine idei nu cred că are prea multe subtilități textul. Eu eram de convingerea că e mișto manelismul chiar dacă nu era genul meu de viață (fiind pocăit dus la școala duminicală) și asta am simulat în text – la urma urmei totul e o simulare, sunt tone de simulare, însă nu aș zice că e o simulare prea subtilă. Chiar și rolul de poet mi l-am însușit ca pe o simulare atunci când eram în librăria aia din Suceava – dar ca să îi zic la unu de pe stradă: bă vezi că sunt poet etc. aveam nevoie și de o carte. Așa a apărut tonele de aur. Ca să mai dau un exemplu, mi se părea fain sentimentalismul bombastic, cu toate că nu e genul meu de viață – nu îmi place să vorbesc cu femeile și nici nu am avut vreodată relații sexuale cu vreo femeie, cum a zis Clinton – chiar dacă am auzit că în stilul ăsta riști să o iei razna fiindcă ți se urcă anume enzime la cap, însă aste e, nu am eu chef și fac ce vreau până la urmă, și poate maică-mea să îmi zică ce vrea, că nu o interesează pe ea ce fac eu cu viața mea.

O altă chestie care mi-a plăcut la partea de recenzificare a textului a fost încadrarea ideologică a volumului fără să îmi bat eu capul cu procedura asta. Mi se pare o chestie bună, și în mintea mea de fanzinar extremofil tocmai gândul că nu aș sancționa încadrarea îmi provoacă un sentiment de maximă incitație viclenească. E mișto să poată să își ia cartea viața în propriile mâini, să trăiască de capul ei.

La un nivel pur personal au fost mai faine comentariile de facebook (din motive de nostalgie fiindcă îmi recuperau vibeul de forumu manga.ro cca. 2002-2003 când ne comentam unii altora desenele). Nu simt că au fost prea multe comentarii oricum, așa că am reușit să îmi păstrez cât de cât statusul de „underground”, ca să aibă de ce să mă invidieze for ever Sorina Vasilescu (acum stă la Timișoara).

***

FIICA DE SECTORIST

Coboară pe scări și își flutură plasa cu slănină,

A trimis-o tac-su să îi plimble câinele ăla orb

– Rupe crengile copacilor tineri, lângă sala de sport

Se întinde ca o disperată după fiecare petală curbată:

Nu cred că și-a dorit vreodată să fie rea sau nerecunoscătoare la vârsta ei.

Sigur a simțit că se apropia de ea un autocar imens

plin de semi-pensionari pe caz de boală

Când traversa șoseaua ca să își ia țigări din import.

După aceea s-a decis să iasă și ea în oraș la băut.

Când a terminat liceul s-a descălțat în curtea goală

A băut și ea din sticla aia verde, plângând retoric:

Nu și-a putut pierde cunoștința dupe ora de desen tehnic.

Și acum încearcă să intre în viața unui artist străin.

E singura fată în stare să crape lemne cu carata stângă,

Câteodată poartă cămăși bărbătești cu manșete colorate

Și memorează sâmbătă câte o capitală aflată-n datorii.

Ea și tatăl ei se iubesc mai mult decât oceanele principale ale planetei.

Atunci când s-a scoborât din avion și a atins asfaltul prelins

În amantul mamei sale s-a eliberat o presiune de nestins.

Fiica știe că tatăl său nu știe că mama sa e o rea 

Și umblă cu tot felul de consilieri prezidențiali sparți-

-se scoală Devreme ca să facă exerciții fizice satanice

iar disciplina este crucea tâmplei sale șlefuite cu apă.

Toate cărțile din casă sunt aliniate

Fata fumează doar în pauze, nu vrea să se dea de gol niciodată

Fata își flutură rochia și fusta chiar dacă nu o bate vântul.

Axul său de simetrie este ușor înclinat, aliniat azimutal

Are toate caietele liniate cu pixul roșu și derivă mortal.

*

IUBITO PENTRU TINE STAU PE SALARIU MINIM

Iubirea noastră întrece orice limită

Mor sărac, să știi că-i din vina ta,

Și tu te prefaci că ești grăbită

Când vreau să îți dau ultimata.

Nu am nevoie de valoare sau valută 

Când te am pe tine

Doar uită-te la mine și iubește-mă

Doar culcă-te cu mine și primește-mă

Hai fato mai aproape, ca să fii cu mine.

Aprinde-mi flacăra olimplică în noaptea asta

Renunț la bani și-mi părăsesc nevasta/

Când te simt aproape nu mai merg nici la servici

Când te strâng în brațe, când te simt aici.

Între coapsele tale stă salariul meu minim

Pe sub brațul tău merg la cantina muncitoarească.

O să mă întind peste genunchii tăi din denim

Și-o să aștept să vină Lenin la noi în cămin.

Peste drum de apartamentul nostru proletar

Am văzut o blondă prin geam, îmbrăcată sumar

Cu spatele la noi și-a scăpat neglijentă sutienul:

M-am gândit la nevastă-mea și m-a luat somnul.

Vreau să-ți rămân credincios până la final

Vreau să mă aplec, să mă acoper în voal.

Nu știu cum faci să mă aprinzi în schimbu trei

Iubito, știi doar, că tu ești regina la femei.

*

ÎN PARCARE LA MEGAU

Ai tricou negru cu picățele și

bermude cărămizii

Toată noaptea te gândești la prostii

O panteră desfrânată versus o

panteră dezlânată

Și poate o leoaică tânără

Cu cămașa descheiată

Cu buza umflată, gheara calculată

Pleata dezîncleiată

Fața udată dimineața câteodată

Inima pastilată

anizotropică, în corzi băgată

Bunicii tăi votează greșit, tată

Părinți înnecați în vișinată

etc.

*

Raluca FARAON

Debut absolut: 1997, în revista „Universitas” a Facultății de Litere, Universitatea București, cu poemul Despre zei și cusururile lor.

Volum de debut: să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul la Editura Junimea, 2019, Premiul de Debut în poezie (în manuscris) al Editurii Junimea, în cadrul Festivalului Național de Poezie Costache Conachi, 2018, ediția XXVI.

***

1)

Poezia m-a fascinat dintotdeauna, chiar și atunci când nu o înțelegeam pe deplin. Era modul meu de a percepe și de a clasifica mental evenimente, relații, întrebări esențiale despre lume și propria identitate, pe care luciditatea le ocolea constant. Am scris primele poezii în clasa a patra, doar pentru că emoția receptării frumuseții naturii era prea intensă ca să rămână în suflet așa, brută. Le-am păstrat amuzată într-un caiet, dar în continuare, am citit mult și am reflectat în urma lecturii. Cred că am asociat întotdeauna poezia unui fel superior de reflecție, nu neapărat de emoție. Primele texte serioase le-am conceput abia în liceu, după ce am participat timp de câteva luni la cenaclul local din orașul Huși (alături de viitorul prozator Adrian Buzdugan), după ce am stat mult timp alături de mătușa mea, poetă, Eugenia Faraon și am participat la conferințe ținute de poeții Cezar Ivănescu și Cristian Simionescu, în Huși. De altfel, în clasa a XII-a, Cristian Simionescu, președintele juriului concursului local „Marin Sorescu”, mi-a înmânat Marele premiu, sfătuindu-mă să nu mă grăbesc să debutez în volum. Același sfat l-am primit și de la Cezar Ivănescu, în București, în anul întâi de facultate. Perioada aceasta de acumulare din orașul Huși, o pepinieră de talente literare, de altfel (foarte mulți tineri talentați m-au inspirat, chiar dacă puțini dintre ei au ajuns consacrați în domeniul literar). Ceea ce am învățat cel mai mult atunci de la poeții Cezar Ivănescu și Cristian Simionescu era faptul că nu poți fi poet înainte de a fi devenit un cititor specializat în literatură și teoria literaturii, dar și un cititor al lumii, al oamenilor.

2)

Întâmplarea face ca directorul editurii Junimea, în 2018, să fi fost poetul carismatic, Lucian Vasiliu, bun prieten cu cei doi poeți amintiți mai sus. Ne-am cunoscut la premiere, în Tecuci, iar pentru mine această întâlnire a reprezentat un anumit catalizator care a ordonat, cumva, alegerile mele ulterioare. Poate acesta să fi fost un motiv sensibil pentru care debutul meu literar în volum să fi avut o componentă vădit afectivă. Lucian Vasiliu, de altfel, este un profesionist care lucrează cu adevărat în slujba culturii, așa încât am colaborat cu adevărat la acest volum, care a ieșit impecabil.

3)

Integritatea, în primul rând. Crezul artistic este o consecință a unor căutări, a viziunii despre lume, a sincerității. Nu poți trișa când ești artist, nu poți face compromisuri după cum „bate vântul”. Apoi, chiar dacă am scris mai puțină literatură după debut, migrând cumva spre critica literară și eseul cinematografic, mi-am propus să nu fac nici aici compromisuri. Apoi, sunt convinsă că nu poți scrie autentic și valoros decât dacă trăiești intens, dacă îți permiți zone de reflecție, introspecție și lectură asumată. În al doilea rând, crezul meu artistic înseamnă și o căutare a zonelor incomode de reflecție, chiar dacă acestea, încă, sunt tributare modernismului literar.

4)

Nu m-a interesat niciodată fondul ideologic sau o determinare explicită. Este sigur că profunzimea unor întrebări existențiale profunde (care sunt dincolo de zona politicului) îmi dictează demersurile creative.

5)

Eu însămi practic, dintr-o poziție colegială, cronica de întâmpinare, fără a fi, neapărat, un critic literar. Critici literari, în sensul adevărat al cuvântului, profesionist, nu se mai ocupă azi, decât rarisim, de poeții debutanți. Am avut șansa extraordinară ca Mircea Martin să îmi citească volumul de debut în manuscris și să îl gireze, printr-un text pentru coperta a patra. A și vorbit despre volum, în ,mod excepțional, la lansarea cărții de la Muzeul Național al Literaturii Române. În rest, despre carte au scris mulți (poeți, eseiști), unii profund și nuanțat, alții, subiectiv, grăbit, după normă. În orice caz, am adunat peste 15 recenzii la volumul de debut. Cred că, totuși, un debutant are nevoie de recenzii prietenoase.

***

ea avea un tată de piatră

piatră vânătă de stropit via

și mirosea a cuib de cuc

în care cursese jumătate de lună

(dark side of the moon)

de aceea

probabil

pentru că tatăl ei era indisponibil pentru educație

(din motive genetice

și de siguranță a muncii)

ea își făcea de cap pe acoperișuri

numărând furnicile din mușuroaiele

creierului ei

care nu învățase încă

să stea bine decât în dos

și pentru că tatăl ei

făcea spume de var nestins în somn

și pentru că noaptea

are copite de cal

când nu ai cu cine schimba o vorbă

și îți tropăie direct pe gură

a plecat ea așa

să culeagă în traistă cai verzi pe pereți

să tragă mâța de coadă

să adune praful de pe toba zilei

în care să-și deseneze preventiv

conturul corpului străpuns

de un glonț rătăcit

din revolverul unui pictor

fără tată

*

cinematograf metafizic

poetului Gellu Naum

cineva te privește.

altcineva îl privește pe cel care te privește.

în urma celui care-l privește pe cel care te privește

e un întreg șir de priviri care au în față inevitabil

pe cineva care este privit.

între ei e un spațiu al unei Priviri care adună

toate privirile care sunt privite

și uite așa

se configurează lumea ca un imens ecran

pe care se proiectează lumi

pe care miliarde de ochi le privesc.

lui Gabriel García Márquez

când a sunat ultimul înger din goarnă

au așezat pe butucul de piatră

timpul care li s-a dat la naștere

ca să alunge fiara

și condamnații au luat altă și altă înfățișare

fiecare după măsura uitării sale.

femeia curățată pe oase cu fluturi galbeni

orbul mestecând faguri cu viespi cu tot

pe inima goală

nebunul care trebuia să vândă colți de fildeș

pe o bucată de pâine cu sare

prizonierul destinat să sape cu lună amară

tunele prin pielea dimineții

mortul care ar fi vrut să se spele cu rouă

la solstițiul de vară

o mie de ani și o zi

să alergați desculți pe drum neumblat

și să scrijeliți pe coajă de mesteceni

uitarea voastră!

a strigat îngerul și s-a scărpinat încruntat

sub aripă.

în acel timp

Aureliano

care nu mai auzea defel cu urechea dreaptă

s-a ridicat din pat ca de obicei

și a cerut un ceai cu melasă.

bătea un vânt rece.

a văzut că se strânsese mulțimea pe terasă.

a semnat ultimul ordin de execuție

și-a închis fereastra.

*

Rozana MIHALACHE

Debut absolut: Sunt aici, București: Casa de pariuri literare, 2019.

Alt volum publicat: Tu știai că există o balenă solitară în oceanul Pacific al cărei strigăt atinge frecvențe atât de înalte încât nimeni din specia ei nu o poate auzi?, București: Editura Zugzwang, 2024.

Apariții în voleme colective: Izolare forțată, București: Casa de pariuri literare, 2020; În căutarea cititorului pierdut, București: Casa de pariuri literare, 2021; Le blues roumain – Vol 3, Paris: Editions unicité, 2023.

***

1)

Am o amintire destul de vagă de pe la 11 sau 12 ani când am scris o poezie despre timp. Nu o mai rețin, nu o mai am, oricum majoritatea amintirilor mele din copilărie sunt imateriale. Dar e acest episod: ai mei în bucătărie, un prieten în vizită, eu chemată să-mi citesc „opera”. Mama era foarte mândră de mine, iar poezia nu cred că era teribil de rea.

A mai fost ceva care, invers, m-a îndepărtat cumva de poezie și m-a blocat în a reține versuri: clasa a III-a, premiul I, pe podium, eu recitând Noi vrem pămînt, de Coșbuc. Mama îmi citea multă poezie și Coșbuc îi plăcea în mod deosebit. Coșbuc și Labiș. „El Zorab” și „Moartea căprioarei”. Numai veselie. Pentru ea am ales „Noi vrem pămînt”, am zis-o cap-coadă, cu emfază. Mie-mi plăcea mult „El Zorab”, dar mi-era teamă să nu mă bușească plânsul. Ei bine, din acel moment, n-am mai reușit să țin minte pe de rost nici un capăt de vers. Poate dacă aș fi recitat „La oglindă”…

Mi-l mai amintesc și pe tata recitând mândru prin casă „Scrisoarea a III-a”. Eu nu prea pot cu Eminescu. Spun asta tot timpul și apoi îmi apare-n minte „De ce nu-mi vii” și-mi spun că nu era așa de rău.

În fine. Ani de zile după terminarea liceului și până la debut, adică ceva peste un deceniu, nu am citit poezie. Am refuzat. Mi se părea că în orchestra literaturii poezia falsează. Până într-o zi, când un băiat mi-a frânt inima și am început să scriu și să postez pe Facebook, iar Dan Coman m-a întrebat dacă eu știu că scriu poezie. I-am răspuns că bineînțeles că nu. Oricum, primul volum, Sunt aici are și un subtitlu: 21 de nepoeme.

Nu îndrăzneam să mă numesc poetă. Am un sentiment exacerbat al imposturii. Și al penibilului. Așadar, căci am lungit-o din nostalgie, catalizatorul a fost suferința în amor. Nu avusesem parte de așa ceva în adolescență, așa că la 30 de ani m-a lovit în plex. Privind în urmă mi se pare foarte amuzant. Eu eram îndrăgostită de dragoste, băiatul n-a avut nici o vină. Doar s-a rătăcit puțin.

2)

În ambele cazuri s-a limitat la predarea manuscriselor și e perfect așa. Orice negociere în poezie nu poate duce decât la dezastru și înșelătorie ieftină.

3)

Eu nu am o operă poetică, am doar biografie. Îi admir pe cei care au o relație atât de profundă cu cuvintele încât reușesc să scrie exclusiv din imaginație. Dar am îmbătrânit și nu-i mai cred.

4)

Din moment ce gândesc, mi se pare imposibil să trăiesc fără preocupări ideologice – nu știți cât de mult îmi doresc să fiu, în fond, superficială – iar eu scriu în funcție de tumultul vieții mele. Însă analizarea excesivă a preocupărilor ideologice fie creează un alt tip de literatură decât poezia, fie te plasează într-un curent „la modă”. Eu mă feresc de astfel de curente – din păcate, recurente și goale de conținut.

5)

Critica întotdeauna va inhiba. Chiar și cea pozitivă. Naște așteptări. Și dacă ești întreg la minte și la cord, tot cu tremur în corp sfârșești chiar și când se scrie frumos despre tine. Nu fac pe modesta, dar eu chiar nu sunt obișnuită să primesc complimente. Mama îmi spunea tot timpul „poți mai mult” chiar și când veneam cu 10 acasă.

***

În ziua în care poezia e în vogă

Ca botox-ul

Am decis să scriu despre frumusețe

Frumusețea cicatricilor

Am una la rădăcina părului

Pe frunte

A căzut peste mine un dulap

De care nu trebuia să mă apropii

Mă întinsesem după geanta roz cu sclipici

De care eram nedespărțită

Aveam vreo 4 ani

Am scăpat ca prin urechile acului

Îmi zicea mamaia în timp ce mă doftoricea

Frumusețea semnelor din naștere

Am o căpșună invizibilă

Dovada poftei

Care le orbește pe femeile însărcinate

Doar mama știa să o găsească

Pe ceafă

Îmi dădea părul la o parte

Și o mîngîia ușor cu degetele

Ștergînd-o

Poate că a șters-o de tot

Sau a dispărut odată cu ea

Dorul atunci

Cînd durerea amuțește

Și se criogenează

Așteptînd momentul potrivit

Să se trezească din îmbălsămare

Mai frumoasă ca niciodată

Mai vie

Mai prezentă decît prezentul

Acea splendoare a distanței dintre

Noi doi

În pat

Și nu numai

În somn redevenim străinii

De dinaintea unui vis venețian

Și doar o mînă de fetiță

Clipește frumusețe în amîndoi

Nu separat

Ci împreună

În singurătate

În-depărtare

În dimineața

Nouă

Care nu face altceva decît

Să mărunțească o viață

Două

Trei

Toate viețile lumii

Și toată frumusețea lumii

Împuținate de fiecare răsărit de soare

*

Bunica mea mă ducea în spate

Cînd eram mică

Ziceam că vreau în ciuș

Deși abia azi am învățat că

Ciușul e un strigăt

Care direcționează măgarul

Mergeam la sapă cu ea

Și săpa și grebla și aduna porumb

Treceau anotimpurile

Cu mine agățată de gîtul ei

Ca o maimuță

Cîteodată

Îi puneam mîinile la ochi

Îi înconjuram talia groasă

Cu cele mai slabe picioare din lume

Îi ștergeam transpirația de la tîmple

Și ea continua să obosească pămîntul

Vara mergeam la cules de pepeni

Ne așezam pe un pat de țărînă

Și spărgeam pepenele care suna cel mai bine

Se despica cu un trosnet

Îl mîncam pe cîmp

Niciodată vara nu a avut un gust mai dulce

Bunica mea maternă m-a iubit pînă la epuizarea

Amîndurora

În ziua în care am plecat definitiv de acasă

M-am gîndit că oamenii nu vor să creadă în extratereștri

Pentru că aceștia sînt suflete amputate

Care au decis să trăiască pe o planetă foarte îndepărtată

Unde durerea nu cunoaște legea gravitației

Și nu cade din inimă-n genunchi

Cînd am devenit mamă

Am pierdut-o pe mama a doua oară

Ca bunică a fiicei mele

Și dacă maternitatea nu există

Și e doar imaginația uterului

(Două poeme inedite, din volumul în curs de neapariție „Maternitatea ca membru fantomă”)

*

Limba lumii

Mi se plimbă pe limbă

N-ar fi trebuit să te naști

Îmi e scris în cerul gurii

Și merg mai departe

Un deget înaintea celuilalt

Un călcâi în urma altui călcâi

Inima e un organ

Atât

Mecanic

Pompează durere

În altă viață a fost o pisică de stradă

Care a învățat să toarcă făcând pernuțe

Pe spatele cățelului blocului

Toate șuturile de pe pământ și le lua câinele

În timp ce inima mea

Îi torcea pe blană

Mecanic

Îmi bate în piept

N-ar fi trebuit să te naști

Îmi șoptea mama în depresie postpartum

Iar tata mă ridica în aer și îmi cânta “Prințișorul meu”

Înainte să aleagă sticla

În care mă oglindesc și eu destul de des

Când nu sunt preocupată să-l găsesc în alți bărbați

Inima

Din gât

Cât pumnul de țărână

Aruncat peste sicriul mamei

Cât pumnul mușcat

Când m-a înțărcat

Inima din genunchi

Când s-a dus și tata

Și n-am plâns

Pentru el

Am plâns tăind ceapa pentru salată

Și citind niște știri triste

Lumea toată e o bombă nucleară

Nedetonată

(din volumul „Tu știai că există o balenă solitară în oceanul Pacific al cărei strigăt atinge frecvențe atât de înalte încât nimeni din specia ei nu o poate auzi?” / București / Editura Zugzwang / 2024)

*

Artiom OLEACU

Debut absolut: în cadrul concursului Alexandru Mușina, 2019, cu volumul Miere pentru toate exponatele, Tracus Arte, locul I.

Alte volume publicate: Spinner, 2021, Editura Prut Internațional; Plin de adevăr, 2022, Casa de Pariuri Literare; Grădini singuratice, 2025, Tracus Arte.

***

1)

Cred că pot numi cel puțin 3 oameni, care m-au ghidat și m-au făcut să mă ocup serios de poezie și anume: Dumitru Crudu  (aici trebuie să menționez Cenaclul Vlad Ioviță, pe care l-am frecventat până la debut), Moni Stănilă (Cenaclul Republica) și Irina Nechit care mi-a propus o lectură la Uniunea Scriitorilor, la care au fost așa poeți mișto ca Buzu sau Țvetov. Sfaturile care mi s-au dat la lectura aia, m-au ajutat mult. Prima publicație a fost la liceu, dacă-mi aduc aminte bine, desigur mi-a adus multă bucurie, a fost prin anul 2003 undeva,  dar abia după masterat, prin 2011, am început să citesc poeți ca Dan Sociu, Dan Coman sau Claudiu Komartin.

Am debutat nițel mai târziu, pentru că mi-a trebuit mai mult timp, să înțeleg, să încerc și să progresez cu poezia, pentru că teatrul era cumva constant.

Deci exercițiile de la atelier, cenaclul și lecturile poeților contemporani, m-au format ca poet.

2)

Sigur că atunci când a ajuns manuscrisul la Teodor Dună, avea, neclarități, dar volumul deja era trecut prin sită de colegii mei de-atunci de la atelier și de Dumitru, din fericire nu sunt supărăcios sau orgolios când mi se dau sfaturi sau mi se fac obiecții, chiar și acum când redactez singur, pot renunța ușor la pagini întregi ca poemul să sune bine, posibil din această cauză majoritatea poemelor mele sunt scurte, pentru că revin la ele de nenumărate ori, dacă consider că poemul nu e gata pentru publicare, acest obicei îl am încă de la atelier și de la cenaclu, la cenaclul Republica, am lecturat de mai multe ori și la fel după fiecare lectură, se făceau corectări și ajustări. Niciodată nu m-am limitat la predarea manuscrisului.

3)

Cu poezia sunt foarte atent, pentru că orice deviere, mă afectează, mi-ar plăcea să fiu închis pe câteva luni cu multă cafea într-o cameră ca să mă ocup doar de scris, dar știu că îmi va fi foarte greu, chiar insuportabil, încerc s-o fac profesionist, dar nu e la fel de profesionist cum ar face-o un scriitor profesionist. Mă bucur că am ales teatru, pentru că atunci când mă „satur” de teatru, mă ocup de scris și invers. Poezia din punctul meu de vedere e mai puternică decât un psiholog, pentru că dacă ești sincer, extrem de sincer când scrii un poem, în interiorul tău se pot întâmpla niște lucruri la care nu te-ai fi așteptat, dacă atingi teme dureroase, așa cum am făcut eu în Spinner de exemplu, riști să simți durere, suferință, dar și să găsești niște răspunsuri, la întrebările care te frământă. Ca să răspund la întrebările care mă frământă, am ales teatru și poezia. Dar ca să fac și niște descoperiri, atât pentru mine, cât și pentru cei care citesc poezie sau privesc spectacole. Prin poezie, mă descopăr pe mine, prin teatru, descopăr lumea. Teatrul îmi dozează emoțiile, poezia sentimentele.

4)

În ultimele două volume Plin de adevăr și Grădini singuratice, am destule poeme cu tentă ecologică, sigur am sondat puțin în direcția asta, dar oricum mă bucur că au apărut și așa gen de poeme, mi-aș fi dorit să sondez mai mult în ecologic, social. Sper să-mi reușească dacă nu în poezie, atunci măcar în dramaturgie.

5)

Nu prea am avut recenzii în care am fost ras, dacă mă pot exprima așa, au fost doar mici răutăți, dar chiar dacă le-aș fi avut, oricum o critică asumată, făcută profesionist e utilă și e nevoie mare de ea. Critica face parte dintr-un tot întreg care se numește literatură și un tânăr creator trebuie să înțeleagă asta, critica e indispensabilă, fără ea n-am avea posibilitatea să cuprindem orizontul, să vedem tot peisajul.

***

Ochii mamei

mă asculți

sunt aici

aici

mă auzi

sunt aici

aici

ochii mamei sunt speriați

un tânăr se ceartă

cu cineva

nu e mama mea

o viitoare mamă

o femeie însărcinată

se ceartă

cu un băiat tânăr

cu mama

tata

și sora lui

ochii mamei sunt speriați

mi se întâmplă tot mai des asta

să o văd pe mama speriată

așezată la marginea patului

mai înainte mama dormea

pe două fotolii

acum o strig

dar ea nu răspunde

mama mea se uită

cum un tânăr o bate pe ea

pe femeia însărcinată

care e așezată

pe scaun în transportul public

tânărul o lovește pe femeia însărcinată

cu picioarele în burtă

cum Doamne admiți

să se întâmple așa ceva

ochii mamei sunt speriați

eu sunt aici

aici

aici

unde materia e cel mai străin loc

unde aerul e străin

unde vântul e cel mai străin

unde vântul e cel mai străin loc

din lume

unde vântul încetează să mai cânte

unde vântul nu mai este cântec

acum când ești aici

când te dor dinții când te doare capul când te doare foarte tare capul când te dor ochii când te dor picioarele când ți-e somn dar nu poți dormi din cauza frigului din cauza durerii din cauza vântului

din cauza faptului că de foarte mult timp nu ai fost îmbrățișat când ultima oară ai fost îmbrățișat

acum când ești aici când te doare capul când ți-e frig când ești singur te întreb când ultima oară ai fost îmbrățișat

de un om

de un

om

*

Vlad SIBECHI

Debut: Meditațiile bătrânului despre libertate,Tracus Arte, 2019.

***

1)

Instruirea mea în/întru poezie nu s-a realizat în mod formal, în sensul unei școli organizate. De foarte devreme, poezia a început să mă obsedeze ca o formă de a locui mai adânc în realitate. Nu mi-a fost suficientă lumea așa cum se prezenta ea, în dimensiunea ei brută. Aveam nevoie de o transfigurare, de o intensitate care să decupeze altfel contururile lucrurilor. Cred că primul mare catalizator a fost tocmai marginalitatea – nu doar a lumii în care trăiam, ci și o marginalitate interioară, o discreție forțată care a făcut ca observația și interiorizarea să devină instrumente de lucru. Poate că accesul la această lume mi-a fost facilitat și de studiile mele în domeniul filologiei, dar și de norocul de a avea un profesor precum Mircea A. Diaconu (în fapt, magistrul meu – nu mă feresc de termeni tari), căruia îi voi fi mereu recunoscător. Apoi au fost cenaclurile – în special Zidul de hârtie, cenaclul sucevean fondat de poeții Florin Dan Prodan și Liviu Clement alături de mine, unde am învățat că poezia poate fi și un act de comunitate lucidă, nu doar de singurătate. Am crescut în interiorul unei efervescențe literare modeste ca zgomot public, dar esențială pentru formarea unui spirit. Discuțiile, disputele, lecturile reciproce mi-au (re)formatat gândirea poetică. Nu m-am grăbit să debutez. Am preferat să ascult, să revizuiesc, să șterg, să revin, să amân. Mai ales să amân. Dacă s-ar oferi așa ceva, aș avea cu siguranță centura neagră în procrastinare. Lecturile au fost, desigur, fundamentale – de la expresioniști la poeți ai realului, de la Gellu Naum la Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin și câți alții, până la poeții contemporani pe care i-am citit și îi citesc cu o intensitate devoratoare. De asemenea, revistele literare, pe care le-am urmărit cu o atenție aproape ritualică, mi-au oferit nu doar un spațiu de publicare, ci mai ales un sentiment că aparțin unei lumi mai largi, unei conversații care e abia la început.

2)

Editarea volumului meu Meditațiile bătrânului despre libertate a fost o experiență esențial formativă și în egală măsură una profund umană. Am ajuns la Editura Tracus Arte după ce manuscrisul a luat premiul „Regele Dimineții” în cadrul Concursului Național de Debut „Alexandru Mușina” – și chiar dacă debutul a venit la o vârstă mai înaintată decât obișnuința actuală, simt că s-a întâmplat la timpul potrivit. Încă de la primele discuții, am simțit că editura respectă vocea autorului și o și încurajează. Pot spune fără exagerare că rolul Cătălinei Matei, redactorul meu de carte, a fost absolut crucial. Cătălina citește cu empatie, dar și cu o rigoare discretă. Nu a fost nevoie „să luptăm” pentru text întrucât am simțit că privim în aceeași direcție. Manuscrisul nu a fost smuls din mâinile mele pentru a fi restructurat, ci a fost înțeles și acompaniat. Nu vorbim despre o relație formală de predare-recepționare, ci despre o colaborare sinceră, bazată pe încredere. Pentru un debutant – chiar și unul trecut de prima tinerețe – o astfel de întâlnire cu o editură și cu un redactor care nu impun, ci colaborează, este un privilegiu. Iar când volumul a apărut, l-am simțit într-adevăr ca pe o extensie vie a mea, nu ca pe un produs editorial. Și am încredere în el.

3)

M-aș opri asupra câtorva termeni esențiali: marginalitate, detaliu, memorie, compasiune, transfigurare. Sunt fascinat de ceea ce e adesea considerat nesemnificativ. De lucrurile „nepoetice din capul locului”, cum spunea cineva. Poezia mea se naște dintr-o atenție constantă la detaliu, fără să „încarc” în stil baroc, la lucrurile care scapă privirii grăbite – o ușă întredeschisă, o umbră pe perete, o respirație a orașului într-o seară obișnuită. Cred că aceste fragmente ale realului au o forță uriașă tocmai pentru că sunt încărcate de tăcere, de absență, de memorie latentă. Dar lucrurile astea sigur că sunt în mare măsură generalități. În spatele demersului sunt mecanisme pe care cu greu le putem înțelege. Cred în poezie ca formă de supraviețuire prin incandescența sentimentului, prin luarea în serios a ceea ce pare neînsemnat. Poetul e/ ar trebui să fie un cronicar al lumii invizibile, al lumilor potențiale, al existenței care nu lasă urme în istorie, dar care merită arhivată cumva.

4)

Nu am o agendă ideologică declarată. Scrisul meu nu este militant în mod explicit. Dar nici nu este apolitic sau rupt de realitate. Cred că orice poezie sinceră este și o formă de mărturie. Eu nu scriu despre sistem, dar scriu despre ceea ce sistemul uită. Nu scriu manifest, dar scriu despre oameni care au fost evacuați din discursul public – despre bătrâni, despre oameni care au pierdut, despre cei care locuiesc la marginea străzilor, a limbajului, prin acele „abisale periferii” despre care vorbea Mihai Ursachi. În acest sens, există o ideologie subterană, una care nu ține de doctrină, ci de poziționare umană. Scriu cu ochii deschiși asupra lumii. Nu cred în estetism gol, în poemul care doar sună frumos, dar nici în manifestul ambalat în poezia. Scrisul are, pentru mine, o miză existențială, iar poezia vine dintr-un efort de a înțelege, de a însoți, de a fi prezent acolo unde realitatea lovește. Așadar, fără a face poezie angajată, o fac cu deplină conștiință a lumii în care trăiesc.

5)

Pentru mine, critica literară nu a fost niciodată un adversar, ci o formă de dialog prelungit cu textul și cu sinele. Poate și pentru că scriu cronică literară (mult mai puțin decât mi-aș dori), înțeleg cât de dificil este să pătrunzi în profunzimea unui text fără să-l reduci, fără să-l interpretezi excesiv. Când am publicat Meditațiile bătrânului despre libertate, m-a emoționat sincer reacția criticii – nu doar premiile sau nominalizările (Premiul „Regele dimineții”, Premiul USR Filiala Iași, Premiul Revistei „Convorbiri literare”, nominalizările la Premiul Național „Mihai Eminescu – Opus Primum” și „Tânărul scriitor al anului”, Nominalizare la Premiile USR secțiunea debut etc.), ci faptul că am fost citit cu atenție, cu generozitate. Am simțit că multe dintre subtilitățile textului – ritmurile, imaginile discrete, perspectiva asupra realului – au fost receptate și articulate în cronicile apărute. Asta mi-a dat încredere. Nu m-a intimidat critica, ci m-a validat. Desigur, nu totul a fost perfect. Niciodată nu e. Uneori se ratează direcția, intensitatea unor idei, dar, chiar și atunci, simt că poemul e viu … și asta contează. Pe de altă parte, sunt atent și la ceea ce spun poeții despre poezie. Serile de lectură de la Casa de Poezie L.ink, organizate de domnul profesor Gheorghe Cîrstian, unde am avut bucuria de a citi și de a modera, dialogând cu poeți dintre cei mai valoroși au fost un prilej extraordinar de a simți poezia „în direct”, de a ieși din solitudine și de a construi o comunitate de lectură și scris.

***

bătrânul – o viziune din exterior

bătrânul se hotărî să scrie despre margine

despre logica haosului în care orice cuvânt

e o confirmare a spaimei

[ca atunci când simți că picioarele

ți-au crescut din stomac]

țin minte îl priveam nedumeriți

el ne apuca de braț și privind în gol

spunea să facem liniște

și se făcu liniște ca în ziua dintâi

se îngroșară rândurile deținuților

telefonul de la ambasadă încetă să mai sune

veți auzi – spunea – cântecul de lebădă

al genunchilor mei bătrâni

pentru că uneori ai nevoie de o privire limpede

de o baie în propria cenușă

să înțelegi că asta e

cea mai violentă răzbunare

noi îi simțeam ezitările ne cutremuram

la fiecare adevăr pe care nu avusesem curajul

să îl rostim. bătrânul căuta cuvintele potrivite

răsfoind acele cărți roșii

despre noua ordine socială

eu cred – spunea – că în oasele mele

s-a cuibărit noaptea – o boală ce absoarbe

imaginea livezilor înghețate

pe masa de scris se așternea umbra

noi stăteam la dreapta lui așteptând

un singur cuvânt pe care să îl întoarcem

pe toate părțile

un cuvânt ca o viață întreagă

un cuvânt ca o sinucidere colectivă

el se ridică, închise fereastra

și începu să spună povestea

vânzătorului de castane

între ziduri

meditațiile bătrânului despre libertate

în față drumul se lărgește și așteaptă

talpa fierbinte pe creștetul lui de uriaș. prin fereastră

străbate glasul micului funcționar public rămas aici de veacuri

[așteptând]

cu acea voluptate a fluturelui izbindu-se de lampă

e timpul să pleci – șoptește – ești singurul dintre noi

care poate fi salvat

între ziduri mi s-a născut o a doua respirație

printre carnetele de partid ale hipopotamilor

și scâncetele strămoșilor

o respirație exilată în partea

nevăzută a lunii

aici nopțile sunt lungi și dureroase

ieri o femeie a căzut în fântână

nu purta decât o cămașă cu motive florale

au încercat oamenii să o scoată dar câinele

dinăuntrul ei s-a împotrivit

mă gândeam atunci

la moarte ca la o sticlă de vin îngropată

peste neamul meu semipolonez bucuria

zilnică vine dintr-o sacoșă de rafie

azi o fântână a căzut în femeie

asta la noi se întâmplă din bătrâni

experții călcând peste tradiție au spus că

avem prea multe…

atunci unele au dispărut

căruțele se îndreptau spre debarcader

și de acolo pe urmele zeului nordic

*

câteva lămuriri

pentru că ceea ce experimentezi tu

nu este vreo răbufnire

spontaneitatea care te obligă să pui semnul egal

între om și corabie

lucrurile s-au așezat de mult

s-a demonstrat că ficatul lumii e

din ce în ce mai mare. o să ne încapă

pe toți. până atunci alergăm haotic

pe străzi, împărțim pliante despre

violența în familie, ne cultivăm

propriile incendii

dacă orașul nu se va mai desfășura

în fața ci înăuntrul nostru

toate acestea vor fi utile

vei vedea că sfaturile Mariei Stuart

nu au fost în zadar și obsesiv

te vei gândi la lucruri mărunte

apoi la oameni învinși

mintea ta va fi un bulevard aglomerat

cineva te va reînvăța să respiri

va desena o hartă a tranșeelor

în care ești nevoit să lupți

e din ce în ce mai greu pentru pleoape

să rămână deschise ca și cum

Dumnezeu ar fi hotărât că ne e mai bine

pe întuneric

[Vatra, nr. 7-8/2025]